Challenger prevailed: audit court's decision quashed and case remanded for lack of adequate judicial reasoning on jurisdiction and legal applicability defenses.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2014, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, următoarele:

- anularea Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, pct. I subpct. 1 şi 7, pct. II - subpct. 8, 9, 10, 11, 12, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 şi a constatărilor corespunzătoare din Decizia nr. 704 din 28 martie 2014 şi din Raportul de Control nr. x din 28 martie 2014 al Curţii de Conturi a României;

- anularea Încheierii nr. 78 din 8 iulie 2014 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, exclusiv paragraful al cincilea din dispozitiv, în sensul admiterii Contestaţiei împotriva Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014 şi a Raportului de Control nr. x din 28 martie 2014 a Curţii de Conturi a României.

2. Apărările pârâtei

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 17 octombrie 2014, pârâta Curtea de Conturi a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

3. Cererea de intervenţie accesorie formulată în cauză

La data de 21 noiembrie 2014, Ministerul Economiei a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului Fondul Român de Contragarantare S.A., prin care a solicitat instanţei ca, pe baza apărărilor formulate în sprijinul acestuia, să reţină netemeinicia şi nelegalitatea constatărilor auditorilor publici şi să dispună admiterea acţiunii în contencios.

4. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 589 din 4 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul Fondul Român de Contragarantare SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, având ca obiect "litigiu Curtea de Conturi"

- a respins ca nefondată cererea de intervenţie în interesul reclamantului, formulată de intervenientul Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului.

5. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Fondul Român de Contragarantare SA, cât şi intervenientul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri), invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

5.1. În motivarea recursului său, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a arătat, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Hotărârea recurată este nemotivată în privinţa celor mai multe dintre criticile formulate, instanţa mulţumindu-se, pe de o parte, să preia necritic argumentele Curţii de Conturi, iar pe de altă parte să ignore cu desăvârşire argumentele expuse pe larg atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei.

Motivarea hotărârii este atât de lacunara, încât nici măcar aspectele de nelegalitate care au condus la pronunţarea soluţiei, reţinute de către instanţă, nu pot fi identificate cu claritate.

Instanţa nu a răspuns la cea mai mare parte a argumentelor invocate, nefiind indicat niciun temei pentru care toate aceste critici, aduse actelor de control contestate, au fost respinse.

Or, potrivit art. 425 din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În motivarea sentinţei recurate, prima instanţă se mulţumeşte în cele mai multe cazuri, doar să citeze şi să copieze din actul de control al Curţii de Conturi unele prevederi legale, neaplicabile speţei, ignorând însă cu desăvârşire să analizeze toate criticile invocate de către Fondul Român de Contragarantare SA privind constatările Curţii de Conturi, cum ar fi în privinţa constatărilor nr. 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10,11, 13, 15 din decizia emisă de către pârâtă .

Or, motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătoreşti permite ca soluţia pronunţată să se grefeze pe argumente de ordin obiectiv, şi nu pe considerente de natură subiectivă, discreţionară, ca părţile implicate într-o procedură judiciară să îşi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei respective şi ca instanţele superioare să realizeze un control judiciar eficient.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părţilor sunt cu adevărat înţelese, adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată.

În acest sens, articolul 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune instanţelor naţionale obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile părţilor. Chiar dacă instanţele nu ar fi obligate să expună motivele respingerii fiecărui argument al unei părţi, nu aceeaşi posibilitate există în legătura cu obligaţia de a analiza şi examina efectiv principalele mijloace pe care acestea le expun.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizii de speţa, soluţionate sub lumina normelor vechiul C. proc. civ. a statuat ca: "articolul 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. consacra, la rang de principiu, cerinţa motivării hotărârii şi aceasta deoarece motivarea este de esenţa hotărârii, creând în sarcina judecătorului obligaţia de a analiza mijloacele de apărare ale părţilor, situaţia de fapt şi aceea de a preciza elementele care îi justifică decizia şi îi asigura conformitatea cu legea. Motivarea unei hotărâri este una dintre componentele principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituind o garanţie procesuala ce permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătoreşti."

- "motivarea deciziei nu poate sa fie implicita, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite".

- "în raport cu art. 261 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este casabilă dacă nu cuprinde, explicit, motivele admiterii sau respingerii fiecăreia din cererile făcute prin acţiune, nu se examinează probele şi nu se răspunde la toate apărările formulate de părţi, deoarece, în lipsa acestora, instanţa de recurs nu poate analiza temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate".

