Vindication of cooperative real property based on construction permit and indivisible patrimium under consumer cooperative legislation.

Primul ciclu procesual:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 14 iunie 2005, sub nr. x/2005, reclamanta N. Constanţa, în contradictoriu cu pârâţii O. Constanţa, SC A. SRL şi executor judecătoresc B., a solicitat constatarea nulităţii absolute a vânzării la licitaţie a imobilului C., situat în Constanţa, D., judeţul Constanţa, în temeiul garanţiei contra evicţiunii.

Pârâta O. Constanţa a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât acţiunea în evicţiune aparţine cumpărătorului unui imobil împotriva vânzătorului, în cazul în care a pierdut posesia bunului ca urmare a exercitării unui drept de către o altă persoană cu privire la acelaşi bun; or, reclamanta se pretinde proprietară neposesoare. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a depus, la 6 septembrie 2005, o cerere intitulată "precizări", prin care a arătat că obiectul acţiunii îl constituie nulitatea absolută/anularea vânzării imobilului la licitaţie, prin frauda părţilor implicate în vânzare şi obligarea "evinsului" să-i lase bunul, în deplină proprietate şi posesie, în temeiul art. 1337 - 1351, art. 5, art. 480 C. civ., art. 111, 401 alin. (3) şi 520 - 522 C. proc. civ.. Prin răspunsul la întâmpinare a cerut respingerea celor două excepţii invocate de pârâtă.

Faţă de precizările depuse, pârâta O. Constanţa a invocat şi excepţia tardivităţii contestaţiei la executare.

Pârâta SC A. SRL a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 6182/21 iunie 2005 a Judecătoriei Constanţa şi excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, calificare dată acţiunii în raport de obiectul său. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, invocată de pârâtele O. Constanţa şi SC A. SRL; totodată, a considerat că, în urma precizărilor depuse de reclamantă, al doilea capăt de cerere are natura unei acţiuni în revendicare.

Prin Sentinţa civilă nr. 4242/5 mai 2006, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, în raport de valoarea imobilului şi de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., considerând că imobilul revendicat face parte din fondul de comerţ al reclamantei.

În dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, (devenită secţia a II-a civilă), sub nr. x/2006 (nr. dosar în format nou x/2006), reprezentantul pârâtei O. Constanţa a învederat instanţei că aceasta şi-a schimbat denumirea, sens în care s-a dispus să participe în proces sub noua denumire, respectiv P. - Societate Cooperativă.

Prin încheierea din 6 decembrie 2006, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.E.J. B. şi a supus dezbaterii părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P. - Societate Cooperativă, pe care a unit-o cu fondul cauzei, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 13 februarie 2013 a aceleiaşi instanţe s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei SC A. SRL, în raport de radierea societăţii din registrul comerţului, şi s-a dispus unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu fondul cauzei, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul de judecată din 10 aprilie 2013, instanţa a dispus, la cererea reclamantei, citarea în cauză, în calitate de pârâţi, a lui E. şi F., faţă de dobândirea imobilului în litigiu de către aceste persoane prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19 aprilie 2010 de B.N.P. Asociaţi G. şi H..

Prin Sentinţa civilă nr. 3321/27 noiembrie 2013, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P. Constanţa - Societate Cooperativă şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei N. Constanţa, precum şi acţiunea faţă de pârâţii SC A. SRL, E. şi F..

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare a imobilului - spaţiu comercial C., situat în Constanţa, D., invocând un drept de proprietate asupra acestuia, proba dreptului fiind reprezentată de autorizaţia de executare lucrări nr. x/9 iunie 1979 eliberată de Consiliul popular al municipiului Constanţa, la cererea J. Constanţa, al cărei succesor se pretinde.

Cu privire la imobil, prin încheierea nr. 13791/15 august 2003, pronunţată de Judecătoria Constanţa - Biroul de Carte Funciară în Dosarul nr. x/2003, s-a dispus, cu efect de opozabilitate faţă de terţi, intabularea dreptului de proprietate al pârâtei O. Constanţa, actualmente P., asupra construcţiei C., în temeiul aceleiaşi autorizaţii, respectiv autorizaţia de executare lucrări nr. x/9 iunie 1979, a protocolului de predare-primire nr. x/20 octombrie 1994, situaţiei clădirilor aflate în evidenţa O. la 31 octombrie 2002 şi a adresei nr. x/12 august 2003.

Ulterior, bunul a fost executat silit în dosarul de executare nr. x/2003, la cererea creditoarei SC I. SRL, redenumită SC A. SRL, potrivit actului de adjudecare din 20 ianuarie 2005.

Imobilul este înstrăinat către persoanele fizice E. şi F., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19 aprilie 2010.

În raport de acest istoric, acţiunea în revendicare nu are caracter fondat, atât timp cât autorizaţia de executare de lucrări nr. x/9 iunie 1979 reprezintă actul în baza căruia dreptul de proprietate s-a constituit, valabil, în patrimoniul pârâtei P., justificând intabularea dreptului de proprietate.

La aceeaşi concluzie ajunge şi raportul de expertiză contabilă, care menţionează următoarele:

- imobilul litigios a fost înregistrat, de la data construirii sale, numai în evidenţele contabile ale O. Constanţa, devenită, prin reorganizare, P. Constanţa;

- imobilul nu a fost, niciodată, înregistrat în evidenţele contabile ale reclamantei, cu titlu exemplificativ, balanţe de verificare analitice sau inventare anuale;

- numai pârâta P. a calculat şi a imputat pe costuri amortismentele aferente.

Este de esenţă acest aspect pentru tranşarea polemicii judiciare, avându-se în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, care statuează că "dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate (...) din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă şi după intrarea în vigoare a C. civ..".

Potrivit art. 565 din noul C. civ., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Pe cale de consecinţă, reclamanta nu mai poate invoca, ca înscris constitutiv al dreptului său de proprietate asupra imobilului, autorizaţia de executare de lucrări nr. x, câtă vreme aceasta a stat la baza intabulării în cartea funciară.

Aşadar, ambele părţi, respectiv reclamanta N. Constanţa, cât şi pârâta P., s-au prevalat de unul şi acelaşi înscris în dovedirea dreptului de proprietate, sens în care preferinţa nu poate fi acordată decât fundamentat pe evidenţa publică, opozabilă terţilor şi necontestată, de altfel, de către reclamantă.

Suplimentar, se constată că reclamanta nu a înţeles să înfăţişeze vreun titlu constitutiv sau translativ de drepturi reale asupra bunului revendicat; or, atât subdobânditorii E. şi F., cât şi autorul acestora, respectiv pârâta P., au fost în măsură să prezinte un titlu de proprietate asupra bunului litigios.

Simpla invocare de către reclamantă a dispoziţiilor Legii nr. 109/1996 şi nr. 1/2005 nu poate justifica demersul său judiciar, dat fiind că esenţa acţiunii în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate şi unde prevalează preferinţa.

Subdobânditorii E. şi F. sunt apăraţi de principiul bunei-credinţe, ce are ca izvor art. 563 alin. (3) din noul C. civ., care statuează că dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.

În raport de această dispoziţie, se constată că, în noua reglementare, buna-credinţă capătă substanţă şi în materia revendicării, dispoziţie care urmează a fi coroborată şi cu art. 901, text care reglementează dobândirea cu bună-credinţă a unui drept tabular.

Reclamanta nu a răsturnat prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 14 alin. (2) din noul C. civ.

Astfel, subdobânditorii persoane fizice au dovedit că, la momentul achiziţionării imobilului, au efectuat toate demersurile şi au depus toate diligenţele pentru cunoaşterea stării juridice a imobilului, dovadă, în acest sens, fiind extrasele de carte funciară nr. x/2010 şi nr. y/2010, respectiv certificatul de atestare fiscală nr. x/2010.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P. a fost admisă, întrucât imobilul litigios se află în posesia subdobânditorilor pârâţi E. şi F..

Excepţia lipsei calităţii procesuale active, aşa cum a fost invocată de pârâta P., nu are eficienţă juridică, dat fiind că acţiunea a fost precizată ca revendicare, iar nu cerere în evicţiune, astfel cum a fost introdusă.

În raport de pârâta SC A. SRL, acţiunea a fost respinsă ca nefondată, atât timp cât aceasta nu mai are capacitate de folosinţă, fiind radiată din circuitul civil.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta N. Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 371/11 septembrie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în sarcina acesteia.

Instanţa de apel a reţinut, în raport de unicitatea titlului invocat de reclamantă şi de pârâta P. Constanţa, că primează evidenţa publică, pârâta menţionată înregistrând dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară.

Apelanta reclamantă nu a răsturnat prezumţia de bună-credinţă de care se bucură pârâţii E. şi F., în calitate de cumpărători ai bunului revendicat, autorul nemijlocit al acestora, SC A. SRL, dobândind imobilul prin vânzare publică, într-o procedură de executare silită necontestată în mod eficient de către reclamantă, ulterior, la o perioadă substanţială, înstrăinându-l, prin vânzare, pârâţilor persoane fizice.

Câtă vreme formalităţile de publicitate imobiliară au fost efectuate de către primul transmiţător al dreptului de proprietate, fără a fi contestate, cu succes, pe cale judiciară de către reclamantă, în apărarea dreptului propriu pe care îl evocă, dobânditorii subsecvenţi ai bunului sunt apăraţi împotriva acţiunii în revendicare a terţului de prezumţia legală de bună-credinţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N. Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin Decizia nr. 2580/18 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta N. Constanţa, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

În pronunţarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reţinut că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., decizia atacată nefiind motivată în condiţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, ceea ce afectează dreptul reclamantei la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza dedusă judecăţii, prin apelul declarat, reclamanta N. Constanţa a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanţe de a fi analizat apărările invocate şi pentru greşita apreciere a probelor administrate în dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, cu consecinţa săvârşirii unei greşeli în stabilirea situaţiei de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a probatoriilor şi cerere de înscriere în fals împotriva înscrisului nr. 345/26 ianuarie 1993, care a fost respinsă neargumentat.

În aceste condiţii, instanţa de apel avea obligaţia procesuală de a analiza şi a răspunde motivat criticilor formulate de reclamantă, care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe, şi, totodată, de a argumenta motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă, precum şi cele pentru care respinge probele propuse de reclamantă în apel.

Cât timp instanţa de apel s-a rezumat să enunţe şi să reitereze, practic, în considerentele hotărârii recurate, doar ceea ce a reţinut prima instanţă cu privire la titlul de proprietate al reclamantei şi al pârâtei P. Constanţa şi la celelalte aspecte ale cauzei privind buna-credinţă a intimaţilor cumpărători, nerăspunzând, prin considerente proprii, motivelor de apel invocate de către reclamantă, motivarea hotărârii judecătoreşti, ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanţa de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

De altfel, se poate observa că, în decizia instanţei de apel, nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate de apelanta reclamantă privind atitudinea subiectivă a intimaţilor E. şi F. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/19 aprilie 2010 la B.N.P. G. şi H., şi la probatoriul administrat în cauză cu privire la imobilul în litigiu, astfel încât nu rezultă examinarea critică a acestor aspecte esenţiale de către instanţa de apel şi dacă acest probatoriu a fost sau nu valorificat în stabilirea situaţiei de fapt, lipsind, în consecinţă, orice evaluare proprie a Curţii asupra situaţiei juridice a imobilului în litigiu.

Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat este sau nu suficient şi apt pentru conturarea unei situaţii de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanţei de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale reclamantei, urmând a avea în vedere şi susţinerile din motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel şi în limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluţiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ.

