Accident insurance: delay penalties accrue from final judgment, not damage notification, absent amicable settlement

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 8 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorului B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA, în calitate de asigurător de răspundere civilă, solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de despăgubiri morale, contraechivalent în RON la data plăţii: pentru reclamantul minor B., prin reprezentantul său legal A., - 400.000 euro; pentru reclamantul A. - 100.000 euro; pentru reclamantul C. - 100.000 euro; pentru reclamanta D. - 150.000 euro; pentru aceasta din urmă s-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 8.587 euro, contraechivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale. Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv din 6 august 2015, până la data plăţii efective, în cuantum de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 6213/11 octombrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale şi materiale în cuantumul cerut de părţi şi a penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor de bani acordate, începând cu data avizării, 6 august 2015, şi până la plata efectivă.

Sub aspectul penalităţilor de întârziere, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 1350 C. civ. şi art. 37 din Normele nr. 14/2011 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, succesoarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, considerând că acestea trebuie acordate de la data primirii de către pârâtă a avizării de daună formulate de reclamanţi, întrucât societatea de asigurări nu a întreprins niciuna dintre acţiunile prevăzute în sarcina sa de dispoziţiile art. 36 din cadrul Normelor R.C.A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC E. SA, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Prin Decizia nr. 267A/9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, a dispus obligarea SC E. SA la plata sumelor de 3.000 RON daune materiale şi 50.000 euro daune morale către reclamanta D.; 150.000 euro daune morale către reclamantul B., prin reprezentant legal A.; 80.000 euro daune morale către reclamantul A.; 50.000 euro daune morale către reclamantul C..

A dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor acordate conform celor ce preced, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei decizii şi până la plata efectivă a sumelor reprezentând debitul principal.

Au fost obligaţi intimaţii reclamanţi să plătească, în solidar, apelantei pârâte suma de 11.031,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat redus şi taxă judiciară de timbru.

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea intimaţilor reclamanţi de obligare a apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Criticile apelantei pârâte, sintetizate, sunt circumscrise următoarelor teze, în susţinerea fiecăreia fiind aduse o serie de argumente:

(i) în mod greşit, prima instanţă a reţinut neîndeplinirea de către apelantă a obligaţiilor ce îi reveneau în temeiul art. 35 şi art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011;

(ii) în mod greşit, prima instanţă a apreciat că daunele morale au natură exigibilă de la data avizării daunei;

(iii) penalităţile de întârziere sunt exagerate, acestea diminuând posibilitatea asigurătorului de a plăti alte daune.

Prin avizarea de daună înregistrată la 6 august 2015, la societatea apelantă pârâtă, sub nr. x, intimaţii reclamanţi au solicitat, pentru acoperirea prejudiciilor suferite în urma producerii accidentului rutier survenit la 16 februarie 2014, acordarea de compensaţii băneşti.

Astfel, intimatul reclamant B. a pretins daune morale în sumă de 700.000 euro, daune cerute atât pentru decesul mamei sale, cât şi pentru vătămarea gravă suferită în accident, intimata reclamantă D. a solicitat daune morale în cuantum de 100.000 euro, pretinse atât pentru decesul fiicei acesteia, cât şi pentru grija permanentă pe care va trebui să o acorde minorului luat spre creştere şi educare, intimatul reclamant C. a cerut suma de 150.000 euro, reprezentând daune morale pretinse atât pentru decesul fiicei acestuia, cât şi pentru suferinţa pricinuită de infirmitatea nepotului său (B.), iar intimatul reclamant A. a solicitat suma de 150.000 euro, cu titlu de daune morale pretinse atât pentru suferinţa generată de accident, cât şi pentru situaţia în care se află (văduv, cu un copil mic pe care nu îl poate îngriji şi fără resurse materiale).

În urma acestei solicitări de indemnizare, apelanta pârâtă a constituit dosarul de daună nr. x.

În urma analizei actelor depuse în probarea cererii de indemnizare, apelanta pârâtă a emis, pentru intimatul reclamant B., oferta nr. 771/20 august 2015, oferind suma de 100.000 euro, pentru intimata reclamantă D., oferta nr. 772/20 august 2015, cu privire la suma de 25.000 euro, pentru intimatul reclamant A., oferta nr. 773/20 august 2015, privind suma de 30.000 euro, iar, pentru intimatul-reclamant C., oferta nr. 774/20 august 2015, propunând suma de 25.000 euro.

Prin adresa din 28 august 2015, intimaţii reclamanţi au reliefat că "ofertele (...) de despăgubire (...) sunt emise cu încălcarea prevederilor art. 36 alin. (4) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, deoarece nu conţin motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate, pretenţiile de despăgubire" şi că este necesar "a reanaliza şi a emite oferte de despăgubire în raport de vătămările şi prejudiciile părţilor vătămate, oferte individualizate în raport (de) prejudiciile importante ce le-au fost cauzate prin fapta asiguratului".

Ulterior, apelanta pârâtă şi-a manifestat disponibilitatea de a suplimenta ofertele de despăgubire cu suma globală de 50.000 de euro, prin adresa emisă 23 septembrie 2015, intimaţii reclamanţi reiterând punctul de vedere cuprins în răspunsul dat la 28 august 2015.

La 8 martie 2016, reclamanţii (intimaţi) au sesizat instanţa cu cererea de chemare în judecată soluţionată prin sentinţa apelată, prin care au pretins obligarea pârâtei (apelante) la plata unor daune morale pentru repararea prejudiciului indirect, prin ricoşeu, în cuantumul arătat în precedent, daunele materiale pentru D. reprezentând cheltuielile de înmormântare şi pomenire a defunctei F., şi la plata de către asigurătorul R.C.A. a unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere din despăgubirile datorate, de la 6 august 2015 şi până la data plăţii efective.

Ulterior, la 20 ianuarie 2017, reclamanţii (intimaţi) B., A. şi C. au solicitat obligarea pârâtei (apelante) E. SA la plata daunelor morale şi materiale reprezentând prejudicii directe ocazionate de acelaşi accident, respectiv 160.702 euro daune materiale şi 700.000 euro daune morale pentru B., 18.028 euro daune materiale şi 150.000 euro daune morale pentru A. şi 9.449 euro daune materiale şi 150.000 euro daune morale pentru C., cererea de chemare în judecată cu acest obiect fiind înregistrată, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub numărul de dosar x/2017

Rezultă, din cele expuse în alineatele precedente, că intimaţii reclamanţi au pretins, prin avizarea de daună, plata unei sume totale de 1.100.000 euro, cu titlu de daune morale aferente prejudiciilor directe şi indirecte suferite urmare a accidentului rutier survenit la 16 februarie 2014, că apelanta pârâtă E. SA a oferit despăgubiri în cuantum total de 230.000 euro, precum şi că intimaţii reclamanţi au iniţiat două procese separate, în care, pentru prejudiciul indirect, prin ricoşeu, ce le-a fost cauzat de producerea accidentului rutier, au solicitat plata unor despăgubiri totale de 758.587 euro, plus penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate aferent debitului principal, de la data avizării de daună şi până la momentul plăţii efective, iar, pentru prejudiciile directe, au pretins achitarea de către aceeaşi parte, respectiv asigurătorul R.C.A. al persoanei responsabile de producerea accidentului rutier, a unor despăgubiri în sumă totală de 1.188.179 euro.

Altfel spus, se constată că, chiar reclamanţii (intimaţi) au formulat acţiuni judiciare (obiect al dosarului de faţă şi al dosarului nr. x/2017) prin care au cerut plata unor daune materiale şi morale mai mari cu 76% decât suma totală pretinsă prin avizarea de daună înregistrată sub nr. x/6 august 2015.

Cu privire la prima teză expusă anterior, Curtea a constatat că motivarea sentinţei apelate nu corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul nu a precizat care sunt obligaţiile ori acţiunile impuse de lege, pe care apelanta pârâtă nu le-a îndeplinit/întreprins şi nu a cercetat probele administrate în cauză, pentru a sesiza în ce măsură ori dacă apelanta a avut o conduită susceptibilă de a institui, în sarcina sa, obligaţia de a plăti penalităţi de întârziere.

Aceste carenţe, deficienţe ale motivării sentinţei apelate nu pot fi suplinite, în mod evident, prin alegaţiile expuse de către intimaţii reclamanţi la pct. 9 al întâmpinării depuse la 1 martie 2017, dar nici nu pot determina anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aşa cum pretinde apelanta pârâtă, având în vedere că, faţă de soluţia evidenţiată în dispozitiv, nu este întrunită condiţia impusă de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv ca prima instanţă să fi "soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului" şi că, potrivit art. 476 alin. (1) din acelaşi cod, "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept".

Procedând, în continuare, la analizarea actelor depuse prin raportare la prevederile art. 36 şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, Curtea a reţinut că, conform art. 36 alin. (1) lit. a) şi b) din actul normativ menţionat anterior, în vigoare la data producerii accidentului rutier cauzator de prejudicii, "în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire". Art. 37 prevede că, "dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Or, în speţă, este necesar de reliefat, contrar aserţiunilor intimaţilor reclamanţi, preluate, fără motivare, de prima instanţă, că apelanta pârâtă E. SA a respectat întocmai prevederile mai sus menţionate, deoarece, conform celor ce preced:

- a procedat la primirea şi înregistrarea, la 6 august 2015, a avizării de daună, deschizând dosarul de daună nr. x;

- a formulat şi a transmis, la 20 august 2015, oferte de despăgubire pentru toate cele 4 persoane vătămate, fiind respectat termenul "de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat"

- ofertele de despăgubire nr. 771 - 774/20 august 2015, individualizate pentru fiecare reclamant (intimat) în parte, cuprind sume considerabile, respectiv, în total, 180.000 euro, fiind, apoi, chiar suplimentate cu suma de 50.000 euro;

- motivele pentru care apelanta nu a aprobat, parţial, pretenţiile de despăgubire ale intimaţilor reclamanţi, contrar susţinerilor acestora, au fost exprimate, în sensul că o despăgubire în cuantum mai mare decât sumele oferite nu respectă exigenţele impuse de legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În acest context, greşit a reţinut prima instanţă, achiesând fără motivare la susţinerile reclamanţilor (intimaţi), că, faţă de art. 37, coroborat cu art. 36 alin. (1) lit. a) şi b) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, se impune obligarea pârâtei (apelante) la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% din despăgubirea acordată, calculate de la data avizării de daună (6 august 2015).

Este, aşadar, fondată cea de-a doua teză evocată anterior.

Într-adevăr, trebuie subliniat că legea nu prevede obligaţia asigurătorului R.C.A. de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulaţie, la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul solicitării lor.

Astfel, este evident că, în situaţia în care, între societatea de asigurare şi persoanele vătămate nu se încheie o tranzacţie prin care părţile să stabilească, prin comun acord, o sumă certă cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material şi moral produs, nu se poate considera că asigurătorul R.C.A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate.

În această ipoteză, cuantificarea prejudiciului, în special a celui moral, va fi stabilită de către instanţa de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

Aşa fiind, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale şi materiale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.

Prin urmare, contrar celor reţinute de prima instanţă şi afirmate de către intimaţii reclamanţi, inclusiv în motivarea întâmpinării depuse în faza apelului, penalităţile de întârziere nu încep să curgă de la data avizării de daună, fiindcă nu de la acest moment era scadentă despăgubirea, în lipsa acordului părţilor cu privire la cuantum.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., conform cărora, în cazul obligaţiilor băneşti, creditorul are dreptul la daune moratorii numai dacă o sumă de bani nu este plătită la scadenţă.

Dimpotrivă, cu privire la momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, trebuie constatată aplicabilitatea prevederilor art. 36 alin. (5) teza finală din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Cu alte cuvinte, în ipoteza -incidentă în prezenta cauză- în care persoanele păgubite şi asigurătorul R.C.A. al persoanei responsabile de producerea accidentului nu ajung la un acord cu privire la cuantumul despăgubirilor, pârâta (apelantă) -asigurătorul R.C.A.- datorează penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate din a unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de instanţa judecătorească şi până la data plăţii efective a debitului principal.

Un alt argument în sensul evocat în parag. de mai sus este şi acela că, chiar prevederile art. 36 alin. (1) lit. a) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui C.S.A. nr. 14/2011, impun, în teza finală, condiţia cuantificării prejudiciului.

Or, această condiţie nu poate fi considerată îndeplinită, în caz de divergenţă între păgubiţi şi asigurătorul R.C.A. (ca în speţă, faţă de răspunsurile date de către intimaţii reclamanţi prin adresele din 28 august 2015 şi 23 septembrie 2015 la ofertele de despăgubire emise de apelanta pârâtă, prin care nu se acceptă practic, fără rezerve şi condiţii, ofertele), decât prin stabilirea despăgubirilor de instanţa de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri care să tranşeze litigiul dintre părţi.

