Insurance Fund’s authority to cap vehicle repair indemnities at representative service rates versus documented specialized unit costs under ASF Norm 23/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 30 august 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1485 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 5 august 2016, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.176 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 3963 din 12 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât:

- a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a anulat în parte Decizia nr. 1485 din 5 august 2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv art. 2;

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.176 RON;

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei şi respingerea contestaţiei formulate de intimatul-reclamant.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015.

Sumele plătite de FGA, ca urmare a soluţionării cererilor care îi sunt adresate, sunt înscrise în tabelul creditorilor împotriva asigurătorului falit, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Singurul scop al constituirii şi funcţionării Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător şi, fiind un instrument public de garantare, Fondul este obligat sa procedeze la circumstanţierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituita în dauna efectiv suferită, aceasta fiind raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de dauna de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015.

Acesta este şi criteriul pe baza căruia FGA instrumentează dosarele de daună şi acordă despăgubiri creditorilor de asigurare, FGA nefiind ţinut în analiza dosarelor de daună de preţurile practicate de anumite unităţi reparatoare, aceasta situaţie fiind aplicabilă asigurătorilor care sunt autorizaţi şi sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

În analizarea cererilor de plată, FGA se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţele între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia, în sensul de a da posibilitatea ca totalitatea cererilor să fie satisfăcute chiar dacă este vorba de creditori de asigurări ai unui asigurător cu o cotă mare de piaţă - cazul B.- sau de situaţia în care trebuie îndestulate cereri de plată pentru mai mulţi asigurători în faliment.

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, obligaţia fiind născuta din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi, de aceea, plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia printr-o procedură administrativă, prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi ale Normei nr. 16/2015.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Prin urmare FGA nu poate plăti pur şi simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, şi nici cele pretinse prin cererile de plată pretinse de petenţi, ci este obligat să facă propria evaluare şi să acţioneze diligent cu sumele care îi stau la dispoziţie, respectând principiul echităţii şi rezonabilităţii, fapt pentru care nu poate agrea preturile practicate de unităţile de specialitate dacă se observă o discrepanţă majoră între preţurile sau tarifele practicate de acestea.

Aceasta este şi situaţia dosarului de faţă, când, din analiza comparativă făcută, a rezultat că între preţurile practicate de unitatea service C. SRL şi cel al reprezentantei D. este o discrepanţă considerabilă în ce priveşte tariful aferent manoperei operaţiunilor de tinichigerie şi a celor de vopsitorie necesare a fi efectuate pentru a readuce autovehiculul intimatului la starea anterioară accidentului, rezultând o diferenţă de 3176,89 RON, respinsă astfel la plată.

Raportat la cele învederate, faţă de faptul ca FGA nu este un asigurător şi nu reia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, a faptului că FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi a faptului că legiuitorul l-a obligat să facă propria analiza şi propria instrumentare a dosarele de dauna, consideră că a procedat cu respectarea prevederilor Legii 213/2015 şi a Normei 16/2015, acordând despăgubirea în baza unei atente analize, astfel că, între prestaţia ce se impunea a se executa pentru a aduce autovehiculul în starea anterioară accidentului şi valoarea acesteia să existe un echilibru just, care respectă principiul echităţii şi rezonabilităţii în soluţionarea tuturor cererilor care ne sunt adresate.

Fata de cele de mai sus, solicită admiterea recursului formulat,

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală, arătând în motivare următoarele:

Decizia de respingere parţială a cererii de plată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale Normei ASF nr. 23/2014 - în vigoare la data producerii evenimentului asigurat - din a căror interpretare rezulta fără echivoc faptul că recurentul-pârât nu este îndreptăţit sa fixeze preturi maximale ale componentelor şi materialelor şi/sau a tarifului manoperei practicat de către unităţile de specialitate, presupusul "tarif acceptat" fiind lipsit de orice temei juridic.

1. Pentru stabilirea despăgubirilor, recurentul-pârât este obligat să aplice dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Ordinul ASF nr. 23/2014. Service-ul care a efectuat reparaţiile la autovehiculul intimatului-reclamant are statut de unitate de specialitate în sensul art. 51 alin. (6) din Norma ASF nr. 23/2014, iar acest fapt nu a fost contestat de către recurentul-pârât. Pe cale de consecinţă, acesta era obligat să stabilească costul reparaţiilor pe baza documentele justificative emise de această unitate de specialitate.