Totodată, potrivit celor enunţate în doctrină: "motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare, accesibilă, clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere. (...) Motivarea trebuie să ofere părţilor o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv."

Motivarea hotărârii trebuie să fie clara, fluentă şi inteligibilă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi drept tuturor pretenţiilor şi apărărilor formulate de părţi şi, respectiv, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Având în vedere că drepturile conferite de lege nu trebuie să fie unele teoretice şi iluzorii, ci unele concrete şi efective, prima instanţă avea obligaţia de a arăta motivele pentru care a înţeles să respingă cea mai mare parte a criticilor şi, în consecinţă, să menţină, sub toate aspectele, actele de control contestate.

În lipsa motivelor ce au determinat prima instanţa să respingă cererea de chemare în judecată, instanţa de recurs nu poate exercita n mod efectiv controlul judiciar, iar FRC îi este negat dreptul de a lua cunoştinţa de împrejurările de ordin obiectiv şi de raţionamentul care a condus prima instanţă la pronunţarea acelei soluţii, pentru a observa eventualele carenţe ale hotărârii şi a decide în deplină cunoştinţă cu privire la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte criticile întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul dezvoltă critici cu privire la:

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 1 din Decizie: "Nerespectarea prevederilor legale privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli al Fondului Român de Contragarantare SA în perioada 2011 - 2012.", corelată cu constatarea II.1 din Raport şi cu pct. 5 din încheiere.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor reclamantului în legătură cu Constatarea 2 din Decizie:

"Nerespectarea prevederilor legale privind desfăşurarea activităţii în contragarantare" corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.8 din Decizie şi cu Constatarea II.1 şi II.2 din Raport, precum şi cu pct. 6 din Încheiere.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor referitoare la Constatarea 3 din Decizie "Nerealizarea de venituri estimate în sumă estimată de 5.500.000 RON pentru acordarea de contragaranţii fără perceperea primei anuale de contragarantare datorată de fondurile de garantare", corelată cu Măsura de la pct. II.9, din Decizie şi cu pct. 7 din încheiere.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 4 din Decizie "Efectuarea de cheltuieli în sumă totală de 128.947,81 RON, fără bază legală", corelată cu Măsura prevăzuta la pct. II.10 din Decizie şi cu pct. 8 al încheierii.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor cu privire la Constatarea 5 din Decizie "Utilizarea ineficientă a fondurilor băneşti în sumă de 157.298,75 RON, prin achiziţia de servicii de promovare similare la preţuri supraevaluate, respectiv la preţuri mai mari decât cele practicate pentru participarea la alte evenimente, în unele cazuri de peste 5, 13 ori mai mari" corelată cu Măsura prevăzuta la pct. II.11 şi cu pct. 9 al încheierii.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 8 "Majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 117.637,07 RON reprezentând servicii angajate şi decontate de 2 ori, pentru care angajaţii FRC aveau atribuţii stabilite prin ROF", corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.14 din Decizie şi cu pct. 11 al încheierii.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor FRC referitoare la Constatarea 9 "Efectuarea de cheltuieli în sumă totală de 225.204,28 RON pentru servicii medicale (inclusiv medicamente) pentru persoane care nu aveau calitatea de salariat al Fondului Român de Contragarantare ", corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.15, din Decizie şi cu pct. 12 din încheiere.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 10 din Decizie "Majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 81.910,15 RON reprezentând servicii de întreţinere şi revizii periodice pentru sediul administrativ al FRC, fără a avea la bază documente care să certifice efectuarea prestaţiilor", corelată cu Măsura de la pct. II.16 din Decizie şi cu pct. 13 din încheiere.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare cu privire la Constatarea 11 din Decizie "Efectuarea de cheltuieli în sumă totală de 43.119,92 RON, pentru participarea la alte cursuri decât cele de pregătire profesională aprobate prin Programele de formare profesională pe anii 2011-2013", corelată cu Măsura prevăzută la Pct. II.17 din Decizie şi cu pct. 14 al încheierii.

Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare cu privire la Constatarea 13 "Efectuarea de cheltuieli fără bază legală în sumă estimată de 52.890 RON, prin acordarea de ajutoare nereglementate prin lege", corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.19 din Decizie şi cu pct. 16 din încheiere.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 15 din Decizie "Efectuarea de cheltuieli de natură salarială în sumă totală de 11.275.784 RON, fără bază legală" corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.20 din Decizie şi cu pct. 17 din încheiere.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea de la punctul 15.1. "Fondului Român de Contragarantare S.A. a efectuat cheltuieli de natură salariată în suma estimata de 11.117.316 RON prin acordarea de drepturi băneşti fără bază legală membrilor Consiliului de Supraveghere. Directoratului FRC şi salariaţilor."

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea de la punctul 15.2 "Efectuarea de cheltuieli de natură salariată în sumă totală de 133.000 RON brut prin acordarea de despăgubiri pentru un mandat acordat în mod nelegal", corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.20 din Decizie şi cu pct. 17 din încheiere.

- Nelegalitatea soluţiei de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare cu privire la Constatarea de la punctul 15-3 "Efectuarea de cheltuieli de natură salariată, fără bază legală, în sumă totală brută de 25.668 RON, prin acordarea de indemnizaţii secretarului de şedinţă al Consiliului de Supraveghere şi al Directoratului Fondului Român de Contragarantare ".

5.2. În recursul său, Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, a arătat, în esenţă, următoarele:

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Instanţa de fond a respins cererea de intervenţie accesorie, fără a analiza punctual motivele invocate în susţinerea cererii, raportându-se doar la apărările formulate de către pârâta CCR

Prin ignorarea în totalitate a apărărilor formulate instanţa a încălcat cel puţin două principii de drept, respectiv principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului şi principiul contradictorialităţii, care presupune ca toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

Este evident faptul că, au fost ignorate dispoziţiile art. 425 alin. (1), lit. b), C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", ceea ce echivalează cu o lipsă de cercetare a fondului pricinii.

De asemenea, avem în vedere şi literatura de specialitate referitoare la acest subiect, conform căreia "motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, precizând punctual motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Faţă de cele expuse mai sus şi ţinând seama că, în condiţiile nemotivării soluţiei date în prima instanţă nu se poate exercita un control judiciar autentic, reclamantul fiind privat de asigurarea dreptului la justiţie, se solicită casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.,

Hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că "reclamanta avea obligaţia de a-şi desfăşura activitatea în baza unui buget de venituri şi cheltuieli, aprobat în condiţiile legii, adică aprobat prin hotărâre de guvern, în conformitate cu art. 15 din O.U.G. nr. 37/2008."

Astfel, nici H.G. nr. 1634/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri şi nici O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare nu indică în subordinea cărui minister s-ar fi situat aceasta entitate, în perioada 2009 -2012.

Fondul Român de Contragarantare este exclus de la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 79/2008, prin efectul trimiterii realizate de art. 6 din actul normativ de înfiinţare al acestei instituţii financiare specializate. Câtă vreme art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 indică expres prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 79/2008 ce reglementează chiar sfera de aplicare a acestui act normativ şi entităţile nesupuse acestor dispoziţii, este evident ca legiuitorul a urmărit excluderea Fondului Român de Contragarantare de la aplicare.

Aşadar obligaţia de a aproba sau a supune spre aprobare bugetele de venituri şi cheltuieli subzista numai în privinţa operatorilor economici din subordine, coordonare, autoritate sau aflaţi în portofoliul ministerului.

Prin urmare, în absenţa unei norme legale care să prevadă expres împrejurarea că FRC ar fi fost într-o astfel de relaţie de subordonare faţă de Ministerul Economiei, se impune a se constata inexistenţa unei obligaţii de a aproba sau a supune spre aprobare bugetul de venituri şi cheltuieli al acestei societăţi.

Remuneraţiile primilor membri ai Consiliului de Supraveghere au fost stabilite în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor din 13 noiembrie 2009, acestea fiind fixate la nivelul de 20% din salariul brut al Preşedintelui Directoratului.

Remuneraţia Preşedintelui Consiliului de Supraveghere a fost de asemenea stabilită în Adunarea Generală a Acţionarilor nr. 1 din 21 decembrie 2009, fiind egală cu salariul brut al Preşedintelui Directoratului. Limitele generale ale remuneraţiilor suplimentare au fost stabilite în cadrul aceleiaşi adunări generale, nivelul maxim al acestora fiind cel al indemnizaţiei lunare.