Nu este incidentă prezentei cauze prevederea de la art. 36 alin. (6) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui C.S.A. nr. 14/2011, conform căreia, "în situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat".

Aceasta, întrucât dispoziţia citată în parag. anterior are în vedere ipoteza unei despăgubiri plătite amiabil, adică atunci când există un acord asupra cuantumului, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă.

În consecinţă, argumentele expuse în precedent conturează convingerea instanţei de apel potrivit căreia, eronat, nelegal şi netemeinic, prima instanţă, prin sentinţa atacată, a obligat pârâta (apelantă) la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor ce se vor acorda, începând cu data avizării de daună (6 august 2015) şi până la plata efectivă a debitului principal.

Aşadar, se impune, în temeiul prevederilor art. 37, coroborat cu cele ale art. 36 alin. (5) teza finală din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi ale art. 1535 alin. (1) C. civ., a se obliga pârâta (apelantă) la plata către reclamanţii (intimaţi) a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor reprezentând debitul principal, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei decizii şi până la plata efectivă a sumelor reprezentând debitul principal.

Nu au caracter fondat susţinerile intimaţilor reclamanţi în sensul că, în speţă, apelanta pârâtă este debitor al obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere, deoarece nu a respectat îndatorirea care-i revenea în temeiul art. 2208 alin. (1) teza a II-a C. civ.

Astfel, se observă că, potrivit acestor prevederi legale, "atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească".

Or, în primul rând, este esenţial de relevat că nu există vreo dispoziţie în cuprinsul Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care să stipuleze că asigurătorul R.C.A. datorează penalităţi de întârziere în cazul în care nu a respectat obligaţia prevăzută de art. 2208 alin. (1) teza a II-a C. civ.

În ipoteza în care s-ar achiesa la interpretarea propusă în context de către intimaţii reclamanţi, ar însemna să se adauge la lege, ceea ce semnifică încălcarea legii.

O asemenea manieră de a proceda este inadmisibilă într-un stat de drept cum este România, în care, conform art. 1 alin. (5) din Constituţie, este obligatorie respectarea legilor şi în care instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia, aplicând legea, iar nu creând lege.

În al doilea rând, se cuvine remarcat şi că, prin cererea adresată Tribunalului la termenul din 27 septembrie 2016, reclamanţii (intimaţi) au pretins pronunţarea unei hotărâri parţiale, prin care, în baza art. 436 şi art. 448 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., pârâta (apelantă) să fie obligată la plata sumelor nelitigioase.

Prin încheierea de la 27 septembrie 2016, prima instanţă nu a dat curs unei asemenea solicitări şi acest act de procedură nu a fost atacat cu apel.

Dimpotrivă, este de notat că, aşa cum reiese din declaraţia înregistrată la 20 decembrie 2016 şi de care s-a luat act prin procesul-verbal din 17 ianuarie 2017, reclamanţii (intimaţi) au renunţat expres la calea de atac a apelului împotriva Sentinţei nr. 6213/11 octombrie 2016, din care face parte integrantă încheierea (de dezbateri şi amânare a pronunţării) din 27 septembrie 2016.

Aşa fiind, soluţia amintită a devenit definitivă în baza art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi nu poate fi repusă în discuţie în faţa instanţei de control judiciar.

Prin urmare, intimaţii reclamanţi nu pot invoca nerespectarea de către apelanta pârâtă a obligaţiei prevăzute de art. 2208 alin. (1) teza a II-a C. civ., atâta vreme cât nu au promovat apel împotriva soluţiei prin care instanţa de prim grad de jurisdicţie a refuzat pronunţarea unei hotărâri parţiale prin care să se dispună obligarea pârâtei (apelante) la plata sumelor (pretins) nelitigioase.

Cu privire la a treia teză expusă anterior, aceasta nu este fondată.

Chiar teza finală a art. 1535 alin. (1) C. civ., invocat de apelantă, prevede că "debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic", în cazul în care creditorul unei sume de bani neplătite la scadenţă are dreptul la daune moratorii (de la scadenţă până în momentul plăţii) în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.

Altfel spus, debitorul obligaţiei de plată a despăgubirii, în situaţia ivirii riscului asigurat (angajarea răspunderii asiguratului potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate), nu poate proba ori chiar pretinde că prejudiciul creditorului urmare a întârzierii plăţii obligaţiei băneşti este mai mic decât cel convenit de părţi ori, în lipsă, prevăzut de lege.

Or, chiar legea, respectiv art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prevede expres cuantumul penalităţilor de întârziere datorate, de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere.

Aşa fiind, nu pot fi analizate, din această perspectivă, criticile apelantei conform cărora cuantumul penalităţii este exorbitant, penalităţile de întârziere ajungând să dubleze valoarea totală a despăgubirii.

De altfel, este de remarcat că aserţiunile apelantei priveau, cu precădere, situaţia în care penalităţile de întârziere ar fi datorate de la momentul avizării de daună, teză neagreată de Curte pentru argumentele expuse în precedent.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamanţii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorului B., D. şi C., şi recurs incident pârâta SC E. SA.

I. Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, cu privire la capătul de cerere ce vizează penalităţile de întârziere, trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, în vederea acordării penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, de la data avizării daunei, 6 august 2015, până la data plăţii efective a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În motivarea căii de atac, întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut următoarele:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 2208 alin. (1) C. civ., art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; nu a avut în vedere dispoziţiile art. 15 C. civ. nu a respectat considerentele deciziei preliminare nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţa de apel constată, în mod nelegal, că apelanta pârâtă ar fi respectat, întru totul, obligaţiile contractuale pe care aceasta şi le asumase odată cu eliberarea contractului de asigurare R.C.A..

Conform art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, se stabileşte, în mod expres, obligaţia asigurătorului R.C.A. de a achita sumele ofertate terţilor păgubiţi şi anume: "În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat.".

Instanţa de apel dă o interpretare incorectă dispoziţiilor art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, adăugând la lege şi condiţionând, în mod nelegal, aplicarea acestui articol de existenţa unui acord al părţilor asupra cuantumului despăgubirilor, lipsind, astfel, de conţinut întreaga procedură de despăgubire, ce stabileşte, în sarcina asigurătorului, acţiuni şi termene clare pentru despăgubire, şi lipsind de finalitate art. 37 din acelaşi ordin, care prevede sancţiunile pentru neîndeplinirea ori nerespectarea lor.

Articolul mai sus citat stabileşte, în mod explicit, obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirii în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat - nu în situaţia existentei unui acord asupra cuantumului, ci în cazul în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei - acesta fiind elementul de care este condiţionată plata despăgubirii, îndeplinit în cazul reclamanţilor din prezentul dosar, prin faptul că asigurătorul a cuantificat dauna. Dacă s-ar fi avut în vedere obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirii într-un anumit termen doar în situaţia în care exista un acord asupra cuantumului cu păgubiţii, acest lucru ar fi fost menţionat, în mod explicit, chiar în articolul citat; mai mult, prevederea necesităţii sancţionării asigurătorului prin aplicarea penalităţilor de întârziere, stabilită la articolul imediat următor, ar fi fost inutilă.

Totodată, dispoziţiile art. 2208 C. civ. din Capitolul XVI, ce reglementează contractul de asigurare, indică, fără echivoc, obligaţia asigurătorului de a achita sumele nelitigioase terţilor păgubiţi, înainte de o eventuală negociere sau soluţionare în faţa instanţelor de judecată competente. Astfel: "În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract. Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească.".

Dispoziţiile art. 2208 C. civ. dau naştere, pe de o parte, dreptului subiectiv civil al terţei persoane păgubite (subiect activ) de a fi despăgubită pe cale amiabilă, înainte de orice negociere sau intervenţie a instanţelor judecătoreşti competente, iar, pe de alta parte, nasc, în sarcina subiectului pasiv (asigurătorul), obligaţia de face, respectiv de a achita partea nelitigioasă din despăgubirea solicitată.

În completarea celor două prevederi, sunt dispoziţiile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care stabilesc: "Dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.".

Din coroborarea celor trei norme de drept material, rezultă că, dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute la art. 36, obligaţii ce o includ şi pe aceea de achitare a sumelor nelitigioase, terţul păgubit are la dispoziţie posibilitatea constrângerii acestuia prin obligarea sa la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data avizării până la plata efectivă.

Norma specială reprezentată de Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (art. 36 alin. (6), prin conţinutul ei, constituie o completare a normei primare, reprezentate de C. civ. (art. 2208).

Prin voinţa legiuitorului s-a stabilit regula imperativă ca despăgubirile să fie acordate de asigurător pe cale amiabilă, în baza unei cereri de avizare/despăgubire, în termenul legal de maxim 3 luni de la avizare, iar efectuarea plăţii sumelor nelitigioase să se facă anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească, în considerarea acoperirii, de îndată, a prejudiciului creat vătămaţilor din accidente (conform art. 2208 C. civ. coroborat cu art. 36 din Norme), sancţiunea încălcării termenului stabilit fiind reprezentată de aplicarea clauzei penale privind penalităţile de întârziere (conform art. 37 din Norme). Înţelesul textelor de lege mai sus invocate indică faptul că legiuitorul, prin aceste norme accesibile, precise şi previzibile, garantează dreptul păgubiţilor de a accede la partea recunoscută din despăgubirea cuvenită înainte de a se apela la instanţa de judecată pentru partea rămasă litigioasă.

Reclamanţii din prezenta cauză au urmat procedura legală prevăzută de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, pentru repararea prejudiciului major cauzat de acest accident, prin solicitarea de acordare a despăgubirilor pe cale amiabilă odată cu formularea avizării de daună din 6 august 2015, înregistrate la asigurător. Avizarea de daună formulată de părţile prejudiciate a reprezentat, în fapt, punerea în întârziere a societăţii de asigurări, conform art. 35, 36 şi 38 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Instanţa de apel a ignorat faptul că asigurătorul R.C.A. a fost în măsură să evalueze prejudiciul şi să întocmească o ofertă de despăgubire pentru fiecare parte prejudiciată, numai că aceste oferte nu au fost achitate niciodată, aşa cum prevăd textele legale mai sus invocate.

Refuzul plăţii despăgubirii oferite şi solicitate repetat de către reclamanţi drept plată parţială reprezintă un abuz de drept evident, manifestat de apelanta pârâtă, prin faptul că a lipsit victimele accidentului rutier de orice fel de despăgubire din august 2015 până în februarie 2018. Practic, neplata, timp de 30 de luni, a despăgubirii oferite reprezintă o atingere în substanţa dreptului victimelor de a încasa despăgubirea cuvenită în termen de maxim 3 luni de la avizare, fiind un abuz de drept din partea pârâtei. Abuzul de drept constă în "exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi contrar bunei-credinţe".

Instanţa de apel a adus atingere principiului interesului superior al copilului, consacrat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, care stabileşte că "principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţi publice şi de organisme private, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti".

Deşi instanţa de fond, prin sentinţa pronunţată, a sancţionat abuzul asigurătorului prin acordarea penalităţilor de întârziere pentru refuzul de a plăti oferta de despăgubire cuvenită copilului orfan de mamă, instanţa de apel a înlăturat drepturile câştigate ale copilului, considerând că lipsirea de despăgubirea cuvenită din 2015 până la momentul rămânerii definitive este normală, contrar art. 36 alin. (6), încălcând, în mod flagrant, principiul consacrat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, eliminând dreptul accesoriu al despăgubirii cuvenite.

Decizia nr. 29/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite a statuat că "în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului".

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto (R.C.A.) reprezintă forma de protecţie prin care sunt despăgubiţi terţii prejudiciaţi în urma unui accident, iar mecanismele create în acest sens sunt o garanţie a terţilor păgubiţi la o modalitate de dezdăunare rapidă, astfel încât să se acopere, cât mai rapid posibil, prejudiciul, înlăturând, astfel, riscul de pauperizare al persoanelor prejudiciate.

Producerea cazului asigurat determină consecinţe în raporturile de asigurare de răspundere civilă obligatorie, constând, în principal, în dreptul asiguratului sau al persoanei păgubite, după caz, de a solicita acoperirea pagubelor suferite şi în obligaţia asigurătorului de a acoperi, chiar şi parţial, aceste pagube prin plata sumelor nelitigioase. Obligativitatea încheierii acestui tip de asigurare impune - nu doar asiguraţilor, ci şi asigurătorilor - efectuarea unor demersuri expres stabilite de lege, fără de care însăşi existenţa poliţei de asigurare R.C.A. nu se mai justifică.

Societatea de asigurări era ţinută să răspundă solicitării iniţiale a reclamanţilor în termen de cel mult trei luni, fie în sensul formulării unor oferte, urmate, evident, de achitarea acestora drept plată parţială, fie în sensul respingerii cererii, cu precizarea motivelor pentru care nu a aprobat pretenţiile de despăgubire.