2. Cu titlu de excepţie, stabilirea cuantumului despăgubirilor utilizând preturile pentru componente, materiale şi manopera prevăzute într-un sistem de specialitate pentru evaluarea daunelor (bază de date), este posibilă doar în doua situaţii:

a. În situaţia prevăzuta la art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 respectiv, atunci când se solicită plata despăgubirilor înainte de efectuarea reparaţiilor, situaţie ce nu se identifică în cauză, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată către asigurătorul în faliment după efectuarea reparaţiilor de către unitatea reparatoare, la dosarul de daună existând şi un proces-verbal de inspecţie post reparaţie;

b. În situaţia în care unitatea reparatoare şi asigurătorul stabilesc de comun acord ca pentru calcularea cuantumului despăgubirii să aibă în vedere preturile pentru componente, materiale şi manopera prevăzute într-un sistem de specialitate, de asemenea, împrejurare ce nu poate fi reţinută, întrucât la data emiterii documentelor justificative de către unitatea reparatoare intre aceasta şi asigurător nu a existat o astfel de convenţie de colaborare.

În consecinţă, întocmirea unui deviz de reparaţii utilizând parametrii unui sistem de specialitate, în cazul de fata E., fără a fi îndeplinita niciuna dintre condiţiile mai sus prezentate, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv a art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

3. Instanţa de control judiciar urmează sa constate ca noţiunea de "unitate reparatoare de reprezentanţă" nu se regăseşte în textul de lege aplicabil în materie.

În acest sens, invocă dispoziţiile exprese ale art. 51 din Norma nr. 23/2014, din care rezulta faptul ca unităţile reparatoare nu sunt împărţite în categorii (reprezentanţă şi non-reprezentanţă), pe cale de consecinţă, nici preţurile practicate de acestea nu pot fi analizate în funcţie de un anumit statut al unităţii reparatoare respective.

Mai mult, chiar legiuitorul, prin Norma ASF nr. 2/2015, dându-şi seama de caracterul profund anticoncurenţial al unei astfel de reglementari, la data de 16 ianuarie 2015 a procedat la abrogarea alin. (5) de la art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Art. 51 alin. (5) Norma ASF nr. 23/2014 " Preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preturile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanţii din România ai acestora."

Recurentul-parat susţine faptul ca nu este ţinut în analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unităţi reparatoare, "această situaţie fiind aplicabila asigurătorilor care sunt autorizaţi şi sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici". Practic, susţine ca nu are obligaţia de a aplica întocmai dispoziţiile exprese ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit acestei susţineri, recurentul-parat insistă să convingă instanţa asupra faptului că, deşi este ţinut să respecte normele aplicabile în materie, pe care le recunoaşte, cu ocazia soluţionării cererii de plata este îndreptăţit sa încalce aceste norme, întrucât, pe de o parte, nu este asigurător, iar pe de altă parte, are în vedere modul de constituire a resurselor sale financiare.

Efectul direct al nerespectării dispoziţiilor legale aplicabile în materie, constă în chiar înfrângerea scopului pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum acesta este prevăzut la art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, prima teză, astfel: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

La această dată, recurentul-reclamant are calitatea de debitor al unităţii reparatoare care a efectuat reparaţiile la autovehiculul avariat, pentru contravaloarea lucrărilor prestate şi neachitate.

Concluzionând, susţine că recurentul pârât era obligat sa procedeze la soluţionarea cererii de plată în baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate, care se regăsesc la dosarul de daună, prin raportare la dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014, apărările invocate de acesta fiind lipsite de orice temei de drept.

II. Soluţia instanţei de recurs

5. Aspecte de fapt şi de drept relevante.

Instanţa de contencios administrativ a fost sesizată cu cererea reclamantului A. prin care s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1485 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 05.08.2016, obligarea paratei la plata sumei de 3.176 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Decizia nr. 1485 din 5 august 2016, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamantul A. pentru suma de 9.230,84 RON (art. 1) şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.176,89 RON (art. 2).

Pentru a pronunţa această soluţie, s-au învederat următoarele:

"În cadrul instrumentării dosarului de daună, s-a constatat că nu se justifică acordarea sumei de 3.176,89 RON, reprezentând diferenţa dintre tarifele şi preţurile practicate de unitatea service reparatoare care a realizat reparaţia şi cele practicate de unităţile service de reprezentanţă. Preţurile practicate de unitatea service care a realizat reparaţia pentru acest dosar de daună depăşesc tarifele unităţilor service de reprezentanţă ale mărcii autoturismului avariat.

Astfel, se acceptă la plată: 1190 RON - manoperă tinichigerie (100 RON/h), 640 RON - manoperă vopsitorie (100 RON/h), 3.792,83 RON - piese de schimb, 1.821,40 RON - material vopsitorie şi 1.786,61 RON - TVA aferent.