Referitor la măsura dispusă la pct. II.21. din Decizia nr. 22/2014, în mod greşit a reţinut instanţa de fond faptul că "textul art. 1531, alin. (2) din Legea nr. 31/1990 are în vedere exclusiv durata mandatului primilor membrii ai Consiliului de Administraţie, respectiv ai primilor membrii ai Consiliului de Supraveghere, pe când art. 7,alin. (4) din O.G. nr. 23/2009 reglementează durata mandatului în general, iar nu durata primilor membri, astfel că, nu constituie normă specială faţă de textul general."

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, "mandatul membrilor Consiliului de Supraveghere şi al membrilor Directoratului este de 4 ani şi poate fi reînnoit. În mod evident, acest text de lege special se aplică cu prioritate şi înlătură de la aplicare dispoziţiile din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, invocate de instanţa de fond.

Mai mult, prelungirea duratei de valabilitate a contractelor de mandat este prevăzută expres în cuprinsul acestor dispoziţii legale, teza finală fiind neechivocă în sensul existenţei acestei posibilităţi.

În egală măsură, opţiunea recurentului în sensul prelungirii contractelor de mandat ale primilor membri ai Consiliului de Supraveghere a avut în vedere faptul că, la 2 ani de la înfiinţare, a fost adoptată Strategia Fondului Român de Contragarantare.

Aşadar, pentru a implementa în condiţii optime strategia adoptată în anul 2011, se impune asigurarea unei continuităţi în privinţa persoanelor care au asigurat conducerea entităţii în primii 2 ani de la înfiinţare şi care au fost implicate nemijlocit în procesul de construcţie a mecanismului contragarantării.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond, în pofida faptului că însumează nu mai puţin de 184 de pagini, nu satisface pe deplin exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Conformarea de către judecător cerinţelor art. 425 din C. proc. civ. nu înseamnă, obligatoriu, examinarea fiecăruia dintre argumentele arătate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, aşa cum, în mod constant a arătat instanţa supremă în jurisprudenţa sa, instanţa de judecată având posibilitatea să grupeze argumentele, să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să răspundă şi prin considerente comune. Cu toate acestea, în speţă, prima instanţă a omis să analizeze unele dintre problemele esenţiale invocate în acţiune de către reclamantă, rezumându-se să preia pur şi simplu argumentele părţii litigante adverse, fără să furnizeze propriul său raţionament care a determinat-o să respingă cererea de chemare în judecată.

Bunăoară, Fondul Român de Contragarantare s-a apărat în sensul că în perioada 2011 - 2012 nu s-a aflat în subordinea, coordonarea, sub autoritatea sau în portofoliul ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi nici al autorităţilor publice centrale, că nu este, în sensul O.U.G. nr. 37/2008, referitoare la reglementarea unor măsuri financiare domeniul bugetar, un operator economic, că face parte din categoria societăţilor financiar-bancare, astfel că prevederile art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2008 nu îi sunt aplicabile.

În dezvoltarea acestor susţineri, reclamantul a arătat, printre altele, că Fondul nu figurează în Anexa 2 din H.G. nr. 1634/2009, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, care cuprinde unităţile aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea acestui minister sau al ministrului. A mai arătat reclamantul că nici O.U.G. nr. 23/2009, privind înfiinţarea Fondul Român de Contragarantare, nu îl situează în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea Ministerului Economiei. Doar ulterior, prin O.U.G. nr. 96/2012 s-a prevăzut că Fondul funcţionează în coordonarea ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism.

Apoi, a mai susţinut reclamantul, Fondul nu este operator economic în sensul O.U.G. nr. 37/2008. Cum actul normativ amintit nu conţine o definiţie a operatorului economic, definiţiile cuprinse în actele normative relevante în această materie trebuie luate în considerare. Astfel, în O.U.G. nr. 79 din 18 iunie 2008, privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatorii economici, s-a prevăzut că actul normativ se aplică regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială este acţionari unic sau majoritar, iar în art. 8 din acest act normativ se precizează expres că nu se aplică societăţilor financiare bancare şi de asigurări. Tot astfel, aceeaşi precizare se face şi în art. 3 pct. 5 teza finală din O.U.G. nr. 94/2011. Concluzia care se trage de aici, arată reclamantul, în concepţia legislatorului noţiunea de operator economic nu include societăţile financiar-bancare. Conform actului normativ prin care a fost înfiinţat Fondul, O.U.G. nr. 23/2009, acesta este o instituţie financiară specializată, iar din coroborarea prevederilor art. 6 ale acestui act normativ cu prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 79/2008, rezultă fără echivoc că Fondul Român de Contragarantare face parte din categoria unităţilor financiar-bancare. În fine, mai arată reclamantul în această chestiune, bugetul de venituri şi cheltuieli al Fondului, pentru anul 2013, a fost aprobat prin hotărâre de Guvern, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 26/2013, iar nu în temeiul art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2008.