Argumentele instanţei de apel potrivit cărora cuantificarea prejudiciului nu putea fi făcută decât ca urmare a pronunţării unei soluţii de către instanţa de judecată civilă, deoarece, în prezenta cauză, nu se încheiase o tranzacţie ("prejudiciul devine cert prin cuantificarea acestuia de către instanţă"), reprezintă o motivare nelegală, fiind în contradicţie cu legea şi cu recunoaşterea parţială a despăgubirilor, realizată de apelanta pârâtă prin ofertele transmise reclamanţilor, premergător promovării acţiunii.

Contrar considerentelor instanţei de apel, ofertele în cauză (pe care asigurătorul ar fi trebuit să le achite, conform art. 2208 C. civ. şi art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ca sume nelitigioase) sunt lichide, exigibile şi sunt realizate chiar de apelanta pârâtă, fără ajutorul instanţei de judecată.

Intimaţii reclamanţi deţineau o creanţă certă împotriva apelantei pârâtei, aceasta fiind recunoscută chiar prin ofertele formulate de către asigurător.

Creanţa era exigibilă, deoarece plata parţială a fost cerută conform art. 2208 C. civ., ce face referire la suma nelitigioasă, solicitată prin cererea părţilor prejudiciate din 23 septembrie 2015. De altfel, aceasta era exigibilă chiar în absenţa cererii, prin prisma aceluiaşi text de lege, care conferă asigurătorului un mijloc de liberare de obligaţia legală de despăgubire, exonerator de orice penalitate ulterioară.

În logica instanţei de apel, până în momentul existenţei unei hotărâri judecătoreşti, persoana prejudiciată nu are niciun drept, iar societatea de asigurări nicio obligaţie, fapt ce ar exclude, în mod evident, orice despăgubire pe cale amiabilă, golind de conţinut şi aplicabilitate art. 2208 C. civ.

Cu alte cuvinte, conform considerentelor din cadrul deciziei recurate, dispoziţiile art. 2208 C. civ. nu sunt aplicabile în nicio situaţie, iar niciun dosar de daună nu ar trebui instrumentat mai înainte de existenţa unei hotărâri judecătoreşti, ceea ce este contrar dispoziţiilor din Cod, precum şi art. 26, art. 35, art. 38 şi art. 45 din Ordinul nr. 14/2011 al C.SA, dat fiind că activitatea de bază a societăţii de asigurări, în domeniul poliţelor R.C.A., este de a plăti despăgubirile datorate în baza poliţelor emise persoanelor păgubite pe cale amiabilă, premergător oricărui litigiu.

Obligativitatea achitării sumelor nelitigioase este confirmată şi prin Decizia civilă nr. 410/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ce stabileşte următoarele:

"Curtea apreciază ca fiind fondate susţinerile apelantului reclamant prin care se face referire la art. 2208 noul C. civ. din materia contractului de asigurare, text de lege care prevede la alin. (1) că atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească. Reiese aşadar că, în materia acestui tip de contract (deci, inclusiv a contractului de răspundere civilă auto), legiuitorul a prevăzut că în situaţia existenţei unor neînţelegeri între părţi cu privire la cuantumul despăgubirii, plata să se facă în două etape: 1) se achită de asigurător suma necontestată, 2) ulterior se soluţionează fie pe amiabil, fie prin intermediul instanţei situaţia pentru diferenţa de despăgubire între suma solicitată şi neachitată, acest sistem fiind gândit pentru a asigura persoanei păgubite o reparaţie cât mai grabnică a prejudiciului, chiar dacă parţială, fără a fi necesar să se aştepte pentru aceşti bani, până se tranşează disputa cu privire la despăgubire în ansamblul său.".

Aceeaşi situaţie este surprinsă şi perfect argumentată de către Curtea de Apel Bucureşti, într-o speţă similară, astfel: "Potrivit probelor administrate, reclamanta prin reprezentantul legal a adresat o cerere de despăgubire, dar căreia pârâta nu i-a răspuns în termenul de 3 luni anterior menţionat. Considerăm că nu putem avea în vedere teza a II-a a textului legal anterior enunţat, deoarece situaţia descrisă de această normă priveşte stabilirea despăgubirii de către instanţa de judecată în lipsa procedurii prealabile a cererilor de despăgubire pe cale amiabilă, când asigurătorului nu i s-a cerut, anterior sesizării instanţei de judecată, soluţionarea prin acord a cererii de despăgubire.

O interpretare diferită a normei legale ar determina concluzia că asigurătorul nu ajunge să fie sancţionat pecuniar pentru nerespectarea obligaţiilor şi termenelor legale anterior menţionate. Apreciem că societatea de asigurări este ţinută să răspundă solicitării iniţiale a reclamantei în termen de cel mult trei luni. Or, tocmai această omisiune culpabilă este sancţionată prin aplicarea penalităţii legale." - decizia civilă a Curţii de Apel Bucureşti nr. 2258 A/7 decembrie 2017.

Dacă s-ar fi avut în vedere ca plata oricăror sume litigioase ori nelitigioase să se facă numai prin intermediul instanţelor de judecată şi numai în baza unor hotărâri judecătoreşti, acest lucru ar fi fost menţionat, în mod expres, în Normele R.C.A..

Recurenţii mai susţin că, în cadrul Ordinului C.SA nr. 14/2011, singurul articol ce vizează obligativitatea pronunţării instanţei de judecată cu privire la întinderea prejudiciului provocat este art. 45, al cărui conţinut îl redau, menţionând că, în speţă, nu este incident niciunul dintre cazurile reglementate de acest text de lege.

Instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, elimină culpa asigurătorului, existentă anterior cererii introductive, cu una ce s-ar naşte, în sarcina sa, în viitor, ulterior rămânerii definitive a hotărârii pe care o va pronunţa instanţa de judecată - fapt nelegal, pentru că această culpă există anterior pronunţării instanţei, chiar anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Urmarea directă a raţionamentului dezvoltat de instanţa de apel, potrivit căreia, penalităţile de întârziere nu se pot stabili decât după momentul pronunţării instanţei de judecată şi rămânerii definitive a hotărârii, este faptul că asigurătorii care refuză achitarea sumelor nelitigioase, cum este cazul prezentului dosar, nu vor fi sancţionaţi în niciun fel, iar calea complicată şi costisitoare a derulării unui proces civil pentru recuperarea prejudiciului suferit (cele mai multe din dosare fiind supuse timbrajului) ar conduce la situaţia absurdă şi nedreaptă în care multe dintre pretenţiile părţilor prejudiciate ar rămâne nesoluţionate, fără ca asigurătorul să se expună vreunei sancţiuni.

Curtea adaugă la textul de lege, atunci când face referire la necesitatea existenţei unui acord între părţi cu privire la cuantumul despăgubirii, pentru ca suma să fie exigibilă, dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Ordinului C.SA nr. 14/2011 şi art. 2208 C. civ. nefăcând trimitere la un asemenea acord. Mai mult, art. 2208 C. civ. stipulează obligativitatea achitării sumelor nelitigioase înainte de orice negociere sau intervenţie a instanţelor de judecată.

Instanţa de apel, în mod nelegal, constată o aşa zisă culpă a reclamanţilor, motivat de împrejurarea că nu ar fi folosit calea de atac împotriva soluţiei date la cererea de pronunţare a unei hotărâri parţiale privind sumele recunoscute de către asigurător. Această interpretare este nu doar nelegală, ci şi absurdă, deoarece invocarea de către reclamanţi a art. 2208 C. civ., în faţa instanţei de fond, a fost făcută nu doar din perspectiva pronunţării unei hotărâri parţiale - ce a avut, ca temei de drept, art. 436 C. proc. civ., dar, mai ales, din perspectiva penalităţilor de întârziere solicitate prin cererea de chemare în judecată, pentru culpa evidentă a asigurătorului în gestionarea dosarului de daună.

Curtea de Apel a adăugat, nepermis, la lege, considerând că, dacă "nu au promovat apel împotriva soluţiei prin care instanţa de prim grad de jurisdicţie a refuzat pronunţarea unei hotărâri parţiale (...) nu pot invoca nerespectarea de către apelanta pârâtă a obligaţiei prevăzute de art. 2208 alin. (1) teza a II-a C. civ.". În acest sens, invocă Decizia nr. 171 din 23 mai 2001 a Curţii Constituţionale, conform căreia aprecierea probelor nu se face de magistraţi "potrivit convingerii lor", ci "numai potrivit legii", aşa cum o cer dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţia României

Mai mult, nu a existat o soluţie de refuz a primei instanţe în sensul pronunţării unei hotărâri parţiale, astfel încât nu se pune problema atacării a ceva ce nu a existat, omisiunea pronunţării asupra acestui aspect reprezentând o chestiune diferită.

Aplicarea art. 2208 C. civ. şi obligaţia asigurătorului de achitare a sumelor nelitigioase, în situaţia în care formulează oferte de despăgubire, nu sunt condiţionate de vreo altă acţiune a părţilor prejudiciate.

Considerentele instanţei de apel privind caracterul definitiv al încheierii de amânare a pronunţării din 27 septembrie 2016, în urma renunţării la calea de atac de către reclamanţi împotriva sentinţei din care face parte integrantă şi această încheiere, sunt nelegale. Instanţa de fond nu a emis o soluţie în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de pronunţarea a unei hotărâri parţiale, în baza art. 436 C. proc. civ. coroborat cu art. 2208 C. civ. Prin urmare, chestiunea litigioasă legată de obligarea pârâtei la plata sumelor recunoscute drept debit de aceasta a fost lăsată nesoluţionată, astfel că Sentinţa nr. 6213/11 octombrie 2016, neapelată de reclamanţi, nu avea autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect, în condiţiile art. 430 alin. (2) din acelaşi cod.

Curtea mai reţine, în mod neîntemeiat, următoarele: "Într-adevăr, trebuie subliniat că legea nu prevede obligaţia asigurătorului R.C.A. de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulaţie, la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul solicitării acestora.".

Sancţionarea pârâtei s-a solicitat nu din perspectiva faptului că nu a dat cât s-a cerut, ci ca urmare a ignorării de către aceasta a prevederilor explicite conţinute de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care o obligau să "răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată" (nicidecum una globală) şi să "notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire", alături de refuzul manifest de plată a sumelor nelitigioase solicitate de reclamanţi, potrivit prevederilor alin. (6) ale aceluiaşi articol şi art. 2208 C. civ.

Culpa asigurătorului derivă din refuzul de achitare a sumelor nelitigioase, în termenul stabilit de lege, de trei luni, nu din neachitarea integrală a pretenţiilor de despăgubire.

În cazul reclamanţilor, asigurătorul R.C.A. nu şi-a respectat obligaţiile contractuale asumate, în sensul că nu a achitat sumele ofertate înainte de orice negociere sau promovare a vreunei acţiuni în justiţie, şi a încercat să limiteze dreptul la justiţie al terţilor păgubiţi, prin impunerea unor condiţii nelegale de tranzacţionare, reprezentate de semnarea unor declaraţii notariale prin care aceştia trebuiau să declare că sunt integral despăgubiţi prin primirea sumelor ofertate de către acesta.

Situaţia menţionată este nelegală din perspectiva art. 2208 C. civ., atât timp cât asigurătorul condiţiona efectuarea plăţii propriilor oferte de încheierea oricărui litigiu ulterior.

Dispoziţiile art. 1539 C. civ. instituie regula conform căreia creditorul are dreptul de a solicita, alături de debitul principal, plata penalităţilor (ca şi condiţie evaluată convenţional sub forma clauzei penale), stabilită contractual şi stipulată tocmai pentru neexecutare obligaţiilor asumate "la timp sau în locul stabilit". Dreptul de a solicita aplicarea clauzei penale reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se află în patrimoniul terţului păgubit. Aceasta rezultă din faptul că, în general, pentru realizarea oricărei obligaţii civile este nevoie ca legea să pună la dispoziţia creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată recurge pentru a-şi realiza creanţa, prin executarea voluntară sau silită a prestaţiei pe care debitorul o datorează.

Doctrina a statuat că, din perspectiva creditorului, sancţiunea obligaţiei constă în totalitatea mijloacelor juridice ofensive şi defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forţei de constrângere a statului, pentru a obţine prestaţia ce i se datorează de către debitor.

Or, în cadrul mijloacelor juridice ofensive, stabilirea unei clauze penale ocupă un loc important, alături de punerea în întârziere a debitorului, acţiunea în justiţie, executarea silită etc.

