Reclamation of abutively nationalized property and ECHR reparation: primacy of restitutio in integrum and conditional waiver of just satisfaction

Acțiune în revendicare. Imobil preluat abuziv de stat. Despăgubiri materiale acordate prin Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului. Renunțarea la încasarea despăgubirilor sub condiție suspensivă. Principiul prevalenței restituirii în natură a bunului. Inexistența unei duble reparații

C.civ., art. 1399 - 1400

CEDO, art. 41

Obligaţia reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi constituite un principiu de drept internaţional public în general. În lumina acestei concepţii generale de drept, restitutio in integrum constituie modul de reparaţie privilegiat, iar numai în măsura în care circumstanţele nu permit aplicarea lui, plata unei despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent utilizată în practică.

În sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, principiul reparaţiei prejudiciului este consacrat în art. 41 din Convenţie, potrivit căruia „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

Așadar, noțiunea de „satisfacţie echitabilă” acordată victimei ca urmare a încălcării unui drept garantat de Convenţie presupune, mai întâi, aplicarea principiului restitutio in integrum, iar, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, acordarea, de regulă, a despăgubirilor ce ţin seama de valoarea de circulaţie a bunului. În alte cuvinte, pe terenul „satisfacţiei echitabile”, prima obligaţie pe care o au statele responsabile de producerea unei situaţii de nesocotire a dispoziţiilor Convenţiei cu privire la o persoană determinată este luarea acelor măsuri de natură să conducă la restabilirea situaţiei anterioare, obligaţia de dezdăunare având un caracter subsidiar.

Declarația de renunțare la despăgubirile materiale acordate cu titlu de satisfacție echitabilă prin hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului – prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție – sub condiția suspensivă a admiterii acțiunii în revendicare promovate ulterior acestei hotărâri, asigură protecţia dreptului legitim al reclamantului de a obţine proprietatea bunului în plenitudinea prerogativelor sale şi, deopotrivă, garantează efectivitatea regulii privitoare la interdicţia cumulului de remedii (reparaţii). Aceasta, întrucât, pendente conditione, reclamantul are recunoscut şi deţine ca atare în patrimoniul său doar dreptul stabilit într-o singură formă de reparaţie, cea prin echivalent bănesc, iar, eveniente conditione, la împlinirea condiţiei suspensive, eveniment reprezentat de obţinerea unei hotărâri definitive favorabile în revendicarea imobilului, va deţine în patrimoniul său doar bunul revendicat, asupra căruia poartă dreptul de proprietate ce-i va fi fost recunoscut definitiv, de la acel moment producându-se efectul renunţării, în sensul inexistenţei unei a doua forme de reparaţie a prejudiciului, anume satisfacţia echitabilă acordată de instanța europeană.

Secția I civilă, decizia nr. 2184 din 21 noiembrie 2019

Circumstanţele cauzei

Primul ciclu procesual

Cererea de chemare în judecată. Alte acte de procedură

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.05.2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp, mansarda cu o suprafaţă de 110,75 mp şi scări în suprafaţă de 57,70 mp, precum şi terenul în suprafaţă de 357,07 mp, prin comparare de titluri, iar în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de Primarul General şi SC B. SRL, a solicitat constatarea nulitații absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X., încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi S.C B. S.R.L., în calitate de cumpărător, prin care a fost transmis dreptul de proprietate pentru spaţiul comercial cu destinaţie de comerţ situat în Bucureşti, pentru fraudă la lege.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că stăpâneşte imobilul situat în Bucureşti, în baza actului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.12.1949, prin care numiţii C., D., E., F., în calitate de vânzători coindivizi, i-au vândut imobilul situat în Bucureşti. Imobilul este format din parter, două etaje şi o pivniţă. La parter se găsesc cinci prăvălii şi casa scării, iar etajul 1 şi etajul 2 sunt aşezate deasupra parterului.

S-a mai arătat că, prin decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată în dosarul nr. x/2000, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta din cauza de faţă împotriva sentinţei civile nr. 216 din 16.03.2000 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă, obligând Primăria Municipiului Bucureşti să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti. Decizia a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului formulat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Reclamanta a precizat că imobilul i-a fost restituit în baza procesului-verbal de punere în posesie din 26.04.2004.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP X. sub nr. x din 21.03.2001, Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, a vândut către SC B. SRL, în calitate de cumpărător, spaţiul comercial cu destinaţie de comerţ situat în Bucureşti, în suprafaţă utila de 1.142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp, o mansardă în suprafaţă de 110,75 mp şi scările în suprafaţă de 57,70 mp, precum şi terenul în suprafaţă de 357,07 mp. Contractul s-a încheiat în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către actualii deţinători, modificată prin H.G. nr. 505/1998, prin care s-au aprobat normele metodologice de aprobare ale acesteia şi ale H.G.M.B. nr. 120/1998.

Reclamanta a solicitat a se observa că titlul său de proprietate este preferabil, în condiţiile în care provine de la adevăratul proprietar, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1949 este un act constitutiv de drepturi, iar decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti are un caracter declarativ. Prin această decizie, s-a reținut că titlul de preluare al statului pentru întreg imobilul nu este valabil, naţionalizarea făcându-se cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

S-a mai arătat că titlul de proprietate al SC B. SRL provine de la stat, care nu are calitatea de proprietar, în condiţiile în care prin decizia Curţii de Apel București nr. 14/2001 s-a stabilit că titlul de preluare al statului nu este valabil. Imobilul ce formează obiectul prezentei cauze nu a ieşit niciodată din patrimoniul său.

Una dintre condiţiile cerute pentru valabilitatea obiectului actului juridic de vânzare cumpărare este ca acesta să fie licit şi moral, cerându-se condiţia ca cel care transmite să fie titularul dreptului de proprietate. Cu rea-credinţă, Primăria Municipiului Bucureşti şi SC B. SRL au încheiat actul de vânzare-cumpărare, întrucât cu minime diligenţe aceştia aveau posibilitatea de a afla de existenţa deciziei nr. 14/2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, afirmându-se în mod eronat că bunul ce formează obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. x din 21.03.2001 a fost construit din fondurile statului. Această convenție este o vânzare-cumpărare a lucrului altuia şi reprezintă o operaţie speculativă, care are o cauză ilicită şi este nulă absolut, în temeiul art. 1225 alin. (2) şi (3) Cod civil.

Reclamanta a mai precizat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. x la 17.07.2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, care nu a fost soluționată nici până în prezent. A formulat convocare la conciliere directă trimisă către SC B. SRL prin B.E.J Y., convocând pârâta pentru data de 15.03.2007 la sediul Biroului de Avocatură Z., comunicată prin procesul-verbal de predare din 06.02.2007, în temeiul art. 720 Cod procedură civilă, însă pârâta a refuzat să se prezinte, conform procesului-verbal încheiat la data de 15.03.2007.

S-a mai arătat că acest caracter speculativ al actului de vânzare-cumpărare nr. x din 21.03.2001 a fost recunoscut şi prin hotărârea CEDO din 23.06.2009, prin care s-a constatat ca au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană, art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se faptul că reclamanta posedă un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea europeană a precizat că, în ceea ce priveşte vânzarea de către autorităţi a etajului şi mansardei clădirii aflate în posesia sa, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti şi SC B. SRL a intervenit la două luni după decizia din 16.01.2001, care impunea Consiliului General să îi restituie reclamantei imobilul şi în timp ce procedura judiciară era în curs. Vânzarea unui bun în litigiu după ce a fost obligat să îl restituie reclamantei neagă activitatea jurisdicţiilor. S-a constatat că statul, prin intermediul organelor specializate, nu a depus toate eforturile necesare în scopul executării deciziei judiciare favorabile reclamantei.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1225 alin. (2) şi (3) Cod civil, Legea nr. 10/2001, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale.

Reclamanta a estimat valoarea proprietăţii la suma de 650.000 lei.

La data de 22.11.2012, pârâta SC B. SRL a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 14/2001, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că spaţiul comercial situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp, a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2011 la BNP W. pârâtului G. De asemenea, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiat a capătului 2 de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001.

La data de 04.12.2012, reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că, în privinţa capătului 1 de cerere privind revendicarea înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul G., în calitate de actual proprietar, menţinându-şi petitul acestui capăt de cerere, iar în privinţa capătului 2 de cerere, a arătat că înţelege să îl menţină, astfel cum a fost formulat.

La data de 28.01.2013, pârâtul G. a depus cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primar General, prin care a solicitat angajarea răspunderii pentru evicțiune, în calitate de subdobânditor, având în vedere că drepturile cumpărătorului B. SRL (dobânditorul iniţial), legate de lucru, se transmit asupra subdobânditorului, potrivit art. 1325 Cod civil de la 1864.

De asemenea, la aceeași dată de 28.01.2013, pârâtul G. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a invocat, sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a spaţiului comercial situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 1.142,00 m.p. aflat în proprietatea pârâtului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2011, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Sub aspectul cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, pârâtul a invocat excepţia lipsei de interes, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acesteia.

La data de 14.02.2013, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul-reclamant G., prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, motivat de faptul că, potrivit art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 215/2001, comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi un patrimoniu propriu. Primăria însă nu are personalitate juridică, nici patrimoniu, ci constituie, potrivit art.77 din acelaşi act normativ, o structură funcţională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului local şi dispoziţiile primarului.

La data de 01.03.2013, pârâtul G. a formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în garanţie, prin care a completat cererea de chemare în garanţie, arătând că obiectul acesteia constă în obligarea părţii chemate în garanţie la plata despăgubirilor reprezentând valoarea părţii pierdute prin efectul evicţiunii, socotită la momentul evicţiunii, conform art. 1348 Cod civil, evaluată provizoriu la suma de 120.000 lei, precum şi daune interese, constând în cheltuielile necesare, utile şi voluptorii efectuate în spaţiul pierdut, precum şi beneficiul nerealizat reprezentat de valoarea fructelor civile produse de spaţiul supus evicţiunii.

Pârâtul a precizat provizoriu valoarea beneficiului nerealizat la suma de 10.000 lei, urmând ca precizările suplimentare să le facă după ce instanța de judecată va stabili dacă cele doua cereri, privind revendicarea şi răspunderea pentru evicțiune, se judecă împreună sau separat şi când cererea de chemare în garanţie va fi în stare de judecată. De asemenea, pârâtul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe care va fi obligat să le achite reclamantei în cazul admiterii acţiunii în revendicare; cheltuielile de judecată efectuate cu prezentul proces, taxa de timbru, timbrul judiciar, onorariul de avocat, onorariul de expert.

La data de 28.02.2013, reclamanta A. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, răspuns la întâmpinarea depusă pentru termenul din 06.02.2013 şi la completarea la întâmpinare, depusă în şedinţa publică din 06.02.2013, prin care a solicitat respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, a excepţiei lipsei de interes şi a inadmisibilităţii, a excepţiei de constatare a uzucapiunii de scurtă durată în cererea de revendicare, a excepţiei lipsei de interes în acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001, respingerea cererii reconvenționale şi a cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 02.10.2013, tribunalul a respins ca neîntemeiate următoarele excepţii, invocate de pârâţi prin întâmpinare: excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei de interes privind capătul de cerere având ca obiect revendicare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect nulitate act şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti. Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL.

La data de 17.10.2013, pârâtul G. a formulat cerere precizatoare a cererii reconvenționale, prin care a arătat că cheltuielile necesare şi utile pe care înţelege să le solicite reclamantei sunt reprezentate de cheltuielile efectuate cu lucrările de amenajare interioară şi exterioară a imobilului, constând în: reparaţii şi refaceri finisaje interioare (tencuială, zugrăveli); montare parchet; montare geamuri termopan; montare centrală termică; realizare grup sanitar, instalaţii sanitare; amenajare pod; refacere faţadă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06.11.2013, tribunalul a luat act de transmisiunea calităţii procesuale de la autorul iniţial al cererii de chemare în judecată (A., decedată la data de 18.10.2013) către H., având calitatea de unic moştenitor al defunctei, în baza certificatului de calitate de moştenitor nr. x din 22.10.2013.

Prin concluziile scrise depuse la data de 07.04.2015, pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea având ca obiect nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la cererea de chemare în garanţie, cu motivarea că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 15.03.2207, moment la care pârâta S.C. B. S.R.L. a fost convocată prin adresa emisă de BEJ X.

Prin concluziile scrise depuse la data de 23.04.2015, pârâtul G. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea având ca obiect nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilele preluate cu titlu valabil, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în rectificarea cărţii funciare faţă de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, având în vedere necontestarea cuprinsului cărţii funciare de la data intabulării în favoarea S.C. B. S.R.L. (02.05.2001) până la data vânzării imobilului către pârâtul G. (11.02.2011).

Prin notele de şedinţă depuse la data de 10.11.2015, pârâtul G. a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii, arătând că interesul reclamantului nu este actual şi nici legitim, faţă de împrejurarea că, prin hotărârea definitivă pronunţată de CEDO la data de 14.09.2015, în temeiul art. 41 din Convenţie, s-a stabilit dreptul reclamantului la compensaţie echitabilă pentru imobilul care formează obiectul litigiului de faţă, Statul Român fiind obligat să plătească reclamantului cu titlu de daune materiale suma de 210.000 euro, compusă din 120.000 euro - valoare etajului şi a mansardei şi 90.000 euro – valoarea terenului.

La data de 03.02.2016, reclamantul-pârât H. a depus cerere precizatoare cu privire la suprafeţele imobilului revendicat.

Apărătorul pârâtului Municipiul Bucureşti a invocat excepţia tardivităţii cererii precizatoare depuse de reclamantul-pârât în şedinţă publică.

Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 244 din 24.02.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a hotărât:

A respins excepţia tardivităţii cererii precizatoare depusă de reclamantul-pârât în şedinţa publică din data de 03.02.2016.

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a acţiunii principale, faţă de hotărârea CEDO, excepţie invocată de pârâtul-reclamant G.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare şi a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X.

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de BNP X.

A respins ca lipsită de obiect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în rectificarea cărţii funciare.

A admis în parte acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul-pârât H., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, şi S.C. B. S.R.L. şi cu pârâtul-reclamant G.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de BNP X.

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicare, astfel cum a fost precizat, formulat de reclamantul-pârât în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariile de expert.

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtului-reclamant G., în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.

A respins ca rămase fără obiect cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, formulate de pârâtul-reclamant G. în contradictoriu cu reclamantul-pârât şi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General și Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General.

3. Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinţei primei instanțe au formulat apel principal reclamantul H., pârâţii SC B. SRL şi G., precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti, acesta din urmă declarând apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 02.10.2013.

Apelantul reclamant a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de revendicare a imobilului.

În motivarea căii de atac, apelantul reclamant a susținut că soluţia instanţei de fond pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti este netemeinică şi nelegală. A arătat, în acest sens, că prin hotărârea CEDO din 23.06.2009, pronunţată anterior prezentei cereri de chemare în judecată formulată la 10.03.2012, s-a reţinut încălcarea art.6 alin.1 din Convenţie şi art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi s-a stabilit că reclamanta deţine un „bun”, fiind rezervată spre analiza reparaţia prejudiciului, conform art.41 din Convenţie. După formularea cererii de chemare în judecată la 10.05.2014, s-a solicitat CEDO amânarea examinării cauzei din perspectiva dispoziţiilor art.41 din Convenţie, până la soluţionarea procedurii interne declarate, cerere care nu a fost încuviinţată.

Prin constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/2001 de BNP X., bunul în litigiu a reintrat în patrimoniul vânzătorului şi s-a născut posibilitatea juridică efectivă de reparare a prejudiciului prin restituirea bunului în natură şi s-a infirmat existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei în patrimoniul pârâtului G. Prin hotărârea din 17.03.2015, CEDO a acordat despăgubiri materiale în echitate, dar care nu au fost executate, agentul guvernamental achiesând la solicitarea reclamantului de a i se restitui bunul în natură ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare.

A solicitat apelantul reclamant să fie avută în vedere întinderea reală a dreptului de proprietate, care este mai mare decât cea examinată la CEDO, întindere care a fost stabilită în raportul de expertiză; suprafeţele nu au fost contestate şi nu au putut fi prezentate instanței europene, pentru că autoarea sa nu a avut acces în imobilul înstrăinat, astfel că despăgubirile acordate nu au privit întregul drept de proprietate la care era îndreptăţit reclamantul.

