State Aid Compensation for Natura 2000 Forest Restrictions: Necessity of Domestic Methodological Norms and EU Commission Approval

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererile de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 decembrie 2014, sub nr. x/2015, reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Timişoara, a solicitat:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 827.351,44 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafaţa de pădure de 1472,60 ha (UP III Rau Ses - 24,30 ha şi UP V Lăpuşnic - 1448,30 HA), situate în zona de conservare totală a Parcului Naţional Retezat, în zona/tipul funcţional T1 şi T2, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2013;

- plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, în cuantum de 827.351,44 RON, începând cu data de 7 ianuarie 2014, data la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat cererea nr. x din 7 ianuarie 2014 către A., până la plata efectivă a debitului principal;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 aprilie 2015, astfel cum a fost îndreptată prin cererea de îndreptare eroare materială depusă la data de 26 mai 2015, reclamanta Academia Română a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că:

- a solicitat şi anularea Adresei nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice), prin care s-a comunicat refuzul nejustificat cu privire la avizarea şi acordarea despăgubirilor şi a dobânzilor aferente anului 2013;

- a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Mediului şi Pădurilor.

1.2. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Timişoara, a solicitat:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 716.771,97 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafaţa de pădure de 1472,60 ha (UP III Rau Ses - 24,30 ha şi UP V Lăpuşnic - 1448,30 HA), situate în zona de conservare totală a Parcului Naţional Retezat, în zona/tipul funcţional T1 şi T2, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2012;

- plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, în cuantum de 716.771,97 RON, începând cu data de 16 decembrie 2013, dată la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat cererea nr. x din 16 decembrie 2013 către A., până la plata efectivă a debitului principal;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data 06 mai 2015, reclamanta Academia Română a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că:

- a solicitat şi anularea Adresei nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice), prin care s-a comunicat refuzul nejustificat cu privire la avizarea şi acordarea despăgubirilor şi a dobânzilor aferente anului 2012;

- a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Mediului şi Pădurilor.

1.3. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 6 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Timişoara, a solicitat:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 717.402,37 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafaţa de pădure de 1472,60 ha (UP III Rau Ses - 24,30 ha şi UP V Lăpuşnic - 1448,30 HA), situate în zona de conservare totală a Parcului Naţional Retezat, în zona/tipul funcţional T1 şi T2, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2011;

- plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, în cuantum de 717.402,37 RON, începând cu data de 16 decembrie 2013, data la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat Cererea nr. x din 16 decembrie 2013 către A., până la plata efectivă a debitului principal;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 aprilie 2015, reclamanta Academia Română a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că:

- a solicitat şi anularea Adresei nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice), prin care s-a comunicat refuzul nejustificat cu privire la avizarea şi acordarea despăgubirilor şi a dobânzilor aferente anului 2011;

- a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Mediului şi Pădurilor.

1.4. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 6 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Timişoara, a solicitat:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 807.644,34 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafaţa de pădure de 1472,60 ha (UP III Rau Ses - 24,30 ha şi UP V Lăpuşnic - 1448,30 HA), situate în zona de conservare totală a Parcului Naţional Retezat, în zona/tipul funcţional T1 şi T2, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2010;

- plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, în cuantum de 807.644,34 RON, începând cu data de 16 decembrie 2013, data la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat Cererea nr. x din 16 decembrie 2013 către A., până la plata efectivă a debitului principal;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 mai 2015, reclamanta Academia Română a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că:

- a solicitat şi anularea Adresei nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice), prin care s-a comunicat refuzul nejustificat cu privire la avizarea şi acordarea despăgubirilor şi a dobânzilor aferente anului 2010;

- a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Mediului şi Pădurilor.

2. Conexarea cererilor de chemare în judecată

Prin încheierea de şedinţă din 27 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de conexitate şi a dispus conexarea Dosarelor nr. x/2015, nr. y/2015 şi nr. 87/30/2015, la Dosarul nr. x/2015.