În acest context, interpretarea instanţei de apel a momentului aplicării penalităţilor de întârziere este greşită şi aflată în contradicţie evidentă cu scopul legii, aşa cum a fost stabilit într-un dosar similar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care s-a pronunţat în sensul că:

"Instanţa de control judiciar a făcut o corectă aplicare şi interpretare a art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicarea sancţiunii de plată a penalizărilor (de la data avizării - n.n.) pentru nerespectarea de pârâtă a art. 36 din Norme neoperând nicio distincţie raportat la tipul de daună (daune materiale sau daune morale - n.n.)." - Decizia nr. 1775 din 20 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2012.

Recurenţii invocă şi considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., referitoare la examinarea sesizării formulate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014. În această decizie se statuează că persoana păgubită (sau asigurătorul subrogat acesteia) "este îndreptăţit să obţină penalizările prevăzute de dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă sau şi le îndeplineşte necorespunzător". La pct. 62 al considerentelor acestei decizii se reţin următoarele:

"Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, cât şi obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele definite de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât şi atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri.

Prin urmare, este vorba de mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziţia creditorului pentru a obţine aceeaşi prestaţie, iar daunele-interese moratorii sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., respectiv din ziua scadenţei obligaţiei de plată.".

Reclamanţii din acest dosar se află în situaţia descrisă în decizia mai sus invocată - respectiv, neplata despăgubirilor recunoscute de asigurător în termenele definite de lege, ceea ce implică, conform principiului de drept "unde este aceeaşi raţiune, se impune aceeaşi soluţie", aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, în sensul acordării penalităţilor de întârziere de la data scadenţei obligaţiei de plată, şi anume de la data avizării de daună.

Cât priveşte temeiul juridic al penalităţilor, acesta este reprezentat nu doar de prevederile Legii nr. 136/1995 şi de Normele sale de aplicare privind asigurările şi reasigurările în România (Ordinul C.S.A. nr. 14/2011), ci şi de prevederile art. 1522 C. civ., avizarea de daună/cererea de despăgubire formulată de reclamanţi încă din 6 august 2015, premergător sesizării instanţei, constituind, din punct de vedere juridic, punerea în întârziere contractuală a debitorului, pârâta din prezenta cauză.

Având în vedere că prevederile art. 1522 C. civ. primesc o aplicare particulară prin art. 35 şi art. 38 din Normele Ordinului C.SA nr. 14/2011, reclamantul a pus în întârziere pe debitoarea obligaţiei de despăgubire, solicitându-i acesteia achitarea despăgubirii conform clauzelor contractuale, însă aceasta nu a achitat nicio despăgubire. Ca atare, este incident art. 1548 C. civ., conform căruia: "Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.".

Nerespectarea clauzelor contractuale asumate de către asigurător prin efectul încorporării dispoziţiilor legale ale art. 35-38 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în cadrul poliţei R.C.A. emise este evidentă, culpa proprie în instrumentarea cererii de despăgubire este indiscutabilă şi atrage aplicarea clauzei penale asumate odată cu poliţa R.C.A. emisă, aceea de sancţionare a asigurătorului culpabil prin obligarea la plata penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 37 din acelaşi ordin, de la momentul avizării daunei până la momentul plătii despăgubirii.

II. La 24 mai 2018, pârâta E. SA a declarat recurs incident, în temeiul art. 491 alin. (1) C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei civile recurate, cu consecinţa trimiterii, spre rejudecare, către Curtea de Apel Bucureşti, în ceea ce priveşte sumele acordate cu titlu de daune morale intimaţilor C. şi D., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate celor doi reclamanţi, instanţa de apel nu s-a raportat la jurisprudenţa în materie, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu consecinţa supradimensionării acestor daune.

S-au depus întâmpinări la recursuri, prin care s-au invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, excepţia nulităţii recursului incident şi, pe fond, respingerea recursurilor, precum şi răspuns la întâmpinări.

S-a întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, comunicat părţilor, recurenta pârâtă E. SA depunând punct de vedere la raport.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 4 aprilie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţi şi s-a admis excepţia inadmisibilităţii recursului incident declarat de pârâtă, stabilindu-se termen de judecată la 30 mai 2019, cu citarea părţilor.

I. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima dintre critici vizează nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, prin prisma condiţionării aplicării, în speţă, a acestui text de lege de existenţa unui acord al părţilor asupra cuantumului despăgubirilor, cu consecinţa eronată în ceea ce priveşte momentul de la care sunt datorate penalităţile de întârziere prevăzute în art. 37 din acelaşi act normativ.

Critica este neîntemeiată, Curtea de Apel considerând, în mod corect, că, pentru a fi incident art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, este necesar acordul de voinţă al asigurătorului şi al terţului păgubit asupra cuantumului despăgubirilor datorate acestuia din urmă, exprimat într-o tranzacţie încheiată între părţi, iar lipsa unui asemenea contract conduce la imposibilitatea acordării penalităţilor de întârziere de la momentul avizării daunei de către victima accidentului.

Astfel, Ordinul C.S.A. menţionat mai sus a fost dat în aplicarea legilor adoptate în materie, respectiv Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (potrivit art. 692) şi Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare [potrivit art. 8 alin. (1)], dar şi a C. civ. (potrivit art. 692 din Legea nr. 136/1995). Dintre primele două legi, în speţă, interesează Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data contractului R.C.A. încheiat între asigurător şi autorul accidentului (poliţa R.C.A. seria x din 17 mai 2013), care, deşi, în prezent, este abrogată [prin art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi tramvaie], a guvernat regimul juridic aplicabil tuturor contractelor R.C.A. încheiate în perioada în care a fost în vigoare şi prejudiciilor ce se despăgubesc în baza acestora, potrivit principiilor referitoare la aplicarea în timp a legii civile, instituite de art. 6 alin. (1) - (6) C. civ. Ca atare, această lege se aplică şi în cauza de faţă, poliţa de asigurare fiind încheiată sub imperiul actului normativ în discuţie, documentul probând contractul de asigurare R.C.A. obligatorie perfectat între asigurător şi autorul accidentului, conform art. 481 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 a fost abrogat prin art. 75 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în consecinţă, fiind în vigoare la data încheierii contractului de asigurare în baza căruia asigurătorul este obligat la despăgubiri pentru terţele persoane păgubite prin accident.

De asemenea, sunt relevante şi anumite dispoziţii din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare, raportat la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., conform cărora acesta din urmă "se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare (...)". Or, cum s-a menţionat deja, poliţa de asigurare care determină posibilitatea acordării despăgubirilor către persoana prejudiciată prin accident a fost emisă la 17 mai 2013, ulterior datei intrării în vigoare a C. civ., respectiv 1 octombrie 2011.

În plus, legea specială în materia asigurărilor obligatorii, nr. 136/1995, face trimitere la aplicarea dispoziţiilor din C. civ., potrivit art. 691 din acest act normativ, care prevede că: "În România, asigurările şi reasigurările sunt supuse dispoziţiilor C. civ. şi ale prezentei legi.".

Mai trebuie precizat că textele de lege din actele normative incidente în cauză (Legea nr. 136/1995, Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, C. civ.) aveau aceeaşi formă atât la data încheierii contractului de asigurare dintre asigurător şi autorul accidentului, cât şi la data producerii evenimentului asigurat (a accidentului), avută în vedere în soluţionarea litigiului de către instanţa de apel. Ca atare, prezenta instanţă a considerat că nu este necesar a se purta dezbateri în legătură cu legea aplicabilă în raport de cele două momente (al încheierii contractului de asigurare, respectiv, al producerii accidentului), dispoziţiile legale în vigoare incidente având acelaşi conţinut.

În concluzie, sediul materiei procedurii de constatare, stabilire şi acordare a despăgubirilor îl constituie, în principal, normele speciale cuprinse în Capitolul al III-lea din Legea nr. 136/1995, începând cu art. 48 şi următoarele, şi în Normele adoptate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, începând cu Partea I, Titlul III, Capitolul V privind "Despăgubirea" (art. 35 şi următoarele); Partea a II-a, Titlul I privind "Avizarea şi constatarea prejudiciilor" (art. 38 şi următoarele); Titlul II privind "Stabilirea despăgubirilor" Titlul III privind "Plata despăgubirilor" şi Titlul V privind "Dispoziţii finale". Alături de aceste dispoziţii legale speciale sunt aplicabile dispoziţiile în materie din C. civ. 2009, care reprezintă dreptul comun în materie.

Actele normative sus-menţionate reglementează procedura de stabilire şi de acordare a despăgubirilor, instituind două modalităţi în acest sens: pe cale amiabilă, prin înţelegerea părţilor implicate în raporturile juridice generate de producerea cazului asigurat şi având la bază contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, şi pe cale judecătorească, ca efect al litigiului purtat între terţul păgubit, asigurat şi societatea de asigurare.

În primul caz, al căii amiabile, normele actuale condiţionează stabilirea despăgubirilor, ca element prealabil plăţii lor, de convenţia încheiată între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător, conform art. 2225 C. civ., incident în cauză. Potrivit acestei dispoziţii, "dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabileşte prin convenţie încheiată între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător (...)".

Textul legal enunţat este aplicabil în speţă, întrucât, deşi norma din C. civ. a fost adoptată pentru ipoteza asigurărilor facultative, cele obligatorii, cum este şi cea privind asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, fiind reglementate prin legi speciale conform art. 2213 din acelaşi cod, art. 2225 reprezintă dreptul comun în materie, iar legea specială, nr. 136/1995, nu conţine dispoziţii derogatorii sub aspectul stabilirii despăgubirilor. Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind, în anumite materii, reglementări speciale, care sunt prioritare faţă de norma de drept comun, ce, în astfel de situaţii, se aplică numai unde legea specială nu dispune.

Or, după intrarea în vigoare a C. civ., 1 octombrie 2011, norma relevantă, sub aspectul stabilirii despăgubirilor, din Legea nr. 136/1995, legea specială, respectiv art. 43, a fost, practic, înlocuită cu norma din Cod (art. 2225), ca urmare a abrogării sale prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ.

Astfel, art. 54 din Legea nr. 136/1995 menţiona că despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi art. 49 din acelaşi act normativ.

Art. 43 din Legea nr. 136/1995, care, anterior intrării în vigoare a C. civ., prevedea că "despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, conform dispoziţiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba (...)", a fost abrogat începând cu aceeaşi dată, şi anume 1 octombrie 2011, conform art. 192 pct. 1 şi art. 221 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, devine incident art. 2225 C. civ., dreptul comun în materie de stabilire a despăgubirilor, operant în speţă faţă de inexistenţa unei dispoziţii în Legea nr. 136/1995, legea specială, care să deroge de la regula stabilită în Cod şi care, după cum s-a arătat, este aplicabil, având în vedere norma de trimitere din art. 691 din aceeaşi lege.

Art. 49 din Legea nr. 136/1995 vizează acordarea despăgubirilor, etapă ulterioară stabilirii lor; spre deosebire de art. 43, nu a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 şi supune regimul juridic al acordării despăgubirilor legislaţiei în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul, în speţă, legislaţiei române [lit. a)], din care face parte şi C. civ., aplicabil în cazul inexistenţei, în materie, a unor norme speciale.

La rândul lor, dispoziţiile din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevăd, în cuprinsul art. 43, că despăgubirile se stabilesc conform art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare (text de lege deja analizat), cu respectarea prevederilor legale în vigoare, deci şi a C. civ.

În ceea ce priveşte Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 858/6 decembrie 2011, acesta nu a fost perfect corelat cu dispoziţiile C. civ. (art. 2225), deşi a intrat în vigoare ulterior Codului, iar art. 692 din Legea nr. 136/1995 prevede că asemenea norme, cum sunt şi cele conţinute în ordinul în discuţie, se dau în aplicarea C. civ. şi a legii speciale. Astfel, deşi art. 2225 C. civ. face referire, pentru cazul stabilirii despăgubirilor în baza înţelegerii părţilor, de acordul tripartit între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător, Ordinul C.S.A. face referire doar la oferta de despăgubire formulată de societatea de asigurare [art. 36 alin. (1) lit. a)] şi de acceptarea acestei oferte de către terţ [art. 64 alin. (1)], plata urmând a se efectua ulterior declaraţiei de acceptare a ofertei ajunse la ofertant, când s-a realizat acordul de voinţă al celor implicaţi asupra despăgubirilor ce urmează a fi plătite (art. 1186 C. civ.). Din toată această procedură de stabilire şi plată a despăgubirilor prin înţelegerea părţilor, prevăzută în Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, lipseşte persoana asigurată, contrar celor reglementate în art. 2225 C. civ. şi în aplicarea căruia ar fi trebuit emise Normele cuprinse în Ordin.