La data de 12.05.2017, apelantul reclamant a depus declaraţie autentificată sub nr. x din 12.05.2017, prin care a declarat că renunţă la despăgubirile acordate prin Hotărârea CEDO sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare ce face obiectul prezentei cauze.

Apelantul pârât Municipiul Bucureşti a solicitat anularea în parte a sentinţei şi încheierii apelate şi, pe cale de consecinţă, să se dispună: admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti; admiterea excepţiei tardivităţii cererii precizatoare depuse de reclamant în şedinţa publică din data de 03.02.2016; admiterea excepţiei lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată, atât în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cât şi în ceea ce priveşte cererea de revendicare, în raport de hotărârea CEDO; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind despăgubiri pentru evicţiune; respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Apelanţii pârâţi SC B. SRL şi G. au solicitat: în principal, schimbarea în tot a sentinţei apelate, admiterea excepţiei lipsei de interes atât în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cât şi în ceea ce priveşte cererea de revendicare, în raport de hotărârea CEDO, precum şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare; în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Pârâţii SC B. SRL şi G. au formulat şi apel incident prin care au solicitat admiterea excepţiilor lipsei de

interes şi a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocate în faţa primei instanţe, faţă de faptul că folosul practic constând în restituirea posesiei nu mai poate fi realizat decât printr-o acţiune în rectificare de carte funciară, inadmisibilă de plano, având în vedere că pârâtul şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară.

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 554A din 14.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a hotărât:

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul H.

A admis apelurile formulate de pârâţii G., SC B. SRL şi Municipiul Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa şi încheierea atacate, astfel:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi pe cale de consecinţă a respins capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X. ca prescris.

A admis excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere în revendicarea părţii din imobilul situat în Bucureşti şi a capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X. şi pe care de consecinţă a respins aceste capete de cerere ca lipsite de interes.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în formularea cererii de chemare în garanţie şi pe cale de consecinţă a respins cererea de chemare în garanţie ca prescrisă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi încheierii atacate.

Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 554 A/2017 a declarat recurs reclamantul, invocând, în esență, următoarele critici: faptul că în speţă nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001; greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare; încălcarea caracterului devolutiv al apelului faţă de faptul că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei de interes a acţiunii soluţionată prin încheierea din data de 02.10.2013; soluţionarea greşită în două moduri distincte a aceluiaşi capăt de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare; nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii; interpretarea greşită a declaraţiei notariale depuse în apel de reclamant.

Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia civilă nr. 1561 din 13.10.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de recurentul-reclamant-pârât, a casat decizia civilă nr. 554 A/2017 şi a trimit cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Considerentele instanței de recurs au fost următoarele:

Cu referire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.5 coroborate cu cele ale art.261 alin. (1) Cod procedură civilă, prin care recurentul a susţinut că în mod greşit curtea de apel a statuat în sensul că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr.10/2001, Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte încadrarea acestor motive de recurs, a reţinut că acestea pun în discuţie greşita aplicare a legii – art. 304 pct.9 Cod procedură civilă şi, pe cale de consecinţă, existenţa unor considerente străine de natura pricinii – art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Astfel, Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial la data de 14 februarie 2001, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aşa cum rezultă din decizia nr. 14/2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, imobilul situat în Bucureşti a fost preluat de Statul Român de la autoarea recurentului prin naţionalizare, cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, astfel că intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod greşit recurentul a susţinut că Legea nr. 10/2001 este un temei de drept străin de natura cauzei; împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, în temeiul H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale către actualii deţinători, nu este de natură se schimbe regimul juridic al imobilului în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, acesta a fost preluat prin naţionalizare de stat.

Susținerile recurentului în sensul că actul juridic contestat a fost încheiat în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 389/1996 se subsumează argumentelor care susțin temeinicia cererii de constatare a nulității absolute pe care instanța de recurs nu le poate examina în acest stadiu procesual, având în vedere că, prin decizia care face obiectul controlului judiciar, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de BNP X. a fost respins în temeiul excepției prescripției dreptului la acțiune şi al excepţiei lipsei de interes.

Sub un alt aspect, s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a contestat includerea imobilului vândut în categoria celor edificate din fondurile statului, înseşi reclamanta A. invocând, între temeiurile de drept ale cererii principale deduse judecăţii, Legea nr. 10/2001.

Criticile referitoare la soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de BNP X., întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă sunt fondate.

În mod greşit s-a apreciat că dreptul material la acţiune este prescris în considerarea dispoziţiilor art. 45 alin.(5) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data pronunţării deciziei).

Astfel, contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat la data de 21.03.2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 care, la data publicării, prevedea la art. 46 alin. (1) că: “actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost făcute cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (…).”

Acest text, devenit în prezent art.45 (în continuare art.45) a instituit o excepție de la regimul juridic al nulității în sensul că: “prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”; prin O.U.G. nr. 109/2001 și, respectiv, prin OUG nr.145/2001, acest termen a fost prelungit succesiv, împlinindu-se la data de 14 august 2002.

Din interpretarea rațională și sistematică a prevederilor legale sus-menționate, s-a reținut că domeniul de aplicare al art. 45 alin.(5) din Legea nr. 10/2001 îl reprezintă acțiunile în anularea sau declararea nulității actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ – 14 februarie 2001.

Având în vedere că termenul curge de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, precum și împrejurarea că dreptul la acțiunea în constatarea nulității nu se poate naște mai înainte de încheierea actului juridic, în mod greșit curtea de apel a apreciat că dreptul la acţiune al reclamantului, în privința cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 la BNP X., este prescris în considerarea dispozițiilor art. 45 alin.(5) din Legea nr. 10/2001.

Deși imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, nu este incident termenul special de prescripție instituit de art. 45 alin.(5) din acest act normativ, contractul fiind încheiat ulterior datei de 14 februarie 2001. În consecință, cererea de constatare a nulității absolute formulate de reclamant este imprescriptibilă extinctiv, conform dreptului comun.

Cu referire la criticile care vizează modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes în formularea cererii de revendicare imobiliară şi a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul respectării de către instanţa de apel a limitelor învestirii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct.5, instanța de recurs a reţinut următoarele:

Prin întâmpinarea depusă la data de 22.11.2012, în dosarul Tribunalului Bucureşti, pârâta SC B. SRL a invocat excepţia lipsei de interes în formularea cererii de revendicare, cu motivarea că spaţiul comercial revendicat a fost vândut.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28.01.2013 în dosarul Tribunalului Bucureşti, pârâtul G. a invocat excepţia lipsei de interes în formularea capetelor de cerere prin care s-a solicitat revendicarea spaţiului comercial situat în Bucureşti şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 la BNP X. (în continuare, contractul de vânzare-cumpărare).

În motivare a arătat, în esenţă, că folosul practic urmărit de reclamanta A., prin formularea acţiunii în revendicare, nu mai poate fi realizat deoarece dreptul dobândit de pârât „este inatacabil în regim de carte funciară”; folosul urmărit prin cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi valorificat pe calea acţiunii în rectificare a cărţii funciare deoarece dreptul terţului dobânditor s-a consolidat prin împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 36 din Legea nr.7/1996, achiziţia de bună-credinţă în regim de carte funciară fiind, în virtutea principiului publicităţii materiale, una dintre excepţiile de la principiul “resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.”

În şedinţa publică de la 2.10.2013, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes a cererii de revendicare imobiliară (invocată de pârâţii SC B. S.R.L. şi G.) şi excepţia lipsei de interes a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare (invocată de pârâtul G., prin întâmpinare), reţinând că aspectele învederate în susţinerea acestora nu conduc la concluzia inexistenţei unui folos practic actual ce se tinde a fi realizat de titularul cererii principale, respectiv că motivele invocate în susţinerea excepţiilor reprezintă veritabile apărări de fond.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 10.11.2015, pârâtul G. a reiterat excepţia lipsei de interes în formularea cererii principale, învederând instanţei că prin Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată la data de 17.03.2015, devenită definitivă la 14.09.2015, în temeiul dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, Statul Român a fost obligat să plătească reclamantului, cu titlu de daune materiale, suma de 210.000 euro, din care 120.000 euro reprezintă valoarea etajului şi a mansardei, iar 90.000 euro reprezintă valoarea terenului.

Această excepţie, a lipsei de interes a acţiunii principale faţă de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, a fost respinsă, ca neîntemeiată, de Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.244 din 24.02.2016, cu motivarea că folosul practic urmărit de reclamant constă în dobândirea dreptului de proprietate în litigiu, în contradictoriu cu actualul posesor al imobilului, reclamantul urmărind redobândirea în natură a imobilului în litigiu, pentru care a obţinut un titlu de despăgubire, de la actualul posesor al imobilului; în plus, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a încasat suma de 210.000 euro, ci a solicitat suspendarea plăţii până la soluţionarea irevocabilă a prezentului litigiu.

Împotriva sentinţei civile nr. 244/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, au declarat apel pârâţii G. şi SC B. SRL, precum şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, în calitate de pârât şi chemat în garanţie.

Acest din urmă apelant a declarat apel şi împotriva încheierii pronunţate de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar, la data de 02.10.2013.

Apelanţii-pârâţi G. şi SC B. SRL au criticat sentinţa, sub aspectul lipsei de interes, din perspectiva pronunţării, la data de 14.09.2015, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a hotărârii, susţinând că, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, în mod greşit această excepţie a fost respinsă, în condiţiile în care reclamantul este titularul unui drept de creanţă stabilit prin titlu executoriu.

Cu referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, aceşti apelanţi au arătat că tribunalul a omis a motiva soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes; de asemenea, au susţinut că admiterea acestui capăt de cerere nu este de natură a produce vreun efect în beneficiul reclamantului, deoarece acesta, independent de soarta actului de vânzare-cumpărare aflat în litigiu, nu mai este îndreptăţit la redobândirea în natură a imobilului.

Şi apelantul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, a criticat soluţia dată de tribunal excepţiei lipsei de interes, atât cu referire la cererea de revendicare a imobilului, cât şi cu referire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în raport de Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 14.09.2015.

Susţinerile prin care recurentul a arătat că niciunul dintre apelanţi nu a dezvoltat în cadrul memoriilor de apel, critici referitoare la considerentele pentru care tribunalul a respins, prin încheierea de şedinţă de la 2.10.2013, excepţia lipsei de interes sunt reale însă, în condiţiile particulare ale cauzei, referitoare la invocarea succesivă a aceleiaşi excepţii însă pentru motive diferite, soluţia de extindere a efectelor apelurilor declarate în cauză şi asupra încheierii de şedinţă sus-menţionate nu constituie o depăşire a limitelor învestirii, fiind un efect al admiterii de către curtea de apel a excepţiei lipsei de interes al reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, admiterea în ansamblu a excepţiei aflate în discuţie are un caracter formal, determinat de necesitatea pronunţării unei soluţii unitare cu referire la o excepţie unică invocată succesiv, pentru considerente diferite.

În consecinţă, nu se poate aprecia că instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii procesului civil, nefiind incidente, sub acest aspect, dispoziţiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere, de către curtea de apel, a excepţiei lipsei de interes în formularea cererilor de revendicare imobiliară şi de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța de recurs a reţinut că sunt fondate criticile care relevă soluționarea aceluiași capăt de cerere în temeiul a două excepții procesuale (prescripție extinctivă și lipsă de interes), precum și nelegala soluție dată de instanța de apel excepțiilor lipsei de interes în formularea cererii principale.

S-a constatat astfel că, instanţa de apel a dispus în mod greşit cu referire la acelaşi capăt de cerere, prin aceeaşi hotărâre, în două modalităţi diferite, în sensul că, schimbând în parte sentinţa apelată, a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 la BNP X., atât ca prescris, cât şi ca fiind lipsit de interes.

Au fost apreciate ca fiind fondate, de asemenea, criticile prin care recurentul-reclamant a susţinut că în mod eronat s-a reținut că, prin stabilirea unei reparaţii echitabile prin hotărârea Curţii Europene, cele două capete de cerere aflate în discuţie au devenit lipsite de interes.

Cu referire la justificarea de către reclamant a unui interes legitim, născut, actual, personal şi direct, s-a reținut că cel care pune în mişcare acţiunea civilă, în oricare dintre formele procedurale care intră în conţinutul acesteia, trebuie să justifice un folos practic.

În cauza dedusă judecăţii, reclamantul, în calitate de succesor al reclamantei iniţiale A., deţine o hotărâre judecătorească - decizia civilă nr. 14/2001, irevocabilă – prin care a fost obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.

Statul Român, prin autorităţile sale, nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti menţionate; mai mult, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP X. sub nr. x/2001, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, a vândut către SC B. SRL spaţiul comercial cu destinaţie de comerţ situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp, o mansardă în suprafaţă de 110,75 mp şi scările în suprafaţă de 57,70 mp, precum şi terenul în suprafaţă de 357,07 mp., contractul fiind încheiat în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale a regiilor autonome către actualii deţinători, modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Prin cererea de faţă, reclamantul tinde la restituirea în natură a imobilului vândut către pârâta SC B. SRL, respectiv către pârâtul G.

Împrejurarea că prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 17.03.2015, devenită definitivă la 14.09.2015, a fost stabilit, în temeiul art.41 din Convenţie, dreptul reclamantului la o satisfacţie echitabilă, nu constituie un obstacol în examinarea pe fond a cererii de revendicare imobiliară.

Astfel, restituirea în natură este prioritară din perspectiva justificării unui interes de către reclamant; examinarea problemei dublei reparaţii excede limitelor care se circumscriu verificării condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile, urmând a fi analizată de instanţa de apel cu prilejul cercetării criticilor vizând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare.

De asemenea, urmează a fi examinată valoarea probatorie a declaraţiei date de reclamant în sensul renunţării la încasarea despăgubirilor, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare.

Cu referire la interesul în soluţionarea cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, instanța de recurs a reţinut că recurentul-reclamant se circumscrie sferei persoanelor care justifică un folos material având în vedere că dreptul de proprietate transmis prin actul juridic în discuţie poartă asupra bunului imobil a cărui restituire în natură se solicită.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la dreptul de regres al statului împotriva persoanelor care au încheiat acest act juridic, expuse în cererea de recurs şi în întâmpinări, s-a reţinut că acestea nu impun o analiză distinctă, întrucât au fost formulate de recurent cu caracter subsidiar, pentru ipoteza în care criticile referitoare la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute nu ar fi fost primite de instanţa de recurs.

Celelalte critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, care pun în discuţie aspecte care se circumscriu fondului cererilor pe care instanţa de apel le-a respins în temeiul unor excepţii

procesuale, nu s-au impus a fi examinate în respectivul stadiu procesual.

Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV a civilă, la data de 13.04.2018.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 225A din 15.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a hotărât:

A respins ca nefondat apelul împotriva sentinţei civile nr. 244/2016 şi a încheierii civile din data de 02.10.2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă formulat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti.

A respins ca nefondat apelul împotriva sentinţei civile nr. 244/2016 formulat de apelanţii pârâţi G. şi B. SRL.

A respins ca nefondat apelul incident formulat de apelantul pârât G.

A admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 244/2016 formulat de apelantul reclamant H.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A admis acţiunea principală precizată formulată de reclamantul H.

A obligat pe pârâtul G. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu situat în Bucureşti identificat potrivit raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiuni, întocmite în cauză şi omologate de Curte, după cum urmează: la nivelul parterului suprafaţa utilă a casei scării identificată cu simbolul A, parte a numărului cadastral 4813/0;1, poziţia 1, în suprafaţă utilă de 35,10 mp (zona haşurată cu roşu din releveul scara 1:100 parte a documentaţiei cadastrale întocmit de J., anexat răspunsului la obiecţiunile depuse pentru termenul din 06.05.2015); la nivelul etajului, suprafaţa de 177,73 mp (din care 173,94 mp suprafaţa utilă şi 3,79 mp balcon); la nivelul mansardei suprafaţa de 62,37 mp; podul aferent spaţiului restituit; cota indiviză din terenul aferent de sub construcţie.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente de fapt și de drept:

Prealabil, instanța de apel a arătat că litigiul este guvernat de prevederile vechiului Cod de procedură civilă, cererea introductivă de instanţă fiind formulată de către reclamanta A., pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, la data de 10.05.2012. Or, în raport de această dată a promovării litigiului şi văzând dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, concluzia clară este aceea că litigiul este guvernat de prevederile vechiului Cod de procedură civilă.