În acelaşi sens, trebuie reţinut că, în cauza dedusă judecăţii, s-au invocat de către reclamantă dispoziţii ale Legii nr. 109/1996 şi ale Legii nr. 1/2009, precum şi dispoziţii ale C. civ. care se raportează la principiul aplicării legii în timp, cu consecinţe asupra evaluării bunei-credinţe a intimaţilor cumpărători, instanţa de apel nefăcând nicio referire la aceste dispoziţii legale. Astfel, chiar dacă ar fi considerat că soluţia nu poate fi determinată de legislaţia specială privind cooperaţiile de consum, invocată de apelanta reclamantă, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze apărările esenţiale ale acesteia, formulate prin intermediul motivelor de apel, şi să le respingă argumentat.

În consecinţă, instanţa de trimitere va îndeplini această obligaţie de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecăţii şi de valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviinţarea şi administrarea probelor considerate pertinente şi concludente cauzei, ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora, în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului ce va fi cuprinsă în dispozitiv şi asupra căreia, la acest moment procesual, instanţa de recurs nu poate specula.

Al doilea ciclu procesual:

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2006.

În cadrul rejudecării, instanţa de apel, prin încheierea din 5 mai 2016, a încuviinţat proba cu înscrisuri, solicitată de apelanta reclamantă, şi a respins probele cu expertiză contabilă, expertiză tehnică imobiliară şi suplimentarea interogatoriului, solicitate de această parte, respectiv proba cu martori, cerută de intimaţii pârâţi E. şi F., ca neutile.

Prin Decizia civilă nr. 394/14 iulie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată stabilite în sarcina acesteia.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Excepţia nulităţii actelor de cadastru întocmite de O. în anul 2002, care au stat la baza intabulării în cartea funciară, invocată de apelantă prin notele de şedinţă depuse, în apel, la 19 mai 2016, nu a fost analizată, determinat de dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Excepţia nulităţii unui act juridic constituie un mijloc de apărare de fond şi, prin urmare, în aplicarea prevederii legale sus-amintite, aceasta poate fi invocată în apel doar prin cererea de apel, aspectul invocării prin note de şedinţă ulterioare constituind un fine de neprimire.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantei, formulată în cadrul concluziilor asupra apelului, în şedinţa publică din 14 iulie 2016, de desfiinţarea atât a actului de adjudecare, cât şi a actelor de vânzare, respectiv de a se constata şi nulitatea absolută, pe cale de excepţie, a actelor care au stat la baza intabulării, aceasta nu a fost examinată de Curte, considerându-se că se încalcă prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Manifestare a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (regula tantum devolutum, quantum judicatum) prevederile legale citate interzic, expres, formularea în apel de noi pretenţii, aşadar, a unor pretenţii care nu au fost supuse judecăţii primei instanţe.

Prima critică din apel priveşte evaluarea probatorie a adresei nr. x/26 ianuarie 1993, critică care se dovedeşte vădit nefondată, în contextul în care acest înscris nu a fost avut în vedere de prima instanţă la reţinerea situaţiei de fapt.

Contrar susţinerii apelantei, expertul contabil nu şi-a întemeiat concluziile pe menţiunile adresei indicate mai sus.

Adresa nr. x/1993 a fost înlăturată din ansamblul probator ca urmare a aplicării prevederilor art. 182 alin. (2) C. proc. civ., nefiind avută în vedere nici de instanţa de apel în reţinerea situaţiei de fapt.

Referitor la critica din apel relativă la forţa probatorie şi concludenţa probei cu expertiză tehnică imobiliară efectuată în cauză (raport depus la filele x din vol. I al Tribunalului) cu privire la calitatea de proprietar a reclamantei, Curtea a reţinut că expertul tehnic imobiliar a apreciat, în raport de înscrisurile analizate, că, de drept, imobilul în cauză este proprietatea cooperaţiei de consum (S.), prin reprezentanta ei, N. Constanţa.

Or, faţă de specificul probei administrate, care este o probă cu caracter tehnic, statuarea expertului cu privire la titularul dreptului de proprietate nu se impune cu caracter obligatoriu instanţei, cu atât mai mult cu cât însuşi expertul tehnic imobiliar a apreciat necesitatea şi relevanţa probei cu expertiză contabilă, faţă de specificul raporturilor derulate între părţi în perioada 1980 - 2007.

Proba cu expertiză contabilă a fost administrată în cauză, în mod corect, judecătorul fondului reţinând concluziile acesteia în procesul de coroborare a probelor concludente aflării adevărului.

În ceea ce priveşte critica referitoare la intabulare, a cărei analiză ridică problema legii civile aplicabile speţei, Curtea a reţinut că obiectul cauzei de faţă constă în obligarea pârâţilor de a-i lăsa reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, un imobil, aşadar, o acţiune în revendicare.

Este vorba, prin urmare, de o acţiune reală, petitorie, prin care se urmăreşte stabilirea directă a existenţei dreptului de proprietate al reclamantei.

În reglementarea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (14 iunie 2005), acţiunea în revendicare imobiliară era analizată în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ. 1864, temeiul juridic al revendicării constând în dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

În ceea ce priveşte dispoziţiile de drept material aplicabile în cauză, sunt relevante prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite".

Art. 565 din Legea nr. 287/2009 statuează: "În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.".

Art. 56 din Legea nr. 71/2011 prevede că: "(1) Dispoziţiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) şi art. 886 din C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi.".

Se observă, însă, că Legea nr. 71/2011 nu cuprinde o prevedere tranzitorie care să deroge de la prevederea din art. 223 al legii, astfel cum prevede teza de început a acestui articol, dispoziţia din art. 56 referindu-se numai la aplicabilitatea în timp a art. 565, în raport de momentul deschiderii cărţii funciare pentru imobilul respectiv, după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială, fără să se refere expres la procesele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, în lipsa unei dispoziţii speciale în Legea nr. 71/2011, din care să reiasă că prevederile art. 565 din Legea nr. 287/2009 sunt de imediată aplicare, aşadar, şi proceselor în curs la momentul intrării în vigoare a acestei legi, fondul litigiului de faţă, inclusiv aspectul esenţial al probei dreptului de proprietate, este guvernat de C. proc. civ. din 1864.

Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., referitoare la aplicarea legii civile în timp, trebuie privite în corelare cu dispoziţiile Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ.

Curtea a mai reţinut, totodată, prevederile art. 76 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "dispoziţiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ..", precum şi pe cele ale art. 77, conform cărora "înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a C. civ..".

Rezultă că, în cauză, Încheierea nr. 13791/15 august 2003 emisă de Biroul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Constanţa nu face dovada dreptului de proprietate al pârâtei P., având doar efectul opozabilităţii faţă de terţi.

Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, "prin sistemul integrat de cadastru şi carte funciară se realizează:

a) identificarea, descrierea şi înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor prin natura lor, măsurarea şi reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri cadastrale, precum şi stocarea datelor pe suporturi informatice;

b) identificarea şi înregistrarea proprietarilor, a altor deţinători legali de imobile şi a posesorilor;

c) furnizarea datelor necesare sistemului de impozite şi taxe pentru stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de instituţiile abilitate;

d) publicitatea imobiliară, care asigură opozabilitatea drepturilor reale imobiliare, a drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice, precum şi a oricăror raporturi juridice supuse publicităţii, referitoare la imobile".

Acest aspect nu este de natură, însă, a atrage nelegalitatea hotărârii apelate, câtă vreme şi în sistemul C. proc. civ. din 1864, aspectul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară constituie un criteriu în compararea titlurilor exhibate de părţi.

În cauză, astfel cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, ambele părţi se prevalează de acelaşi înscris, şi anume autorizaţia de executare lucrări nr. x, situaţie în care aspectul înscrierii dreptului real dovedit prin actul menţionat în favoarea pârâtei conduce la concluzia că titlul acesteia şi, respectiv, al subdobânditorilor pârâţi, este mai bine caracterizat.

Apelanta a criticat interpretarea greşită de către prima instanţă a actului juridic dedus judecăţii, susţinând că autorizaţia de lucrări nr. x/1979, decizia de atribuire teren, procesul-verbal de recepţie lucrări şi actele de plată sunt emise pentru N..

Analiza înscrisurilor menţionate relevă, însă, faptul că acestea au avut ca beneficiar J. Constanţa, astfel că, în continuare, Curtea a analizat, cu referire şi la acest motiv de apel, critica privind ignorarea legilor specifice cooperaţiei de consum.

Prin Decizia nr. 28/14 februarie 1979 s-a transmis, din administrarea municipiului Constanţa în folosinţa J. Constanţa - fără termen şi fără plată -, terenul proprietate de stat în suprafaţă de 10.500 mp, situat în perimetrul construibil al municipiului Constanţa, iar, la 9 aprilie 1979, a fost emisă autorizaţia pentru executare de lucrări nr. x, ca urmare a cererii adresate de J. Constanţa, pentru amenajarea unui loc pentru desfacerea mărfurilor, în Constanţa, D.

La 2 octombrie 1980 a fost încheiat procesul-verbal de recepţie finală aferent obiectivului D., făcând parte din J. Constanţa. Prin Decizia nr. 2/8 ianuarie 1981 a J. Constanţa, D. comercial Constanţa a trecut în administrarea unităţii operative O. Constanţa. Prin Decizia nr. 68/2 martie 1981 a S. se aprobă înfiinţarea Q. Năvodari, care preia D. Mamaia de la O. Constanţa. Prin Decizia nr. 27/17 ianuarie 1983, D. a trecut de la Q. Năvodari la O. Constanţa, iar, prin Decizia nr. 64/16 septembrie 2004, Q. a fuzionat cu O. Constanţa, urmând a funcţiona sub denumirea de O. Constanţa.

La 17 decembrie 2002 s-a aprobat de către Adunarea Generală Extraordinară a membrilor cooperatori din O. Constanţa dezafilierea O. Constanţa (devenită, ulterior, P.) de la N. Constanţa.

Curtea de Apel a considerat că, astfel cum, întemeiat, susţine şi apelanta, prevederile art. 85, art. 97-98, art. 160-162 şi art. 177 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit sunt incidente cauzei de faţă, reglementând situaţia de fapt existentă la momentul dezafilierii O. Constanţa de la N., cu atât mai mult cu cât ambele părţi se prevalează de acelaşi titlu primar de proprietate, în speţă, autorizaţia pentru executare de lucrări nr. x/9 aprilie 1979.

La momentul emiterii acestei autorizaţii de construire, regimul juridic al cooperativelor meşteşugăreşti era reglementat, însă, prin art. 19 din Legea nr. 14/1968 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti.

Prin urmare, întrucât expertiza contabilă a relevat, în mod indubitabil, faptul că imobilul Restaurant C. a fost înregistrat în evidenţele contabile ale O. Constanţa, cooperativă de consum, devenită P. - Societate Cooperativă, de la data construirii sale şi până la vânzare, ca făcând parte din partea de activ a patrimoniului acesteia, ca activ corporal (în prima perioadă ca mijloc fix, ulterior, ca şi clădiri), iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, imobilul nefiind înregistrat, niciun moment, în evidenţele sale contabile (balanţe de verificare analitice, inventare anuale, ş.a), Curtea a reţinut că acest bun a constituit, de la momentul construirii sale, proprietatea organizaţiei cooperaţiei meşteşugăreşti, în sensul art. 19 din Legea nr. 14/1968, şi anume a O. Constanţa (devenită, ulterior, P. Constanţa).

Cu privire la acest aspect, expertul contabil a explicat, din punct de vedere contabil, modul de funcţionare a organizaţiilor cooperatiste, concluzionând că, din analiza înregistrărilor contabile existente, rezultă, fără dubiu, faptul că finanţatorul imobilului disputat nu putea fi decât O. Constanţa, devenită P. Constanţa.