De asemenea, nu se poate considera că Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 ar reprezenta norma specială în materie de asigurări obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi, ca atare, ar deroga de la condiţiile prevăzute în art. 2225 C. civ., întrucât raportul dintre norma generală şi cea specială vizează dispoziţii de acelaşi rang (de exemplu, dispoziţii din legi, ca acte ale Parlamentului; din regulamente ş.a.). Or, pe lângă împrejurarea că Ordinul trebuie să fie şi este dat în aplicarea şi a C. civ. (art. 692 din Legea nr. 136/1995), are rang inferior Codului, neputând intra în conflict cu acest act normativ, dimpotrivă, fiind necesar să preia întocmai dispoziţiile acestuia şi, eventual, să le expliciteze sau să le dezvolte în procedurile stabilite prin normele juridice sau tehnice elaborate de C.SA

Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este, însă, incomplet, astfel cum s-a arătat în precedent.

Cu toate acestea, în speţa de faţă, părţile nu au pus în discuţie, din perspectiva stabilirii despăgubirilor, inexistenţa unui contract semnat şi de asigurat (în realitate, de moştenitorii acestuia, asiguratul decedând în urma accidentului), dimpotrivă, reclamanţii au contestat însăşi necesitatea încheierii acordului de voinţă dintre ei şi societatea de asigurare, pentru a putea încasa penalităţi de la momentul avizării de daună. Pe de altă parte, nici instanţa de apel nu a stabilit momentul de la care se cuvin intimaţilor reclamanţi penalităţile de întârziere prevăzute de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în raport de lipsa acordului tripartit de voinţă, la care să participe şi moştenitorii persoanei asigurate.

Prin urmare, acest aspect nu va fi avut în vedere de prezenta instanţă în soluţionarea recursului, referirea la cerinţa convenţiei tripartite prevăzute de dispoziţiile art. 2225 C. civ. fiind făcută pentru rigoarea raţionamentului juridic cu privire la stabilirea şi acordarea despăgubirilor, în lumina legislaţiei în vigoare, aplicabile în cauză.

Revenind la critica recurenţilor, conform căreia acordarea penalităţilor de întârziere de la momentul avizării daunei, pentru neplata despăgubirilor oferite de asigurător în cel mult 3 luni de la acest moment, în condiţiile art. 37 cu referire la art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu trebuie condiţionată de acordul de voinţă între reclamanţi şi ofertant, aceasta nu poate fi primită şi pentru următoarele argumente:

Dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit cărora, în cazul unui dosar de daună care conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea trebuie plătită de asigurător în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către terţul prejudiciat sau de asigurat, nu pot fi privite în mod singular, ci presupun aplicarea unei interpretări sistematice, ca metodă de interpretare din teoria generală a dreptului.

Această metodă de interpretare se bazează, în stabilirea înţelesului unor norme, pe coroborarea lor cu alte norme, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, fie aparţinând unor instituţii sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistematice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, care nu constituie o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi interdependente. Astfel, dispoziţiile din legi speciale sau din partea specială a unui cod nu pot fi înţelese dacă sunt detaşate de normele din legile generale sau din partea generală a codului, normele obişnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept sau de normele dreptului constituţional.

Cum s-a arătat deja, art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 se referă la plata despăgubirilor, în cazul în care dosarul de daună este complet, respectiv cuprinde toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei.

Conform dispoziţiilor generale în materia executării obligaţiilor, orice plată presupune o datorie (art. 1470 C. civ.), privită ca element structural pasiv al raportului juridic al obligaţiei şi, totodată, ca temei al plăţii. Raportul juridic obligaţional este compus din două laturi, latura activă, care semnifică dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului executarea prestaţiei pe care acesta din urmă i-o datorează, şi latura pasivă, constând în prestaţia datorată. Dreptul creditorului de a solicita executarea corelativă a obligaţiei asumate de debitor nu poate rezulta decât dintr-un act juridic sau o hotărâre judecătorească care să prevadă existenţa respectivei obligaţii în sarcina debitorului.

În speţă, pentru ca asigurătorul să fie obligat la plata despăgubirilor într-un anumit cuantum către persoanele prejudiciate prin accident, este necesar ca acestea să fie stabilite în mod neechivoc, fie prin convenţia multilaterală dintre asigurat, asigurător şi terţ (reamintim că, pentru argumentele prezentate, în litigiul de faţă nu interesează participarea asiguratului/moştenitorilor acestuia) sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 2225 C. civ.

De asemenea, în aplicarea dispoziţiilor generale în materie de asigurare de răspundere civilă sus-enunţate, chiar dacă într-o formă imperfectă, Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 face referire la acceptarea de către terţ a ofertei de despăgubire formulate de societatea de despăgubire [art. 64 alin. (1)], ceea ce presupune realizarea acordului de voinţă dintre aceste părţi, materializată într-un contract, care nu poate fi calificat decât ca reprezentând o tranzacţie extrajudiciară.

Cum dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu cuprind nicio menţiune referitoare la intervenţia instanţei de judecată, este fără dubiu că plata lor, în condiţiile acestui text de lege, nu poate avea loc decât în urma actului prealabil al stabilirii despăgubirilor, inclusiv în ceea ce priveşte mărimea acestora, prin acordul de voinţă al părţilor realizat prin întâlnirea dintre ofertă şi acceptarea ofertei de despăgubire [prima ipoteză din art. 2225 C. civ., art. 36 alin. (1) lit. a) şi art. 64 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011], aşa cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel.

Ca atare, condiţia referitoare la "toate elementele necesare cuantificării daunei" prevăzută în art. 36 alin. (6) din Ordinul nr. 14/2011, pentru a face aplicabilă ipoteza textului de lege, în care plata să fie făcută în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, exclude posibilitatea evaluării unilaterale a asigurătorului în ceea ce priveşte despăgubirile, astfel cum, în mod greşit, au susţinut recurenţii.

Nefiind întrunite toate cerinţele prevăzute în art. 36 alin. (6) din Ordin, dosarul nu poate fi considerat ca fiind complet, iar plata nu poate fi realizată de către asigurător în termenele reglementate de această dispoziţie legală. Corelativ, nu există nici obligaţia societăţii de asigurare de a plăti penalităţile de întârziere prevăzute de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru încălcarea termenelor reglementate în art. 36 alin. (6) din acelaşi act normativ.

În realitate, dacă părţile nu ajung la o înţelegere cu privire la stabilirea şi acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă, terţul păgubit are la îndemână acţiunea în justiţie, fie împotriva autorului faptei, pe temeiul dreptului comun, fie împotriva societăţii de asigurare de răspundere civilă, în temeiul poliţei de asigurare a asiguratului ce a produs accidentul, fie împotriva ambilor.

Astfel, art. 2225 C. civ. prevede că, în caz de neînţelegere între părţi, despăgubirea va fi stabilită prin hotărâre judecătorească.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ. reglementează evaluarea judiciară a cuantumului prejudiciului în cazul în care existenţa acestuia este certă, însă cuantumul nu poate fi determinat cu certitudine.

Mai departe, conform art. 74 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în cazul stabilirii despăgubirilor în urma intervenţiei instanţei de judecată, asigurătorul R.C.A. le va acorda în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă.

Obligaţia de plată a asigurătorului în această ipoteză se supune termenului prevăzut în art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care este de maximum 10 zile de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Cum se poate observa din citirea corelată a dispoziţiilor art. 36 alin. (5) şi alin. (6) din Ordin, alin. (6), invocat de recurenţi, reprezintă, practic, reluarea dispoziţiilor art. 36 alin. (5) teza I, conform cărora, "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător", singurul element în plus din alin. (6) fiind cel referitor la limita temporală maximă în care se pot plăti acestea, respectiv 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat.

Dispoziţiile art. 36 alin. (5) trebuie avute în vedere în integralitatea lor, sub aspectul ambelor teze menţionate mai sus, din lecturarea cărora rezultă, fără dubiu, că termenul de plată a despăgubirilor de către asigurător curge de la momente diferite, specifice fiecăreia dintre cele două ipoteze prevăzute în text. În cazul înţelegerii părţilor, când dosarul este complet şi terţul a acceptat oferta de despăgubire, realizându-se acordul de voinţă, termenul de plată este stabilit în art. 36 alin. (5) teza I, limita maximă de plată fiind cea din alin. (6), iar, în situaţia în care părţile nu finalizează o asemenea convenţie, apelând la instanţa de judecată, termenul de plată curge de la data hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, care vizează despăgubirile cuvenite terţului.

Sesizând instanţa de judecată, în condiţiile în care recurenţii nu au acceptat oferta de despăgubire propusă de pârâtă, este aplicabilă teza a II-a din art. 36 alin. (5), obligaţia de plată fiind condiţionată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă prin care să se cuantifice aceste despăgubiri, iar termenul de plată fiind cel de maximum 10 zile de la data la care debitorul obligaţiei a primit titlul în baza căruia trebuie să efectueze plata, şi anume hotărârea judecătorească respectivă.

Penalităţile de întârziere prevăzute în art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, care au natura juridică a unor daune interese moratorii şi constituie, totodată, un mijloc de constrângere a executării obligaţiei în termenele prevăzute de lege, nu pot avea ca scadenţă decât data la care trebuie îndeplinită obligaţia în legătură cu care au fost stabilite, în speţă, 10 zile de la primirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă prin care s-au stabilit despăgubirile datorate de asigurător. Or, instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, a avut în vedere exact această dată, procedând în mod corect la admiterea căii de atac.

În concluzie, revenind la criticile recurenţilor, nu se poate considera că înlăturarea, în litigiul de faţă, a incidenţei art. 36 alin. (6) din Ordinul nr. 14/2011, determinat de inexistenţa acordului de voinţă al părţilor asupra despăgubirilor, cu consecinţa acordării penalităţilor de întârziere de la o altă dată decât cea a avizării evenimentului asigurat, ar reprezenta o adăugare la lege, cum susţin recurenţii, întrucât dispoziţiile legale trebuie redate şi interpretate în mod corelat, astfel cum s-a arătat mai sus. Ca atare, nu trebuia menţionat, în art. 36 alin. (6) din Ordin, că plata se realizează în termenul prevăzut în cuprinsul său în ipoteza existenţei acordului de voinţă al părţilor asupra despăgubirilor, de vreme ce aceasta se deduce din coroborarea acestui text de lege cu cele deja analizate cu ocazia prezentării mecanismului de stabilire şi plată a despăgubirilor.

De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin soluţia pronunţată, Curtea ar fi lipsit de finalitate prevederile art. 37 din acelaşi ordin şi nici că, dacă s-ar condiţiona aplicarea art. 36 alin. (6) de existenţa tranzacţiei dintre părţi asupra despăgubirilor, acordarea penalităţilor nu şi-ar mai găsi justificare.

Împrejurarea că instanţa de apel a acordat penalităţi de întârziere începând cu a unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, iar nu de la data avizării evenimentului asigurat, înlăturând art. 36 alin. (6) din Ordin, nu semnifică lipsirea de conţinut a textului ce sancţionează neîndeplinirea, în termenul prevăzut de lege, a obligaţiei de plată a despăgubirilor. Cum s-a arătat deja, despăgubirile pot fi stabilite prin două căi diferite, amiabilă şi judecătorească, în oricare dintre cele două ipoteze, suma astfel stabilită putând să nu fie plătită la termen de către asigurător. Pentru ambele cazuri sunt prevăzute penalităţi, conform art. 37, momentul de la care curg fiind, însă, distinct după cum neexecutarea vizează o obligaţie de plată derivată dintr-un contract (ipoteza din art. 36 alin. (5) teza I cu referire la art. 36 alin. (6) sau dintr-o hotărâre judecătorească (ipoteza din art. 36 alin. (5) teza a II-a). Rolul penalităţilor, de mijloc de constrângere a debitorului de a-şi executa obligaţia de plată, conform art. 37, îşi găseşte, astfel, justificare în ambele cazuri, instanţa de apel aplicând, în mod corect, acest text de lege în raport de modalitatea de stabilire a despăgubirilor în legătură cu care legea a prevăzut daunele interese moratorii de 0,2% pe zi de întârziere, în speţă, prin intervenţia instanţei de judecată. Nici cea de-a doua susţinere nu este corectă, deoarece, şi în cazul stabilirii despăgubirilor prin acordul de voinţă al părţilor, materializat într-un contract de tranzacţie extrajudiciară, nu există garanţia plăţii lor de către asigurător conform contractului, astfel încât, şi în acest caz, scopul legiuitorului, de a asigura prevenirea unei asemenea atitudini din partea debitorului, este îndeplinit prin prevederea penalităţilor de întârziere în cuprinsul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

O altă critică a recurenţilor a vizat pronunţarea deciziei cu încălcarea art. 2208 C. civ., care, în opinia acestor părţi, îl obliga pe asigurător să plătească suma de bani menţionată în oferta de despăgubire şi, deci, necontestată, anterior rezolvării, pe cale amiabilă sau prin intermediul instanţei, a neînţelegerii pentru diferenţa de sumă pretinsă de reclamanţi, şi anume în termenul prevăzut în art. 36 alin. (6) din Ordin. Au mai arătat că această din urmă dispoziţie legală reprezintă o completare a normei primare din art. 2208 C. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

Cum s-a arătat în precedent, în argumentarea referitoare la aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 2225 C. civ., normele juridice din acest act normativ vizează asigurările facultative, care reprezintă dreptul comun în materie, incident doar în măsura în care nu există dispoziţii speciale derogatorii din acte normative de acelaşi rang. Reamintim că asigurările obligatorii, cum este şi cea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, se reglementează, conform art. 2213 C. civ., prin legi speciale, Legea nr. 136/1995 fiind un astfel de act normativ.