Potrivit art. 315 alin. (1) Cod procedură civilă 1865, în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În raport de această dispoziţie, instanța de apel a apreciat că, în faza rejudecării apelului, după decizia de casare pronunţată de ÎCCJ – Secţia I civilă, nr. 1561/2017, văzând considerentele deciziei instanţei supreme, limitele rejudecării apelului au fost trasate şi determinate de statuările irevocabile asupra unor chestiuni litigioase, oferite de instanţa de recurs în considerentele deciziei pronunţate. Or, chestiunile litigioase dezlegate în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai pot face obiectul analizei judiciare a instanţei de apel, impunându-se cu forţă decizorie atât instanţei de trimitere cât şi părţilor.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele chestiuni tranşate de Înalta Curte prin decizia de casare pronunţată:

Imobilul în litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr 10/2001, instanţa de recurs reţinând că în mod greşit recurentul a susţinut că Legea nr. 10/2001 este un temei străin de natura cauzei, iar împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, în temeiul H.G. nr. 389/1996, nu este de natură să schimbe regimul juridic al imobilului în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, în perioada de referinţă a Legii nr 10/2001, acesta a fost preluat prin naţionalizare de către stat.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 a fost soluţionată în mod greşit de către instanţa de apel (primul ciclu procesul în apel), prin admiterea excepţiei, Înalta Curte statuând astfel: în mod greşit s-a apreciat că dreptul material la acţiune este prescris în considerarea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, căci nulitatea absolută s-a pretins a fi constată în privinţa unui contract ce a fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 care la data publicării prevedea la art. 46 alin. (1) că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost făcute cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării”; acest text, devenit în prezent art.45 (în continuare art.45) a instituit o excepție de la regimul juridic al nulității în sensul că: “prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”; prin O.U.G. nr. 109/2001 și, respectiv, prin O.U.G. nr.145/2001, acest termen a fost prelungit succesiv, împlinindu-se la data de 14 august 2002; a conchis Înalta Curte în sensul că din interpretarea rațională și sistematică a prevederilor legale sus-menționate, se reține că domeniul de aplicare al art. 45 alin.(5) din Legea nr. 10/2001 îl reprezintă acțiunile în anularea sau declararea nulității actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ – 14 februarie 2001. A dezlegat în mod irevocabil, aşadar, instanţa de recurs chestiunea imprescriptibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare în discuţie, potrivit dreptului comun, arătând că deși imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, nu este incident termenul special de prescripție instituit de art. 45 alin.(5) din acest act normativ, contractul fiind încheiat ulterior datei de 14 februarie 2001.

Cât priveşte interesul, condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, Înalta Curte a statuat în mod irevocabil că reclamantul justifică interes atât pentru formularea pretenţiei sale de revendicare a imobilului în litigiu, cât şi cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001. Pe lângă considerentele privind valenţele juridice (argumentele) diferite ale aceleiaşi excepţii, instanţa de recurs a reţinut astfel: împrejurarea că prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 17.03.2015, devenită definitivă la 14.09.2015, a fost stabilit, în temeiul art.41 din Convenţie, dreptul reclamantului la o satisfacţie echitabilă, nu constituie un obstacol în examinarea pe fond a cererii de revendicare imobiliară; astfel, restituirea în natură este prioritară din perspectiva justificării unui interes de către reclamant; examinarea problemei dublei reparaţii excede limitelor care se circumscriu verificării condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile, urmând a fi analizată de instanţa de apel cu prilejul cercetării criticilor vizând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare. Cu referire la interesul în soluţionarea cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant se circumscrie sferei persoanelor care justifică un folos material având în vedere că dreptul de proprietate transmis prin actul juridic în discuţie poartă asupra bunului imobil a cărui restituire în natură se solicită.

În concluzie, în raport de aceste dezlegări jurisdicţionale cu caracter irevocabil cuprinse în decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în rejudecarea apelurilor, instanța de apel a reţinut, pe de o parte, că apelantul reclamant H. justifică interes în promovarea acţiunii în revendicare prin care urmăreşte redobândirea în natură a imobilului în litigiu, deşi este beneficiarul unei despăgubiri (fiind succesorul autoarei A.), cu titlu de satisfacţie echitabilă, acordate de CEDO prin Hotărârea pronunţată la data de 17.03.2015, iar, pe de altă parte, justifică interes şi în formularea pretenţiei de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, contract ce a privit imobilul a cărui revendicare o solicită şi care a reprezentat titlul în baza căruia vânzătoarea SC B. SRL a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului litigios către apelantul pârât G. de la care reclamantul revendică imobilul. Aşadar, au fost privite ca având caracter nefondat toate criticile apelanţilor pârâţi cu privire la aceste chestiuni.

Relativ la declaraţia autentică depusă de apelantul reclamant la dosarul de apel, la data de 12.05.2017, prin care acesta a declarat că renunţă la despăgubirile acordate prin hotărârea CEDO, sub condiţia admiterii acţiunii de revendicare, instanța de apel a apreciat că aceasta reprezintă un act de dispoziţie al apelantului reclamant făcut însă sub condiţia suspensivă a admiterii prezentei acţiuni în revendicare, în sensul obţinerii în natură a imobilului litigios. De altfel, această rezervă făcută în privinţa renunţării la despăgubirea acordată prin hotărârea CEDO apare ca fiind firească şi fundamentată juridic, în condiţiile în care prin promovarea unei acţiuni în revendicare reclamantul urmăreşte redobândirea în natură a imobilului, cu alte cuvinte cumularea în persoana sa a tuturor atributelor dreptului de proprietate – posesia, dispoziţia şi folosinţa. Chiar Înalta Curte, prin decizia de casare, a statuat că restituirea în natură este prioritară, motiv pentru care a apreciat că reclamantul justifică interes în promovarea (şi continuarea) acţiunii în revendicare deşi este beneficiarul despăgubirilor acordate prin Hotărârea CEDO din data de 17.03.2015.

Instanța de apel a arătat că, în contextul analizat, nu poate fi reţinută o dublă reparaţie de care ar beneficia apelantul reclamant în condiţiile în care acesta ar obţine şi restituirea în natură a imobilului, a cărui revendicare a pretins-o, fiind şi titular al despăgubirilor acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă de către CEDO, căci este vorba exact de mecanismul condiţiei suspensive ce afectează actul de dispoziţie al apelantului reclamant în sensul renunţării sale la încasarea despăgubirilor, cu condiţia admiterii acţiunii în revendicare. Rezultă logic, aşadar, în opinia instanței de apel, că nu se regăseşte ipoteza unei duble reparaţii.

De asemenea, instanța de apel a reţinut că imobilul în litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, chestiune dezlegată irevocabil de Înalta Curte, orice alte susţineri contrare neavând temei. De altfel, regimul juridic al imobilului rezultă cu putere de lucru judecat şi din decizia civilă nr. 14/2001 prin care a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 216/2000, fiind schimbată în tot sentinţa apelată în sensul admiterii acţiunii reclamantei A. (promovată la 19.01.1999) şi obligării pârâtului CGMB la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului litigios, compus din parter, etaj şi mansardă, precum şi terenul de sub construcţie. Prin decizia indicată a fost reţinut faptul că imobilul în discuţie a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, naţionalizarea fiind făcută însă cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, astfel că titlul statului a fost unul nevalabil. Or, art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 stabileşte ca fiind imobile preluate în mod abuziv, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950. Împrejurarea că măsurile de reparaţie reglementate prin Legea nr. 10/2001, astfel cum sunt acestea reglementate prin legea specială, nu au ajuns a fi aplicate direct pe temeiul acestei legi în privinţa autoarei A. şi a succesorului H., autoarea promovând prima acţiune în revendicare în anul 1999, înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, având, de altfel, câştig de cauză, nu conduce la concluzia de plano că imobilul litigios nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001. Dimpotrivă, prin ipoteză, imobilul intră în acest domeniu de reglementare al legii speciale de reparaţie, chiar dacă, în concret, restituirea în natură nu este efectul direct al aplicării procedurilor de reparaţie, ci al unei acţiuni în revendicare de drept comun promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Cât priveşte situaţia juridică de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, instanța de apel a apreciat ca fiind corect reţinute de către prima instanţă aspectele privind dobândirea proprietăţii de către autoarea A., preluarea de către stat invalidată prin decizia nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută prin decizia nr. 5637 din 12.12.2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, punerea în posesie din anul 2004, prin procesul verbal de punere în posesie din data de 26.04.2004, dar şi cele statuate prin Hotărârea pronunţată la data de 23.06.2009 de către CEDO privind încălcarea art. 6 alin 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional 1.

Instanța de apel a constatat, la rându-i, că prin hotărârea sa, CEDO a reţinut, în esenţă, în argumentare, faptul că, începând cu momentul pronunţării deciziei civile nr. 14/2001 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să restituie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă, identificat conform expertizei efectuate în litigiul respectiv, precum şi terenul de sub construcţie), reclamanta posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aceasta reuşind să recupereze numai parterul imobilului, în timp ce etajul şi mansarda au fost vândute de Primăria Municipiului Bucureşti unei societăţi comerciale la data de 21.03.2001, la un interval de două luni după pronunţarea deciziei civile din 16.01.2001, care impunea Consiliului General restituirea bunului către reclamantă şi în timp ce procedura judiciară era în curs. Aşadar, CEDO a reţinut că statul, prin intermediul organelor specializate, nu a depus toate eforturile necesare în vederea executării deciziei judiciare favorabile reclamantei.

A mai reţinut instanța de apel, similar primei instanţe, că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2011, încheiat între SC B. SRL, în calitate de vânzător, şi G., în calitate de cumpărător, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 357,07 mp şi spaţiu comercial cu o suprafaţă utilă de 1.142,00 mp.

Cât priveşte chestiunea litigioasă a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de BNP X., instanța de apel a apreciat ca fiind corectă soluţia tribunalului de respingere ca neîntemeiată a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, chiar dacă soluţia tribunalului a fost raportată la argumentul potrivit căruia învestirea instanţei cu acest capăt de cerere nu s-a făcut în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi aplicabil termenul de prescripţie special de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci pe temeiul art. 1225 alin. (2) şi (3) noul Cod civil, motivele de nulitate indicate de reclamantă fiind frauda la lege, caracterul ilicit şi imoral al obiectului contractului, cauză ilicită. Părţile intimate pârâte au susţinut excepţia prescripţiei prin raportare la termenul special de 1 an prevăzut de art 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, chestiunea fiind reiterată şi prin motivele de apel, astfel că tribunalul avea a oferi argumente pentru care acest termen este sau nu incident, având în vedere şi aspectul că imobilul litigios, prin ipoteză, intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Însă, în raport de prevederile art.315 alin. (1) Cod procedură civilă 1865 şi văzând statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia de casare nr. 1561/2017, instanța de apel a reţinut ca fiind dezlegată irevocabil chestiunea imprescriptibilităţii pretenţiei de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat cu nr. x/2001 în raport de împrejurarea că acest contract a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu i se poate aplica termenul de prescripţie special de 1 an, ca moment al începerii calcului acestui termen anterior încheierii contractului însuşi a cărui nulitate s-a solicitat, pretenţia de constatare a nulităţii absolute rămânând guvernată de regulile de drept comun în materie de prescripţie a acestui tip de acţiune (constatare nulitate absolută act juridic, art. 2 Decretul nr. 167/1958, fiind vorba de un contract de vânzare cumpărare încheiat în anul 2001, aşadar anterior intrării în vigoare a noului Cod civil – 01.10.2011) şi anume imprescriptibilitate.

Curtea a apreciat, totodată, ca fiind corect argumentul tribunalului cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă a cauzei şi anume faptul că din cererea de chemare în judecată rezultă în mod clar cauza şi temeiul juridic al capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001, respectiv dispoziţiile Codului civil de la 1864, aplicabil faţă de data încheierii contractului nr. x/2001, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, iar nu potrivit prevederilor legii speciale nr. 10/2001.

Pe fondul pretenţiei privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X., instanța de apel a apreciat că sunt nefondate toate criticile apelanţilor pârâţi, impunându-se menținerea soluţiei tribunalului de constatare a nulităţii absolute a acestui contract, ca fiind legală şi temeinică.

Astfel, similar primei instanţe, instanța de apel a reţinut că reclamanta A. invocase prin cererea de chemare în judecată ca motive de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare frauda la lege, precum şi cauza ilicită, aceste motive fiind corect raportate de prima instanţă la prevederile art. 966 - 968 din vechiul Cod civil, contractul fiind încheiat în anul 2001.

Instanța de apel a validat concluzia tribunalului privind încheierea contractului prin fraudă la lege, având astfel o cauză ilicită, în condiţiile în care vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti a înstrăinat la data de 21.03.2001 bunul imobil cu privire la care, în urmă cu două luni, fusese admisă acţiunea în revendicare promovată de reclamanta A., prin decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti. Or, aşa cum corect a reţinut şi tribunalul, apare ca fiind corectă concluzia relei-credinţe a vânzătorului, din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care a avut calitatea de pârât căzut în pretenţii în litigiul anterior menţionat, până la epuizarea căii de atac a recursului, a vândut imobilul a cărui proprietate şi posesie fusese obligat să o lase reclamantei A. Or, o astfel de conduită în persoana unui vânzător care transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cu privire la care cunoaşte că nu îi mai aparţine, urmare a unei proceduri judiciare definitive [decizia din apel fiind definitivă şi executorie, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 376 Cod procedură civilă 1865], având cunoştinţă şi de faptul că acelaşi bun imobil nu a fost construit din fondurile statului, aşa cum s-a menţionat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001, nu poate decât să susţină cu certitudine concluzia relei credinţe, intenţia de fraudare a legii, astfel cum şi legiuitorul a consacrat mai apoi prin conţinutul dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [fost art. 20 alin. (41), introdus prin Legea nr. 247/2005]. Chiar dacă acest text de lege a fost introdus în corpul Legii nr.10/2001 doar la nivelul anului 2005, aşadar după data încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2001, instanța de apel a apreciat că, practic, prin reglementarea expresă a sancţiunii nulităţii absolute în caz de conduită contrară normei legale, legiuitorul a consacrat la nivel legislativ caracterul fraudulos al acţiunilor constând în încheierea unor acte juridice privind imobile supuse Legii nr. 10/2001 mai înainte de finalizarea procedurilor administrative sau judiciare referitoare la aceste imobile.

Sub aspectul cauzei ilicite a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001, Curtea a apreciat că în mod corect a avut tribunalul în vedere şi aspectele reţinute prin Hotărârea CEDO din data de 23.06.2009, în sensul că Primăria Municipiului Bucureşti a procedat la vânzarea imobilului unei societăţi comerciale la data de 21.03.2001, la un interval de doar două luni după pronunţarea deciziei civile din 16.01.2001, şi în timp ce procedura judiciară era în curs, decizia amintită impunând Consiliului General restituirea bunului către reclamantă.

În ceea ce priveşte conduita cumpărătoarei, apelanta pârâtă SC B. SRL, instanța de apel a apreciat că aceasta nu a dat dovadă de o diligenţă adecvată anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, în sensul informării sale cu privire la situaţia juridică a imobilului ce avea să-l dobândească în proprietate, ceea ce exclude buna sa credinţă. Corect a reţinut prima instanţă că pârâta cumpărătoare nu a probat efectuarea unor minime diligenţe (spre ex., cerere depusă la Primăria Municipiului Bucureşti în scopul informării cu privire la situaţia juridică a imobilului) pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului achiziţionat, inclusiv existenţa pe rolul instanţelor a dosarului nr. x/2000, constituit ca urmare a promovării primei acţiuni în revendicare, introdusă de reclamanta A. în anul 1999. Or, la nivelul anului 2001 era deja de notorietate, a apreciat instanța de apel, situaţia cererilor în justiţie sau adresate organelor administrative de către foştii proprietari cu privire la redobândirea imobilelor ce au făcut obiectul unor măsuri de naţionalizare din partea statului, în perioada regimului comunist, contextul amintit conducând şi la adoptarea legii de reparaţie nr.10/2001 publicată în Monitorul Oficial la 14.02.2001, discuţiile purtate în presă şi la nivelul organelor legiuitoare fiind cunoscute opiniei publice.