Or, observă Înalta Curte, instanţa nu face un examen punctual al acestor susţineri, cum ar fi fost cazul, ci după ce examinează mai multe texte legale, ajunge la concluzia contrară celei susţinute de către reclamant, însă fără a examina, practic, nici unul din argumentele expuse de către Fondul Român de Contragarantare S.A., contrar exigenţelor exprese ale art. 425 din C. proc. civ. Aşa fiind, în această chestiune, judecătorul fondului nu a făcut un examen efectiv al susţinerilor reclamantului, cu alte cuvinte, nu a furnizat o motivare corespunzătoare soluţiei pe care a adoptat-o.

În privinţa constatării numărul 2 din decizie, referitoare la nerespectarea prevederilor legale privind desfăşurarea activităţii de contragarantare, instanţa de judecată nu a examinat, de asemenea, criticile dezvoltate de către reclamant în cererea de chemare în judecată.

Reclamantul susţine că, în condiţiile în care normele pe care le adoptat sunt acte administrative cu caracter normativ, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Curtea de Conturi şi-a depăşit atribuţiile deoarece aceste acte nu pot constitui obiectul unei acţiuni de control al pârâtei. În susţinerea acestei opinii, Fondul a arătat că a emis actele administrative normative prin delegaţie, putere juridică acordată în baza legislaţiei ajutorului de stat şi a Ordinului nr. 1364/2009 emis de către Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, iar aceste norme - scheme de ajutor de minimis sunt acte administrative normative întrucât efectele lor privesc potenţialii beneficiari - întreprinderi mici şi mijlocii - şi conţine reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes.

Aceste apărări, constată Înalta Curte, nu au fost examinate de către judecătorul cauzei.

Referitor la constatarea numărul 3 din decizie - nerealizarea de venituri estimate în sumă de 5.500.000 de RON pentru acordarea de contragaranţie fără perceperea primei anuale de contragarantare datorată de fondurile de garantare, instanţa de judecată nu a examinat criticile formulate de către reclamant. Astfel, reclamantul a invocat din nou că normele Fondului nu reprezintă operaţiuni supuse controlului pârâtei, că nivelul 0 al primei de contragarantare a fost stabilit în mod expres prin normele adoptate, în considerarea crizei financiare pe care o traversau întreprinderile mici şi mijlocii, fapt ce le îngrădeşte accesul la finanţare, că O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul nr. 2199/2011, precum şi actul constitutiv al Fondului nu conţin prevederi prin care să se fixeze o valoare minimă a primei de contragarantare, că nivelul zero a fost aprobat de Consiliul de supraveghere, prin decizia nr. 36/2012, competenţă recunoscută în favoarea acestui organism prin Ordinul nr. 2199/2011, că a dezvoltat o argumentaţie ce justifică economic valoarea zero a primei de contragarantare. Reclamantul a mai arătat că pârâta Curtea de Conturi a stabilit în mod vădit nelegal valoarea prejudiciului, în condiţiile în care estimarea s-a raportat la prima de 0,37% aplicabilă în perioada 2011 - 2012, ignorând un fapt esenţial, acela că dacă prima a avut un anumit nivel la un moment dat, nu înseamnă că nivelul respectiv are caracter permanent.

Instanţa de judecată, constată din nou Înalta Curte, nu a examinat aceste susţineri.

Cât priveşte constatarea numărul 4 - efectuarea de cheltuieli în sumă de 128.947,81 RON, fără bază legală, instanţa de judecată a reţinut că acele cheltuieli nu se încadrează în categoria cheltuielilor de protocol, însă nu a analizat deloc criticile dezvoltate de către reclamant, conform cărora, pct. 39 din H.G. nr. 44/2004 nu îi este aplicabil fondului, în calitate de societate pe acţiuni, câtă vreme textul legal indicat se aplică persoanelor fizice, plătitoare de impozit pe venit. Aşa fiind, se impunea ca instanţa de judecată să examineze cu prioritate această apărare, abia apoi, dacă ar fi constatat că susţinerea respectivă nu este fundamentată să treacă la analiza pe care a făcut-o în legătură cu natura cheltuielilor efectuate. Aceasta deoarece dacă Fondul are dreptate, iar dispoziţia legală menţionată este inaplicabilă în cazul său, examinarea naturii cheltuielilor respective apare ca fiind inutilă, pe de o parte. Pe de altă parte, în legătură cu constatarea numărul 4, aceasta fiind apărarea dezvoltată de către reclamant, în mod obligatoriu trebuia să fie analizată de către instanţa de judecată.

