Suspendability of administrative tax proceedings for decisive criminal impact under fiscal procedure code

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi Fiscal la data de 13 iulie 2015 reclamanta SC A. SRL, societate în faliment, prin administrator special B., cu viza lichidatorului judiciar C., a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată de reclamantă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 2213 din 24 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât:

- a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare de Contestaţiilor;

- a anulat Decizia nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor;

- a obligat pârâta la soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei de imputare nr. x/584 din 23 septembrie 2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, a arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca "nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie de fond prevăzuta de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv nu s-a justificat condiţia ca infracţiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă", hotărârea pronunţată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prima instanţă nu a observat faptul că în cea mai mare parte a cererii de chemare în judecată, prin care se solicită obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate, se invocă motive ce ţin de legalitatea actelor atacate şi nu motive care să demonstreze nelegalitatea hotărârii de suspendare a soluţionării contestaţiei.

În mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu se impunea suspendarea soluţionării contestaţiei pana la soluţionarea definitiva a sesizării penale, cât timp chestiunea supusă dezbaterii în contestaţia ce a fost suspendată vizează o chestiune ce ţine în mod clar de aplicarea normelor fiscale.

Interdependenţa dintre sesizarea organului de urmărire penală şi soluţia ce urmează a fi data în procedura administrativă constă în faptul că în urma verificărilor în speţă se pune problema realităţii operaţiunilor desfăşurate de reclamanta, având drept consecinţă diminuarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

Organele de inspecţie fiscală au considerat că nu se probează realitatea tranzacţiilor înregistrate de societate, în fapt majorându-se nejustificat TVA deductibilă.

Ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate, s-a constatat că în perioada supusă inspecţiei fiscale, reclamanta a efectuat achiziţii de aluminiu de la diverşi operatori economici care nu pot justifica provenienţa mărfii comercializate, deoarece au înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii efectuate de la societăţi care, fie erau inactive la datele înscrise în facturi, fie nu recunosc tranzacţiile având alte obiecte de activitate, fie erau cu activitatea suspendată la datele din facturi sau erau societăţi de tip "fantomă".

În consecinţă, având în vedere prevederile art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, organele de inspecţie fiscală au stabilit că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferentă facturilor emise de societăţile menţionate, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1), art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), art. 155 alin. (5) şi art. 158 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, stabilind TVA suplimentar de plată în sumă de 11.793.363 RON, pentru care au fost calculate accesorii aferente în sumă totală de 2.087.187 RON, conform prevederilor art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

De asemenea, organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Olt au întocmit şi transmis către Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt Sesizarea penală nr. 4341/30.09.2014 împreună cu Procesul-verbal nr. x din 30 septembrie 2014, solicitând începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 8 şi art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Practica judiciară a calificat operaţiunile fictive ca fiind operaţiuni care constau în disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În acest sens, operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înalta Curte a precizat că înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ", astfel cum se precizează în considerentele Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată în recurs de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, descriere care se circumscrie speţei.

Afirmaţiile privind existenţa documentelor justificative pentru operaţiunile desfăşurate nu sunt de natură să conducă la pronunţarea unei soluţii favorabile contribuabilului, întrucât numai organele de cercetare şi urmărire penală, în cadrul competenţelor de care dispun, pot stabili dacă operaţiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidenţiate în contabilitatea contestatoarei reflectă realitatea operaţiunilor.

În acest sens, organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere faptul că au considerat că operaţiunile efectuate au implicaţii fiscale pentru care se ridică problema realităţii operaţiunilor declarate, respectiv ascunderea sursei impozabile, cu consecinţa diminuării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

În conformitate cu jurisprudenţa CJUE, orice artificiu care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorat şi situaţia anterioară artificiului respectiv va fi restabilită (CEJ - Cauza 255/2002 Halifax & alţii).

Prin Decizia nr. 72 din 28 mai 1996, Curtea Constituţională a reţinut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., devenit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o".

Cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă.

Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ţine în loc civilul", procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare.

Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

În acelaşi sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 95/2011 de către Curtea Constituţională prin care se retine că "în ceea ce priveşte posibilitatea organului de soluţionare a contestaţiei de a suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situaţie este firesc ca procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [...]".

3.2. Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, prin recursul formulat, a solicitat, în temeiul art. 489 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza în temeiul prevederilor art. 498 din C. proc. civ., respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de SC A. SRL, având în vedere următoarele:

Prin Decizia nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor, în conformitate cu art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de SC A. SRL până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă;

Între stabilirea creanţelor fiscale cu titlu de impozit pe profit şi TVA în sumă totală de 13.880.550 RON din Decizia de impunere nr. x din 23 septembrie 2014, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 23 septembrie 2014 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite de reprezentanţii societăţii există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei dedusă judecăţii. Legătura strânsă dintre posibilul caracter infracţional al faptelor şi soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei constă în necesitatea ca organul de soluţionare a contestaţiilor să stabilească mai întâi realitatea operaţiunilor economice în baza cărora au fost stabilite obligaţiile bugetare contestate şi asupra cărora urmează să se pronunţe organele de cercetare penală.