Prin urmare, în aceste condiţii, pârâta intenţionând, aşadar, să cumpere de la stat un imobil pe care îl deţinea în calitate de chiriaş, îi revenea sarcina unei conduite diligente care să o pună la adăpost de o eventuală critică cu privire la buna sau reaua sa credinţă. Instanța de apel nu a primit apărarea apelantei-pârâte cumpărătoare în sensul că prezumţia de bună credinţă, în persoana sa, nu a fost răsturnată, nefiind dovedită de către reclamant reaua credinţă a societăţii la încheierea contractului cu Municipiul Bucureşti – Primăria Municipiului Bucureşti. În acest context, instanța de apel a reţinut că subdobânditorul care cumpără de la stat un bun despre care ştie, trebuie să ştie ori putea, în mod obiectiv, să ştie, prin minime diligenţe (chestiuni de notorietate aflate în discuţie la nivelul opiniei publice) că a fost preluat de statul comunist în condiţii notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar nu în condiţii obişnuite, achiziţionează în condiţii care nu sunt ireproşabile pentru el şi care exclud buna sa credinţă. Simpla ignoranţă nu este suficientă, în opinia instanței de apel, pentru a da naştere bunei credinţe, în aparenţa titlului de proprietate al statului, singurul element din care poate fi dedusă buna credinţă în cazul în discuţie fiind una discutabilă, aşadar.

În temeiul dispoziţiilor art. 966 - 968 Cod civil şi în raport de considerentele anterior expuse, instanța de apel a menţinut soluţia tribunalului de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001.

Instanța de apel nu a primit nici criticile, formulate în subsidiar, privind constatarea unei nulităţi absolute parţiale a aceluiaşi contract, cu argumentul că imobilul ce a făcut obiectul contractului încheiat în anul 2001 nu se mai regăseşte în fiinţă la acest moment în aceeaşi descriere şi compunere, urmare a lucrărilor de consolidare/refacere realizate de-a lungul timpului.

Concluzia instanței de apel a avut la bază expertiza de specialitate administrată de prima instanţă, mijloc de probă avut în vedere şi de tribunal în argumentarea concluziei privind identitatea de imobil. Astfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, instanța de apel a constatat că, prin raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de experţii K., L. şi M., a fost identificat imobilul format din construcţie şi teren, situat în Bucureşti, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949 (titlul autoarei A.) şi s-a menţionat faptul că acesta a suferit modificări constructive, care modifică în interiorul aceluiaşi gabarit amplasarea scărilor de acces parter-etaj şi etaj-mansardă, efectuate cu ocazia lucrărilor de restaurare şi remodelare din anul 1971, efectuându-se şi consolidarea structurii de rezistenţă, însă acestea nu constituie nici extinderi, nici construcţii noi.

Experţii au precizat faptul că identificarea a fost efectuată (în lipsa planurilor iniţiale pentru etaj şi mansardă), conform descrierii şi măsurătorilor exterioare, consemnate în contractul din 1949. De asemenea, s-a arătat de către experţi că există diferenţe în ceea ce priveşte suprafaţa terenului faţă de expertiza efectuată în dosarul anterior al Curţii de Apel Bucureşti, însă imobilul a fost identificat, în mod similar, ca fiind compus din parter, etaj 1 şi mansardă, suprafaţa ocupată de acestea având dimensiuni similare cu cele din planul anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1949. Experţii au concluzionat în sensul că modificările constructive efectuate cu privire la imobil nu reprezintă extinderi sau construcţii noi, lucrările din anul 1971 constituind lucrări ample de restaurare şi remodelare, iar lucrările efectuate în baza autorizaţiei de construire nr. 9/595742/2007 reprezintă amenajări interioare şi exterioare, precum şi consolidarea scărilor existente.

În raport de constatările şi concluziile experţilor, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă concluzia primei instanţe în sensul că imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949 (titlul de proprietate al reclamantei) nu a fost extins şi nu s-au edificat construcţii noi, fiind confirmată identitatea dintre imobilul situat în prezent în Bucureşti şi imobilul din titlul reclamantei.

Corect a observat şi reţinut tribunalul şi faptul că acest aspect litigios al cauzei a fost, de altfel, reţinut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 14/2001 a Curţii de Apel Bucureşti (sprijinită şi în acel caz pe un raport de expertiză), iar prin expertiza întocmită în litigiul de faţă s-a stabilit faptul că nici lucrările efectuate în baza autorizaţiei de construire din 2007 nu reprezintă extinderi sau construcţii noi. În consecinţă, instanța de apel a validat concluzia primei instanţe cu privire la identitatea de imobil, o concluzie contrară, de altfel, nesocotind puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 14/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută irevocabil de ÎCCJ prin respingerea recursului.

Atât timp cât prin decizia amintită, având la bază o expertiză efectuată şi în acel litigiu, reclamantei A. i s-a dat câştig de cauză în sensul obligării pârâtului CGMB la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului în privinţa căruia reclamanta exhibase acelaşi titlu – contractul nr. x/1949 – fără a fi reţinute aspecte privind diferenţe în identificarea imobilului litigios la momentul judecăţii din anul 2001 faţă de situaţia din anul 1949, iar prin expertiza din cauza de faţă experţii au conchis în sensul că lucrările efectuate în baza autorizaţiei de construire nr. 9/595742/2007 au reprezentat amenajări interioare şi exterioare, precum şi o consolidare a scărilor existente, instanța de apel a găsit ca nefondate toate criticile apelanţilor pârâţi cu privire la pretinsa lipsă de identitate a imobilului în litigiu, astfel cum acesta se prezintă la momentul de faţă şi cum acesta a fost dobândit de autoarea A.

Pe fondul acţiunii în revendicare, astfel cum a fost precizată de reclamantul H. în contradictoriu cu pârâtul G., instanța de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a constatat că titlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1949, în baza căruia a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de A., potrivit deciziei civile nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, în timp ce titlul de proprietate exhibat de pârâtul G. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2011, încheiat cu vânzătoarea SC B. S.R.L., care, la rândul său, a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti.

Totodată, în mod corect tribunalul a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a consfinţit dreptul de proprietate al reclamantei A. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă şi terenul aferent, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.12.1949, naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, având drept consecinţă nevalabilitatea titlului statului asupra bunului menţionat, precum şi împrejurarea că prin Hotărârea CEDO din data de 23.06.2009, s-a reţinut, în esenţă, faptul că, începând cu momentul pronunţării deciziei civile nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti fusese obligat să restituie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă, identificat conform expertizei efectuate în litigiul respectiv, precum şi terenul de sub construcţie), reclamanta A. poseda un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Nu în ultimul rând, în mod corect prima instanţă a apreciat că anterioara sa concluzie se impune şi prin prisma Hotărârii CEDO în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, incidentă în speţă, faţă de admiterea acţiunii în revendicare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Statul - CGMB, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin Hotărârea pronunţată în cauza indicată, CEDO a reţinut: “140. Astfel, Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menţionată mai sus, §§ 65 şi 75). 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.”

Or, în cauza de faţă, reclamanta A., autoarea reclamantului H., obţinuse în mod irevocabil o hotărâre judecătorească (decizia nr. 14/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută prin decizia nr. 5637/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) prin care statul – CGMB fusese obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, astfel cum anterior s-a indicat, ceea ce conduce la concluzia clară potrivit căreia reclamanta poseda un „bun” în sensul art. 1 Protocolului 1 adiţional la Convenţia EDO.

Aflându-se în prezenţa unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză în care părţile în litigiu exhibă deopotrivă titluri cu privire la dreptul de proprietate afirmat, instanța de apel a avut a decide cu privire la caracterul preferabil al unuia dintre titluri în detrimentul celuilalt.

Instanța de apel a reţinut că, în cadrul unei acţiuni în revendicare în care atât reclamantul cât şi pârâtul exhibă titluri, fie că provin de la acelaşi autor, fie de la autori diferiţi, soarta acţiunii este decisă în urma comparării acestor titluri pentru stabilirea celui preferabil. Titlurile exhibate de părţi şi care au a fi comparate se bucură fiecare, în cadrul categoriei de acte juridice din care fac parte, de efectele juridice specifice categoriei în care se încadrează, fiind aşadar, ambele, titluri valide în plan juridic. Acesta este specificul unei acţiuni în revendicare în cadrul căreia ambele părţi (reclamantul şi pârâtul) exhibă titluri valabile, stabilirea celui preferabil urmând a se face după compararea titlurilor autorilor de la care părţile acţiunii în revendicare invocă dobândirea dreptului de proprietate afirmat.

Aplicând cele expuse mai sus acţiunii în revendicare de faţă, instanța de apel a reţinut că operaţiunea de comparare a titlurilor autorilor fiecărei părţi aflate în prezentul litigiu (apelantul-reclamant pe de o parte şi apelantul-pârât G. pe de altă parte) presupune observarea titlurilor autorilor lor şi stabilirea preferabilităţii. Din această perspectivă, a apreciat că titlul autoarei A. – contractul de vânzare cumpărare nr. x/1949, validat şi prin decizia Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă nr. 14 din 16.01.2001, menţinută prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5637 din 12.12.2001, apare ca fiind preferabil titlului exhibat de apelantul pârât G., respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2011 încheiat cu apelanta pârâtă SC B. SRL, aceasta din urmă dobândind dreptul transmis prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2001 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, contract în privinţa căruia, prin decizia de faţă, instanța de apel a menţinut soluţia tribunalului de constatare a nulităţii absolute. Prin urmare, comparând titlurile exhibate de apelantul-reclamant şi apelantul-pârât G., a acordat preferabilitate primului, întrucât este mai bine caracterizat.

Având câştig de cauză în cadrul comparării titlurilor exhibate, reţinând lipsa unei duble reparaţii în caz de admitere a prezentei acţiuni în revendicare şi subliniind faptul că redobândirea în natură a imobilului litigios reprezintă modalitatea principală şi prioritară de consfinţire a dreptului de proprietate al apelantului-reclamant (moştenitor al autoarei reclamante A.) în plenitudinea atributelor dreptului de proprietate, instanța de apel a reţinut caracterul fondat al pretenţiei apelantului-reclamant de revendicare a imobilului în litigiu pe seama apelantului-pârât G., astfel că, schimbând în parte sentinţa apelată, a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâtul G. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu situat în Bucureşti, identificat potrivit raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiuni, întocmite în cauză şi omologate de Curte.

Deoarece priveşte soluţionarea pretenţiei de revendicare şi este o chestiune ce a fost invocată prin motivele de apel (apelul pârâtului Municipiul Bucureşti), instanța de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a respins excepţia tardivităţii cererii precizatoare depusă de reclamantul-pârât în şedinţa publică din data de 03.02.2016. Astfel, în mod legal s-a raportat tribunalul la prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 Cod procedură civilă, reţinând că, prin cererea menţionată, reclamantul-pârât nu a modificat obiectul capătului de cerere privind revendicarea, ci a precizat suprafeţele imobilului revendicat, prin raportare la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. Or, în raport de dispoziţiile indicate, reclamantul şi-a precizat câtimea obiectului acţiunii în revendicare, faţă de răspunsurile experţilor la obiecţiuni, iar referitor la podul aferent spaţiului restituit, prin aceeaşi cerere, reclamantul nu a făcut decât să-şi menţină punctul de vedere cu privire la componenţa imobilului, menţionând în mod distinct spaţiile intitulate etaj, mansardă şi pod. Aşadar, această precizare a reclamantului nu reprezintă un petit suplimentar al acţiunii în revendicare (o pretenţie nouă), ci numai o identificare a spaţiilor în concordanţă cu raportul de expertiză administrat, în timp ce obiectul acţiunii iniţiale (practic aceeaşi pretenţie de revendicare) fusese formulat prin identificarea spaţiului revendicat conform descrierii din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001.

Având în vedere precizarea pretenţiei de revendicare realizată de apelantul-reclamant şi reiterată prin motivele de apel, în acord cu concluziile finale ale raportului de expertiză în specialitatea construcţii, instanța de apel a obligat pe pârâtul G. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu situat în Bucureşti, identificat potrivit raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiuni, întocmite în cauză şi omologate de instanța de apel, după cum urmează: la nivelul parterului suprafaţa utilă a casei scării identificată cu simbolul A, parte a numărului cadastral 4813/0;1, poziţia 1, în suprafaţă utilă de 35,10 mp (zona haşurată cu roşu din releveul scara 1:100 parte a documentaţiei cadastrale întocmit de J., anexat răspunsului la obiecţiunile depuse pentru termenul din 06.05.2015); la nivelul etajului, suprafaţa de 177,73 mp (din care 173,94 mp suprafaţa utilă şi 3,79 mp balcon); la nivelul mansardei suprafaţa de 62,37 mp; podul aferent spaţiului restituit; cota indiviză din terenul aferent de sub construcţie.

În raport de considerentele expuse şi în raport de limitele rejudecării fixate prin decizia de casare a Înaltei Curţi, reţinând conţinutul prevederilor art. 315 alin. (1) Cod procedură civilă, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelurilor formulate de apelanţii-pârâţi şi admiterea apelului formulat de apelantul-reclamant H. cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, respectiv doar în limita admiterii acţiunii în revendicare, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul G., și menţinerea în rest a sentinţei apelate, cu privire la chestiunile tranşate de prima instanţă şi care nu au fost apelate de părţi.

În privinţa apelului formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, instanța de apel a mai reţinut ca fiind corectă soluţia primei instanţe, cuprinsă în încheierea de şedinţă din data de 02.10.2013, privind respingerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti. Astfel, Primăria Municipiului Bucureşti este partea care a încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, astfel că, independent de lipsa personalităţii juridice proprii (structură funcţională, potrivit Legii nr. 215/2001) invocată în cauză, primăria poate sta în judecată în calitate de pârâtă în raport de prevederile art. 41 alin. (2) Cod procedură civilă 1865, justificând totodată şi calitatea procesuală pasivă în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare pe care l-a încheiat.

Cât priveşte apelul incident declarat odată cu întâmpinarea formulată faţă de apelul reclamantului H., intimaţii-pârâţi G. şi SC B. SRL au arătat că înţeleg să critice soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei de interes şi inadmisibilitatea şi netemeinicia acţiunii în revendicare, solicitând observarea apărărilor formulate cu privire la aceste chestiuni în întâmpinarea din dosarul primei instanţe. În continuare, intimaţii-pârâţi, deopotrivă apelanţi în cauză, au expus apărările lor privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pornind de la inadmisibilitatea de plano a unei viitoare acţiuni în rectificarea cărţii funciare, ceea ce ar determina lipsa unui folos practic, actual, al reclamantului pentru admiterea acţiunii sale în revendicare. Au concluzionat intimaţii-pârâţi în sensul că dreptul dobândit de către pârâtul G. ca efect al achiziţiei de bună credinţă în regim de carte funciară nu mai este atacabil nici pe calea acţiunii în revendicare, negăsindu-şi aplicabilitate în cauză metoda comparării de titluri în vederea soluţionării revendicării.

Aşadar, instanța de apel a reţinut că intimatul-pârât G. nu a atacat pe calea apelului, nici principal, nici incident, soluţiile pronunţate de prima instanţă cu privire la cererile sale reconvenţională şi de chemare în garanţie, ci a expus exclusiv apărări/critici cu privire la cererea principală (acţiunea reclamantului). Prin urmare, soluţiile pronunţate de prima instanţă cu privire la aceste cereri incidentale au dobândit autoritate de lucru judecat, nefiind apelate.