Potrivit art. 55 alin. (4) din legea specială enunţată, "odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite şi că nu mai au nicio pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat (persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă".

În acelaşi sens, art. 64 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede că, după acceptarea ofertei de despăgubire, terţul prejudiciat va preciza modalitatea de plată, iar art. 65 alin. (1) din acelaşi ordin arată că, "odată cu încasarea despăgubirii, partea prejudiciată va menţiona în scris că a fost integral despăgubită pentru prejudiciile suferite şi că nu mai are nicio pretenţie de la asigurătorul R.C.A. şi de la asigurat în legătură cu prejudiciul respectiv (...)". Conform art. 65 alin. (3), "în situaţia efectuării plăţii de către asigurătorul R.C.A. direct în contul indicat în declaraţia de acceptare a despăgubirii de către persoana prejudiciată, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 de zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului R.C.A. eventualele obiecţii referitoare la cuantumul despăgubirii, dacă plata efectuată conţine elementele necesare identificării acesteia de către creditor".

Prin urmare, din toate aceste dispoziţii legale speciale, cuprinse în Legea nr. 136/1995 şi Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, rezultă că, pentru a se face o plată, oferta de despăgubire trebuie să fie acceptată de către terţul prejudiciat, ceea ce concretizează încheierea unui contract de tranzacţie extrajudiciară, ce stă la baza plăţii despăgubirilor stabilite prin comun acord, şi, mai mult, încasarea despăgubirilor plătite în modalitatea indicată de creditor este condiţionată de declaraţia scrisă a acestuia că nu mai are nicio pretenţie de la asigurător/asigurat în legătură cu prejudiciul creat. În lipsa obiecţiilor cu privire la suma de bani intrată în cont cu acest titlu, creditorul se consideră integral despăgubit, potrivit legii.

Scopul legiuitorului, prin emiterea acestor dispoziţii legale, este de a rezolva pretenţiile terţului prejudiciat într-o manieră eficientă şi rapidă şi de a preîntâmpina un proces, însă realizarea acestui scop este condiţionată de manifestarea de voinţă a tuturor părţilor implicate. Plata nu se poate realiza în absenţa unei oferte de despăgubire efectuate de asigurător, unite cu acceptarea acesteia de către persoana prejudiciată, totală şi necondiţionată în ceea ce priveşte cuantumul sumei de bani plătite cu acest titlu. În alţi termeni, sunt excluse acceptarea despăgubirii din oferta făcută de asigurător şi, mai departe, plata acesteia în limitele în care s-a realizat acordul de voinţă al părţilor, şi, totodată, posibilitatea terţului păgubit de a negocia cu societatea de asigurare sau de a se adresa instanţei de judecată pentru un cuantum superior al despăgubirii decât cel deja plătit, în legătură cu acelaşi prejudiciu. Singura ipoteză în care poate avea loc recalcularea despăgubirilor este cea prevăzută în art. 75 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi vizează cazul în care, ulterior plăţii despăgubirilor pentru vătămări corporale, stabilite prin hotărâre judecătorească, intervine decesului victimei ca urmare a aceluiaşi accident. În această situaţie, practic, este vorba despre un nou prejudiciu, care permite redimensionarea despăgubirilor acordate iniţial, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Prin urmare, faţă de argumentele prezentate, acreditarea ideii de plată parţială, respectiv a despăgubirilor menţionate în ofertă, în condiţiile art. 2208 C. civ., este neîntemeiată.

Mai mult, şi dacă s-ar accepta că părţile se pot înţelege pentru plata unei părţi din suma de bani pretinsă prin cererea de despăgubire de către terţul păgubit, plata respectivă trebuie să aibă la bază o datorie neechivocă, care implică acordul de voinţă al părţilor chiar pentru suma parţială. În caz contrar, debitorul obligaţiei de plată ar fi pus în imposibilitate de a estima în continuare care sunt despăgubirile rămase în dispută şi asupra cărora să poată, eventual, negocia sau cu privire la care să se aştepte a fi chemat în judecată. Or, un astfel de acord nu s-a realizat în speţă, reclamanţii refuzând despăgubirile oferite de societatea de asigurare. Ca atare, înseşi condiţiile art. 2208 C. civ. nu sunt îndeplinite în speţă.

Astfel, susţinerea recurenţilor că dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 ar constitui o completare sau, mai precis, o aplicare în materia specială a asigurării obligatorii R.C.A. a art. 2208 C. civ. nu pot fi reţinute, textul legal trebuind să fie interpretat sistematic prin raportare la toată legislaţia în domeniu, cum s-a expus în prezentarea anterioară.

În subsidiar, raportat la împrejurarea că nu se poate pune, din punct de vedere juridic, semnul echivalenţei între art. 2208 C. civ. şi art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, Înalta Curte constată că, şi dacă s-ar considera că textul din C. civ. ar fi incident în cauză, penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 din Norme nu ar putea fi acordate de la momentul pretins de reclamanţi, determinat de încălcarea obligaţiei de plată a despăgubirilor necontestate. Dispoziţiile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 vizează neîndeplinirea obligaţiilor în termenele prevăzute la art. 36 sau îndeplinirea lor defectuoasă, iar nu încălcarea obligaţiilor stabilite prin dispoziţiile C. civ.

Au mai afirmat recurenţii că refuzul plăţii despăgubirilor oferite de asigurător şi solicitate repetat de către reclamanţi drept plată parţială reprezintă un abuz de drept al intimatei, manifestat prin lipsirea victimelor accidentului, pentru o perioadă de 30 de luni, de despăgubirea cuvenită, ceea ce aduce o atingere în substanţa dreptului acestora din urmă de a încasa sumele de bani respective în termen de 3 luni de la avizare.

Critica este neîntemeiată. În primul rând, textul de lege invocat, şi anume art. 15 C. civ., se referă la exerciţiul neconform al unui drept, iar nu la executarea defectuoasă/neexecutarea unei obligaţii; or, ceea ce pretind reclamanţii este refuzul de plată parţială de către pârâtă, deci, o pretinsă neexecutare a unei obligaţii din partea acesteia. Prin urmare, atitudinea asigurătorului nu poate fi examinată din perspectiva abuzului de drept.

Pe de altă parte, şi dacă s-ar raporta comportamentul asigurătorului la conceptul de "bună-credinţă" în executarea obligaţiilor, care se regăseşte în art. 14 C. civ., iar nu în art. 15, tot nu s-ar putea reţine manifestarea abuzivă invocată de reclamanţi, de vreme ce, pentru argumentele prezentate, o obligaţie de plată parţială a sumei de bani oferite cu titlu de despăgubire nu există în sarcina societăţii de asigurare. În plus, contrar celor reliefate de recurenţi, aceştia nu au pretins de la asigurător o asemenea plată, conţinutul adreselor comunicate societăţii de asigurare, din 28 august 2015 şi 24 septembrie 2015, relevând neînţelegerea părţilor asupra cuantumului despăgubirilor şi solicitarea victimelor de a se majora cuantumul sumelor de bani oferite. Urmare a acestor neînţelegeri în legătură cu mărimea despăgubirilor, reclamanţii au sesizat instanţa de judecată, ipoteză în care stabilirea lor s-a transferat în sarcina organului judiciar, plata fiind condiţionată de hotărârea definitivă prin care se determină dreptul la despăgubire şi întinderea acesteia, conform art. 74 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. Mai departe, penalităţile de întârziere prevăzute de art. 37 din acelaşi ordin se cuvin reclamanţilor în ipoteza în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a despăgubirilor astfel stabilite, în maximum 10 zile de la primirea hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norme. În consecinţă, nu se poate reţine că, prin atitudinea asigurătorului, s-ar aduce atingere substanţei dreptului la despăgubire al reclamanţilor, atât timp cât cuantificarea neechivocă a mărimii sumelor de bani cuvenite cu acest titlu se realizează prin intermediul instanţei de judecată, iar desfăşurarea procesului, prin definiţie, presupune o perioadă de timp mai îndelungată decât în cazul rezolvării amiabile a pretenţiilor terţului prejudiciat. În mod evident, calea judiciară şi, aferent, durata procesului în care se finalizează, prin hotărâre rămasă definitivă, disputa dintre părţi asupra mărimii despăgubirilor, nu pot fi considerate imputabile niciuneia dintre părţile implicate în acest demers.

Referitor la atingerea adusă, prin decizia instanţei de apel, principiului interesului superior al minorului, care trebuie să prevaleze în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti, conform art. 2 alin. (4) [iar nu alin. (3), cum greşit s-a menţionat de recurenţi] din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, susţinerile sunt, de asemenea, nefondate.

Contrar opiniei recurenţilor, penalităţile de întârziere acordate de prima instanţă de la un moment diferit decât cel stabilit de instanţa de control judiciar nu reprezintă un drept câştigat pentru minorul B., întrucât o astfel de hotărâre nu are caracter definitiv de la momentul pronunţării sale, ci, în cazul exercitării căilor de atac, de la momentul pronunţării soluţiei în ultima dintre aceste căi şi condiţionat de păstrarea soluţiei dispuse prin sentinţa civilă atacată. În speţă, însă, soluţia primei instanţe, sub aspectul penalităţilor, a fost schimbată prin decizia Curţii de Apel, decizie corectă pentru argumentele prezentate şi cele ce se vor arăta în continuare, aşa încât nu se poate reţine că hotărârea primei instanţe a tranşat final penalităţile cuvenite solicitantului minor, formulate prin intermediul reprezentantului legal. Este neîndoielnic că, din punct de vedere subiectiv, scopul victimei minore este de a obţine o sumă de bani conformă pretenţiilor sale şi, în speţă, superioară celei stabilite de instanţa de apel cu titlu de penalităţi, dar, în absenţa suportului juridic al hotărârii rămase definitivă în legătură cu această sumă, nu se poate considera că pretenţiile minorului, admise în integralitate de prima instanţă, se transpun într-un drept câştigat, atins, în substanţa sa, prin decizia de schimbare a Curţii.

Decizia nr. 29/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, invocată de recurenţi ca reprezentând o decizie pronunţată în interesul legii, relevantă în soluţionarea prezentului dosar, nu se regăseşte, sub acest număr şi în anul indicat de părţi, printre deciziile date în acest mecanism de unificare a practicii judiciare. Oricum, considerentul redat de reclamanţi din pretinsa "decizie" nu este în măsură să le susţină pretenţiile din recurs, întrucât, în speţă, nu se contestă că răspunderea asigurătorului are la bază contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată şi nici că terţul prejudiciat are la îndemână, împotriva societăţii de asigurare, o acţiune directă. Aceste aspecte, necontestate, nu rezolvă, însă, în sensul pretins de recurenţi, momentul de la care curg penalităţile de întârziere prevăzute de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi care se acordă în condiţiile dispoziţiilor legale deja examinate.

Nici critica referitoare la caracterul cert, lichid şi exigibil al sumelor de bani menţionate în ofertele de despăgubire făcute de asigurător nu poate fi reţinută, de vreme ce, pentru argumentele arătate, dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi art. 2208 C. civ. nu sunt incidente în prezenta cauză. În realitate, în ipoteza în care despăgubirile se stabilesc şi se acordă pe cale judiciară, acestea dobândesc caracter de creanţă certă şi lichidă, în condiţiile art. 663 alin. (2) - (3) C. proc. civ., prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă din care rezultă dreptul la despăgubire şi întinderea sumelor de bani cuvenite cu acest titlu creditorului, victimă a accidentului. Caracterul exigibil al creanţei respective, în sensul art. 663 alin. (4) C. proc. civ., este determinat, conform art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, de momentul primirii de către asigurător a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, el trebuind să facă plata în maximum 10 zile de la acest moment. Dacă nu face plata în acest termen, conform art. 37 din acelaşi ordin, asigurătorul datorează penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la sumele de bani stabilite cu titlu de despăgubire prin hotărârea judecătorească, cum, în mod corect a considerat şi Curtea de Apel.

Au apreciat recurenţii că acest raţionament, eronat, al instanţei de apel ar goli de conţinut dispoziţiile art. 2208 C. civ., ar exclude însăşi posibilitatea înţelegerii părţilor asupra despăgubirilor, calea judiciară fiind unicul remediu pentru obţinerea acestor sume de bani, până la momentul hotărârii judecătoreşti rămase definitive terţii prejudiciaţi neavând niciun drept. În acest sens au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 26, art. 35, art. 38 şi art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, redând şi conţinutul unor hotărâri judecătoreşti pronunţate, în opinia recurenţilor, în speţe similare.