În acelaşi sens, a fost reţinută şi adresa nr. x/12 februarie 1980 emisă de J. Constanţa către O. Constanţa, prin care, în vederea respectării precizărilor legale cu privire la volumul impozitelor ce se plătesc pentru clădirea proprietatea cooperaţiei de consum şi taxă folosinţă teren, conform Legii nr. 59/1959, se aduce la cunoştinţa cooperativei de consum că, începând cu 1 ianuarie 1980, aceste datorii către stat urmează a fi achitate de aceasta pe considerentul preluării de către cooperativă a bunurilor.

Instanţa de apel a considerat că sunt relevante, în speţă, şi dispoziţiile art. 87 alin. (2) şi art. 120 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, context în care apelanta nu a făcut dovada că, cu prilejul reorganizării, odată cu apariţia actului normativ enunţat, a O. Constanţa în P. (societate cooperativă de consum de gradul I) şi a N. în J. şi în N. (societate cooperativă de gradul II), aceasta din urmă ar fi preluat de drept imobilul în discuţie, în condiţiile în care bunul fusese, de la momentul construirii, înregistrat în evidenţele contabile ale O. Constanţa, potrivit expertizei contabile.

Cu privire la acest aspect, relevant este şi faptul că protocolul din 18 mai 1992, privind transmiterea în administrare, din patrimoniul N. în cel al O. Constanţa, a unor imobile a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. 4496/COM/19 iunie 2009, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2891/22 septembrie 2010.

De asemenea, aspectul intabulării, în favoarea O. Constanţa, a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuţie constituie un criteriu esenţial în calificarea titlului de proprietate exhibat de pârâţii persoane fizice ca fiind mai bine caracterizat, cu alte cuvinte, preferabil.

Instanţa de apel a avut în vedere şi puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 19/C/19 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în dosarul având ca obiect rectificarea încheierii de carte funciară nr. x/2003, prin care s-a reţinut că dreptul de proprietate asupra construcţiei nu a fost greşit calificat cu ocazia înscrierii titlului pârâtei în cartea funciară. De altfel, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă că actul în baza căruia s-a făcut înscrierea nu a fost valabil, fapt reţinut şi de instanţa de apel.

Critica referitoare la reaua-credinţă a subdobânditorilor E. şi F. este vădit nefondată.

Operaţiunea de comparare realizată anterior a determinat aprecierea titlului pârâţilor ca fiind mai bine caracterizat, în condiţiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar (împrejurare rezultată din analiza coroborată a înscrisurilor sus-menţionate cu concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, respectiv din aspectul efectuării de către pârâţii persoane fizice a formalităţilor de publicitate imobiliară, cu efect de opozabilitate faţă de terţi).

Coroborarea probelor administrate în primă instanţă (răspunsurile la interogatoriu, extrasele de carte funciară şi certificatul de atestare fiscală) confirmă buna-credinţă a cumpărătorilor E. şi F., bună-credinţă prezumată, de altfel, şi în sistemul C. civ. din 1864, conform art. 1899.

Aspectele alegate de apelantă (închiderea restaurantului şi preţul neserios) nu sunt de natură a răsturna această prezumţie, fiind combătute prin răspunsurile pârâţilor la interogatoriu (întrebarea 9 - pârât E.).

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 5 mai 2016 a declarat recurs recurenta reclamantă N. Constanţa.

Prin Decizia nr. 396/24 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul formulat de recurenta reclamantă N. Constanţa împotriva încheierii din 5 mai 2016 şi a Deciziei civile nr. 394 din 14 iulie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a casat încheierea şi decizia recurate şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin decizia de casare nr. 2580/18 noiembrie 2015, Înalta Curte a statuat în sensul că, în cauza dedusă judecăţii, s-au invocat de către reclamantă dispoziţiile Legii nr. 109/1996 şi ale Legii nr. 1/2005, precum şi prevederile C. civ., care se raportează la principiul aplicării legii civile în timp, cu consecinţe asupra evaluării bunei-credinţe a intimaţilor cumpărători, instanţa de apel nefăcând nicio referire la aceste norme legale. În consecinţă, instanţa de trimitere urmează a îndeplini această obligaţie de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecăţii şi de valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviinţarea şi administrarea probelor considerate pertinente şi concludente cauzei, ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora în condiţiile legii.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel, în mod greşit, s-a raportat la legislaţia privind organizarea şi funcţionarea cooperativei meşteşugăreşti, iar nu la normele de drept ce reglementează organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum.

Prin urmare, întrucât pârâtei P. i-a fost recunoscut un drept de proprietate prin aplicarea unei dispoziţii legale care nu este incidentă în cauză, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, ce atrage efectele recunoscute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speţă, într-adevăr, ţinându-se seama de obiectul dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată formulată la 14 iunie 2005, precizată ulterior, acţiunea în revendicare urmează a fi soluţionată în condiţiile art. 480 C. civ., ceea ce implică, prioritar, verificarea calităţii de proprietar în persoana reclamantei, respectiv a pârâţilor în cauză.

Acţiunea în revendicare este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv.

Acţiunea în revendicare rămâne un mijloc de apărare a dreptului de proprietate atât în mod direct, în sensul că ea va fi admisă dacă se constată existenţa dreptului în patrimoniul reclamantului, cât şi în mod indirect, în sensul că ea va fi respinsă dacă nu se face această constatare, ceea ce presupune că, pe această cale, este apărat dreptul de proprietate aflat în patrimoniul pârâtului sau al altei persoane.

În litigiul pendinte, astfel cum s-a reţinut de instanţele de fond, ambele părţi litigante se prevalează, cât priveşte proba dreptului de proprietate, de acelaşi act juridic, respectiv autorizaţia de executare lucrări nr. 2721/1979.

Or, în această situaţie trebuie a se stabili care dintre părţi face dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu, întrucât nu ne aflăm în ipoteza în care ambele părţi invocă titluri de proprietate (diferite, aşadar) care provin de la un autor comun sau de la autori diferiţi.

Pentru a statua, însă, asupra termenului de "titlu de proprietate" în contextul acţiunii în revendicare de faţă, era necesar ca instanţa de judecată să aplice norma de drept incidentă situaţiei de fapt invocate de reclamantă, să identifice regimul juridic al imobilului în litigiu, raportat la dispoziţiile legale existente la data naşterii dreptului de proprietate.

În cauză, la momentul emiterii autorizaţiei de construire, atât activitatea, cât şi regimul juridic al bunurilor cooperaţiei de consum, erau reglementate prin legi specifice acesteia, respectiv prin Legea nr. 6/1970 cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, act normativ abrogat prin Decretul-lege nr. 67/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi de credit. Ulterior, acest din urmă act normativ a fost înlocuit de Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, abrogată prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionare cooperaţiei.

Redând situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel prin decizia civilă atacată, Înalta Curte a considerat că aplicarea normei de drept incidente în cauză urmează a se face în raport cu situaţia de fapt astfel determinată, rezultată din probele dosarului, în acord cu specificul activităţii desfăşurate de părţile implicate în litigiul pendinte.

În concluzie, sub acest aspect, motivarea deciziei recurate, având la bază, ca lege civilă aplicabilă, legislaţia cooperaţiei meşteşugăreşti, se constituie într-un motiv de nelegalitate sancţionat prin prisma art. 314 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului formulat de recurenta reclamantă N. Constanţa, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Printr-o altă critică invocată în motivele de recurs, recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de apel, deşi a încuviinţat proba cu înscrisuri şi a respins proba cu o nouă expertiză contabilă, nu s-a raportat la actele depuse în vederea stabilirii unităţii care a finanţat executarea lucrărilor imobilului în litigiu, prin urmare, nu a stabilit, pe deplin, situaţia de fapt.

În speţă, dat fiind faptul că, prin cererea de apel, apelanta reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe, invocând aprecierea greşită a ansamblului probator, că instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri având ca teză probatorie stabilirea în baza căror acte justificative (de construire şi de plată) a fost edificat imobilul revendicat, dar şi dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că, pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, instanţa de apel era obligată să analizeze probatoriul administrat în calea de atac exercitată, pentru a răspunde, în fapt şi în drept, criticilor invocate de partea în cauză.

Potrivit art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, situaţia de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Neprocedând în acest sens, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., caz în care, şi pentru acest motiv de recurs, pentru lămurirea deplină a situaţiei de fapt deduse judecăţii, se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a mai reţinut că, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea ce se dă în numele legii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Aşadar, motivarea unei hotărâri nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de partea reclamantă şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

Or, sub aspectul valorificării/nevalorificării probatoriului administrat în apel, instanţa de apel a făcut doar referiri generice, fără o analiză, în concret, a noilor înscrisuri depuse de apelanta reclamantă.

Instanţa de recurs a considerat că sunt nefondate criticile privind nemotivarea neanalizării excepţiei nulităţii actelor de cadastru ale O. din 2002, ce au stat la baza intabulării dreptului de proprietate, şi cele întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În speţă, recurenta reclamantă a mai susţinut că decizia atacată este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1898 C. civ., art. 161 şi 177 din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005, art. 5 din noul C. civ., precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Relativ la aplicarea prevederilor art. 1898 C. civ., Înalta Curte a constatat că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată pe considerentul că aspectul intabulării, în favoarea O. Constanţa, a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuţie constituie un criteriu esenţial în calificarea titlului de proprietate exhibat de pârâţii persoane fizice ca fiind mai bine caracterizat, preferabil. A apreciat că operaţiunea de comparare realizată a determinat aprecierea titlului pârâţilor ca fiind mai bine caracterizat, în condiţiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar (împrejurare rezultată din analiza coroborată a înscrisurilor cu concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, respectiv din aspectul efectuării de către pârâţii persoane fizice a formalităţilor de publicitate imobiliară, cu efect de opozabilitate faţă de terţi).

În atare condiţii, se observă că referirile la buna-credinţă a intimaţilor E. şi F. privesc doar faptul că aceasta este confirmată de coroborarea probelor administrate în primă instanţă şi împrejurarea că aspectele alegate de apelantă (închiderea restaurantului şi preţul neserios) nu sunt de natură a răsturna această prezumţie, fiind combătute prin răspunsurile pârâţilor la interogatoriu.

Înalta Curte a reţinut, astfel, că instanţa de apel a procedat la compararea titlurilor de proprietate invocate de părţile în litigiu, în acest context având în vedere cu totul alte argumente decât cele referitoare la buna-credinţă a intimaţilor E. şi F., fiind învestită cu o acţiune în revendicare, iar nu cu o cerere ce viza valabilitatea titlului de proprietate opus de terţii cumpărători.

În ceea ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 161 şi 177 din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a apreciat că, dată fiind soluţia preconizată în cele expuse anterior, la acest moment procedural nu poate verifica în ce măsură instanţa de apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, aceasta nefiind, pe deplin, lămurită.

În legătură cu încălcarea prevederilor art. 5 din noul C. civ., Înalta Curte a făcut trimitere la considerentele de mai sus, referitoare la legea aplicabilă litigiului de faţă.

Concluzionând, Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere statuările şi problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare succesive pronunţate în cauză, precum şi celelalte critici inserate în motivarea recursului, în măsura şi în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat şi la criticile dezvoltate prin motivele de apel.

De asemenea, a constatat că se impune ca împrejurările de fapt să fie lămurite pe baza probelor pe care instanţa de apel le va găsi pertinente şi concludente, după punerea lor în dezbaterea contradictorie a părţilor, şi aceasta să expună, în mod detaliat, succesiunea cronologică a tuturor operaţiunilor de transfer/preluare care au fost efectuate cu privire la imobilul în litigiu. Numai în această modalitate se poate stabili cu certitudine care a fost evoluţia imobilului preluat de la J. Constanţa şi care este situaţia juridică actuală a acestuia, prin raportare la dispoziţiile speciale indicate anterior, invocate de recurenta reclamantă şi rămase neanalizate prin decizia împotriva căreia s-a exercitat prezentul recurs.