În analizarea cererilor de plată, FGA se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţa între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia. În acest sens, se consideră un preţ serios cel practicat de unităţile service de reprezentanţă".

Soluţia a fost justificată, în drept, prin dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privitoare la scopul FGA, pe considerente referitoare la faptul că între valoarea prestaţiei executate şi preţul plătit trebuie să existe un echilibru.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului, reţinând, următoarele considerente:

- Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor:

"În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă"

- Deopotrivă, conform dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.(...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

- Interpretarea logică şi sistematică a acestor norme impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, iar refuzul pârâtului nefiind întemeiat pe nicio normă legală, demersul de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

- Preţul pretins de 12.407,73 RON nu este neserios ori nerezonabil în raport de cel apreciat ca adecvat de către pârât, respectiv cel de 9.230,84 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 3.176,89 RON, respinsă la plată, rezultată din reducerea contravalorii manoperei (tinichigerie şi vopsitorie), decizia litigioasă şi documentaţia administrativă aferentă nu arată modalitatea de determinare în concret a acesteia şi elementele la care pârâtul s-a raportat.

- În lipsa unor astfel de repere, instanţa de contencios administrativ nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalităţii dar nici sub aspectul oportunităţii admiterii în parte a cererii de despăgubire, nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective şi echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de acesta.

- Art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 nu poate fi interpretat în sensul unui temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către instituţia pârâtă, întrucât nu reglementează ipoteza solicitării unor preţuri mai mari pentru execuţia lucrărilor de reparaţie decât cele practicate de unitatea service de reprezentanţă. Potrivit acestei norme, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

- Este neîntemeiată apărarea pârâtului, în sensul că nu preia, în mod integral, absolut, poziţia asigurătorului falit şi, prin urmare, toate obligaţiile patrimoniale ale acestuia în considerarea prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege".

- În aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, numai lipsa fondurilor băneşti la momentul plăţii ar putea fi un motiv temeinic pentru plata parţială, apărare care nu a fost formulată şi dovedită în cauză. Sub această rezervă, deci, în măsura în care există posibilităţi băneşti, pârâtul avea obligaţia să achite indemnizaţiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

- Referitor la faptul că preţul pretins de reclamant nu ar fi fost achitat, suma fiind doar estimată de o unitate service, acest motiv este neîntemeiat, în primul rând, întrucât motivul nu se regăseşte în decizia contestată, fiind exprimat ulterior, prin întâmpinare, în al doilea rând, nicio normă legală nu impune ca suma pretinsă să fi fost achitată, o astfel de cerinţă este contrară raţiunii pentru care a fost încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă, iar în al treilea rând, pârâtul a acceptat la plată suma de 9.230,84 RON, fără a reţine neplata în prealabil a acesteia ca un impediment soluţionării favorabile a cererii reclamantului.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015, având în vedere faptul că, raportat la scopul constituirii şi funcţionării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, este obligat sa procedeze la circumstanţierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită. Consideră că raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de dauna de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015, fără a fi ţinut de analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unităţi reparatoare, îi permite să se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia.

Înalta Curte împărtăşeşte statuările primei instanţe, în sensul că interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, respectiv a dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, aşa fiind, demersul acestuia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echităţii nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susţinerea în sensul că FGA nu poate plăti pur şi simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat sa facă propria evaluare şi sa acţioneze diligent cu sumele care ii stau la dispoziţie, respectând principiul echităţii şi rezonabilităţii sau că nu poate agrea preturile practicate de unităţile de specialitate dacă observă o discrepanta majoră intre preturile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depăşirea marjei de apreciere care îi revine în operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operaţiunea de diminuare a costului reparaţiilor faţă de cel rezultat de documentul justificativ eliberat de unitatea de specialitate, prima instanţă a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalităţii dar nici sub aspectul oportunităţii admiterii în parte a cererii de despăgubire şi nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective şi echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între preţurile practicate de unitatea service C. SRL şi cel al reprezentanţei D., care în opinia recurentului pârât a evidenţiat o discrepanţă considerabilă în ce priveşte tariful aferent manoperei lucrărilor de tinichigerie şi de vopsitorie necesare, având ca rezultat diferenţa de 3176,89 RON, respinsă astfel la plată, excede limitele obligaţiei de diligenţă ce-i revin Fondului în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la cele reţinute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit şi, ca atare, este obligat să facă propria analiza şi propria instrumentare a dosarele de dauna, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptăţească să ignore costul reparaţiilor, aşa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei nr. 3963 din 12 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2019.

GGC - LM