Cum s-a arătat în precedent, art. 2208 C. civ. este aplicabil în materia asigurărilor facultative, nu şi obligatorii, faţă de dispoziţiile art. 55 alin. (4) - (5) din Legea nr. 136/1995 şi art. 64 alin. (1) cu referire la art. 65 alin. (1) şi (3) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care reprezintă legislaţia specială în materie şi, potrivit cărora, plata despăgubirilor este condiţionată de acceptarea integrală şi necondiţionată a sumelor de bani oferite cu acest titlu de asigurător, odată cu încasarea lor, terţul fiind obligat să dea o declaraţie scrisă privind absenţa unor pretenţii ulterioare în legătură cu acelaşi prejudiciu, ceea ce semnifică repararea integrală a daunei prin acordul de voinţă al părţilor.

Nu se poate considera că, prin acest raţionament, ar fi încălcate dispoziţiile art. 26 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, întrucât obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată, prevăzută, în sarcina asigurătorului, prin acest text de lege trebuie interpretată corelat cu alte dispoziţii legale, cum s-a explicat anterior, această obligaţie devenind scadentă în funcţie de modalitatea în care se stabilesc şi se acordă despăgubirile, prin comun acord sau pe cale judecătorească.

Art. 35 din Ordin vizează doar dreptul persoanei prejudiciate de a înainta cererea de despăgubire, în cazul producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie R.C.A., şi entităţile cărora li se adresează, neinfirmând, în niciun mod, cele expuse mai sus.

Dispoziţiile art. 38 reiau, în alin. (1), prevederile din art. 35, menţionând, în alin. (2) şi (3), semnificaţia depunerii cererii de despăgubire, de avizare de daună, precum şi obligaţiile asigurătorului în legătură cu deschiderea dosarului respectiv şi atribuţiile pe care le are în continuare, de constatare a pagubelor, de comunicare, în scris, părţii prejudiciate a documentelor necesare, de înregistrare a tuturor acestor documente şi de rezolvare, în termenul prevăzut de lege, a cererii de despăgubire. Sub acest ultim aspect, prin raportare la dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, recurenţii invocă şi încălcarea dispoziţiilor legale enunţate, întrucât asigurătorul ar fi ignorat obligaţiile sale, de a răspunde solicitantului, formulând o ofertă de despăgubire "justificată", iar nu o ofertă globală, şi de a-i notifica motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, despăgubirile cerute. Faţă de aceste susţineri se deduce că recurenţii pretind şi incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordin, conform cărora, dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, acesta este obligat la plata despăgubirii.

Astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel, societatea de asigurare şi-a îndeplinit toate aceste obligaţii legale în termen, deschizând dosarul de daună nr. x/2015, formulând ofertele de despăgubire pentru fiecare dintre persoanele prejudiciate, nr. 771 - 774/20 august 2015, cu încadrarea în termenul de 3 luni de la avizare (6 august 2015); recurenţii nu au făcut vorbire despre refuzul societăţii de a înregistra în dosar vreun document relevant în soluţionarea pretenţiilor de despăgubire. De asemenea, în cuprinsul ofertelor, se menţionează de către asigurător că sumele de bani oferite cu acest titlu "reprezintă un maxim raportat atât la media practicii instanţelor judecătoreşti, cât şi la valoarea despăgubirilor acordate de E. în cazuri similare". Mai mult, societatea pârâtă a fost dispusă să majoreze cuantumul despăgubirilor cu 50.000 de euro, în urma discuţiilor purtate cu reclamanţii, părţile neajungând, însă, la niciun rezultat, în sensul finalizării, prin comun acord, a dosarului de daună.

Prin urmare, nu se poate reţine că nu s-au efectuat oferte de despăgubire, iar motivarea respingerii, în parte, a pretenţiilor solicitanţilor este conţinută chiar în aceste oferte, asigurătorul raportându-se la jurisprudenţa naţională, cu respectarea art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, dar şi la propria practică în acordarea unor astfel de sume. Caracterul "justificat" sau nu al sumelor de bani din oferta de despăgubire reprezintă, însă, o componentă subiectivă a aprecierii fiecăreia dintre părţi, tocmai aceasta fiind şi raţiunea pentru care, în caz de neînţelegere asupra întinderii despăgubirii, disputa celor implicaţi să poată fi rezolvată pe cale judiciară.

Cât priveşte oferta "globală" făcută reclamanţilor, aceasta se referă la suma majorată din ofertele iniţiale, care sunt diferenţiate pe fiecare dintre cele patru victime, fiind, deci, îndeplinită obligaţia asigurătorului prevăzută în art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. În plus, recurenţii nu explică, în ansamblul argumentelor prezentate, în ce mod ar influenţa îndeplinirea obligaţiilor asigurătorului propunerea sumei globale de 50.000 de euro, iar nu divizarea acesteia între cele patru victime. Pretenţiile formulate în prezentul dosar de fiecare dintre reclamanţi, fără a se mai ţine seama şi de despăgubirile solicitate în litigiul în care s-a invocat calitatea de victimă directă, sunt semnificativ superioare în raport cu despăgubirile oferite de societatea de asigurare, incluzând şi suma de 50.000 de euro, propusă ulterior, indiferent dacă ar fi fost distribuită în totalitate sau într-o anumită fracţie unuia sau mai multora dintre solicitanţi. Prin urmare, este puţin probabil ca acordul de voinţă asupra despăgubirilor să se fi realizat cu cel puţin unul dintre reclamanţi şi, astfel, procesul să fi fost evitat pentru cel în cauză.

În concluzie, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 38 şi 36 alin. (1) din Ordin, nefiind incident art. 36 alin. (2) privind plata despăgubirilor în cuantumul pretins de reclamanţi prin cererea de despăgubiri depusă la asigurător, pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina acestuia din urmă în alineatul precedent.

Referitor la dispoziţiile art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cum, în mod corect au subliniat şi recurenţii, este obligatorie stabilirea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească în cazurile menţionate în acest text de lege. Contrar, însă, susţinerilor lor, în litigiul de faţă este incidentă ipoteza de la art. 45 pct. 3 din Ordin, respectiv cea când "nu se pot trage concluzii cu privire la (...) cuantumul prejudiciilor produse". Dispoziţia legală vizează situaţia în care nu se poate determina mărimea despăgubirii în raport cu întinderea prejudiciului, generată tocmai de neînţelegerea părţilor asupra acestor aspecte. Pentru finalizarea dosarului de daună şi plata despăgubirilor de către asigurător, fără intervenţia instanţei de judecată, este necesar ca, "concluziile cu privire la cuantumul prejudiciilor produse" să ajungă la un rezultat comun, exprimat în acceptarea sumei de bani propuse în oferta de despăgubire, indiferent că este cea iniţială sau renegociată. Relevant este acordul de voinţă al părţilor, concretizat într-un contract de tranzacţie extrajudiciară, singurul în măsură să evite intervenţia instanţei de judecată, acord care, în speţă, nu s-a realizat, părţile având o viziune diferită asupra întinderii reparaţiei cuvenite reclamanţilor. Ca atare, plata nu se poate realiza decât în urma hotărârii judecătoreşti rămase definitive, care tranşează, fără echivoc, cuantumul despăgubirilor adecvate prejudiciului produs victimelor accidentului.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă invocate de recurenţi în fundamentarea criticilor formulate, acestea nu pot fi avute în vedere în sensul celor afirmate.

Fără a nega importanţa unei jurisprudenţe unitare pe probleme determinate de drept, trebuie menţionat că astfel de decizii, fără caracter obligatoriu pentru instanţe învestite cu cauze similare, au caracter orientativ pentru aceste instanţe, precedentul judiciar neconstituind izvor de drept în sistemul de drept naţional. Conform art. 9 C. civ., interpretarea unei dispoziţii legale într-un anume sens este general obligatorie atunci când este făcută de cel care o adoptă, având, în acest caz, caracter oficial. Interpretarea care emană de la instanţa judecătorească nu are caracter general obligatoriu, ci relativ, intervenind numai pentru soluţionarea unui caz concret. Bineînţeles, făcându-se referire la decizii de speţă, nu avem în vedere caracterul indiscutabil obligatoriu al deciziilor pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii (art. 514 - 518 C. proc. civ.) şi întrebărilor preliminare (art. 519 - 521 C. proc. civ.).

Pe de altă parte, hotărârile judecătoreşti invocate nu relevă existenţa unor situaţii similare cu cea din litigiul prezent.

Decizia nr. 410 A a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, nu poate fi identificată, în absenţa indicării anului în care a fost pronunţată; prin urmare, nu se poate verifica dacă a fost dată în soluţionarea unui caz de asigurare facultativă sau obligatorie.

Cea de-a doua decizie civilă, nr. 2258/7 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, vizează o ipoteză diferită de cea din litigiul de faţă, întrucât, în dosarul respectiv, s-a reţinut că pârâta nu răspunsese, în termen de 3 luni de la avizare, cererii de despăgubire adresate de victimă, ceea ce, pentru argumentele deja expuse, nu coincide cu cazul prezent.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la nesancţionarea asigurătorului, prin obligarea sa la penalităţi de la momentul avizării evenimentului asigurat, pentru refuzul achitării despăgubirilor nelitigioase, de vreme ce dispoziţiile art. 2208 C. civ. şi 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu sunt incidente în speţă. Or, culpa reprezintă atitudinea subiectivă neconformă în legătură cu încălcarea unei obligaţii legale, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.

Cât priveşte calea judiciară costisitoare şi complicată la care este expusă victima accidentului pentru recuperarea prejudiciului, simetric cu nesancţionarea asigurătorului într-un asemenea caz, această cale derivă din nerealizarea acordului de voinţă al părţilor asupra întinderii despăgubirilor, ipoteză în care societatea pârâtă nu poate fi considerată culpabilă decât pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin hotărârea judecătorească, care constituie titlul obligaţiei sale de plată, ceea ce este specific oricărui litigiu, nu numai celor în materie de asigurare. Sumele de bani avansate într-un proces pot fi recuperate de partea care a câştigat de la adversar prin intermediul cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile art. 453 C. proc. civ., astfel încât, şi din această perspectivă, reclamanţii aveau un remediu procesual pentru obţinerea acestor sume de bani, fiind la latitudinea lor opţiunea de a formula cererea respectivă. În niciun caz nu se poate pune semnul egalităţii între sumele avansate cu titlu de cheltuieli de judecată şi penalităţile reglementate de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ca mijloc de sancţionare a conduitei pretins culpabile a asigurătorului, care, în speţă, nu se justifică.

Susţinerile referitoare la încălcarea normelor procedurale prin condiţionarea de către instanţa de apel a acordării despăgubirilor nelitigioase de exercitarea apelului de către reclamanţi împotriva nesoluţionării cererii de pronunţare a unei hotărâri parţiale, formulate în dosarul primei instanţe, nu vor mai fi examinate de Înalta Curte. O astfel de analiză devine lipsită de utilitate, de vreme ce argumente de fond, expuse în precedent, împiedică aplicarea textelor de lege [art. 2208 C. civ., art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011] în legătură cu care s-a pus problema pretinselor erori de procedură.

Referitor la încălcarea obligaţiilor contractuale de către asigurător, specifice fazei constituirii dosarului de daună şi soluţionării cererii de despăgubiri, aceste critici au fost deja verificate de prezenta instanţă.

Nu se poate reţine nici limitarea dreptului la justiţie al reclamanţilor prin impunerea unor condiţii nelegale de tranzacţionare de către asigurător, în sensul unor declaraţii notariale semnate de reclamanţi, prin care aceştia trebuiau să arate că sunt integral despăgubiţi prin primirea despăgubirilor oferite şi că orice litigiu ulterior se consideră "încheiat".

În primul rând, în speţă, nu se poate reţine că, prin comportamentul asigurătorului, s-ar fi produs limitarea "dreptului de acces la justiţie" al reclamanţilor, astfel cum este prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dimpotrivă, neînţelegerile dintre părţi asupra cuantumului despăgubirilor au generat apelarea reclamanţilor la intervenţia instanţei, deci, exercitarea "dreptului la justiţie", aceştia obţinând o hotărâre judecătorească, ca act al organului judiciar, prin care s-au rezolvat pretenţiile deduse judecăţii. Prin urmare, reclamanţii, prin introducerea cererii de chemare în judecată, au concretizat facultatea de a sesiza, după libera lor apreciere, o acţiune în justiţie, statul, prin intermediul instanţei de judecată, îndeplinindu-şi obligaţia corelativă, de a soluţiona această acţiune.