Al treilea ciclu procesual:

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2006, la 11 septembrie 2017.

Prin încheierea nr. 1760 din 9 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Constanţa la Curtea de Apel Târgu Mureş, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite înainte de strămutare.

Prin încheierea nr. 718 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a scos cauza de pe rol şi a trimis-o Curţii de Apel Târgu Mureş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 21 noiembrie 2017, sub acelaşi număr.

Prin Decizia nr. 227/A din 5 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă N. Constanţa împotriva Sentinţei nr. 3321/27 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanţa, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta N. Constanţa, în contradictoriu cu pârâţii E. şi F., i-a obligat pe pârâţi să-i lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştita posesiune, imobilul construcţie Restaurant C., situat în Constanţa, D. Constanţa, judeţul Constanţa, edificat în baza autorizaţiei pentru executare de lucrări nr. x/9 aprilie 1979, delimitat în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul K., a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Analizând, cu prioritate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei N., invocată de intimata P. prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la 8 mai 2018 - şi care, potrivit calificării instanţei de la acelaşi termen, va fi examinată cu titlu de apărare de fond, şi nu ca excepţie procesuală propriu-zisă, câtă vreme a fost invocată în apel cu scopul de a se obţine respingerea căii de atac pe considerentul lipsei calităţii procesuale active a reclamantei -, Curtea a constatat că s-a susţinut că reclamanta profită de identitatea parţială a denumirii sale cu N., fără a face dovada că a dobândit calitatea de continuatoare în drepturi a acestei entităţi prin procedura legală. S-a opinat că, la nivelul judeţului Constanţa, este înregistrată şi funcţională structura judeţeană, respectiv J., singura entitate care avea capacitatea legală de a prelua prerogativele şi atribuţiile fostei N. şi avea, în consecinţă, calitate procesuală în vederea formulării prezentei acţiuni.

Aspectele vizând calitatea apelantei reclamante de continuator al fostei J. Constanţa şi a N. Constanţa au constituit obiectul verificării jurisdicţionale în mai multe cauze purtate între apelanta reclamantă din prezenta cauză şi P. - Societate Cooperativă, instanţele stabilind, cu autoritate de lucru judecat (spre exemplu, Decizia nr. 761/20 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1962/6 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Decizia nr. 2412/16 septembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2006; Decizia nr. 116/A/27 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. x/2008), că N. Constanţa este continuatoarea entităţilor menţionate. Împrejurarea că, în prezentul litigiu, figurează şi alte părţi, care nu au fost parte în dosarele menţionate, nu schimbă situaţia cu privire la efectele hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile în care pârâţii sunt succesori cu titlu particular ai P. - Societate Cooperativă, astfel că hotărârile pronunţate în acele litigii le sunt opozabile în calitatea lor de avânzi-cauză.

Curtea a pornit, în analiza criticilor apelantei, de la constatarea instanţei de control, obligatorie în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia acţiunea în revendicare dedusă judecăţii urmează a fi soluţionată în condiţiile art. 480 C. civ., ceea ce implică verificarea calităţi de proprietar în persoana reclamantei, respectiv a pârâţilor în cauză.

De asemenea, Curtea a ţinut seama şi de argumentele instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, conform cărora instanţele de fond au considerat, în mod corect, că ambele părţi litigante se prevalează, în dovedirea dreptului de proprietate, de acelaşi act juridic, respectiv autorizaţia de executare lucrări nr. x - situaţie în care se impune a se stabili care dintre părţi face dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu.

În acest context, Curtea a reţinut că prima instanţă a dedus valoarea juridică şi efectele autorizaţiei de executare lucrări nr. x şi ale procesului-verbal de recepţie finală din 1 ianuarie 1980, pornind de la constatarea că aceste acte au stat la baza intabulării în cartea funciară a intimatei pârâte P. Constanţa, concluzionând că preferinţa trebuie acordată părţii care s-a înscris în evidenţa publică, mai ales că reclamanta nu a înţeles să înfăţişeze vreun titlu constitutiv sau translativ de drepturi. Raţionamentul primei instanţe este eronat câtă vreme, în temeiul legii aplicabile cauzei, înscrierea în cartea funciară nu are efecte constitutive (care ar face, de altfel, de prisos orice comparare de titluri), aşa încât se impune cercetarea conţinutului actelor în discuţie pentru a stabili beneficiarul acestora.

Cu privire la autorizaţia de executare lucrări nr. x, Curtea a stabilit că antecesoarea apelantei reclamante, J. Constanţa, a primit în folosinţă, de la Consiliul popular al judeţului Constanţa - Comitetul executiv, terenul de 10.500 mp pe care a construit, în baza autorizaţiei, pe cheltuiala sa, patru corpuri de clădire, printre care şi imobilul în litigiu. Împrejurarea că beneficiarul lucrărilor de construcţie a fost J. Constanţa rezultă şi din memoriul justificativ întocmit cu privire la investiţie de proiectant şi procesul-verbal de constatare a lucrării . Din situaţiile de plată de la dosarul Tribunalului rezultă că, contravaloarea lucrărilor de construcţie a fost achitată de beneficiarul autorizaţiei de construire, J. Constanţa, recepţia finală realizându-se la 2 octombrie 1980, potrivit procesului-verbal de recepţie finală întocmit .

Aşadar, câtă vreme reclamanta este continuatoarea J. Constanţa, care a construit, pe cheltuiala sa, imobilul în litigiu, se impune constatarea că P. nu poate invoca, ca titlu de proprietate, autorizaţia de executare lucrări nr. x Mai trebuie constatat că, la data dobândirii dreptului de proprietate prin construire, organizarea şi funcţionarea cooperaţiilor de consum era reglementată de Legea nr. 6/1970, care, prin art. 18 alin. (1), dispunea că bunurile mobile şi imobile, mijloace fixe, proprietate a organizaţiei cooperaţiei de consum, nu pot fi transmise în proprietate sau date în folosinţă decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi statut, iar, la alin. (3), garanta într-o formă energică dreptul de proprietate a organizaţiilor cooperaţiei de consum, prevăzând că "cu excepţia dobândirii de către stat prin prescripţia achizitivă sau posesia de bună-credinţă, bunurile imobile, mijloacele fixe, proprietate a organizaţiei cooperaţiei de consum, nu pot fi dobândite de terţi prin prescripţie achizitivă".

Cercetând actele subsecvente recepţionării lucrărilor, Curtea a constatat că acestea nu fac vorbire despre transferul dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei P., prin ele operându-se darea imobilului în administrarea antecesoarei intimatei pârâte. Astfel, potrivit adresei nr. x/12 decembrie 1980 a J. Constanţa, D. comercial Constanţa a trecut în administrarea O. Constanţa. Curtea a primit criticile apelantei cu privire la greşita reţinere de către prima instanţă a concluziilor expertizei contabile efectuate de expertul L., deoarece împrejurarea că imobilul a fost înregistrat în contabilitatea antecesoarei P. ori că s-au achitat sarcinile fiscale aferente nu prezintă relevanţă în condiţiile în care actele contabile nu constituie acte translative de proprietate, iar plata impozitelor şi taxelor poate fi realizată şi de detentorul bunului.

De asemenea, Decretul-lege nr. 67/1990, prin care s-a abrogat Legea nr. 6/1970, nu a dispus vreun transfer de proprietate al bunurilor aflate în folosinţa organizaţiilor cooperatiste, dreptul de proprietate al autoarei apelantei nesuferind modificări în baza actului normativ menţionat.

În acest context se mai impune a se reţine că instanţa de control a arătat că, în rejudecarea apelului, aplicarea normei de drept incidente în cauză urmează a se face în raport de situaţia de fapt determinată corect de instanţa de apel, în ceea ce priveşte următoarea succesiune de evenimente:

"Prin Decizia nr. 68/2 martie 1981 a S. s-a aprobat înfiinţarea Q. Năvodari, care a preluat D. Mamaia de la O. Constanţa; prin Decizia nr. 27/17 ianuarie 1983, D. a trecut de la Q. Năvodari la O. Constanţa, iar, prin Decizia nr. 64/16 septembrie 2004, Q. a fuzionat cu O. Constanţa, urmând a funcţiona sub denumirea O. Constanţa. La data de 17 decembrie 2002, s-a aprobat de către Adunarea generală extraordinară a membrilor cooperatori din O. Constanţa dezafilierea O. Constanţa (devenită, ulterior, P.) de la N. Constanţa.".

Această instanţă mai adaugă la starea de fapt astfel determinată că, în anul 1991, J. Constanţa s-a reorganizat în N., funcţionând până în anul 2005. În baza dispoziţiilor Legii nr. 1/2005, federaţiile N., înfiinţate prin Legea nr. 109/1996, s-au reorganizat într-una dintre formele de asociere, respectiv asociaţie sau uniune judeţeană, după caz, sau în societate cooperativă de gradul 1 sau 2. În temeiul noii legi, N. Constanţa s-a reorganizat în societate cooperativă de gradul 2, fiind succesoarea J. Constanţa.

Faţă de situaţia de fapt înfăţişată, Curtea a reţinut că, în cauză, nu s-a administrat nicio dovadă cu privire la transferul dreptului de proprietate către antecesorii intimatei P., din care să rezulte că, în urma reorganizărilor succesive, imobilul în litigiu a ajuns în patrimoniul O. Constanţa.

În acelaşi timp, apelanta invocă, în mod corect, că prima instanţă a ignorat complet dispoziţiile normative din materia cooperaţiilor de consum, deşi ele prezentau relevanţă primordială în stabilirea regimului juridic al imobilului în cauză, în perioada analizată.

Astfel, la momentul retragerii O. Constanţa din N. Constanţa, intervenită la 7 februarie 2002, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 109/1996, care, la art. 160, prevedeau că partea indivizibilă a proprietăţii organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit nu poate fi însuşită de către membrii cooperatori sau de organizaţiile cooperatiste asociate, calitate pe care o avea P. la apariţia actului normativ menţionat. Potrivit art. 160 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 109/1996, "partea divizibilă cuprinde părţile sociale vărsate de membrii cooperatori, respectiv de organizaţiile cooperatiste asociate, care pot fi bunuri mobile corporale sau bunuri imobile, precum şi dividendele cuvenite membrilor cooperatori, respectiv organizaţiilor cooperatiste asociate. La cooperativele de consum, partea divizibilă a proprietăţii cuprinde şi cota-parte din fondul de dezvoltare aferentă părţilor sociale subscrise şi vărsate de membrii cooperatori, pe perioada cât aceştia au fost membri ai cooperativei", iar partea indivizibilă "cuprinde întregul patrimoniu al organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit, acumulat de acestea în decursul întregii lor activităţi, mai puţin partea divizibilă prevăzută la alin. (2) din prezentul articol, aflat în proprietatea cooperativelor de consum, a cooperativelor de credit - bănci populare, a N., a caselor teritoriale ale cooperativelor de credit, a R. şi a S., în baza bilanţurilor contabile de la sfârşitul anului anterior intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi bunurile dobândite ulterior de acestea".

În acelaşi sens sunt şi actele normative ulterioare - astfel, prin art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 s-a stabilit că partea indivizibilă este partea patrimoniului societăţii cooperative, acumulat de aceasta în decursul activităţii, mai puţin partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii sau dobândirii între membrii cooperatori. Potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 1/2005, patrimoniul societăţii cooperative se compune din partea divizibilă şi partea indivizibilă, iar, prin art. 65 alin. (1), s-a stabilit că orice înstrăinare sau transmitere a folosinţei imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societăţii cooperative, se poate realiza numai cu plată, cu aprobarea adunării generale.