Pe de altă parte, formulând apel principal, cei doi pârâţi, G. şi SC B. SRL, aveau a critica, pentru a obţine o analiză devolutivă din partea instanţei de apel, toate aspectele litigioase în privinţa cărora au fost nemulţumiţi de soluţiile pronunţate de prima instanţă, sub toate argumentaţiile juridice pe care ei înşişi le-au avut în vedere şi le-au invocat în faţa primei instanţe. Apelul incident nu este reglementat pentru a suplimenta apărările/criticile din apelul principal, aşa cum au procedat cei doi pârâţi, care, deşi au formulat, în termen, apel principal, prevalându-se de calitatea lor de intimaţi în apelul principal declarat de reclamantul H., au înţeles să declare şi apel incident, prin intermediul căruia şi-au completat apărările/criticile în faţa instanţei de apel pe chestiuni care fuseseră invocate la prima instanţă, în legătură cu cererea principală a reclamantului, dar care au fost apreciate de tribunal ca neincidente în cauză ori neîntemeiate. Din această perspectivă, judecata din apel nu poate privi şi aceste chestiuni, neavând fundament, astfel că apelul incident a fost apreciat ca nefondat.

Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanța de apel în al doilea ciclu procesual au declarat recurs pârâţii SC B. SRL şi G., precum și chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi pârâta chemată în garanţie Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul general.

1.Recurenții-pârâţi SC B. SRL şi G. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 5 din Codul de procedură civilă de la 1865 și au solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de aceștia și respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării motivelor invocate prin apelul incident, respectiv a cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul G.

Au criticat recurenții-pârâți decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte:

1.1. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

Au susținut recurenții-pârâți că, pe de o parte, contrar dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa de apel nu a analizat aplicabilitatea principiului restituirii în natură, respectiv problematica dublei despăgubiri, iar, pe de altă parte, decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost anulat integral contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2001, raportat la motivele de apel vizând anularea parţială a acestuia.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenții-pârâți au arătat că motivarea hotărârii reprezintă un corolar al garanţiei de imparţialitate a instanţei, fiind singura pârghie prin care justiţiabilul poate fi protejat împotriva arbitrariului judecătoresc, astfel că aceasta trebuie să fie una concludentă şi nu superficială, aspecte reținute atât în jurisprudența națională, cât și în cea a instanței europene. Altfel spus, cazul de modificare sus-citat circumscrie ipoteza în care instanţa nu oferă o motivare reală, explicită sau implicită, pentru care a respins o cerere a unei părţi, ori a reţinut caracterul nefondat al unui temei ce a stat la baza unei solicitări a părţii.

Sub un prim aspect, recurenții-pârâți au susținut că, în speță, instanţa de apel nu a motivat respingerea motivului de apel privind existenţa unei duble despăgubiri a reclamantului.

Astfel, prin decizia de casare nr. 1561/2017, instanţa de recurs, în mod explicit şi literal, a pus în vedere instanţei de apel să analizeze chestiunea dublei despăgubiri, subiect care nu fusese tranşat de instanța supremă.

Or, instanţa de apel nu a analizat condiţiile prevalenței restituirii în natură faţă de o cerere deja soluţionată, având ca obiect despăgubirea reclamantului pentru privarea acestuia de dreptul de proprietate, reprezentând contravaloarea bunului, fiind imposibil de stabilit motivul pentru care, în viziunea instanţei de apel, titularul unei reparaţii deja existente asupra bunului are dreptul de a mai primi încă o reparaţie, în altă formă, cu privire la acelaşi bun.

Dubla reparaţie nu poate fi analizată, de plano, din prisma momentului la care reclamantul încasează sau nu suma aferentă dreptului de proprietate, ci în raport de momentul la care acest drept se naşte în patrimoniul lui. Or, la momentul rămânerii definitive a hotărârii CEDO, acest drept s-a născut în patrimoniul reclamantului, astfel că, independent de prioritatea restituirii sau nu în natură a bunului, este evident că o hotărâre de admitere a acţiunii în revendicare generează o dublă reparaţie, cu atât mai mult cu cât prin respectiva hotărâre instanţa nu poate lua act de renunţarea la dreptul de a încasa despăgubirile.

Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au susținut că hotărârea instanţei de apel a omis să cerceteze motivele de apel privind caracterul parţial ce poate afecta desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, prin apelul formulat, pârâții au contestat soluţia primei instanţe cu privire la desfiinţarea întregului contract, în condițiile în care imobilul revendicat reprezintă doar 20% din imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2001. În acest sens, prin cererea de chemare în judecată, precizată ulterior depunerii raportului de expertiză, reclamantul a solicitat repunerea în posesie exclusiv cu privire la imobilul în suprafaţa de 35,10 mp la nivelul parterului, 177,73 mp la nivelul etajului, 62,37 mp la nivelul mansardei şi podul aferent. Critica din apel a vizat faptul că nu există o suprapunere totală între titlul reclamantului aferent imobilului situat în str. X. nr. 65 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2001, având drept obiect atât partea din imobil situat în str. X. nr. 65 (suprapunere cu titlul reclamantului), cât şi suprafaţa aferentă părţii de imobil situată în str. X. nr. 63 (asupra căreia reclamantul nu are niciun fel de pretenţii).

În opinia recurenților-pârâți, decizia atacată a ignorat în totalitate faptul că s-a solicitat, în subsidiar, nulitatea parţială a contractului, doar în ceea ce priveşte imobilul situat în str. X. nr. 65, și menţinerea valabilității contractului aferent porţiunii de bun identificată în str. X. nr. 63. Deși atât decizia din 2001, cât şi rapoartele de expertiză din 2001 și 2012 vizează identitatea dintre porţiunea de imobil situată în str. X. nr. 65 şi obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949, nu şi cea situată la nr. 63, totuși instanţa de apel nu a analizat această critică.

1.2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Au susținut recurenții-pârâți că instanța de apel, pe de o parte, a aplicat greşit principiul restituirii în natură a bunului în condițiile în care reclamantul a fost deja despăgubit pentru pierderea dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, a interpretat greşit dispoziţiile în materie de vânzare-cumpărare, constatând nulitatea absolută a contractului nr. x/2001 în ansamblul său.

Sub un prim aspect, recurenții-pârâți au susținut că principiul priorităţii restituirii în natură a fost interpretat în mod eronat de instanţa de apel.

Astfel, aplicarea prioritară a principiului restituirii în natură (sau în sens larg a executării în natură) este una obligatorie, însă doar pentru instanţa de judecată, respectiv pentru debitorul obligaţiei. Creditorul are, însă, dreptul de a opta între executarea în natură sau o altă modalitate de reparare integrală a prejudiciului; altfel spus, ceea ce pentru debitor este o obligaţie, pentru creditor este un veritabil drept de opţiune (potestativ).

Acestea sunt coordonatele în care trebuie apreciată incidenţa prevalentei principiului restituirii în natură, în sensul că, în măsura în care creditorul optează pentru o atare modalitate de reparare a prejudiciului, ea trebuie aplicată în mod prioritar. În măsura în care optează pentru o altă modalitate de reparare a prejudiciului, acesta şi-a exercitat dreptul potestativ de a alege între variantele de reparare a prejudiciului, modificând iremediabil o situaţie juridică care era supusă opţiunii sale. Cu alte cuvinte, odată opţiunea exprimată, creditorul nu poate reveni asupra acesteia.

Or, au arătat recurenții-pârâți, autoarea A. a solicitat CEDO repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate, aşadar o formă de executare prin echivalent. În alte cuvinte, aceasta a optat pentru repararea prejudiciului creat prin echivalent, iar prin hotărârea rămasă definitivă la data de 14.09.2015, CEDO s-a pronunţat cu privire la acest aspect, acordând despăgubiri pentru încălcarea dreptului de proprietate, care au vizat atât prejudiciile materiale - contravaloarea bunului -, cât şi prejudiciile morale.

Câtă vreme reclamantul a înţeles să solicite repararea prejudiciului prin echivalent/despăgubiri, el şi-a exercitat deja dreptul potestativ cu privire la modul în care înţelege să solicite repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea dreptului de proprietate. Ca atare, cererea privind restituirea bunului este neîntemeiată, întrucât reclamantul a modificat deja situaţia juridică prin exprimarea opţiunii sale, nemaiavând, ab initio, posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului şi în a doua modalitate, prin restituirea în natură.

O soluţie contrară ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât la acest moment nu mai există un prejudiciu care să fie reparat.

Au mai arătat recurenții-pârâți că argumentul instanţei de apel, potrivit cu care prin renunţarea sub condiţie la despăgubirile deja acordate s-ar evita o dublă despăgubire, reprezintă o greşită aplicare a legii.

Aceasta întrucât, independent de existenţa declaraţiei de renunțare, dreptul la despăgubiri şi, ca atare, repararea prejudiciului au operat deja în patrimoniul reclamantei. În măsura în care se acceptă teza existentei unui drept în patrimoniul reclamantei, este evident că nu mai există obligaţia de a repara un prejudiciu (el fiind prin ipoteză reparat).

Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au susținut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 1295 şi ale art.966 - 968 Cod civil, atunci când a reținut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, întrucât, pe de o parte, nu se poate reţine reaua-credinţă a acestora, iar, pe de altă parte, contractul în ansamblul său nu vizează o vânzare a bunului altuia.

Astfel, în opinia recurenților, este lipsită de fundament legal întreaga argumentare a instanţei de apel cu

privire la nivelul de diligente ce trebuia să fi fost depuse. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenta-pârâtă cumpărătoare avea reprezentarea (eronată) că bunul este unul care face obiectul H.G.R. nr. 505/1998, deoarece imobilul a fost modificat în cursul anului 1971 de către stat și aceasta a avut cunoştinţă de autorizaţia de construire, contractul fiind încheiat în temeiul acestor norme legale. Prin urmare, recurenta afirmă că avea toate motivele să considere că bunul respectiv se află de drept în patrimoniul statului, câtă vreme potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 „aceste bunuri nu sunt supuse restituirii".

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 21.03.2001, în timp ce notificarea în baza Legii nr.10/2001 a fost făcută ulterior, la data de 17.07.2001. Drept urmare, orice diligente de informare (oricum neprecizate de instanţă) ar fi făcut, nu puteau fi cunoscute pretenţiile în privinţa bunului.

Tot astfel, verificarea eventualelor litigii în ceea ce priveşte bunul, în lipsa unui registru de publicitate, nu ar fi permis recurentei să cunoască pretenţiile reclamantei. Mai mult, este culpa acesteia din urmă faptul că nici până în anul 2011 nu şi-a notat acţiunea/decizia de admiterea a acţiunii în revendicare în cartea funciară.

A mai susținut recurenta-pârâtă că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia că a fost de rea-credinţă, având sarcina de a verifica în detaliu situaţia juridică a bunului, nu există niciun temei pentru anularea integrală a contractului, singura reprezentare cu privire la apartenenţa bunului unei alte persoane vizând partea din imobil revendicată.

Altfel spus, câtă vreme se putea dispune nulitatea parţială a contractului, aspect posibil întrucât bunul este uşor partajabil în natură, instanţa de apel a încălcat principiul salvgardării contractului, potrivit cu care, în măsura în care obligaţia este divizibilă, eventualele cauze de nulitate trebuie aplicate doar parţial contractului, fiind lipsit de orice raţiune juridică să se dispună nulitatea totală.

Au mai arătat recurenții-pârâți că obiectul contractului nu este reprezentat de bunul altuia, neexistând identitate între bunul revendicat şi bunul care face obiectul contractului nr. x/2001.

1.3. Instanţa de apel a omis în mod nelegal să analizeze apelul incident și să se pronunţe asupra cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, aspecte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Au susținut recurenții-pârâți că prin apelul incident faţă de apelul declarat de reclamantul H., s-a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes a acţiunii în revendicare și respingerea ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată având în vedere efectul achizitiv al cărţii funciare.

Toate condiţiile în vederea declarării apelului incident erau îndeplinite, fiind vorba de o aderare la apelul principal al părții adverse şi care tindea la schimbarea hotărârii. De altfel instanţa de apel nu a indicat niciun fine de neprimire a apelului incident.

În contextul rămânerii definitive a soluţiei privind respingerea acţiunii în revendicare, recurentul-pârât nu avea interes în învestirea instanţei cu soluţionarea criticilor aferente respingerii excepţiei lipsei de interes/inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Cu atât mai puţin nu putea formula critici cu privire la temeinicia acţiunii în revendicare din perspectiva efectului achizitiv al cărţii funciare, câtă vreme această pretenţie a reclamantului a fost respinsă de tribunal.

Schimbând sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii în revendicare a reclamantului, instanţa de apel a refuzat, în mod paradoxal în opinia recurenților, să mai analizeze cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, soluţia reprezentând o încălcare a normelor procedurale prevăzute de art. 293 şi art. 17 Cod procedură civilă. La momentul schimbării hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii cererii de revendicare, instanţa de apel a devenit învestită şi cu cererile intrinsec legate de această soluţie - anume cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.

Această prorogare a învestirii operează cu titlul obligatoriu pentru instanţa devolutivă, care, schimbând soluţia oferită cererii principale, era ţinută să se pronunţe şi asupra cererilor accesorii şi incidentale.

2. Recurentul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi recurenta-pârâtă chemată în garanţie Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul general au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865 și au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, criticând decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:

2.1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 966 - 968 Cod civil, prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită constând în frauda la lege.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, sub un prim aspect, recurenții au susținut că instanţa de apel nu a indicat norma imperativă incidenţă în speţă, care să fi fost eludată de pârâţi prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nefiind precizat elementul obiectiv constitutiv al fraudei la lege.

Astfel, contractul a fost încheiat în temeiul H.G. nr. 389/1996, modificată prin H.G. nr. 505/1998 privind transmiterea spaţiilor comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome, având în vedere că părţile din imobil înstrăinate au fost construite din fondurile statului.

Faptul că imobilul intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 întrucât a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, astfel cum în mod irevocabil a stabilit instanța supremă, nu conduce la concluzia că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care reglementează interdicţia înstrăinării bunurilor imobile notificate până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001.

În speţă, imobilul nu a fost notificat, respectiv cu privire la acesta nu a fost declanşată nicio procedură administrativă sau judiciară în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât să atragă incidenţa în speţă a dispoziţiilor acestei legi speciale de reparaţie. De altfel, chiar reclamantul a afirmat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la data de 17.07.2001.

Sub un al doilea aspect, recurenții au susținut că argumentația instanței de apel cu privire la pretinsa conduită a părţilor contractante este contrară principiului prezumţiei bunei-credinţe şi nu este de natură a suplini neîndeplinirea condiţiei cumulative a conivenţei părţilor cu intenţia de a se sustrage legii.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că buna-credinţă a pârâtei B. SRL ar fi exclusă ca urmare a faptului că aceasta nu ar fi dat dovadă de diligentă adecvată anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, considerând că „simpla ignoranţă nu este suficientă, în opinia Curţii, pentru a da naştere bunei-credinţe". Or, acest raţionament este profund eronat, întrucât nu are în vedere principiul prezumţiei bunei-credinţe al părţilor unui act juridic, sarcina probei privind existenţa relei-credinţe revenind reclamantului.

Argumentul că ar fi fost de notorietate situaţia cererilor în justiţie sau adresate organelor administrative de foştii proprietari, cu privire la redobândirea imobilelor ce au făcut obiectul unor măsuri de naţionalizare ale Statului Român, nu este de natură să răstoarne prezumţia bunei-credinţe, în condiţiile în care părţile din imobil înstrăinate prin contract constituie în fapt spaţii comerciale construite din fondurile Statului Român.

Au mai susținut recurenții că nu s-a reținut existenţa vreunei înţelegeri a părţilor contractante cu scopul fraudării normelor legale imperative, în sensul că instanţa de apel nu a reţinut că ambele părţi ar fi cunoscut situaţia juridică a imobilului şi nici că între acestea ar fi intervenit vreo înţelegere cu intenţia eludării legii aplicabile prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza H.G. nr. 389/1996, astfel că în cauză nu se poate reţine existenţa elementului subiectiv constitutiv al fraudei la lege.

Sub un al treilea aspect, au susținut recurenții că soluţia constatării nulităţii contractului este neîntemeiată, deoarece imobilul vândut nu se identifică cu cel asupra căruia reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate.