Este o necesitate ca organul de soluţionare a contestaţiilor să stabilească mai întâi realitatea operaţiunilor economice în baza cărora au fost stabilite obligaţiile bugetare contestate şi asupra cărora urmează să se pronunţe organele de cercetare penală.

Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfăşurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Acestea au fost motivele pentru care organele administrative au apreciat că nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de finalizarea soluţionării penale. Prioritatea de soluţionare în speţă o au organele de cercetare penală care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptului ce atrage plata la bugetul statului a creanţelor datorate şi constatate în virtutea faptei infracţionale. Valoarea foarte mare a obligaţiilor fiscale reţinute ca datorate de către intimată întăresc ideea pronunţării cu întâietate a elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârea Fini H. -C.32/03, Kittel şi Recolta Recycling - C - 439/04 şi C - 440/04, Mahayben şi David C - 80/11 şi C -142/11 şi Bonik - C-285/11.)

Justa înţelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţia laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

A proceda altfel, ar însemna să se ignore cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de cercetare penală în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constatându-se indiciile săvârşirii unor infracţiuni, fapt ce poate conduce ia o contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă, care poate determina afectarea prestigiului justiţiei şi a ordinii publice, cu consecinţele ce decurg din această situaţie.

Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului declarat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată, intimata-reclamantă SC A. SRL, societate în faliment, prin lichidatorul judiciar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

5. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost sesizată cu cererea reclamantei SC A. SRL, societate în faliment, prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată de reclamantă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 23 septembrie 2014 a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 23 septembrie 2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, acte prin care s-au calculat în sarcina contestatoarei obligaţii fiscale în sumă totală de 13.880.550 RON.

Împotriva acestor acte de control s-a formulat contestaţie, iar prin Decizia nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în conformitate cu art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

S-a avut în vedere că, prin Adresa nr. x din 30 septembrie 2014, organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt plângerea penală împreună cu întreaga documentaţia întocmită ca urmare a verificărilor efectuate în legătură cu realitatea şi legalitatea activităţii reclamantei, apreciind că nu se probează realitatea tranzacţiilor încheiate de societatea reclamantă, în fapt majorându-se nejustificat TVA deductibilă.

Se reţine, în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei, că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 23 septembrie 2014, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/23.09.2014 contestată, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, întrucât s-a constatat că reclamanta a efectuat achiziţii de aluminiu de la diverşi operatori economici care nu pot justifica provenienţa mărfurilor comercializate, deoarece au înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii efectuate de la societăţi care, fie erau inactive la datele înscrise în facturi, fie nu recunosc tranzacţiile având alte obiecte de activitate, fie erau cu activitatea suspendată la datele din facturi sau erau societăţi de tip "fantomă".

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, reţinând, în raport de conţinutul actului de sesizare a organelor de cercetare penală dar şi de cele rezultate din raportul de inspecţie fiscală că în cauză, că nu este îndeplinită cea de a doua condiţie, de fond, prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv pârâta nu a justificat condiţionalitatea ca infracţiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Prima instanţă a apreciat că pronunţarea cu prioritate, spre exemplu, a instantei de contencios administrativ asupra realităţii tranzacţiilor analizate în cadrul raportului de inspecţie fiscală nu ar împieta asupra cercetării penale în desfăşurare, eventualele constatări definitive ale instanţei de contencios administrativ cu privire la reclamantă reprezentând o chestiune prealabilă de care organele penale vor ţine cont în stabilirea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală cu care au fost sesizate.

Aşadar, cât timp chestiunea supusă dezbaterii în contestaţia ce a fost suspendată de organele penală vizează o chestiune ce ţine în mod clar de aplicarea normelor fiscale, prima instanţă a conchis că nu se impunea suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea definitivă a sesizării penale sus-menţionate.

De asemenea, a avut în vedere că la 2 ani de la data sesizării nu exista nici măcar o soluţie de sesizare a instanţelor de judecată cu săvârşirea unor infracţiuni.