Având în vedere că dovezile administrate nu au confirmat dobândirea proprietăţii de către P. anterior intrării în vigoare a Legii nr. 109/1996, trebuie constatat că bunul nu poate fi inclus în partea indivizibilă a patrimoniului acesteia. Aşadar, faţă de art. 160 alin. (3) din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 1/2005, imobilul revendicat făcea parte din partea indivizibilă a patrimoniului apelantei, câtă vreme a format proprietatea acesteia din urmă la data intrării în vigoare a actelor normative relevante, potrivit constatărilor precedente.

În drept, acţiunea în revendicare este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv.

Rezultă din cele de mai sus că apelanta reclamantă a făcut dovada unui titlu de dobândire, iar actele şi faptele analizate nu susţin transmiterea proprietăţii către P., astfel că, la compararea titlurilor exhibate, intimaţii pârâţi E. şi F. nu pot primi preferinţă, întrucât au dobândit de la un neproprietar, care nu putea transmite un drept pe care nu îl avea în patrimoniu. Faţă de obiectul acţiunii, sunt lipsite de relevanţă atât considerentele apelantei reclamante, cât şi ale intimaţilor pârâţi cu privire la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor subsecvenţi. În cauză, instanţa nu a fost învestită cu analiza valabilităţii titlului de proprietate opus de terţii cumpărători, ci a fost chemată să compare titlurile înfăţişate de părţi - în condiţiile în care părţile s-au prevalat de acelaşi titlu, câştig de cauză putând avea doar reclamanta, care a făcut dovada dobândirii dreptul real prin construire, în baza autorizaţiei de executare lucrări nr. 2721/1979.

În acelaşi timp, se mai impune a fi menţionat că, în sistemul vechiul C. civ., într-o acţiune în revendicare, buna credinţă, singură, nu poate bloca cererea adevăratului proprietar decât în condiţiile în care sunt întrunite şi celelalte condiţii necesare pentru a se reţine intervenirea uzucapiunii, situaţie care nu este incidentă în speţă.

De asemenea, titlul invocat de intimaţii pârâţi E. şi F. nu devine mai caracterizat pentru că aceştia au dobândit imobilul de la un autor care a achiziţionat acelaşi imobil în cadrul unei proceduri de executară silită, câtă vreme bunul astfel cumpărat, în timp ce era în curs acţiunea în revendicare de faţă, nu a constituit niciodată proprietatea intimatei pârâte P.. În acelaşi timp, deşi nu a fost învestită cu anularea unor acte de vânzare, la evaluarea titlului pârâţilor, Curtea are în vedere contextul în care s-a realizat înstrăinarea imobilului către autorii intimaţilor E. şi F., respectiv cu ignorarea notificărilor emise de reclamantă către B.E.J. B., în sensul de a nu proceda la vânzarea imobilului litigios, şi către viitorul adjudecatar SC A. SRL, care ocupa spaţiul în 2002, prin care i se aducea la cunoştinţă că are obligaţia încheierii contratului de închiriere cu SC N. Constanţa, proprietar al Restaurantului D..

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în Dosarul nr. x/2016 cu privire la cererea de rectificare iniţiată de reclamantă în contradictoriu cu O. Constanţa (antecesoarea intimatei pârâte P.), pentru rectificarea înscrierii operate în cartea funciară în beneficiul pârâtei vizând dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, Curtea a reţinut că, prin acţiunea în rectificare, se urmăreşte punerea în acord a evidenţelor de publicitate imobiliară cu realitatea juridică. Într-o astfel de cauză, instanţele nu statuează asupra dreptului de proprietate, ci, în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o acţiune petitorie, în care s-au analizat titlurile de proprietate invocate de părţi, verifică conformitatea înscrierilor de carte funciară. Aşadar, o acţiune în rectificare de carte funciară este întotdeauna subsecventă unei acţiuni în revendicare, astfel cum s-a statuat, de altfel, şi în dosarul invocat, prin Sentinţa nr. 15554/3 decembrie 2007, Tribunalul Constanţa reţinând că "pentru a fi în situaţia rectificării de carte funciară este necesar ca, anterior promovării acţiunii, între părţi să se statueze irevocabil cine este titularul dreptului de proprietate prin unul din mijloacele procesuale puse la dispoziţia părţii de prevederile legale".

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs P. - Societate Cooperativă, prin lichidator judiciar M., şi pârâţii E. şi F..

I. Recurenta P. - Societate Cooperativă a criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că apelanta reclamantă nu are calitatea de continuatoare în drepturi a fostei N. Constanţa, pe care nu a dobândit-o prin procedura legală, fiind o simplă cooperativă de consum.

În plus, la nivelul judeţului Constanţa este înregistrată şi funcţională structura judeţeană, respectiv J., înregistrată sub numărul 153/F/2005 de către Judecătoria Constanţa, doar această entitate juridică având capacitatea legală de a prelua prerogativele şi atribuţiunile fostei N. şi calitatea procesuală activă în formularea prezentei acţiuni.

Conform Legii nr. 1/2005 există doua tipuri de cooperative de consum:

- societate cooperativă de gradul 1 - persoana juridică constituită de persoane fizice şi înregistrată potrivit cu prevederile prezentei legi;

- societate cooperativă de gradul 2 - persoana juridică constituită din societăţi cooperative de gradul 1, în majoritate, şi alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activităţii economice desfăşurate de acestea, şi înregistrată în conformitate cu prevederile prezentei legi.

Pentru a putea prelua drepturile şi obligaţiile N. trebuia să se înfiinţeze ca o cooperativă de consum de gradul 2, ceea ce nu s-a întâmplat, dovadă în acest sens fiind certificatul de înregistrare la O.R.C. Constanţa, care atestă tipul de societate cooperativă înfiinţată în baza Legii nr. 1/2005.

Recurenta invocă dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 109/1996 şi art. 89 din Legea nr. 1/2005.

Potrivit documentelor aflate la dosarul cauzei, în speţă, procesul-verbal A.G.E. a N. Constanţa din 7 martie 2005, actele constitutive ale O. (actuala P.), ale apelantei reclamante şi ale actualei J., rezultă că reclamanta N. nu a avut, la data constituirii, niciun bun din patrimoniul P., toate bunurile fostei N. intrând în patrimoniul J., înfiinţată în baza art. 120 din Legea nr. 1/2005, uniune care a preluat întreg patrimoniul fostei federale judeţene a cooperaţiei de consum.

Acest fapt transpare din bilanţul contabil al J. din 28 februarie 2005, bilanţ care a stat la baza înfiinţării noii Uniuni Judeţene a Cooperaţiei de Consum - J. Constanţa.

De asemenea, în actele constitutive ale J. Constanţa se arată că patrimoniul în valoare de 40.259.590 RON a fost transmis la încetarea N. Constanţa împreună cu subscripţia membrilor cooperatori în valoare de 15.000.000 RON.

În concluzie, instanţa de apel a aplicat, în mod eronat, dispoziţiile Legii nr. 1/2005, apreciind incorect asupra calităţii procesuale active a reclamantei.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, ca nefondat.

II. Recurenţii pârâţi E. şi F. au criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Decizia este nelegală prin prisma calităţii recurenţilor pârâţi de dobânditori de bună-credinţă ai imobilului în discuţie.

Astfel, potrivit art. 563 din noul C. civ.: "(3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.".

Prin decizia recurată s-a nesocotit, în mod flagrant, dreptul de proprietate al recurenţilor prin negarea dreptului de proprietate al persoanei vânzătoare a imobilului, care, oricum, a fost acoperită prin vânzarea imobilului către pârâţii cumpărători de bună-credinţă.

Niciun moment, titlul de proprietate al recurenţilor E. şi F. nu a fost contestat.

Pe de altă parte, societatea A. SRL (adjudecatara imobilului) şi-a intabulat, în mod legal, dreptul de proprietate în cartea funciară, respingându-se orice critică a N. Constanţa prin respingerea irevocabilă a contestaţiei la executare. Prin urmare, este evident că recurenţii au achiziţionat imobilul în urma a doua vânzări succesive legale, astfel că sunt proprietarii actuali îndreptăţiţi ai imobilului în discuţie.

N. Constanţa nu a prezentat niciun act de proprietate spre deosebire de pârâţii E. şi F., P. şi A. SRL, al căror drept de proprietate a fost înscris în cartea funciară, pentru opozabilitate.

P. şi-a intabulat, de asemenea, în mod legal, dreptul de proprietate în cartea funciară, Încheierea de admitere nr. 13791/15 august 2003 a Judecătoriei Constanţa fiind atacată de către reclamantă, calea de atac fiind respinsă definitiv.

Potrivit raportului de expertiză contabilă administrat în cauză, imobilul nu a fost înregistrat, niciodată, în evidenţele contabile ale N. Constanţa.

Prin acţiunea promovată, reclamanta nu a solicitat radierea dreptului tabular al P. Constanţa, astfel că devin incidente prevederile art. 901 alin. (1) C. civ., conform cărora "sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară".

Conform art. 885 alin. (1) din noul C. civ., "sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea".

Art. 31 din Legea nr. 7/1996 prevede că: "(1) Cuprinsul cărţii funciare, în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlu legal, a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară. (2) Dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală.".

Întrucât atât N. Constanţa, cât şi P., invocă, ca titlu de proprietate, aceeaşi autorizaţie de construire, se impunea acordarea preferinţei pretinsului proprietar care şi-a înscris dreptul în evidenţele cărţii funciare.

Conform art. 891 din noul C. civ., "în cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea funciară".

Pentru a face dovada calităţii de bun aflat în proprietatea organizaţiilor cooperaţiei de consum, reclamanta ar fi trebuit, în primul rând, să facă dovada că bunul s-a aflat în patrimoniul cooperaţiei şi a fost acumulat în decursul întregii sale activităţi - deci, 1-a dobândit în oricare dintre modurile prevăzute de lege. Reclamanta nu a arătat legătura cu J. Constanţa, pe numele căreia a fost eliberată autorizaţia de construire.

N. Constanţa este o simplă societate cooperativă de gradul II, şi nu continuatoarea fostei N., care a fost desfiinţată. Aceasta s-a înregistrat ca societatea doar în anul 2005 şi nu are prerogative preluate de la fosta federală judeţeană N.. Oricum, N. Constanţa nu a făcut niciodată dovada faptului că D. a fost construit de J. Constanţa din fonduri proprii şi nici că este predecesoarea ori continuatoarea fostei J., care şi-a încetat activitatea în anul 1991.

P. şi antecesoarea acesteia sunt entităţile care au plătit taxele şi impozitele aferente imobilului, începând cu anul 1980, şi în evidenţele contabile ale cărora figura imobilul (situaţia centralizată a clădirilor din 30 septembrie 1994, bilanţul contabil din 31 decembrie 1995, balanţa de verificare din 31 decembrie 1995, declaraţia de impunere din 1996, situaţia clădirilor de la 1 ianuarie 1996, situaţia patrimoniului O. Constanţa din 2 februarie 2005, declaraţia de impunere pe anul 2005 ş.a).

Documentele de predare-primire care se află la dosarul cauzei (adresele nr. x/20 ianuarie 1993, x/26 februarie 1993, x/15 februarie 1980) nu atestă o predare în folosinţă a imobilului, ci se referă la înscrierea bunurilor în patrimoniul primitorului, respectiv al P.

Prin urmare, aşa cum s-a menţionat şi în cadrul dosarului nr. x/2005 al Tribunalului Constanţa, contractul de închiriere cu privire la imobilul în discuţie nu a produs niciodată efecte juridice, întrucât nu a fost vorba, în esenţă, de o închiriere, ci de transferul imobilului în patrimoniul P. Constanţa.