De altfel, nici prin raportul de expertiză administrat în dosarul nr. x/2000 nu s-au putut identifica etajul şi mansarda imobilului, acesta fiind şi motivul pentru care reclamantul a fost pus în posesie doar cu privire la parter, celelalte părţi ale imobilului neputând fi identificate în fapt. Imposibilitatea identificării bunului este de înţeles în condiţiile în care acesta a suferit între anii 1971-1972, lucrări de construire majore, menite să consolideze şi să extindă suprafaţa iniţială a imobilului, existenţa şi amploarea lucrărilor nefiind contestate de părţi.

Primăria Municipiului Bucureşti a vândut către SC B. SRL spaţiul comercial cu destinaţia de comerţ, constituită din etaj, mansardă şi scări, în temeiul H.G. nr. 505/1998, întrucât a considerat că acest spaţiu comercial a fost construit din fondurile statului.

2.2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea principiului de drept privind imposibilitatea cumulării executării în echivalent (a daunelor-interese compensatorii) cu executarea în natură a obligaţiei şi a dispoziţiilor art. 1325 coroborate cu dispoziţiile art. 1270 alin. (2) şi art. 1399 - 1400 din noul Cod civil privind irevocabilitatea actului juridic unilateral şi efectele pendente conditione ale condiţiei suspensive.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, sub un prim aspect, recurenții au susținut că nelegalitatea soluţiei de admitere a cererii de revendicare decurge din concluziile privind natura juridică şi efectele declaraţiei reclamantului de renunţare la încasarea despăgubirilor sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare, acestea fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 1325 coroborate cu dispoziţiile art. 1270 alin. (2) şi art. 1399-1400 din noul Cod civil.

Astfel, declaraţia de renunţare sub condiţie este incompatibilă cu caracterul irevocabil al actului juridic

unilateral şi, implicit, contrară caracterului definitiv al renunţării/desistării de drept.

Din verificarea declaraţiei notariale a reclamantului reiese că aceasta nu are natura juridică a unei renunţări la drept, întrucât condiţia stipulată în cuprinsul acesteia este incompatibilă cu caracterul definitiv al actului unilateral al renunţării la drept. Mai mult, în privinţa mecanismului condiţiei suspensive, aceasta afectează eficacitatea obligaţiei asumate prin actul juridic, potrivit art. 1400 Cod civil.

Pe de altă parte, declaraţia în discuție nu poate avea ca efect renunţarea, respectiv desistarea de dreptul la compensaţia echitabilă pentru privarea de dreptul de proprietate asupra imobilului, acesta fiind deja recunoscut prin hotărârea CEDO care constituie titlu executoriu pentru obligarea Statului Român la plata acesteia.

Prin urmare, declaraţia reclamantului de renunţare la încasarea sumei de 210.000 euro sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare nu este de natură să înlăture aplicarea în speţă a principiului interzicerii dublei reparaţii. Din contră, o asemenea declaraţie constituie o dovadă a faptului că suma respectivă reprezintă valoarea de înlocuire a imobilului din patrimoniul reclamantului.

Sub un al doilea aspect, recurenții au arătat că reclamantul deţine deja un titlu executoriu pentru despăgubiri materiale în echivalent ca urmare a privării de dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, astfel că admiterea cererii de revendicare are ca efect obţinerea unei duble reparaţii pentru acelaşi prejudiciu şi implicit îmbogăţirea fără justă cauză.

În acest sens, Hotărârea CEDO privind compensaţia echitabilă, pronunţată în 17.03.2015 şi rămasă definitivă în data de 14.09.2015, reţine cu titlu definitiv privarea de proprietate a autoarei reclamantului, astfel că dispune exclusiv cu privire la compensaţiile cuvenite acestuia ca echivalent al valorii imobilului imposibil de restituit în natură.

Prin urmare, întrucât despăgubirile au fost stabilite de CEDO în raport cu valoarea efectivă a bunului imobil cu scopul declarat al restabilirii situaţiei anterioare vătămării dreptului de proprietate al reclamantei, respectiv al compensării acesteia pentru pierderea bunului care nu se mai află în posesia sa, devine astfel evident că, la acest moment, reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în natură a imobilului pentru repararea unui prejudiciu cu privire la care a fost deja indemnizat.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant H. a depus, cu depășirea termenului procedural, întâmpinare la ambele recursuri, calificată, prin urmare, drept concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Ca motiv de ordine publică, pus în discuția contradictorie a părților, intimatul a invocat inadmisibilitatea motivului de recurs prin care se susţine că instanţa de apel „a omis să cerceteze motivele de apel privind caracterul parţial ce poate afecta desfiinţarea contractului”, afirmându-se că acest motiv de recurs a fost invocat omisso medio.

A arătat intimatul-reclamant că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea precizatoare din 3.02.2016, a solicitat restituirea imobilului situat în str. X. nr.63-65, şi nu a imobilului situat în str. X. nr. 65, aşa cum pretind recurenţii.

Or, în recurs se invocă lipsa de identitate, în sensul că nu există suprapunere totală între titluri (a bunului revendicat şi identificat prin raportul de expertiză şi a bunului care face obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/2001), iar această critică nu se regăseşte în memoriul de apel, prin care s-a contestat lipsa identificării bunului revendicat ca urmare a lucrărilor efectuate la nivelul anului 1971.

Altfel spus, s-a solicitat instanţei de apel constatarea nulităţii absolute parţiale, raportat la critici care ţin de lipsa de identificare a bunului revendicat şi nu raportat la critici care privesc suprapunerea parţială între titlurile de proprietate.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate în parte, în limitele și potrivit considerentelor expuse în continuare.

Preliminar, este necesar a fi precizat că raţiuni care ţin de nevoia abordării unitare a motivelor comune de

nelegalitate expuse în cele două recursuri impun examinarea grupată a criticilor formulate, în raport de problemele de drept deduse judecăţii în prezenta cale de atac.

Cu același titlu preliminar, este util a fi amintit că limitele analizei acestor recursuri trebuie privite prin

prisma deciziei de casare anterioare, care este, potrivit art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865 (aplicabil litigiului pendinte), obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate în mod irevocabil, astfel încât acestea nu mai pot fi repuse în discuţie.

De asemenea, prealabil examinării propriu-zise a criticilor recurenţilor, se cuvine a fi expusă şi situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, pe baza unui amplu material probatoriu administrat în proces, constând în înscrisuri şi expertiză tehnică în specialitatea construcţii - situație de fapt care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate -, în sensul în care s-a stabilit că:

Reclamantul H., în calitate de succesor al reclamantei iniţiale A., decedată la data de 18.10.2013, deţine o hotărâre judecătorească – decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată în dosarul nr. x/2000, de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, irevocabilă – prin care, urmare admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 216 din 16.03.2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă - identificat conform expertizei efectuate în litigiul respectiv - precum şi terenul de sub construcţii.

S-a reţinut, aşadar, în privinţa titlului exhibat de reclamant în cadrul acţiunii în revendicare - astfel cum a fost introdusă şi ulterior precizată în contradictoriu cu pârâtul G. -, efectul lucrului judecat al deciziei sus-arătate, prin care s-a consfinţit dreptul de proprietate al reclamantei A. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, descris mai sus, dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x/1949 şi naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, ceea ce a avut drept consecinţă nevalabilitatea titlului Statului asupra bunului preluat.

Reclamantul şi-a precizat câtimea obiectului material al acţiunii în revendicare, prin cererea depusă la data de 03.02.2016, în acord cu concluziile finale ale raportului de expertiză în specialitatea construcţii, în sensul că restituirea în natură a vizat imobilul situat în str. X. nr. 63-65, identificat potrivit raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiuni, după cum urmează: la nivelul parterului suprafaţa utilă a casei scării identificată cu simbolul A, parte a numărului cadastral 4813/0;1, poziţia 1, în suprafaţă utilă de 35,10 mp (zona haşurată cu roşu din releveul scara 1:100 parte a documentaţiei cadastrale întocmit de J., anexat răspunsului la obiecţiunile depuse pentru termenul din 06.05.2015); la nivelul etajului, suprafaţa de 177,73 mp (din care 173,94 mp suprafaţa utilă şi 3,79 mp balcon); la nivelul mansardei suprafaţa de 62,37 mp; podul aferent spaţiului restituit; cota indiviză din terenul aferent de sub construcţie.

În privinţa titlului opus de pârâtul G., s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X. (în continuare, contractul de vânzare-cumpărare), pârâta chemată în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul general, în calitate de vânzător, a înstrăinat către pârâta SC B. SRL, în calitate de cumpărător, spaţiul comercial cu destinaţie de comerţ situat în str. X. nr. 63-65, în suprafaţă utilă de 1.142 mp, din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp, o mansardă în suprafaţă de 110,75 mp şi scările în suprafaţă de 57,70 mp, precum şi terenul în suprafaţă de 357,07 mp, contractul fiind încheiat în baza dispoziţiilor H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători, modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Ulterior, pârâtul G. a cumpărat imobilul sus-arătat, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 11.02.2011, încheiat cu pârâta vânzătoare SC B. SRL.

Demersurile şi procedurile urmate la instanţa europeană de contencios al drepturilor omului de către reclamanta A., continuate de succesorul H., au fost finalizate prin pronunţarea a două hotărâri ale Curţii Europene, prima fiind dată cu privire la fondul cauzei, iar cea de-a doua în problema acordării satisfacţiei echitabile conform art. 41 din Convenţie.

Astfel, prin Hotărârea din 23.06.2009, definitivă la 23.09.2009, Curtea Europeană a reţinut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr.1, argumentându-se, în esenţă, că începând cu momentul pronunţării deciziei nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care Consiliul General a fost obligat să restituie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă, identificat conform expertizei efectuate în litigiul respectiv, precum şi terenul de sub construcţie), reclamanta posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aceasta reuşind să recupereze numai parterul imobilului, în timp ce etajul şi mansarda au fost vândute de Primăria Municipiului Bucureşti unei societăţi comerciale la data de 21.03.2001, la un interval de două luni după pronunţarea deciziei civile din 16.01.2001, care impunea Consiliului General restituirea bunului către reclamantă, şi în timp ce procedura judiciară era în curs.

Aşadar, Curtea Europeană a reţinut, prin hotărârea principală, faptul că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare în vederea executării deciziei judiciare favorabile reclamantei.

Ulterior, în procedura satisfacţiei echitabile reglementate prin art. 41 din Convenţie, prin Hotărârea din 17.03.2015, definitivă la 14.09.2015, Curtea Europeană a obligat Statul Român la plata către moştenitorul reclamantei a sumei de 210.000 euro cu titlu de despăgubire materială şi a sumei de 4.700 euro cu titlu de despăgubire morală, reţinându-se că despăgubirea materială a fost stabilită pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării de proprietate, suma acordată fiind considerată drept echivalentă valorii bunului.

În cursul judecăţii în primă instanță, reclamantul H. a solicitat Ministerului Afacerilor Externe suspendarea executării hotărârii instanţei europene, cu referire la plata despăgubirii materiale, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului pendinte.

Mai apoi, în cursul judecăţii în apel în primul ciclu procesual, reclamantul a depus la dosar declarația autentică nr. x din 12.05.2017, în sensul renunţării la despăgubirile acordate prin Hotărârea din 17.03.2015 a Curţii Europene, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare pendinte.

Prezentate fiind, aşadar, împrejurările de fapt relevante reţinute de instanţele de fond şi de apel, Înalta Curte are a realiza, în continuare, examenul motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi, structurate în raport de problemele de drept vizate de criticile comune deduse controlului judiciar de faţă, după cum se va argumenta în cele ce succed:

II.1. Asupra dublei despăgubiri (reparaţii)

Recursul pârâţilor SC B. SRL şi G. a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, argumentându-se, în esenţă, faptul că instanţa de apel, pe de o parte, nu a motivat respingerea criticilor privind existenţa unei duble despăgubiri a reclamantului, iar, pe de altă parte, a interpretat şi aplicat greşit principiul priorităţii restituirii în natură a bunului, în condiţiile în care reclamantul a optat pentru repararea prin echivalent a prejudiciului material şi nu mai poate reveni asupra dreptului potestativ astfel exercitat, rămânând astfel fără efecte juridice declaraţia de renunţare la despăgubiri, câtă vreme repararea prejudiciului a operat deja în patrimoniul acestuia.

Recursul chematului în garanţie Municipiul Bucureşti şi al pârâtei chemate în garanţie Primăria municipiului Bucureşti a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, argumentându-se, în esenţă, faptul că instanţa de apel, pe de o parte, a încălcat principiul de drept privind imposibilitatea cumulării executării prin echivalent cu executarea în natură a obligaţiei, întrucât reclamantul deţine deja un titlu executoriu pentru despăgubiri materiale acordate pentru privarea de proprietatea imobilului revendicat, iar, pe de altă parte, a nesocotit dispoziţiile art. 1325 coroborat cu art. 1270 alin. (2), art. 1399 şi art. 1400 din noul Cod civil privitoare la irevocabilitatea actului juridic unilateral şi la efectele pendente conditione ale condiției suspensive, în sensul aprecierii greşite asupra naturii juridice şi a efectelor declaraţiei autentice de renunţare la compensaţia echitabilă acordată de Curtea Europeană.

Chestiunile de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 1561/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, obligatorie conform art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă, statuează - sub aspectul luat în analiză - că imobilul în litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, fiind preluat prin naţionalizare de către stat în perioada de referinţă a legii, iar reclamantul justifică interes în revendicarea imobilului, dreptul acestuia la o satisfacţie echitabilă, stabilit în temeiul art. 41 din Convenţie, neconstituind un obstacol în examinarea pe fond a cererii formulate.

În limitele rejudecării apelului, astfel cum au fost trasate şi determinate prin statuările obligatorii ale deciziei de casare, curtea de apel a apreciat întemeiată acţiunea în revendicarea imobilului, identificat prin cererea precizatoare depusă la data de 03.02.2016, în acord cu concluziile finale ale raportului de expertiză în specialitatea construcţii.

Considerentele instanţei de apel s-au axat, în esenţă, pe reţinerea caracterului preferabil al titlului exhibat de reclamant, acesta deţinând un „bun actual” în sensul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, precum şi pe aprecierea inexistenţei unei duble reparaţii, argumentat de mecanismul condiţiei suspensive ce afectează actul de dispoziţie al apelantului-reclamant – declaraţia autentică din 12.05.2017 – în sensul renunțării, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare, la încasarea despăgubirilor materiale acordate de instanţa europeană cu titlu de satisfacţie echitabilă.

Având în vedere rezultatul procedeului de comparare a titlurilor de proprietate şi inexistenţa unei duble reparaţii, instanţa de apel a conchis în sensul că redobândirea în natură a imobilului litigios reprezintă modalitatea principală şi prioritară de consfinţire a dreptului de proprietate al reclamantului, în plenitudinea atributelor acestui drept – posesia, folosinţa şi dispoziţia.

În continuare, revenind la examinarea criticilor recurenților privitoare la existența unei duble despăgubiri a reclamantului şi, în consecinţă, la soluţia pretins greşită dată acţiunii în revendicarea imobilului, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate motivele de recurs, soluţia curţii de apel, din perspectiva aspectului în discuţie, fiind rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente, după cum se va argumenta în cele ce succed.

Astfel, reclamantul H., în calitate de moştenitor al reclamantei iniţiale A., deţine o hotărâre judecătorească favorabilă, irevocabilă - decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată în primul proces de revendicare declanşat în anul 1999 -, prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din clădire cu parter, etaj şi mansardă, identificată prin expertiză, precum şi terenul de sub construcţie, imobil în legătură cu care s-a reţinut, cu efect de lucru judecat, faptul că a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare nr. x/1949 şi a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Drept urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel existenţa în patrimoniul reclamantului a unui „bun actual”, în accepţiunea Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778 din 22.11.2010, pronunţată de Curtea Europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Este de amintit revirimentul de jurisprudenţă în privinţa conceptului autonom de „bun” reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul în care, prin hotărârea pilot sus-evocată, Curtea Europeană a statuat că există un „bun actual” în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și restituirea bunului.

În acest sens, în cuprinsul paragrafului nr. 140, instanţa de contencios european a argumentat că: „Astfel, Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii <<bunuri>> şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui <<bun actual>> în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima fază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru…)”.