3. Soluţionarea conflictului negativ de competenţă

Prin Sentinţa civilă nr. 930 din 16 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 234 din 28 septembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict.

Prin Decizia nr. 3809 din 26 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

4. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 83 din 28 martie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererile conexate, astfel cum au fost precizate, formulate de reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Timişoara (actual Garda Forestieră Timişoara) şi Ministerul Mediului şi Pădurilor, obligând pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor să plătească reclamantei compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, în cuantum de: 807.644,34 RON pentru anul 2010, 717.402,37 RON pentru anul 2011, 717.771,97 RON pentru anul 2012 şi 827.351,44 RON pentru anul 2013.

Totodată, prima instanţă a obligat pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor la plata dobânzilor legale aferente sumelor mai sus-menţionate, începând cu data de 2 iulie 2014 şi până la plata efectivă a debitelor şi a respins, în rest, acţiunea.

5. Calea de atac exercitată în cauză

5.1. Împotriva Sentinţei civile nr. 83 din 28 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Garda Forestieră Timişoara (fostă Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Timişoara), întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În dezvoltarea recursului, pârâta a criticat hotărârea fondului întrucât nu a avut în vedere Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. x/2015, ale cărei considerente corespund răspunsurilor comunicate reclamantei şi apărărilor invocate prin întâmpinările depuse de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în prezent, nu există bază legală pentru acordarea compensaţiilor, în lipsa hotărârii de guvern prin care să fie aprobate normele metodologice, având în vedere că, după intrarea în vigoare a O.G. nr. 14/2010, normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 861/2009 nu mai produc efecte. Procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, până în prezent, prin adoptarea hotărârii de guvern.

5.2. Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 7 iunie 2018, recurenta-pârâtă Garda Forestieră Timişoara a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile vizând acordarea contravalorii produselor de masă lemnoasă, aferente anilor 2010 şi 2011.

Recurenta-pârâtă a susţinut că excepţia poate fi invocată în faza procesuală a recursului, în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958 şi a Deciziilor nr. 1/2014 şi nr. 3/2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, iar termenul general de prescripţie de 3 ani este împlinit, întrucât reclamanta s-a adresat instanţei de judecată în anul 2015, solicitând obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor aferente anilor 2010 şi 2011.

6. Apărările formulate în cauză

6.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 02 august 2016, intimata-reclamantă Academia Română a susţinut nulitatea recursului declarat în cauză, din perspectiva netimbrării căii de atac, a nemotivării şi neindicării motivelor de casare, a nedepunerii delegaţiei consilierului juridic, precum şi ca urmare a nerespectării termenului de declarare a căii de atac, în acest din urmă caz intimata-reclamantă arătând că nu mai susţine problema tardivităţii declarării căii de atac, în situaţia în care recurenta-pârâtă a respectat termenul legal prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanţă a respectat prevederile Legii nr. 157/2005 prin care România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi României la uniunea Europeană, iar în raport de dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prevederile Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

6.2. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 22 iunie 2018, intimatul-pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta Garda Forestieră Timişoara, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

7. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., cuprinzând concluzia admisibilităţii căii de atac, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 23 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin aceeaşi încheiere s-a dispus rectificarea citativului, în sensul menţionării, în calitate de intimat-pârât, a Ministerului Apelor şi Pădurilor, în locul Ministerului Mediului şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice), în raport de modificările succesive de ordin legislativ, survenite prin adoptarea O.U.G. nr. 96/2012, O.U.G. nr. 86/2014 şi O.U.G. nr. 1/2017.

Prin Rezoluţia din 22 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

8. În ceea ce priveşte apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, referitoare la neîndeplinirea cerinţelor de admisibilitate ale cererii de recurs, Înalta Curte reţine că, prin concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, potrivit art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a reţinut că recursul este admisibil.