Referitor la constatarea numărul 5 din decizie - utilizarea ineficientă a fondurilor băneşti în sumă de 157.298,75 RON, instanţa de judecată nu a furnizat nici pe departe o motivare corespunzătoare. Astfel, enumerarea unui număr de contracte de prestări servicii, fără niciun comentariu, apoi, exprimarea afirmaţiei că reclamantul nu a fost în măsură să combată comparaţiile făcute de Curtea de Conturi cu servicii similare aferente altor contracte, de asemenea, nu reprezintă o motivare conformă cu prevederile art. 425 din C. proc. civ., câtă vreme nu a analizat apărarea reclamantului, în sensul că diferenţa de costuri, faţă de alte manifestări, derivă din complexitatea şi durata evenimentului.

În ceea ce priveşte constatarea nr. 10 - majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 81.910,15 RON, reprezentând servicii de întreţinere şi revizii periodice pentru sediul administrativ al Fondului, fără a avea la bază documente care să certifice efectuarea prestaţiilor -, prima instanţă, din nou, nu a oferit o motivare propriu-zisa în raport de susţinerile reclamantului. Este de observat că reclamantul a susţinut că prevederile art. 2 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006 nu îi sunt aplicabile deoarece Fondul nu este o instituţie finanţată din fonduri publice şi nici nu utilizează fonduri publice, că Contractul de prestări servicii nr. x din 4 ianuarie 2011 este un contract de tip abonament, încheierea unui astfel de convenţii nefiind interzisă de lege, însă instanţa de judecată a ignorat aceste apărări cu desăvârşire, rezumându-se să treacă în revistă un număr de activităţi de întreţinere, fără să dezvolte o argumentaţie proprie de ce, sub acest aspect, acţiunea formulată de către reclamant nu este întemeiată. În schimb, instanţa copiază pur şi simplu susţinerile pârâtei, acest lucru observându-se cu uşurinţă la fila x verso, loc în care judecătorul spune că reclamantul nu a respectat prevederile legale incidente în cauză," ... enunţate la punctul 7.1 din prezenta întâmpinare, pe care nu le mai reiterăm." Or, copierea opiniei uneia din părţile litigante nu satisface în niciun caz exigenţele legale ale art. 425 din C. proc. civ., referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.

În rezumat, Înalta Curte ia act că în privinţa unor apărări esenţiale dezvoltate de către reclamant, aşa cum s-a arătat mai sus, ce tind la demonstrarea nelegalităţii actelor infralegislative contestate, prealabil examinării chestiunilor de fond, cum este cazul susţinerilor cum că pârâta, Curtea de Conturi a României, şi-a depăşit competenţele atunci când a controlat Fondul de contragarantare ori că anumite dispoziţii legale nu îi sunt aplicabile, prima instanţă nu s-a pronunţat sau a făcut-o într-un mod insuficient sau a copiat susţinerile pârâtei din întâmpinare . În acest fel însă, instanţa de judecată nu a furnizat un răspuns efectiv susţinerilor reclamantului, conform rigorilor art. 425 din C. proc. civ.

Întemeiate sau nu, susţinerile respective constituie "nucleul dur" al apărărilor formulate, esenţa argumentaţiei acestuia în scopul dovedirii nelegalităţii actelor infralegislative contestate, examinarea lor efectivă de către judecătorul cauzei fiind obligatorie în vederea respectării exigentelor legale referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că în speţă sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ceea ce atrage casarea sentinţei primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare. Având în vedere această soluţie cu privire la recursul declarat de către reclamant, Înalta Curte urmează să admită şi recursul formulat de către intervenient, dat fiind că procesul se va relua în faţa primei instanţe de judecată, fără a mai fi necesară examinarea criticilor dezvoltate de către acesta din urmă în privinţa sentinţei instanţei de fond. Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de fond urmează să examineze şi apărările dezvoltate în cadrul recursurilor de faţă.

Aşa fiind, conform art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul Fondul Român de Contragarantare SA şi de intervenientul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri) împotriva Sentinţei civile nr. 589 din 4 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2019.

GGC - LM