De altfel, argumentul că imobilul litigios, ce face obiectul procesului pendinte (cea de-a doua acţiune în revendicare imobiliară, prin comparare de titluri), reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie, de care reclamantul s-a putut prevala, a fost recunoscut prin însăşi hotărârea principală (cu privire la fondul cauzei) din 23.06.2009 pronunţată de Curtea Europeană în care s-a reţinut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Încălcarea drepturilor garantate de Convenţie s-a concretizat, potrivit considerentelor expuse în paragrafele nr. 53 şi 55 din hotărâre, în faptul negării activităţii instanţelor, prin vânzarea bunului în litigiu după ce Consiliul General a fost obligat să îl restituie reclamantei A., precum şi în faptul că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare în vederea executării deciziei judiciare favorabile reclamantei.

Prin aceeaşi hotărâre de condamnare, în care s-a consemnat, în privinţa prejudiciului suferit, împrejurarea că reclamanta solicită restituirea în natură a întregului bun (par.58), Curtea Europeană a rezervat problema acordării unei satisfacţii echitabile conform art. 41 din Convenţie, având în vedere circumstanţele speţei şi ţinând cont de eventualitatea unui acord între Statul Român şi reclamanta A.

Prin hotărârea ulterioară, din 17.03.2015, pronunţată în chestiunea acordării satisfacţiei echitabile,

conform art. 41 din Convenţie, prin raportare la hotărârea principală dată cu privire la fondul cauzei, Curtea Europeană a obligat Statul Român la plata către moştenitorul reclamantei a sumei de 210.000 euro cu titlu de despăgubire materială şi a sumei de 4.700 euro cu titlu de despăgubire morală.

Cu referire la prejudiciul material, reţinut în relaţie directă cu încălcarea drepturilor garantate de Convenţie, urmare a privării de proprietate, Curtea Europeană a estimat şi a acordat o sumă de bani reprezentând valoarea efectivă a bunului, fiind vorba despre suma de 210.000 euro, din care 90.000 euro valoarea terenului şi 120.000 euro valoarea etajului şi a mansardei.

Este de observat modalitatea concretă în care a fost formulată de către moştenitorul reclamantei, H., solicitarea dedusă examinării Curţii Europene în cea de-a doua procedură, distinctă, a acordării satisfacţiei echitabile, astfel cum este descris acest demers în cuprinsul paragrafelor nr. 7 şi 9 din hotărâre.

Astfel, solicitarea moştenitorului reclamantei a vizat, în principal, restituirea în natură a întregii clădiri (o parte din parter, etajul şi mansarda) şi numai în subsidiar acordarea sumei de 681.700 euro considerate corespunzătoare valorii de piaţă a bunului.

În plus, prin cererea din 10.05.2014, acesta a solicitat amânarea problematicii acordării satisfacţiei echitabile, până la pronunţarea unei hotărâri definitive în noua procedură internă vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare a bunului litigios, pendinte în primă instanţă.

Este locul aici a sublinia faptul că obligaţia reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi constituite un principiu de drept internaţional public în general. În lumina acestei concepţii generale de drept, restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) constituie modul de reparaţie privilegiat, iar numai în măsura în care circumstanţele nu permit aplicarea lui, plata unei despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent utilizată în practică.

În sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, principiul reparaţiei prejudiciului este consacrat în art. 41 din Convenţie, potrivit cu care „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

Așadar, noțiunea de „satisfacţie echitabilă” acordată victimei ca urmare a încălcării unui drept garantat de Convenţie - aşa cum este şi cazul de faţă, în care instanţa europeană a constatat prin hotărârea iniţială încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei A. - presupune, mai întâi, aplicarea principiului restitutio in integrum, iar, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, acordarea, de regulă, a despăgubirilor ce ţin seama de valoarea de circulaţie a bunului.

În alte cuvinte, pe terenul „satisfacţiei echitabile”, astfel cum a fost conturată şi dezvoltată această noţiune în jurisprudența instanţei europene (spre exemplu, Hotărârea din 31 octombrie 1995 în cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei, ce marchează un reviriment al jurisprudenţei Curţii în aplicarea art. 41, fost art. 59, din Convenţie), prima obligaţie pe care o au statele responsabile de producerea unei situaţii de nesocotire a dispoziţiilor Convenţiei cu privire la o persoană determinată este luarea acelor măsuri de natură să conducă la restabilirea situaţiei anterioare, obligaţia de dezdăunare având un caracter subsidiar.

Drept urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea judicioasă a principiului priorităţii restituirii în natură a bunului litigios, câtă vreme circumstanţele particulare ale cauzei s-au pretat, prin natura lor, la acordarea pe plan intern a acestei forme de reparaţie.

Este relevant faptul că pretenţiile concrete formulate de reclamanta iniţială A. şi continuate de moştenitorul H., pe terenul satisfacţiei echitabile conform art. 41 din Convenţie, evidenţiază, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, opţiunea manifestată în mod expres şi constant pe durata celor două proceduri derulate distinct în faţa instanței europene, în sensul restituirii în natură a întregului bun şi, numai în subsidiar, al acordării unei sume de bani corespunzătoare valorii de circulaţie a acestuia (paragrafele nr. 58 din hotărârea principală şi, respectiv, nr. 7 şi 9 din hotărârea ulterioară).

Pe aceeaşi linie a manifestării consecvente de voinţă, reclamantul H. a încercat şi temporizarea procedurii derulate pe tărâmul satisfacţiei echitabile, până la soluţionarea definitivă a noii proceduri interne

(procesul pendinte), aspect evidenţiat de cererea formulată la 10.05.2014.

Însă, sub acest din urmă aspect, instanţa europeană a fost, la rându-i, consecventă în aplicarea regulii consacrate cu valoare de principiu jurisprudenţial, potrivit cu care epuizarea căilor interne de atac nu operează în domeniul reglementat prin art. 41 din Convenţie şi, ca atare, a continuat şi finalizat procedura, acordând despăgubirile materiale.

Cu titlu de exemplu, regula mai sus-amintită este menţionată în Hotărârea din 17 iunie 2008 în cauza Matache şi alţii împotriva României (Reparaţie echitabilă), potrivit cu care: „16. Faţă de acest lucru, Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de atac interne nu este valabilă în privinţa art. 41 [De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei (art.50), Hotărârea din 10 martie 1972, seria A, nr. 14, pp.7-9 § 15-16, Guzzardi împotriva Italiei, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A, nr. 39, p.41 § 113, şi Bozanr împotriva Franţei, Hotărârea din 18 decembrie 1986, seria A, nr. 111, pp.28-29, § 66].

Concluzia privitoare la manifestarea de voinţă expresă şi constantă a reclamantului pentru redobândirea în natură a imobilului litigios este augmentată şi de actele ulterioare ale acestuia, la care s-a făcut deja referire, fiind vorba despre solicitarea de suspendare a executării hotărârii în reparaţie echitabilă, iar, mai apoi, renunţarea sub condiţie suspensivă la plata despăgubirilor materiale acordate.

În consecinţă, nu pot fi primite criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la exercitarea de către reclamant a unui drept potestativ, mai exact manifestarea opțiunii pentru o reparaţie prin echivalent bănesc, ca modalitate alternativă de dezdăunare pentru privarea de proprietatea bunului.

Înalta Curte constată, astfel, că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, a interpretat şi aplicat corect principiul priorităţii restituirii în natură, din dublă perspectivă - a dreptului european incident, astfel cum s-a argumentat detaliat în cele ce preced, cu referire la norma convenţională şi la principiile jurisprudențiale consacrate în hotărârile instanţei europene, precum şi a dreptului naţional, cu privire specială asupra dispoziţiilor relevante din Codul civil de la 1864 (aplicabil raportului juridic litigios) şi din Legea nr. 10/2001, în al cărei domeniu de reglementare intră imobilul, conform deciziei de casare nr. 1561/2017.

Cu referire la normele din dreptul intern mai sus evocate, Înalta Curte are în vedere conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată reglementat de art. 480 din Codul civil, mai exact prerogativele care îl alcătuiesc - posesia, folosinţa şi dispoziţia -, drept de proprietate pe care reclamantul a urmărit să-l redobândească în plenitudinea acestor atribute, uzând de mijlocul specific de apărare, care este acţiunea în revendicare.

De asemenea, Înalta Curte reţine şi dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 care consacră, în cuprinsul

art. 1 alin.(1), art. 7 şi art. 9, principiul prevalenţei restituirii în natură, în condiţiile şi procedura anume prescrise de lege.

Examinând, în continuare, criticile comune referitoare la nesocotirea principiului de drept privind imposibilitatea cumulării executării prin echivalent cu executarea în natură a obligaţiei, precum şi la interpretarea greşită a naturii juridice şi a efectelor declaraţiei de renunţare la despăgubirile materiale acordate de Curtea Europeană, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, după cum se va argumenta în cele ce succed:

Astfel, în cuprinsul actului juridic unilateral autentificat sub nr. x din 12.05.2017 de BNP X., act încheiat şi depus în cursul judecăţii în apel în primul ciclu procesual, reclamantul H. a declarat că renunţă la despăgubirile acordate prin hotărârea CEDO, sub condiţia admiterii acţiunii de revendicare ce face obiectul cauzei civile înregistrare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti cu nr. x/3/2012.

Sub aspectul naturii juridice a actului, calificarea dată de instanța de apel, aceea de act de dispoziţie, în sensul renunţării la dreptul de despăgubiri acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, sub condiția suspensivă a admiterii acţiunii în revendicare, este una corectă, în deplin acord cu dispoziţiile art. 1399 – 1400 din noul Cod civil (sub imperiul căruia a fost încheiat actul juridic în discuţie), care reglementează condiţia suspensivă.

Reţine, aşadar, Înalta Curte că nu suntem în prezenţa unui act juridic pur şi simplu, ci a unuia afectat de o condiţie suspensivă, ca modalitate a actului juridic, prin care reclamantul a renunţat la un drept subiectiv civil, anume dreptul la despăgubirile băneşti acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă în baza art. 41 din Convenţie, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare pendinte, ştiut fiind că o atare modalitate afectează însăşi existenţa actului juridic, în cazul de faţă existenţa renunţării la despăgubirile materiale.

Esenţială în analiza chestiunii dublei reparaţii, raportat circumstanţelor factuale ale cauzei, rămâne interpretarea corectă a mecanismului de producere a efectelor juridice specifice condiţiei suspensive.

Este adevărată afirmaţia recurenţilor în sensul că reclamantul deține un titlu de despăgubire prin echivalent, fiind indemnizat pentru consecinţele încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie.

În alte cuvinte, este real faptul că există în patrimoniul reclamantului un drept de despăgubire materială

pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării de proprietatea imobilului revendicat.

Totodată, este însă evident faptul că pendente conditione reclamantul are recunoscut şi deţine ca atare în patrimoniul său doar dreptul stabilit într-o singură formă de reparaţie, cea prin echivalent bănesc, iar nicidecum nu cumulează această despăgubire cu restituirea în natură a imobilului.

Eveniente conditione, la împlinirea condiţiei suspensive, eveniment reprezentat în speţă de obţinerea unei hotărâri definitive favorabile în revendicarea imobilului, reclamantul va deţine în patrimoniul său doar bunul revendicat, asupra căruia poartă dreptul de proprietate ce-i va fi fost recunoscut definitiv, adică de la acel moment se produce efectul renunţării în discuţie, în sensul inexistenţei unei a doua forme de reparaţie a prejudiciului, anume satisfacţia echitabilă acordată de instanța europeană.

Prin urmare, reclamantul nu cumulează în niciun moment - nici pendente conditione şi nici eveniente conditione - o dublă reparaţie, fiind vădit nefondată şi critica recurenţilor referitoare la incidenţa vreunei îmbogăţiri fără justă cauză.

În absenţa unei interdicţii legale şi în prezenţa unei opţiuni ferme şi consecvente pentru redobândirea în natură a bunului, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută o imposibilitate a reclamantului de a renunţa la remediul dezdăunării prin echivalent, în favoarea celuilalt remediu, urmărit a fi obţinut prin hotărârea judecătorească pronunţată în procesul de revendicare, criticile recurenţilor care susţin contrariul vădindu-se a fi nefondate.

De asemenea nefondată este şi critica recurenţilor Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului București referitoare la nesocotirea irevocabilităţii actului juridic unilateral, prevăzută de art. 1325 coroborat cu art. 1270 alin. (2) din noul Cod civil.

Aplicarea principiului forţei obligatorii a actului juridic unilateral nu poate avea, în cauza de faţă, semnificaţia juridică atribuită de recurenți, în sensul că actul reclamantului, de renunţare la un drept recunoscut în favoarea sa, nu ar putea fi afectat de o condiţie suspensivă, ca modalitate a actului juridic, nefiind relevată incidenţa vreunei incompatibilități ori interdicţii de a fi încheiat valabil un act juridic unilateral afectat de o atare modalitate.

De altfel, în situaţia particulară a litigiului pendinte, renunţarea la satisfacţia echitabilă sub condiţie suspensivă asigură protecţia dreptului legitim al reclamantului de a obţine proprietatea bunului în plenitudinea prerogativelor sale şi, deopotrivă, garantează efectivitatea regulii privitoare la interdicţia cumulului de remedii (reparaţii).

Raportat considerentelor expuse cu privire la chestiunea dublei reparaţii, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate toate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

În strânsă legătură cu analiza motivului de nelegalitate evocat anterior, Înalta Curte apreciază că sunt, de asemenea, nefondate şi criticile vizând nemotivarea hotărârii curţii de apel, sub aspectul problemei de drept sus-amintite.

Este îndeobşte cunoscut că obligaţia de motivare a hotărârii trebuie înțeleasă ca un silogism judiciar de

natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, însă nu poate avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci cuprinde o expunere a acelor argumente care demonstrează raţionamentul judiciar al instanţei şi care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să fundamenteze soluţia pronunţată.

Or, într-o manieră extrem de detaliată şi cu un raţionament juridic corect, logic şi convingător, instanţa de apel a realizat un examen propriu al criticilor apelanţilor-pârâţi şi o „ascultare” reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării din perspectiva problematicii dublei despăgubiri, argumentând judicios valenţele principiului priorităţii restituirii în natură şi ale efectelor actului de renunţare la compensaţia echitabilă sub condiţie suspensivă, considerente care au condus la concluzia logică a inexistenţei dublei reparaţii.

În consecinţă, motivarea hotărârii s-a efectuat cu respectarea atât a exigenţelor art. 261 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cât şi a principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 part. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, se vădeşte a fi nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă căruia îi sunt subsumate criticile vizând pretinsul viciu de motivare.

II.2. Asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare

Recursul pârâţilor SC B. SRL şi G. a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, argumentându-se, în esenţă, faptul că instanţa de apel, pe de o parte, a omis să cerceteze motivul de apel privind caracterul parţial al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1295 şi ale art. 966 - 968 din Codul civil de la 1864 referitoare la cauza ilicită, în condiţiile în care nu există reaua-credinţă a pârâtei cumpărătoare şi nici vânzarea bunului altuia, lipsind identitatea dintre bunul revendicat şi cel înstrăinat prin contract.

Recursul chematului în garanţie Municipiul Bucureşti şi al pârâtei chemate în garanţie Primăria municipiului Bucureşti a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, argumentându-se, în esenţă, faptul că instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită constând în frauda la lege, cu încălcarea dispoziţiilor art. 966 – 968 Cod civil, întrucât nu a indicat norma imperativă eludată, ca element obiectiv al fraudei la lege, a nesocotit principiul prezumţiei bunei-credinţe a pârâtei cumpărătoare şi a reţinut greşit identitatea dintre imobilul revendicat şi cel vândut, în condiţiile în care acesta a suferit în anii 1971 – 1972 lucrări ample de consolidare şi extindere.

A mai fost invocat ca motiv de ordine publică, de către intimatul-reclamant, inadmisibilitatea criticilor recurenţilor-pârâţi referitoare la caracterul parţial al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind invocate omisso medio.

Înalta Curte are în vedere, sub aspectul problemei de drept luate în analiză, faptul că prin dezlegările obligatorii ale deciziei de casare nr. 1561/2017 s-a statuat în sensul că este imprescriptibilă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi că reclamantul justifică interes în formularea acestei pretenţii, întrucât contractul vizează imobilul a cărui revendicare o solicită.