Astfel, în verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, s-a reţinut că recursul este scutit de obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, că este respectat termenul pentru declararea căii de atac, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi că este îndeplinită cerinţa motivării recursului, criticile de nelegalitate formulate fiind circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea intimatei-reclamante privitoare la neîndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de a anexa, la cererea de recurs, delegaţia consilierului juridic, conform art. 486 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această delegaţie nu este necesară întrucât recursul poartă semnătura reprezentantului legal al instituţiei, alături de cea a consilierului juridic, iar prin Decizia nr. 485/2015, Curtea Constituţională a decis că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a II-a, ale art. 84 alin. (2), precum şi ale art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., cu referire la menţiunile ce decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic.

Prin urmare, cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 486 - 488 C. proc. civ., aspectele de nulitate a căii de atac, invocate de intimata-reclamantă din perspectiva netimbrării, nemotivării, nerespectării termenului de declarare a căii de atac şi nedepunerii delegaţiei consilierului juridic, fiind neîntemeiate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Garda Forestieră Timişoara este fondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă Academia Română a solicitat instanţei de contencios administrativ cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor de a plăti compensaţiile solicitate pe perioada 2010-2013, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor forestiere aflate în zona de protecţie de tip T1 şi T2 din siturile Parcul Naţional Retezat şi Munţii Retezat, parte a sitului Natura 2000.

Contrar soluţiei primei instanţe, care a reţinut caracterul nejustificat al acestui refuz, instanţa de control judiciar consideră că poziţia exprimată de recurentul-pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor este una justificată, în raport de cadrul normativ incident atât la momentul soluţionării cererii în procedura administrativă ce a generat emiterea actului administrativ atipic, cât şi pe parcursul soluţionării dosarului, până la pronunţarea unei decizii definitive în cauză.

II.1. Situaţia de fapt

Reclamanta Academia Română este proprietara suprafeţei de 2722,20 ha pădure, situate în zona de conservare totală a Parcului Naţional Retezat, în zona/tipul funcţional T1 şi T2, potrivit titlului de proprietate nr. x/22 decembrie 2008.

Din totalul acestei suprafeţe, o suprafaţă de 1472,60 ha a fost cuprinsă în aria protejată a Reţelei Ecologice Europene Natura 2000 în România, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 1964/2007 al Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile (actual Ministerul Apelor şi Pădurilor), Anexa nr. 1, pct. 217 ROSCI0217 - Situl Parcul Naţional Retezat şi pct. 0084 ROSCI0084 - Situl Munţii Retezat, având rol de păduri de protecţie situate în zone de tip funcţional T1 şi T2 (zonele de protecţie absolută - rezervaţii ştiinţifice şi peisagistice, respectiv zonele care fac obiectul unui regim de conservare specială - păduri seculare, virgine sau semivirgine), aspecte necontestate în cauză de către pârât şi atestate de înscrisurile de la dosar.

În considerarea calităţii de proprietară, reclamanta a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Timişoara cererile emise sub nr. x, nr. y şi nr. z din 16 decembrie 2013, respectiv sub nr. x din 07 ianuarie 2014 şi înregistrate sub nr. x, nr. 8597, nr. 8598 din 18 decembrie 2013, respectiv sub nr. x din 09 ianuarie 2014, înaintând centralizatorul suprafeţelor ce se încadrează în prevederile legii pentru acordarea compensaţiilor şi solicitând ajutorul de stat aferent anilor 2010, 2011, 2012 şi 2013.

Prin Adresa nr. x din 26 mai 2014, pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Timişoara (actual Garda Forestieră Timişoara) a adus la cunoştinţa reclamantei refuzul plăţii compensaţiilor solicitate cu titlu de ajutor de stat, aferente anilor 2010 - 2013, refuz menţinut şi prin Adresa nr. x din 2 iulie 2014, emisă de pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice (actual Ministerul Mediului şi Pădurilor) ca răspuns la plângerile prealabile formulate de reclamantă cu privire la Adresa nr. x din 26 mai 2014.

Ca urmare a refuzului acordării compensaţiilor, reclamanta a sesizat instanţa de judecată, solicitând obligarea autorităţii ministeriale la plata sumelor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară în anii 2010, 2011, 2012 şi 2013, precum şi la plata dobânzii aferente.