De asemenea, prin Decizia nr. 64 se atestă, în mod expres, fuziunea Q. cu O., prin metoda absorbţiei, în O., şi faptul că "primirea patrimoniului se face în baza bilanţului contabil în data de 30 septembrie 1994". Fuziunea a fost înregistrată la Camera de Comerţ Constanţa prin cererea de menţiuni nr. x decembrie 1994 şi a produs consecinţe juridice, imobilul fiind predat cu protocolul din 20 octombrie 1994.

Se impune a se avea în vedere că atât antecesorii în drepturi ai recurenţilor, cât şi recurenţii, s-au comportat ca adevăraţii proprietari, investind în acest imobil, sporindu-i, astfel, valoarea, în timp ce intimata reclamantă a stat în pasivitate, asistând la sporirea valorii imobilului D., pentru ca, ulterior, să solicite intrarea în posesia şi proprietatea imobilului.

Odată cu judecarea apelului, apelanţii au depus, la dosar, practică judiciară, care nu este incidentă în cauză, în condiţiile în care starea de fapt este cu totul alta.

Recurenţii au dobândit acest imobil în mod legal, având prezumţia că l-au dobândit de la adevăraţii proprietari, cât timp vânzătorul a dobândit bunul la o licitaţie publică, legală.

Susţin că sunt de bună-credinţă.

Buna-credinţă este creatoare de drept, adică dobânditorul cu titlu oneros al unui drept real imobiliar sau dobânditorul unui drept de ipotecă, pe care l-a înscris în cartea funciară, va fi considerat titularul acelui drept chiar dacă, ulterior înscrierii dreptului în favoarea sa, s-a dispus radierea dreptului autorului său tabular. În astfel de cazuri, instanţa de judecată va dispune, la cererea adevăratului titular al dreptului, numai radierea dreptului antecesorului tabular, nu şi a dreptului terţului dobânditor.

Tribunalul Suprem a decis că "în principiu, anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului în ce priveşte pe subachizitor, în cazul în care acesta este de bună-credinţă" şi că "nevalabilitatea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă anularea titlului subachizitorului", dacă el "este de bună-credinţă". Într-o altă decizie, aceeaşi instanţă a adăugat că soluţia se justifică pe "consideraţiuni de echitate şi utilitate socială" şi că "numai în cazul în care terţul achizitor cu titlu oneros a cunoscut sau cu diligenţe minime putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci, a fost de rea-credinţă - ceea ce trebuie dovedit - operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subachizitorului".

Recurenţii pârâţi E. şi F. au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş, în sensul menţinerii, în integralitate, a Sentinţei civile nr. 3321/27 noiembrie 2013 pronunţate de Tribunalul Constanţa, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâţi E. şi F., prin care a solicitat, în esenţă, respingerea căii de atac, ca nefondate.

Recurenţii pârâţi E. şi F. şi intimata reclamantă au înregistrat la dosar şi note scrise.

La termenul din 30 mai 2019, cu ocazia dezbaterii asupra recursurilor, în raport de susţinerile apărătorului recurenţilor pârâţi E. şi F., vizând neanalizarea anumitor aspecte relevante soluţionării cauzei, Înalta Curte a interpelat reprezentantul părţilor menţionate dacă înţelege să invoce motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Reprezentantul recurenţilor pârâţi a menţionat că a depus, la dosar, note de şedinţă, prin care s-au arătat chestiunile învederate în cadrul dezbaterilor orale.

În ceea ce priveşte recursul declarat de P. - Societate Cooperativă, prezenta instanţă a pus în discuţie inadmisibilitatea căii de atac, faţă de soluţia pronunţată în legătură cu această pârâtă prin hotărârea primei instanţe, împotriva căreia nu a exercitat apel, precum şi încadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

I. Referitor la recursul declarat de pârâta P. - Societate Cooperativă, prezenta instanţă constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Astfel cum s-a arătat în expunerea parcursului dosarului, prin hotărârea primei instanţe s-a dispus, în legătură cu pârâta sus-menţionată, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate împotriva acestei părţi, determinat de lipsa calităţii sale procesuale.

Împotriva Sentinţei nr. 332/27 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, care conţine această soluţie în ceea ce o priveşte pe pârâta P., nu s-a exercitat apel nici de partea menţionată, nici de celelalte părţi din dosar, reclamanta exercitând cale de atac doar referitor la soluţia dată fondului acţiunii în revendicare, în contradictoriu cu pârâţii E. şi F.

Prin urmare, sentinţa civilă menţionată, nefiind apelată din perspectiva modalităţii de rezolvare a acţiunii îndreptate împotriva pârâtei P., a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 C. civ.

Consecinţa juridică, în plan procesual, a dispoziţiei primei instanţe constă în aceea că P. a pierdut calitatea de parte încă din primul ciclu procesual, prin neatacarea hotărârii Tribunalului Constanţa, astfel încât nu are deschis dreptul de a promova recurs împotriva deciziei din apel, pronunţate într-un ciclu procesual ulterior.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta iniţială P., ca inadmisibil, în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.. Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa în legătură cu această pârâtă, prezenta instanţă nu mai are în vedere nici încadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din acelaşi cod şi nici nu va proceda la examinarea lor.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii E. şi F., analizând decizia atacată în raport de susţinerile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil oricărei examinări, Înalta Curte reţine că susţinerile reprezentantului recurenţilor pârâţi, prezentate cu ocazia dezbaterilor orale asupra recursurilor, privind neanalizarea de către instanţa de apel, în persoana fiecăruia dintre antecesorii pârâţilor, dar şi a acestora din urmă, a operaţiunilor de transfer şi de preluare a imobilului în litigiu, precum şi a bunei lor credinţe, critici care s-ar circumscrie motivului de nelegalitate de ordine publică reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi verificate de instanţă.

Prin notele scrise depuse la 5 noiembrie 2018, recurenţii nu au invocat nemotivarea deciziei recurate sau existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, cu arătarea concretă a motivelor de apel omise de la analiză sau a considerentelor din hotărâre care să contravină dispozitivului, să fie potrivnice unele în raport cu altele sau să abordeze instituţii juridice care să nu aibă legătură cu soluţionarea litigiului, astfel încât să fie susceptibile de încadrare în motivul de modificare sus-menţionat. În esenţă, prin aceste note, recurenţii au reluat susţinerile din cererea iniţială de recurs, pe care le-au dezvoltat sau au adus noi critici, care nu se subsumează, însă, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. De asemenea, astfel de motive noi nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, întrucât au fost depuse cu depăşirea termenului de motivare a căii de atac, astfel cum este reglementat de art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc. civ., respectiv 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate (13 iulie 2018 - dovezile de la dosar apel), părţile fiind decăzute din dreptul de a le mai invoca, conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod.

La 28 mai 2019, recurenţii pârâţi E. şi F. au depus, din nou, note scrise, în care au făcut referire la obligaţia instanţei de apel de a analiza succesiunea cronologică a tuturor operaţiunilor de transfer şi evoluţia imobilului în litigiu, arătând actele omise de instanţă de la examinare (acte contabile, procesul-verbal de recepţie a imobilului, adresă emisă de Consiliul popular Constanţa), cu consecinţa încălcării deciziei de casare nr. 396/24 februarie 2017 a Înaltei Curţi, care a dispus în acest sens. Or, nerespectarea deciziei de casare de către instanţa de rejudecare se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu pct. 7 din acelaşi text de lege. Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu constituie un motiv de ordine publică, întrucât este condiţionat de vătămarea produsă părţii care l-a susţinut, prin încălcarea de către instanţa de apel a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, astfel încât numai această parte îl poate invoca şi numai cu respectarea termenului de motivare a căii de atac, astfel cum a fost evidenţiat în precedent. Cum şi notele scrise depuse la 28 mai 2019 nu respectă un asemenea termen, susţinerile recurenţilor cuprinse în acest act procedural nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, care va analiza criticile pârâţilor E. şi F. exclusiv în limitele cererii de recurs formulate la 27 iulie 2018 (data poştei), cu respectarea dispoziţiilor art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc. civ.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor pârâţi sunt neîntemeiate.

Dispoziţiile din noul C. civ. (art. 563 alin. (3), art. 885 alin. (1), art. 891), invocate de pârâţi în cererea de recurs, nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte în soluţionarea cauzei, întrucât, în ciclul procesual anterior, prin Decizia nr. 396/24 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că legea aplicabilă acţiunii în revendicare de faţă este reprezentată de art. 480 din vechiul C. civ.. Totodată, instanţa de recurs i-a imputat Curţii de Apel că, raportat la situaţia de fapt descrisă de reclamantă, nu a identificat regimul juridic al imobilului în litigiu cu referire la normele legale în vigoare la data naşterii dreptului de proprietate. Cum reclamanta a invocat, în susţinerea acţiunii, autorizaţia de executare lucrări nr. x, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere, la soluţionarea cauzei, dispoziţiile Legii nr. 6/1970 cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, act normativ abrogat prin Decretul-lege nr. 67/1990, la rândul său, înlocuit prin Legea nr. 109/1996, abrogată prin Legea nr. 1/2005.

Consecinţa juridică rezultată din cele reţinute de instanţa de casare anterioară se reflectă în diferenţa de regim juridic al imobilului disputat, în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate, precum şi de modalitate de soluţionare a acţiunii în revendicare.

În alţi termeni, cum instanţa de recurs a reţinut, în ciclul procesual precedent, că dreptul de proprietate trebuie verificat în raport de legea incidentă la momentul naşterii sale, iar acţiunea în revendicare trebuie judecată potrivit regulilor aplicabile din vechiul C. civ., nu se poate ţine seama de criticile formulate de recurenţi din perspectiva dispoziţiilor din noul C. civ., în legătură cu protecţia bunei-credinţe a dobânditorului imobilului [art. 563 alin. (3)], efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, în cazul convenţiilor având ca obiect astfel de bunuri [art. 885 alin. (1)], şi principiul anteriorităţii înscrierii în cartea funciară, în situaţia în care două sau mai multe persoane dobândesc de la un autor comun drepturi asupra aceluiaşi imobil, care se exclud reciproc (art. 891).

Înlăturarea dispoziţiilor din noul C. civ. sus-menţionate este determinată şi de împrejurarea că aceste dispoziţii nu au un corespondent în cele ale vechiul C. civ., pentru a putea fi avute în vedere la soluţionarea prezentului recurs, după o prealabilă punere în dezbatere a încadrării juridice.

Prin urmare, în soluţionarea recursului declarat de pârâţi, Înalta Curte va avea în vedere regulile soluţionării acţiunii în revendicare prevăzute de art. 480 din vechiul C. civ., dar şi particularităţile speţei de faţă, astfel cum au fost reţinute şi de ultima instanţă de casare, potrivit cu care atât reclamanta, cât şi pârâţii E. şi F., invocă, în probarea dreptului de proprietate, acelaşi act, şi anume autorizaţia de executare lucrări nr. x, iar nu titluri de proprietate diferite, care să provină de la un autor comun sau de la autori diferiţi. Sub acest aspect, nu sunt incidente, deci, regulile clasice de comparare a titlurilor de proprietate în condiţiile art. 480 C. civ., de vreme ce părţile se prevalează de unul şi acelaşi titlu, constând în autorizaţia de executare lucrări, ci este relevant, din perspectiva textului de lege enunţat, care dintre părţi face dovada dobândirii dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu în baza acelui titlu. Aceasta presupune, printre altele, cum, în mod corect, a stabilit şi instanţa de apel, verificarea conţinutului actului în discuţie, pentru a se determina beneficiarul lui.

Analizând probele administrate în cauză, Curtea de Apel a reţinut, în fapt, că antecesoarea reclamantei, J. Constanţa, a primit în folosinţă un teren de 10.500 mp, pe care a construit, în baza autorizaţiei indicate mai sus, pe cheltuiala sa, patru corpuri de clădire, incluzând şi imobilul în litigiu.