Prima instanţă a mai constatat că, deşi îndeplinirea condiţiei înrâuririi hotărâtoare ar fi putut fi reţinută prin simplu fapt că aceleaşi fapte care fac obiectul deciziei de impunere contestate în prezenta cauză ar face obiectul analizei şi cadrul dosarului penal, oportunitatea acestei măsuri nu se impunea nici faţă de invocarea puterii de lucru judecat de către reclamantă a Sentinţei nr. 2546/2012 a Tribunalului Olt, ce are caracter definitiv, sentinţa ataşată l dosar.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-pârâte, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte împărtăşeşte statuările primei instanţe, în sensul că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pot constitui temei al suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existenţa faptei, identitatea şi vinovăţia autorului să constituie în sine un temei pentru soluţionarea procedurii administrative.

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei de "înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă", ca premisă în vederea aplicării dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte aminteşte că norma legală impune organelor administrativ fiscale să dezvolte argumentele pentru care soluţionarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenţei sau după caz, a inexistenţei infracţiunii sesizate (în speţă evaziunea fiscală) este necesară pentru a dezlega raportul juridic de drept fiscal cu care au fost învestite, pornind de la concluziile anchetei penale, condiţie ce nu este îndeplinită în cauză.

În cauză, organul fiscal nu arată motivat care este legătura de cauzalitate între obligaţiile fiscale contestate în procedura administrativă şi stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni, şi care este înrâurirea hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Contrar dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , care reclamă o decizie "motivată" a organului care soluţionează contestaţia administrativă, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele Deciziei nr. 412 din 18 decembrie 2014, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, la strânsa dependenţă care ar exista între soluţia fiscală şi cea penală vizează constatările organelor de control a căror realitate urmează să fie tranşată de organele de cercetare penală.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de societatea controlată, determinând stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare prin emiterea unui act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului, pe aceeaşi bază factuală, pe motiv că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Având în vedere că la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare organul de control şi-a exercitat dreptul de apreciere conferit de art. 6 alin. (1) C. proc. fisc. , coroborat cu 11 alin. (1) din C. fisc. , organul de soluţionarea a contestaţiei trebuia să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi, în temeiul dispoziţiilor de drept fiscal aplicabile, şi, în virtutea aceluiaşi drept de apreciere, să se pronunţa cu privire la realitatea sau conţinutul economic al operaţiunilor efectuate. Această soluţie trebuia fundamentată pe analiza activităţii economice desfăşurate de societate, cu valorificarea jurisprudenţei Înaltei Curţi şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât, în raport de constatările organului de control fiscal, o eventuală stabilire a răspunderii penale nu ar fi de natură să conducă la agravarea, ci eventual la confirmarea răspunderii fiscale stabilite în sarcina contribuabilului.

Exercitarea dreptului de apreciere în analiza documentelor prezentate de societate pentru justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului (a necesităţii achiziţiilor efectuate prin prisma scopului economic declarat) permite organului de soluţionare a contestaţiei administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că acestea nu sunt apte să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea, cu consecinţa recalificării sau înlăturării unor tranzacţii, însă stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare în acest temei nu este condiţionată de constatarea instanţei penale cu referire la existenţa elementelor constitutive ale unor infracţiuni.

Înalta Curte împărtăşeşte şi concluzia primei instanţe, în sensul că oportunitatea acestei masuri nu se impunea nici fata de invocarea de către reclamantă a puterii de lucru judecat a Sentinţei nr. 2546/2012 a Tribunalului Olt, prin care s-a analizat, în cadrul considerentelor, şi situaţia intervenientei SC A. SRL, cu privire la aceleaşi operaţiuni economice, şi s-a reţinut că nu poate conduce la concluzia că operaţiunile economice nu au fost realizate în realitate faptul că furnizorii reclamantei au ţinut o contabilitate necorespunzătoare şi nici formularea de sesizări penale cu privire la aceştia, cat timp respectivele operaţiuni au fost înregistrate în contabilitate, au fost achitate obligaţiile fiscale şi furnizorii, plata fiind făcută de cele mai multe ori prin tranzacţii bancare.

Prima instanţă a respins în mod corect apărarea paratelor în sensul ca această hotărâre judecătorească este nerelevată, având ca obiect doar verificarea deciziei Curţii de Conturi, deoarece reclamanta a fost parte în dosar ca intervenienta şi au fost analizate aspecte comune cu cele ce fac obiectul deciziei de impunere împotriva căreia reclamanta a formulat contestaţia formulata, sentinţa invocata beneficiind de putere de lucru judecat.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (30 septembrie 2014) şi până la data soluţionării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a valida soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituţional al reclamantei de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii deciziei de impunere, emisă în sarcina sa şi se perpetuează starea de aşteptare a unei soluţii în cauza penală, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului, de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că în mod corect a apreciat prima instanţă că se impune obligarea organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat şi la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt împotriva Sentinţei nr. 2213 din 24 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2019.

GGC - LM