II.2. Scurtă prezentare a cadrului legislativ

II.2.1. Cadrul legislativ comunitar

a) În temeiul art. 107 alin. (1) din TFUE, sunt incompatibile cu piaţa internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

b) Conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier în perioada 2007 - 2013 (paragraful 176), Comisia va declara ajutorul de stat pentru împădurirea terenurilor agricole sau neagricole, crearea de sisteme agroforestiere pe terenuri agricole, plăţile Natura 2000, plăţile pentru silvo-mediu, refacerea potenţialului forestier şi introducerea de acţiuni de prevenire, precum şi investiţiile neproductive compatibile cu articolul 87 alin. (3) litera (c) din Tratat, în cazul în care ajutorul îndeplineşte condiţiile prevăzute la articolele 43 - 49 din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 şi nu depăşeşte valoarea maximă prevăzută de acesta.

Ajutorul din cauza de faţă priveşte suprafeţele forestiere cu funcţie de protecţie de tip T1 (zonele de protecţie absolută - rezervaţii ştiinţifice şi peisagistice) sau T2 (zonele care fac obiectul unui regim de conservare specială- păduri seculare, virgine sau semivirgine) situate în întregime în zona Natura 2000.

c) Conceptul de ajutor existent la data aderării

Necesitatea introducerii acestui concept a fost legată de acordarea unor certitudini legale; practic, măsurile de sprijin implementate de Statele Membre înainte de intrarea în vigoare a Tratatului nu vor fi considerate ajutoare ilegale şi Comisia Europeană nu va putea dispune recuperarea acestora.

Conceptul de ajutor existent apare menţionat în art. 108 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, unde se specifică următoarele: "Comisia, împreună cu Statele Membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcţionarea Pieţei comune."

O definiţie concretă a acestui concept se regăseşte la articolul 1 lit. b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999, care statuează că ajutorul existent este "orice ajutor care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului în aceste State Membre, respectiv schemele de ajutor şi ajutoarele individuale puse în aplicare anterior şi care se aplică şi ulterior intrării în vigoare a Tratatului."

Per a contrario, obligaţia de a nu pune în aplicare măsurile de ajutor în lipsa unei decizii finale a Comisiei cu privire la compatibilitatea acelei măsuri de ajutor se aplică numai măsurilor de ajutor puse în aplicare după intrarea în vigoare a tratatului pentru statul membru în cauză. În cazul României, tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, iar la data aderării, acest ajutor era deja pus în aplicare.

II.2.2. Cadrul legislativ intern

Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a comunicat Comisiei Europene, în anul 2007, măsurile de sprijin existente în domeniul agriculturii, dezvoltării rurale, precum şi cele aplicabile în sectorul forestier, prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.

Până la data de 31 decembrie 2009, nu s-a pus problema conformării măsurilor de ajutor de stat aflate în discuţie cu legislaţia europeană, în acest sens fiind prevederile anexei nr. V pct. 3 "Agricultura" lit. (b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, potrivit cărora ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente", în înţelesul art. III - 168 alin. (1) din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, "până la sfârşitul celui de-al treilea an de la data aderării". Acest aspect a fost recunoscut atât în practica administrativă a instituţiilor publice cu competenţe în domeniu, cât şi în jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ.

Prin H.G. nr. 861 din 22 iulie 2009, au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi pentru aprobarea Procedurii de realizare a serviciilor silvice şi de efectuare a controalelor de fond (fiind abrogată Hotărârea Guvernului nr. 1.071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 23 august 2006).

Prin urmare, Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al ajutoarelor de stat existente până la sfârşitul anului 2009. Conform art. 6 din aceste Norme Metodologice:

"(1) Formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoane juridice şi la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

(2) Toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

Pentru perioada de referinţă 2010 - 2013, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007, potrivit cărora "ajutorul de stat nou, supus obligaţiei de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat."