A mai constatat că, de vreme ce reclamanta este continuatoarea J. Constanţa, care a construit imobilul din surse proprii, P. nu poate invoca în favoarea sa, drept titlu de proprietate, autorizaţia de executare lucrări nr. 2721/1979.

De asemenea, actele subsecvente recepţionării lucrărilor efectuate în baza autorizaţiei sus-menţionate nu relevă un transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei intimatei pârâte P., prin acestea operând doar darea în administrare a imobilului către O. Constanţa.

Prin Decizia nr. 68/2 martie 1981 a S., s-a aprobat înfiinţarea Q. Năvodari, care a preluat D. Mamaia de la O. Constanţa; ulterior, prin Decizia nr. 27/17 ianuarie 1983, D. a trecut de la Q. Năvodari la O. Constanţa, iar, în 2004, Q. a fuzionat cu O. Constanţa, funcţionând sub această denumire. La 17 decembrie 2002, s-a aprobat dezafilierea O. Constanţa, devenită P., de la N. Constanţa.

În anul 1991, J. Constanţa s-a reorganizat în N., funcţionând până în anul 2005.

În temeiul Legii nr. 1/2005, N. Constanţa s-a reorganizat în societate cooperativă de gradul 2, fiind succesoarea J. Constanţa.

În cauză, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că, în urma reorganizărilor succesive, imobilul a ajuns în patrimoniul O. Constanţa.

În drept, a constatat că, la data dobândirii dreptului de proprietate prin construire, era în vigoare Legea nr. 6/1970 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiilor de consum, care, în art. 18, garanta, în mod energic, dreptul de proprietate al organizaţiei cooperatiste asupra bunurilor mobile şi imobile mijloace fixe, permiţând transmisiunea proprietăţii sau a folosinţei asupra acestor bunuri doar în condiţiile legii şi în cazuri excepţionale.

În acelaşi sens, legislaţia ulterioară (Decretul-lege nr. 67/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi de credit) nu a prevăzut transferul dreptului de proprietate în patrimoniul organizaţiilor cooperatiste care deţineau folosinţa bunurilor respective, dreptul de proprietate al autoarei reclamantei nesuferind modificări.

La momentul retragerii O. Constanţa din N. Constanţa (7 februarie 2002) erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, care, la art. 160, prevedeau că partea indivizibilă a proprietăţii organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit nu putea fi însuşită, printre altele, de organizaţiile cooperatiste asociate, calitate pe care o avea P.. Actele normative ulterioare cuprind dispoziţii asemănătoare [art. 6 lit. j), art. 65 alin. (1) din Legea nr. 1/2005].

În concluzie, având în vedere că nu s-a dovedit dobândirea proprietăţii de către P. anterior intrării în vigoare a Legii nr. 109/1996, imobilul nu putea fi inclus în partea indivizibilă a patrimoniului acesteia, aparţinând părţii indivizibile a patrimoniului reclamantei, câtă vreme a fost proprietatea acesteia la data intrării în vigoare a actelor normative enunţate mai sus.

Soluţionând acţiunea în revendicare, Curtea de Apel a constatat că apelanta a dovedit titlul în baza căruia a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, în timp ce pârâţii E. şi F. au dobândit imobilul de la un neproprietar, care nu putea transmite un drept inexistent în patrimoniul său, buna-credinţă a acestora nefiind relevantă în sensul paralizării acţiunii formulate de reclamantă.

Recurenţii au susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel nesocoteşte dreptul de proprietate al acestora prin negarea aceluiaşi drept în persoana vânzătoarei, acoperită prin vânzarea imobilului către cumpărătorii de bună-credinţă. Titlul de proprietate al recurenţilor nu a fost contestat, autoarea lor, adjudecatara SC A. SRL şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, la fel şi recurenţii, şi P., fiind preferabil proprietarul care şi-a înscris dreptul în evidenţele funciare.

Reclamanta nu a prezentat niciun titlu de proprietate, nu dovedit că bunul s-a aflat în patrimoniul cooperaţiei, nu a arătat legătura dintre J. Constanţa şi N. Constanţa, care este o societate cooperativă de gradul 2, iar nu continuatoarea fostei N., desfiinţată. De asemenea, nu s-a dovedit că D. a fost construit de J. Constanţa din fonduri proprii.

Autorii recurenţilor au achitat taxele şi impozitele aferente imobilului, bunul se afla, începând cu anul 1980, în evidenţele contabile ale acestora, documentele de predare-primire de la dosar nu atestă predarea bunului în folosinţa P., ci înscrierea în patrimoniul acesteia.

Atât recurenţii, cât şi antecesorii lor, s-au comportat faţă de bun ca un adevărat proprietar, făcând investiţii care i-au sporit valoarea.

În plus, vânzătorul a dobândit imobilul la o licitaţie publică legală; cumpărătorii au fost de bună-credinţă, care este creatoare de drept, şi-au înscris imobilul în cartea funciară, trebuind să fie consideraţi adevăraţii titulari ai dreptului de proprietate.

Susţinerile recurenţilor pârâţi E. şi F. nu pot fi primite.

În primul rând, toate acele critici prin care se tinde la reevaluarea situaţiei de fapt în urma probelor administrate sunt incompatibile cu structura recursului, în urma abrogării motivului de casare care permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, Înalta Curte nu va avea în vedere, la soluţionarea recursului, aserţiunile pârâţilor prin care aceştia contestă cele reţinute, în fapt, de instanţa de apel, referitor la împrejurările că D., din care face parte şi imobilul în litigiu, ar fi fost construit din fondurile proprii ale J. Constanţa, că documentele aflate la dosar (adresele nr. x/1993, nr. y/1993, nr. z/1980) dovedesc darea imobilului în folosinţa P. şi legătura dintre J. Constanţa şi reclamantă, în sensul calităţii acesteia din urmă, de continuatoare a celei care a edificat imobilul şi care este beneficiarul autorizaţiei de executare lucrări nr. x, invocată drept titlu de proprietate. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte acest ultim aspect al calităţii de succesor al reclamantei de pe urma titularului autorizaţiei de executare lucrări, J. Constanţa, şi, respectiv, a N. Constanţa, Curtea de Apel a avut în vedere, în examinarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate de P., că, în mai multe litigii finalizate cu hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta este continuatoarea entităţilor menţionate. Or, chiar dacă pârâţii E. şi F. nu au fost parte în acele procese, hotărârile respective le sunt opozabile, în calitatea lor de succesori cu titlu particular ai P., deci, de avânzi-cauză. Recurenţii nu au contestat, în mod concret, argumentele instanţei de apel în acest sens, limitându-se să reitereze că intimata apelantă nu a arătat legătura dintre aceasta şi J. Constanţa şi nici nu a dovedit că este continuatoarea fostei federale judeţene N. Constanţa, în prezent desfiinţate. O asemenea susţinere nu se transpune într-o veritabilă critică de nelegalitate, care să vizeze argumentele instanţei de apel în reţinerea legăturii dintre cele trei entităţi, aşa încât nu pot fi primite de prezenta instanţă.

În subsidiar, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs, pârâţii fac referire la practica judiciară depusă de reclamantă în apel şi care nu ar fi relevantă soluţionării cauzei prezente, deoarece vizează o altă situaţie de fapt. Deşi recurenţii nu indică hotărârile judecătoreşti la care s-au raportat şi nici în legătură cu care dintre aspectele soluţionate de Curtea de Apel înţeleg să invoce jurisprudenţa respectivă, hotărârile depuse în dosarul de apel, în ultima rejudecare, sunt cele redate de Curte în considerentele deciziei recurate, în fundamentarea reţinerii calităţii reclamantei de continuatoare a J. Constanţa şi N. Constanţa. Deşi susţinerea este formulată într-o manieră total imprecisă, Înalta Curte consideră că aceasta poate fi avută în vedere ca reprezentând o contestare a celor reţinute de instanţa de apel sub aspectul continuităţii între cele trei entităţi, raportat la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în alte cauze, referitor la aceeaşi problemă. Critica este, însă, neîntemeiată.

Situaţia de fapt diferită din acele procese, stabilită în raport de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe în parte, vizează fondul respectivelor litigii şi nu influenţează modul de soluţionare a problemei continuităţii dintre cele trei entităţi, care se verifică în funcţie de aceleaşi dispoziţii legale şi, ca atare, trebuie să primească o rezolvare unitară în toate dosarele. În alţi termeni, instanţa de apel din prezenta cauză a dat eficienţă, în mod corect, autorităţii lucrului judecat în dosarele finalizate cu hotărâri irevocabile, în care s-a soluţionat problema în discuţie, respectiv cea a continuităţii între J. Constanţa, fosta N. Constanţa şi actuala reclamantă, considerând că nu poate pronunţa o soluţie contrară celor reţinute în acele procese, indiferent de pretenţiile concrete din fiecare cauză în parte. Totodată, a mai stabilit că hotărârile respective li se opun recurenţilor, în calitatea lor de avânzi-cauză, ceea ce este, de asemenea, corect prin raportare la deciziile nr. 2412/16 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nr. 116/A/27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19 aprilie 2010, încheiat de pârâţii E. şi F., şi care, astfel, trebuie respectate de aceştia din urmă, fără posibilitatea contestării celor reţinute de instanţe sub aspectul continuităţii între cele trei entităţi. Succesorul cu titlu particular al unui bun imobil, dobândit, ca în speţa de faţă, ulterior celor stabilite într-un alt proces privind legătura dintre J. Constanţa, fosta N. Constanţa şi actuala N. Constanţa nu poate combate continuitatea dintre cele trei entităţi, chiar dacă fondul litigiilor anterioare vizează alte imobile şi au un alt obiect şi cauză juridice, întrucât problema continuităţii este diferită de fondul pretenţiilor deduse judecăţii, referindu-se la calitatea persoanei reclamante, de continuatoare a antecesoarelor sale. Odată reţinută această calitate într-un litigiu anterior, finalizat prin hotărâre irevocabilă, nu mai poate fi disputată într-un alt proces nici de cel care a fost parte în ambele litigii, în speţă, P., şi nici de succesorii cu titlu particular ai acesteia, recurenţii E. şi F..

În acelaşi sens, de vreme ce legătura dintre entităţile menţionate nu mai poate fi combătută în cauza de faţă, nu prezintă relevanţă şi nu vor fi analizate nici afirmaţiile prin care pârâţii arată că reclamanta este o simplă societate cooperativă de gradul 2, înfiinţată în 2005, iar nu continuatoarea fostei N. Constanţa, în prezent desfiinţată şi ale cărei prerogative nu le-a preluat.

Au mai precizat recurenţii că, în mod greşit, instanţa de apel a negat dreptul de proprietate al autoarei lor, SC A. SRL, dobândit în modalitatea legală a adjudecării, şi care, chiar invalidă fiind, a fost acoperită prin vânzarea bunului către pârâţii E. şi F., cumpărători de bună-credinţă, al căror titlu de proprietate nu a fost contestat.

Susţinerile nu pot fi primite.

Regulile de soluţionare a acţiunii în revendicare nu presupun, ca premisă obligatorie, desfiinţarea titlurilor de proprietate ale părţilor sau uneia dintre părţile aflate în conflict, fiind posibil ca ambele părţi să se prevaleze de titluri valabile, situaţie în care, în funcţie de autorul lor comun sau de autorii diferiţi, va câştiga, în primul caz, cel care şi-a intabulat primul dreptul de proprietate, indiferent de vechimea titlului, iar, în al doilea caz, cel al cărui antecesor are un drept preferabil. În ipoteza dosarului de faţă, cum s-a arătat deja, litigiul prezintă particularitatea că ambele părţi pretind că acelaşi act unic a stat la baza dreptului lor de proprietate, respectiv autorizaţia de executare lucrări nr. x, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel a considerat că trebuie stabilit beneficiarul autorizaţiei şi, totodată, cel care a executat lucrările respective din fonduri proprii.