În afara faptului că, pentru considerentele prezentate, nu se poate pune problema limitării accesului la justiţie, impunerea de către asigurător a semnării unor declaraţii de către reclamanţi privind acoperirea integrală a prejudiciului prin primirea despăgubirilor menţionate în ofertă este legală, raportat la dispoziţiile art. 55 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 şi art. 65 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, deja examinate în precedent. Cât priveşte caracterul notarial al respectivelor declaraţii, din dosar nu rezultă o astfel de pretenţie din partea societăţii de asigurare, dar şi în ipoteza în care s-ar fi solicitat recurenţilor depunerea unor declaraţii autentice, această împrejurare nu are nicio semnificaţie, de vreme ce, oricum, părţile contestă însăşi obligaţia de a întocmi înscrisul prin care se consideră că sunt integral despăgubiţi ca urmare a plăţii sumelor de bani din oferta de despăgubire. Mai mult, prin invocarea art. 2208 C. civ., recurenţii susţin obligaţia asigurătorului de a achita suma de bani din oferta de despăgubire, ca sumă nelitigioasă şi parţială faţă de pretenţiile totale formulate de ei, cu consecinţa evidentă de a se negocia între părţi diferenţa de despăgubiri sau a se apela la intervenţia instanţei pentru acest rest. În concluzie, prin aceste afirmaţii, recurenţii contestă obligaţia depunerii declaraţiilor prin care se consideră integral despăgubiţi, ignorând dispoziţiile legale care prevăd o astfel de obligaţie în sarcina lor, nemaifiind relevantă forma declaraţiei, înscris sub semnătură privată sau act notarial.

Cât priveşte condiţionarea stabilirii despăgubirilor şi, mai departe, plata lor pe cale amiabilă, de "încheierea litigiului", astfel cum s-au exprimat recurenţii, în realitate, de preîntâmpinarea naşterii unui proces, cum s-a arătat deja, acordul de voinţă al părţilor, în cazul în care s-ar fi realizat, are natura unui contract de tranzacţie extrajudiciară, scopul unui astfel de act juridic fiind tocmai cel de a evita un proces asupra unui drept îndoielnic, prin concesii reciproce, astfel după cum rezultă din art. 2267 C. civ. Ca urmare, comportamentul asigurătorului în acest sens este în deplin acord cu dispoziţiile legale enunţate şi cu scopul lor, constând în rezolvarea rapidă şi justă a pretenţiilor terţilor prejudiciaţi, bineînţeles, sub rezerva de a se încheia un acord asupra despăgubirilor, mulţumitor pentru toţi cei implicaţi. În speţă, însă, un astfel de acord nu s-a realizat.

Critica referitoare la incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 1539 C. civ., care, coroborat cu art. 1522 din acelaşi cod, ar permite reclamanţilor să obţină penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere de la data avizării daunei (data cererii de despăgubire din 6 august 2015) este neîntemeiată.

Art. 1539 C. civ. interzice, în mod expres, cumulul clauzei penale cu executarea silită în natură a obligaţiei principale, cu excepţia cazului în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiei la timp sau în locul stabilit.

Conform art. 1538 alin. (1) C. civ., "clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale". În alţi termeni, clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

În speţă, producerea cazului asigurat dă naştere unui complex de raporturi juridice, şi anume dintre asigurat şi asigurător, fundamentate pe contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, dintre terţul păgubit şi asigurat, fundamentate pe fapta delictuală a asiguratului, producătoare de pagube materiale sau morale în patrimoniul, respectiv cu privire la persoana terţului, şi, în sfârşit, între asigurător şi terţ, care îşi au temeiul în fapta delictuală a asiguratului, în contractul încheiat între asigurător şi asigurat şi în reglementările din domeniul asigurărilor, care-i recunosc victimei, printre altele, o acţiune directă împotriva asigurătorului. Cu toate acestea, între societatea de asigurare şi terţ nu se stabilesc raporturi juridice contractuale sau delictuale.

Prin urmare, între asigurător şi terţ nu există un raport juridic contractual, fundamentat pe acordul anticipat al părţilor asupra penalităţilor cuvenite în caz de executare cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirilor, nepunându-se, astfel, problema unei clauze penale stipulate de acestea. Împrejurarea că, odată cu încheierea poliţei de asigurare, asigurătorul şi-ar fi asumat respectarea clauzelor contractuale, care încorporează şi plata penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu semnifică schimbarea naturii juridice a evaluării penalităţilor, care nu reprezintă o evaluare convenţională, ci o evaluare legală a daunelor interese moratorii. În plus, ca să poată fi considerată o clauză penală, determinarea convenţională a penalităţilor trebuia să se fi realizat între asigurător şi terţ, care este creditorul obligaţiei de plată a despăgubirilor ce reprezintă obligaţia principală, ceea ce nu este cazul. Acţiunea directă a persoanei prejudiciate împotriva societăţii de asigurare derivă din lege (art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995), dar nu are la bază un raport juridic contractual între acestea, iar faptul că raporturile juridice de asigurare obligatorie constituie un ansamblu complex de raporturi, fundamentat, printre altele, şi pe contractul de asigurare dintre asigurător şi asigurat (nu şi terţ) reprezintă o chestiune diferită de ceea ce presupune o clauză penală, conform celor arătate mai sus.

De altfel, invocarea dispoziţiilor art. 1539 C. civ. este şi lipsită de utilitate, întrucât textul de lege prevede, ca excepţie de la interdicţia cumulului executării în natură a obligaţiei principale cu clauza penală, că, în cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru întârzierea în executarea obligaţiei, un astfel de cumul este posibil. Or, în speţă, nu s-a contestat că reclamanţii au dreptul şi la despăgubiri, ca formă de executare în natură a obligaţiei de plată a unei sume de bani, dar şi la penalităţi în caz de întârziere, în dispută fiind momentul de la care curg daunele interese moratorii.

În ceea ce priveşte acest moment, sunt incidente dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., care prevăd, în cazul executării cu întârziere a obligaţiilor băneşti, că daunele interese moratorii, indiferent că au fost cuantificate convenţional sau legal, se cuvin de la scadenţă şi până la momentul plăţii. Or, în ipoteza în care despăgubirile au fost stabilite şi acordate prin hotărâre judecătorească, cum s-a mai arătat, despăgubirea se plăteşte în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă respectivă [art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011]. În acest caz, scadenţa este determinată de momentul primirii hotărârii judecătoreşti definitive privind despăgubirile datorate de asigurător, care, la rândul său, are un termen limită de plată, de 10 zile de la primire, penalităţile prevăzute de art. 37 din Ordin începând să curgă după expirarea cestui din urmă termen de plată, cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel.

Prin urmare, contrar opiniei recurenţilor, penalităţile nu curg de la data avizării daunei (depunerii cererii de despăgubiri la asigurător, respectiv 6 august 2015), nefiind relevante dispoziţiile art. 1522 alin. (1) C. civ., care se referă la modalităţile de punere în întârziere a debitorului, respectiv prin notificare scrisă, extrajudiciară (în speţă, avizarea de daună), sau prin notificarea judiciară (cererea de chemare în judecată). De altfel, textul de lege menţionat este irelevant şi pentru că, în speţă, daunele interese moratorii curg de drept, în cazul neîndeplinirii la scadenţă a unei obligaţii băneşti, iar nu prin punerea în întârziere a debitorului de către creditor în vreuna dintre formele reglementate în art. 1522 C. civ. Curgerea de drept a daunelor moratorii are loc, însă, de la data scadenţei, iar nu de la cea a avizării de daună.

Invocarea deciziei de speţă nr. 1775/20 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi avută în vedere, în sensul unei soluţii contrare, întrucât, cum s-a precizat deja, precedentul judiciar nu constituie izvor de drept; în plus, nu rezultă similaritatea dintre litigiul respectiv şi cel cu care a fost învestită prezenta instanţă, din considerentele deciziei, redate de recurenţi, nerezultând căreia dintre ipotezele de încălcare a dispoziţiilor art. 36 din Norme se circumscria litigiul anterior. De asemenea, nu distincţia între tipurile de daune, materiale sau morale, a generat stabilirea momentului de la care se cuvin penalităţi reclamanţilor din dosarul de faţă, diferit de cel pentru care aceştia din urmă au opinat prin cererea de recurs.

Decizia nr. 86/20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, enunţată de recurenţi, inclusiv din perspectiva argumentelor de la paragrafele nr. 62, 63, indicate în expunerea motivelor de recurs, nu cuprind un alt raţionament juridic faţă de cel expus în cele de mai sus, prezenta instanţă confirmând că penalităţile de întârziere se cuvin reclamanţilor de la data scadenţei obligaţiei principale de plată a despăgubirilor, în condiţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. Prin hotărârea preliminară nu s-a dezlegat problema referitoare la momentul de la care curg penalităţile în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirilor acordate prin hotărâre judecătorească, în sensul că acestea s-ar datora de la data avizării daunei, ci chestiunea referitoare la dreptul asigurătorului de bunuri subrogat în drepturile persoanei păgubite de a obţine astfel de penalizări, în cazul neîndeplinirii la scadenţă sau a îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiei de plată de către societatea de asigurare R.C.A..

Referitor la dispoziţiile art. 1548 C. civ., invocate, de asemenea, de către reclamanţi, privind prezumţia de culpă a debitorului, care operează în cazul neexecutării unei obligaţii contractuale, textul de lege respectiv este nerelevant în determinarea momentului de la care curg penalităţile de întârziere. În primul rând, între asigurător şi terţii prejudiciaţi nu s-au stabilit raporturi contractuale, acţiunea directă a acestora din urmă împotriva asigurătorului derivând din lege. În subsidiar, dacă se are în vedere contractul de asigurare obligatorie încheiat între asigurător şi asigurat, acceptându-se, astfel, că s-ar putea pune problema executării unei obligaţii contractuale, chiar dacă nu derivate dintr-un raport juridic contractual cu victima accidentului, trebuie menţionat că nu încălcarea regimului juridic probator stabilit prin acest text de lege determină acordarea penalităţilor de întârziere de la un alt moment decât cel pretins de recurenţi. În alţi termeni, de vreme ce, pentru argumentele expuse în mai multe rânduri, obligaţia de plată a despăgubirilor în termen de 10 zile curge de la momentul primirii hotărârii definitive prin care acestea au fost stabilite şi acordate, şi, mai departe, dacă nu se îndeplineşte obligaţia de plată în acest termen, curg penalităţile de întârziere prevăzute de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu se poate reţine încălcarea vreunei obligaţii de plată din partea asigurătorului anterior primirii hotărârii judecătoreşti definitive cu privire la despăgubiri. Prin urmare, în absenţa acestui element (al obligaţiei de plată), determinant şi în stabilirea momentului de la care curg penalităţile, nu se poate pune problema vinovăţiei în neexecutare şi, mai departe, nici a regimului probator (dacă se aplică prezumţia de culpă sau creditorul trebuie să dovedească forma de vinovăţie în neexecutare).

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Conform art. 494 cu referire la art. 482 şi art. 453 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţi la plata, către intimata pârâtă, a sumei de 5.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din onorariul de avocat avansat de aceasta în prezentul dosar. În stabilirea cheltuielilor de judecată cuvenite intimatei s-au avut în vedere dovada efectuării lor, de la dosar, dar şi soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului declarat de E., pârâta fiind, la rândul său, parte căzută în pretenţii în ceea ce priveşte calea de atac incidentă.

II. Referitor la recursul incident declarat de pârâta E. SA, acesta va fi respins ca inadmisibil, ca urmare a admiterii, prin încheierea din 4 aprilie 2019, pronunţată în procedura filtrului, a excepţiei de inadmisibilitate, pentru argumentele prezentate în cuprinsul acelei încheieri, ce ţin, în esenţă, de nerespectarea condiţiilor căii de atac, astfel cum rezultă din coroborarea art. 491 cu art. 472 C. proc. civ., şi care impun o interdependenţă între motivele recursului principal şi cele ale recursului incident. Or, după cum s-a arătat şi în cuprinsul încheierii menţionate, criticile recurenţilor reclamanţi, respectiv ale recurentei pârâte, vizează aspecte diferite ale soluţionării cauzei, primii fiind nemulţumiţi de soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra momentului de la care curg penalităţile de întârziere, în timp ce recurenta pârâtă critică cuantumul daunelor morale acordate prin decizia aceleiaşi instanţe. Chestiunile diferite criticate prin cele două recursuri exclud incidenţa mecanismului recursului incident, pârâta putând supune prezentei instanţe dezbaterea daunelor morale doar prin intermediul unui recurs principal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorului B., D. şi C. împotriva Deciziei nr. 267 A din 9 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata E. SA

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident formulat de pârâta E. SA împotriva Deciziei nr. 267 A din 9 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.

GGC - GV