Curtea de apel, în limitele rejudecării apelului statuate prin dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, a păstrat soluţia primei instanţe prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege şi cauză ilicită.

În argumentarea motivelor de nulitate absolută reţinute, instanţa de apel a avut în vedere, în esenţă, reaua-creanță a vânzătoarei pârâte Primăria municipiului Bucureşti care a înstrăinat imobilul cu intenţia de fraudare a legii, cunoscând că bunul nu-i mai aparţine, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 14 din 16.01.2001, şi că acesta nu a fost construit din fondurile statului, cum apare menţionat în contract.

De asemenea, instanţa de apel a argumentat cauza ilicită făcând referire, în privinţa vânzătoarei, la aspectele reţinute în Hotărârea din 23.06.2009 a Curţii Europene, iar în privinţa cumpărătoarei pârâte SC B. SRL la faptul că a achiziţionat de la stat un bun despre care ştia, trebuia să ştie ori putea în mod obiectiv să ştie, prin minime diligenţe, că a fost preluat de statul comunist în condiţii notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar nu în condiţii obişnuite, condiţii care nu sunt prin urmare ireproşabile şi care exclud buna sa credinţă.

Examinând criticile recurenţilor, Înalta Curte apreciază că este întemeiat numai motivul de recurs privitor la întinderea efectelor nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că s-a respins greşit motivul de apel vizând caracterul parţial al respectivei nulităţii.

Prealabil examinării propriu zise a criticilor comune de nelegalitate formulate de recurenţi, Înalta Curte constată că este vădit nefondat motivul de ordine publică invocat de intimatul-reclamant.

Astfel, apelanţii-pârâţi au invocat prin motivele de apel caracterul parţial al efectelor nulităţii contractului, afirmând că imobilul revendicat reprezintă circa 20% din imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, critică ce a și fost de altfel examinată de instanţa de apel, ceea ce exclude ipoteza inadmisibilităţii pentru invocarea omisso medio.

Cu acelaşi titlu preliminar, Înalta Curte observă faptul că ambele recursuri conțin şi critici de netemeinicie referitoare la împrejurări de fapt stabilite de prima instanţă şi confirmate de instanţa de apel, pe baza aprecierii probatoriului dosarului, ceea ce excede în mod evident controlului de legalitate permis în calea de atac a recursului.

Este vorba despre situaţia de fapt în cadrul căreia s-a reţinut identitatea dintre imobilul situat în prezent

în str. X. nr. 63-65 şi imobilul din titlul reclamantei.

Tot astfel, mai este vorba despre reţinerea de către instanţa de apel, pe baza aprecierii probei ştiinţifice, a faptului că imobilul litigios a suferit modificări constructive, care modifică în interiorul aceluiaşi gabarit amplasarea scărilor de acces parter-etaj şi etaj-mansardă, efectuate cu ocazia lucrărilor de restaurare şi remodelare din anul 1971, realizându-se şi consolidarea structurii de rezistenţă; modificările constructive efectuate cu privire la imobil nu reprezintă extinderi sau construcţii noi, lucrările din anul 1971 constituind lucrări ample de restaurare şi remodelare, iar lucrările efectuate în baza autorizaţiei de construire nr. 9/595742/2007 reprezintă amenajări interioare şi exterioare, precum şi consolidarea scărilor existente.

Reluând analiza criticilor comune de nelegalitate, Înalta Curte constată că situaţia premisă a motivului de nulitate absolută pentru cauză ilicită este reprezentat de vânzarea lucrului altuia, ca operaţiune speculativă, în fraudarea intereselor adevăratului proprietar, supusă prevederilor art. 966 - 968 din Codul civil de la 1864.

Or, este îndeobşte cunoscută (primind, de altfel, şi o reglementare expresă în noul Cod civil, în art. 17 alin. (1) regula generală care ţine de siguranţa circuitului civil – consacrată în drept prin adagiul nemo dat quod non habet – potrivit cu care nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi.

Este de observat faptul că vânzarea în discuţie priveşte un transfer imediat al proprietăţii (la momentul încheierii contractului – 21.03.2001), iar nu unul ulterior (afectat de termen/condiţie), iar temeiul legal consemnat în act este reprezentat de H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători, modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Însă, potrivit situaţiei de fapt reţinute de curtea de apel, imobilul vândut nu era unul construit din fondurile statului, care să intre în domeniul de reglementare al actului normativ sus-citat, ceea ce evidenţiază cu prisosinţă – contrar criticilor recurenţilor Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti - prezenţa elementului obiectiv al fraudei la lege, adică norma legală imperativă eludată prin încheierea contractului în discuţie.

De asemenea, aceeaşi situaţie de fapt relevă că imobilul litigios a fost supus în anul 1971 unor lucrări ample de restaurare şi remodelare, precum şi de consolidare a structurii de rezistenţă, care însă nu reprezintă extinderi sau construcţii noi.

Ca atare, acesta nu avea regimul juridic care să permită perfectarea valabilă a unui contrat de vânzare-cumpărare - din perspectiva cerinţelor legale referitoare la lucrul vândut - între vânzătoarea pârâtă Primăria municipiului Bucureşti şi cumpărătoarea pârâtă SC B. SRL, care era la epoca respectivă deţinătoarea spaţiului comercial, în baza contractului de închiriere nr. x/1990, aspect consemnat în act.

Dimpotrivă, imobilul constituia deja, după cum s-a expus în detaliu la examinarea problematicii dublei reparaţii, un „bun actual” recunoscut în patrimoniul reclamantului.

Caracterul fraudulos al operaţiunii este reţinut şi de Curtea Europeană în hotărârea de condamnare din 23.06.2009, în cuprinsul căreia, argumentând încălcarea drepturilor garantate de Convenţie, prin privarea reclamantului de proprietatea acestui imobil, instanţa de contencios european a făcut referire la o negare a activităţii instanţelor prin vânzarea bunului în litigiu după ce fusese stabilită obligaţia de restituire, fiind relevant paragraful nr. 53 în care se arată că „(…) Curtea observă că contractul de vânzare-cumpărare dintre Primăria municipiului Bucureşti şi societatea în cauză a fost încheiat la două luni după Decizia din data de 16 ianuarie 2001, care dispunea restituirea de către consiliul general a bunului către reclamantă şi, în orice caz, în timp ce procedura judiciară în discuţie era pe rol (…)”.

Nu poate fi primită critica recurenţilor referitoare la încălcarea prezumţiei de bună-credinţă a cumpărătoarei pârâte SC B. SRL şi, prin aceasta, la nesocotirea dispoziţiilor art. 967 din Codul civil care instituie prezumţia de valabilitate a cauzei actului juridic.

Este de observat, sub acest aspect, argumentaţia instanţei de apel în sensul că s-a făcut dovada contrară acestei prezumţii cu caracter relativ, prin probarea relei-credinţe a ambelor părţi.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, instanţa de apel a detaliat diligenţele minimale, în absenţa cărora, conduita ambelor părţi, inclusiv a cumpărătoarei, nu mai era la adăpostul prezumţiei de bună-credinţă.

De altfel, prin înseşi criticile din recurs, în susţinerea reprezentării eronate a faptului că imobilul ar face obiectul H.G. nr. 505/1998, pârâţii recunosc împrejurarea că au „avut cunoştinţă de autorizaţia de construire”. Or, obiectul autorizaţiei nr.9L/1971 îl constituia restaurarea imobilului Y. – reparaţii capitale şi amenajări, aspect care contrazice ipoteza de spaţiu comercial construit din fondurile statului, în condiţiile în care lucrările efectuate în anul 1971 nu au reprezentat extinderi sau construcţii noi, ci, aşa cum s-a arătat anterior, lucrări de restaurare şi remodelare.

Drept urmare, sunt nefondate criticile recurenţilor referitoare la aplicarea greşită a legii, care a permis

concluzia nevalabilităţii cauzei contractului.

Înalta Curte reţine însă întemeiat motivul de recurs privitor la întinderea efectelor nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că această sancţiune nu poate fi reţinută cu caracter total, ci numai cu caracter parţial, în limitele obiectului material al acţiunii în revendicare, astfel cum au fost ele precizate de reclamant prin cererea din 03.02.2016 şi avute în vedere de instanţa de apel la admiterea revendicării.

Este vorba, așadar, de nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la următoarele suprafeţe din imobilul situat în Bucureşti, respectiv: la nivelul parterului suprafaţa utilă a casei scării identificată cu simbolul A, parte a numărului cadastral 4813/0;1, poziţia 1, în suprafaţă utilă de 35,10 mp (zona haşurată cu roşu din releveul scara 1:100 parte a documentaţiei cadastrale întocmit de J., anexat răspunsului la obiecţiunile depuse pentru termenul din 06.05.2015); la nivelul etajului, suprafaţa de 177,73 mp (din care 173,94 mp suprafaţa utilă şi 3,79 mp balcon); la nivelul mansardei suprafaţa de 62,37 mp; podul aferent spaţiului restituit; cota indiviză din terenul aferent de sub construcţie.

În sensul acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere faptul că sancţiunea nulităţii absolute este consecinţa reţinerii unei cauze ilicite a contractului, izvorâtă din vânzarea bunului altuia, în fraudarea intereselor reclamantului proprietar. Or, întinderea dreptului de proprietate al reclamantului, recunoscut prin efectul admiterii prezentei revendicări, se suprapune doar parţial peste imobilul ce a făcut obiectul material al contractului de vânzare-cumpărare şi, în consecinţă, reaua-credinţă a părților contractante nu poate fi reţinută decât în legătură cu porțiunea din imobil care constituie „lucrul altuia”, asupra căruia au dispus fără drept.

Apreciind contrariul şi respingând acest motiv de apel invocat de pârâţi, curtea de apel a pronunţat o hotărâre parţial nelegală, fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă şi, respectiv, nefondat cel prevăzut de art. 304 pct. 7, referitor la omisiunea cercetării acestei critici formulate în subsidiar.

II.3. Asupra soluţiei date apelului incident

Recursul pârâţilor SC B. SRL şi G. a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă referitor la încălcarea regulilor de procedură, argumentându-se, în esenţă, faptul că, pe de o parte, instanța de apel a omis în mod nelegal să analizeze apelul lor incident, prin care au solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes a acţiunii în revendicare şi respingerea acesteia ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată având în vedere efectul achizitiv al cărţii funciare, iar, pe de altă parte, instanța de apel a omis în mod nelegal să analizeze cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de pârâtul G., încălcându-se normele procedurale prevăzute de art. 293 şi art. 17 din Codul de procedură civilă care obligau instanța de apel să se pronunţe şi asupra acestor cereri incidentale, în momentul în care a schimbat sentinţa primei instanţe şi a admis cererea de revendicare.

Cu observarea actelor de procedură ale părţilor din etapa judecăţii în primă instanță, ce interesează motivul de recurs în analiză, Înalta Curte are în vedere că pârâtul G., prin cererea reconvenţională (cu precizările ulterioare) formulată în contradictoriu cu reclamantul, a solicitat respingerea cererii de revendicare ca lipsită de interes, inadmisibilă şi, în subsidiar neîntemeiată, în considerarea efectului achizitiv al cărţii funciare, precum şi obligarea la despăgubiri civile reprezentând cheltuieli necesare şi utile şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului. Prin cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul G. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, s-au solicitat despăgubiri pentru evicţiune.

Tribunalul a respins, prin încheierea din 02.10.2013, excepțiile privind lipsa de interes şi inadmisibilitatea cererii de revendicare, iar prin sentinţa nr. 244 din 24.02.2016 a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare şi ca rămase fără obiect cererile reconvenţională şi de chemare în garanţie.

Pârâţii SC B. SRL şi G. au declarat apel principal şi apel incident.

Prin apelul principal, aceştia au solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes în cererile de revendicare şi constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, precum şi a excepţiei prescripţiei în cererea de constatare nulitate absolută a contractului, iar, în subsidiar, au solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin apelul incident declarat, pârâţii SC B. SRL şi G. au solicitat admiterea excepţiilor lipsei de interes şi

inadmisibilității cererii de revendicare.

Excepţia lipsei de interes a fost tranşată irevocabil, în sensul respingerii, prin dezlegarea obligatorie dată prin decizia de casare nr. 1561 din 13.10.2017.

Instanţa de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia ce formează obiectul recursului de faţă, a respins ca nefondat apelul incident, argumentând, în esenţă, faptul că, deşi pârâţii au declarat atât apel principal, cât şi apel incident (prevalându-se de calitatea de intimaţi în apelul principal al reclamantului), totuşi aceştia nu au criticat soluţia primei instanţe date cererii reconvenționale şi cererii de chemare în garanţie, ci au expus exclusiv apărări/critici cu privire la cererea principală a reclamantului, pe care prima instanță le-a considerat ca neincidente în cauză sau neîntemeiate. În consecinţă, soluţia dată cererilor incidentale, de respingere ca rămase fără obiect, a dobândit autoritate de lucru judecat, nefiind apelată.

Examinând criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

Astfel, distinct de apelul principal, Codul de procedură civilă reglementează alte două forme ale apelului - apelul incident şi apelul provocat - în cuprinsul art. 293 şi art. 2931.

Potrivit art. 293 alin. (1), „Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”, iar conform art. 2931 teza I „În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanță şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces”.

În speţă, partea adversă, reclamantul, a declarat apel principal, fiind nemulţumit de soluţia de respingere a cererii de revendicare. Drept urmare, exista riscul reformării sentinţei primei instanţe şi al înrăutăţirii situației juridice a pârâtului G., astfel încât acesta avea interes şi trebuia să iasă din pasivitate pentru a critica soluţia de respingere, ca rămase fără obiect, a cererii reconvenţionale - prin formularea unui apel incident şi, respectiv, a cererii de chemare în garanţie - prin formularea unui apel provocat.

Or, deşi au declarat apel incident (şi, distinct, apel principal), în calitatea lor de intimaţi în apelul principal al reclamantului, totuşi pârâţii SC B. SRL şi G. s-au limitat la a supune analizei instanţei de apel numai apărări/critici privitoare la modul de soluţionare a cererii principale a reclamantului şi nu au criticat soluţiile pronunţate de prima instanță cu privire la cererea reconvențională ori la cea de chemare în garanţie, care au dobândit astfel autoritate de lucru judecat, aspect reţinut corect de către instanţa de apel.

În consecinţă, curtea de apel era ţinută a face aplicarea corectă a efectului devolutiv al apelului, evocat de înşişi recurenţii pârâţi, mai exact a limitelor devoluţiunii fixate prin regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit cu care instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, consacrată normativ în art. 292 din Codul de procedură civilă.

Ca atare, în absenţa criticilor apelanţilor pârâţi referitoare la modalitatea de soluţionare a celor două

cereri incidentale, instanţa de apel nu putea repune în discuţie, din oficiu, cererea reconvenţională ori cererea de chemare în garanţie.

Motivul de recurs care susţine contrariul ignoră principiul disponibilităţii ce guvernează desfăşurarea procesului civil, inclusiv etapa apelului, principiu care configurează limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, între care şi cea ilustrată de adagiul mai sus-enunţat.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanța de apel nu se putea pronunţa şi asupra cererilor incidentale în discuţie pe tărâmul prevederilor art. 17 din Codul de procedură civilă, care reglementează un caz de prorogare legală a competenţei în situaţia cererilor accesorii şi incidentale, întrucât această normă de procedură care reglementează judecata în primă instanță este potrivnică, în sensul art. 298 din Codul de procedură civilă citat de recurenţi, regulilor privitoare la efectul devolutiv al apelului, după cum s-a arătat în cele ce preced.

Reţinând că judecata apelului incident nu a nesocotit regulile de procedură aplicabile, Înalta Curte a respins ca nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Raportat tuturor considerentelor expuse, reţinând întemeiat numai motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă referitor la întinderea efectelor nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi, respectiv, neîntemeiate toate celelalte critici de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, 7 şi 9, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 şi art. 314 din Codul de procedură civilă, a admis recursurile declarate şi a casat în parte decizia atacată, iar în rejudecare a admis apelurile declarate de pârâţii SC B. SRL şi G. şi de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, anume cu privire la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că a constatat nulitatea absolută parţială a acestuia, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei atacate.