Cum, în fapt, această instanţa a reţinut că toate elementele de mai sus se întrunesc în persoana J. Constanţa, a cărei continuatoare este intimata reclamantă, şi că nu s-a dovedit un transfer al dreptului de proprietate către antecesorii recurenţilor pârâţi, în mod corect a reţinut incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor Legii nr. 6/1970, în vigoare la data naşterii dreptului de proprietate, act normativ care, în art. 18, garanta şi ocrotea dreptul de proprietate al organizaţiei cooperatiste asupra imobilelor mijloace fixe, drept transmis către reclamantă. Ca atare, aceasta din urmă este adevăratul titular al dreptului de proprietate disputat, cu consecinţa soluţionării favorabile a acţiunii în revendicare formulate.

În ceea ce priveşte modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către autoarea recurenţilor, SC A. SRL, nu se pune problema că adjudecarea în sine nu reprezintă o formă legală de dobândire a dreptului de proprietate prin atribuirea bunului către adjudecatar. Totodată, însă, această modalitate de dobândire nu este de natură să paralizeze acţiunea în revendicare şi nu are un regim preferenţial în soluţionarea unei asemenea acţiuni, în sensul că, în conflictul dintre cel care se pretinde proprietarul neposesor al bunului şi adjudecatar, va avea câştig de cauză, în mod automat şi de fiecare dată, adjudecatarul.

În realitate, regulile de soluţionare a acţiunii în revendicare sunt aceleaşi şi în cazul în care pârât este adjudecatarul imobilului, singura condiţie care se impune în formularea unei asemenea acţiuni îndreptate împotriva adjudecatarului fiind cea referitoare la respectarea termenului de prescripţie extinctivă. Astfel, conform dispoziţiilor art. 520 C. proc. civ. în forma în vigoare din februarie 2005 (data înscrierii în cartea funciară a actului de adjudecare, cerere admisă prin încheierea nr. 1060/2005 emisă de O.C.P.I. Constanţa - Dosar nr. x/2006 al Tribunalului Constanţa, secţia comercială), "orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară". După cum se remarcă, textul de lege permite formularea unei cereri în evicţiune, aşa cum se califică şi o acţiune în revendicare, şi în cazul unui imobil adjudecat. În plus, condiţia legată de termenul de prescripţie de 3 ani este îndeplinită, actul de adjudecare fiind înscris în cartea funciară în februarie 2005, iar acţiunea în revendicare fiind formulată la 6 septembrie 2005, conform cererii depuse în dosarul Judecătoriei Constanţa, intitulate "precizări", prin care s-a completat acţiunea iniţială.

De asemenea, nici înscrierea în cartea funciară a actului de adjudecare nu produce consecinţe în sensul blocării acţiunii în revendicare sau acordării preferabilităţii adjudecatarului determinat de efectuarea operaţiunilor de publicitate imobiliară. Potrivit art. 518 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, efectele intabulării actului de adjudecare operează doar în ceea ce priveşte dobândirea de către adjudecatar, de la această dată, a dreptului de a dispune de imobilul vândut, potrivit regulilor de carte funciară, precum şi considerarea imobilului ca fiind liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza drepturile respective numai din preţul obţinut.

Sigur, s-ar putea punea problema consecinţelor intabulării actului de adjudecare în ipoteza în care debitorul executat silit este şi autorul reclamantului din acţiunea în revendicare, situaţie care nu se regăseşte, însă, în speţă.

În ceea ce priveşte respingerea contestaţiilor la executare formulate de reclamantă, prin care s-a solicitat anularea actului de adjudecare emis în favoarea SC A. SRL, atât în prezentul dosar, cât şi în Dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Constanţa, soluţiile au vizat tardivitatea contestaţiilor (Sentinţa civilă nr. 6182/21 iunie 2005 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. x/2005; încheierea din 6 februarie 2006 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. x/2005, prin care s-a admis excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, soluţie împotriva căreia nu s-a exercitat cale de atac). În consecinţă, deşi, ca urmare a soluţiilor date asupra contestaţiilor la executare respective, s-a păstrat actul de adjudecare întocmit în favoarea SC A. SRL, nu s-a hotărât asupra vreunui aspect care să intereseze litigiul de faţă, în sensul de a se cerceta fondul dreptului şi preferabilitatea titlurilor de proprietate invocate de părţi şi care, eventual, să se opună, cu putere de lucru judecat, în litigiul prezent. De asemenea, cum s-a arătat deja, acţiunea în revendicare nu presupune, în mod necesar, ca titlul de proprietate al pârâtului să fie desfiinţat, implicând, de la caz la caz, reguli specifice de comparare a unor titluri de proprietate valabile. În plus, conform art. 401 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acţiunii în revendicare (septembrie 2005), neintroducerea contestaţiei la executare, prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului urmărit, în termenul prevăzut de lege nu-l împiedică pe terţ să-şi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condiţiile legii. Ca urmare, şi din această perspectivă, soluţiile date contestaţiilor la executare formulate de reclamantă nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare.

Referitor la intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către pârâţii E. şi F. şi autorii lor, aşa cum s-a expus în precedent, în mai multe rânduri, şi cum au arătat chiar şi pârâţii, efectul este de opozabilitate a dreptului înscris, iar nu constitutiv de drepturi, nefiind aplicabile dispoziţiile din noul C. civ.. De asemenea, nu este incidentă ipoteza dobândirii bunului de la un autor comun, prin titluri de proprietate diferite, pentru a conta cel care a procedat primul la evidenţierea dreptului său în registrul de publicitate imobiliară. Pentru aceleaşi considerente, nu prezintă importanţă nici soluţia dată căii de atac exercitate de reclamantă împotriva încheierii de intabulare nr. 13791/15 august 2003 a Judecătoriei Constanţa, în favoarea autoarei P. Constanţa, nepunându-se problema că aceasta nu ar fi efectuat formele de publicitate, care nu au, însă, efectul pretins de către pârâţi. În egală măsură, invocarea de către recurenţi a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 nu are relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare, de vreme ce, sub imperiul legislaţiei anterioare noului C. civ., înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu avea efect constitutiv de drepturi, neinteresând, în speţa de faţă, conţinutul exact sau nu al cărţii funciare în ceea ce priveşte drepturile înscrise de pârâţi şi de autorii lor.

Evidenţierea imobilului în contabilitatea autorilor pârâţilor, plata impozitelor şi taxelor de către aceste persoane şi investiţiile realizate sunt, de asemenea, elemente nerelevante în soluţionarea acţiunii de faţă, aşa cum a considerat, în mod corect, şi instanţa de apel. Chiar dacă, toate acestea, în fapt, se presupune că ar fi făcute sau cad în sarcina proprietarului, nu dovedesc existenţa dreptului în patrimoniul celui care le-a efectuat, neavând importanţă în disputa juridică dintre persoanele care se pretind proprietari asupra aceluiaşi bun şi care trebuie să probeze dreptul invocat. Din această perspectivă, recurenţii au menţionat că intimata reclamantă nu a prezentat niciun titlu de proprietate, afirmaţie superfluă, atât timp cât Curtea de Apel a reţinut că acest titlu îl reprezintă autorizaţia de executare lucrări nr. x, acelaşi act primar fiind invocat şi de către pârâţi ca stând la baza intabulării dreptului de proprietate în favoarea autorilor lor şi a transmisiunilor succesive în urma cărora, în final, au dobândit dreptul de proprietate de la SC A. SRL Or, nu rezultă, pentru ce argumente, acelaşi unic document are valoarea probatorie de titlu în cazul autorilor pârâţilor, dar nu şi pentru reclamantă, în contextul faptic şi juridic reţinut de instanţa de apel.

Critica prin care, referindu-se la cele reţinute într-un alt dosar în legătură cu un contract de închiriere încheiat asupra imobilului în litigiu, recurenţii tind să demonstreze că a avut loc un transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei P. nu poate fi primită, întrucât se referă la un mijloc de probă de natură a schimba cele reţinute în fapt de instanţa de apel, care a considerat că o asemenea operaţiune nu a fost făcută ulterior recepţionării bunului de către autoarea reclamantei. Cum s-a menţionat deja, reevaluarea situaţiei de fapt specifice litigiului este incompatibilă cu verificările ce pot fi efectuate de către instanţa de recurs şi care vizează, exclusiv, motivele de nelegalitate a hotărârii atacate.

Pentru aceleaşi argumente, nici susţinerile vizând predarea imobilului către O. Constanţa prin protocolul din 20 octombrie 1994, ca urmare a fuziunii acesteia cu Q. nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, întrucât se referă la o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de instanţa de apel. De asemenea, aşa cum s-a arătat deja, evidenţierea unui bun în contabilitatea unei organizaţii cooperatiste nu valorează şi nu probează titlul de proprietate al entităţii respective asupra bunului astfel menţionat.

În ceea ce priveşte buna-credinţă la data achiziţionării imobilului de către recurenţii E. şi F., aşa cum, în mod corect, a considerat instanţa de apel, atitudinea subiectivă a cumpărătorilor, chiar dovedită fiind, nu are relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare, nefiind de natură să o paralizeze.

Buna-credinţă a subdobânditorului cu titlu oneros al unui imobil de la un neproprietar are efecte în sensul păstrării titlului terţului achizitor, fiind o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial - "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis". Simpla bună credinţă nu este, însă, suficientă pentru a bloca o soluţie favorabilă reclamantului din acţiunea în revendicare, în cadrul căreia are câştig de cauză adevăratul titular al dreptului de proprietate. Buna-credinţă ar fi prezentat relevanţă într-o asemenea acţiune doar în ipoteza în care ar fi fost invocată ca element al erorii comune şi invincibile creatoare de drept, care, pe lângă faptul că nu a fost menţionată ca apărare de către recurenţi, presupune condiţii mult mai ample şi mai energice pentru a fi reţinută, în cadrul cărora atitudinea subiectivă a pârâţilor reprezintă doar una dintre ele.

În acelaşi sens, pasajele redate de recurenţi din jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem reflectă relevanţa bunei-credinţe a subdobânditorilor cu titlu oneros ai unui bun doar în contextul unei acţiuni care pune în discuţie valabilitatea titlului de proprietate, iar nu al unei acţiuni în revendicare.

De altfel, lipsa de consecinţe juridice ale unei eventuale bune-credinţe a pârâţilor în soluţionarea acţiunii în revendicare se deduce şi din raţionamentul expus în decizia de casare anterioară. Înalta Curte, examinând critica recurentei reclamante privind aplicarea greşită, în speţă, a dispoziţiilor art. 1898 C. civ., a constatat că nu buna-credinţă a pârâţilor a stat la baza soluţiei date de instanţa de apel acţiunii în revendicare, nefiind învestită cu o cerere ce viza valabilitatea titlului de proprietate opus de terţii cumpărători. Or, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările în drept ale instanţei de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În concluzie, în raport de cele reţinute în fapt de către instanţa de apel, aceasta a procedat la o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 480 din vechiul C. civ., dând câştig de cauză reclamantei, în calitate de continuatoare a beneficiarului autorizaţiei de executare lucrări nr. x şi executantului acestora, din surse proprii, în concurs cu pârâţii E. şi F., care au dobândit imobilul de la un neproprietar.

Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat, nefiind întrunite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

Raportat la soluţia ce se va pronunţa asupra recursului declarat de pârâţii E. şi F., aceştia sunt părţi căzute în pretenţii, neavând dreptul la obţinerea cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, faţă de dispoziţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii E. şi F. împotriva Deciziei nr. 227 A din 5 iunie 2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta P. - Societate Cooperativă, prin lichidator judiciar M., împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.

GGC - GV