De asemenea, art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 stabileşte în mod explicit faptul că "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

Prin dispoziţiile O.G. nr. 14/2010, a fost stabilit cadrul juridic privind condiţiile generale pentru acordarea ajutoarelor de stat în agricultură, în conformitate cu Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007 - 2013. În concret, prin art. 4 lit. s) pct. 4 din acest act normativ, se conferă Guvernului competenţa de a acorda forme de ajutor de stat pentru activităţile de dezvoltare rurală, respectiv pentru plăţile Natura 2000.

În continuare, prin art. 5 din O.G. nr. 14/2010, se menţionează faptul că "normele metodologice privind modul de acordare a ajutoarelor de stat prevăzute la art. 4 se aprobă prin hotărâri ale Guvernului, cu respectarea prevederilor comunitare şi naţionale în domeniul ajutorului de stat, şi reglementează scopul, obiectivul, durata, cuantumul ajutorului exprimat ca procent din cheltuiala eligibilă şi valoare în RON, fluxurile financiare pentru acordarea ajutoarelor de stat, criteriile de eligibilitate, procedurile de implementare, supraveghere şi control."

În baza celor două dispoziţii normative anterior enunţate, a fost elaborat proiectul de Hotărâre a Guvernului privind Normele metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat pentru compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanţă comunitară Natura 2000 şi a fost concepută schema de ajutor de stat pentru acordarea acestor compensaţii.

Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană a notificat Comisiei Europene această schemă de ajutor de stat, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

II.2.3. Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012, emisă de Comisia Europeană

Prin decizia menţionată, a fost avizată favorabil schema de ajutor de stat prezentată în proiectul de Hotărâre a Guvernului, apreciind că ajutoarele prevăzute în cadrul acesteia sunt compatibile cu piaţa internă.

Relevante în acest sens sunt dispoziţiile pct. 5 din Decizia Comisiei Europene în care se arată că "temeiul juridic al schemei este proiectul de hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice pentru acordarea de ajutoare de stat pentru compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice şi a costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor."

La pct. 6 din Decizia Comisiei Europene se precizează cuantumul ajutorului compensatoriu, elementele formulei de calcul, cu referire la datele extrase din lucrarea "Statistica activităţilor din silvicultură în 2010", iar la pct. 7 din decizie se menţionează că ajutorul se aplică suprafeţelor forestiere cu funcţie de protecţie de tip T1 sau T2 situate în întregime în zona Natura 2000.

Semnificative pe aspectul analizat sunt prevederile pct. 11 din Decizia Comisiei Europene în care se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie şi publicată în Monitorul Oficial al României (...)."

II.3. Analiza motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea de faţă are ca obiect acordarea alocaţiilor bugetare prev. de art. 97 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic aferente anilor 2010, 2011, 2012 şi 2013.

Înalta Curte constată că plata compensaţiilor solicitate de către reclamanta-intimata, este condiţionată de îndeplinirea a două condiţii cumulative, în baza cărora se pot acorda ajutoarele de stat, pentru persoane fizice şi juridice care deţin păduri incluse în zonele T1 şi T2, din siturile Natura 2000, respectiv:

(i) emiterea Deciziei Comisiei Europene de autorizare a ajutorului de stat conform 107 TFUE;

(ii) adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor, condiţie ce nu a fost îndeplinită.

II.3.1. În ceea ce priveşte prima condiţie, referitoare la emiterea deciziei Comisiei Europene, necesitatea îndeplinirii condiţiei rezultă din coroborarea prevederilor anexei nr. V pct. 3 "Agricultura" lit. (b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeană cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 861/2009 şi art. 4 şi art. 5 din O.G. nr. 14/2010.

Astfel, pentru ajutorul de stat solicitat ulterior datei de 1 ianuarie 2010, este necesară decizia de aprobare a Comisiei Europene.

- Pentru anii 2010 şi 2011

Cum prin pct. 11 din Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012 emisă de Comisia Europeană se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie şi publicată în Monitorul Oficial al României (...)", rezultă că, pentru anii 2010 şi 2011 nu a existat aprobarea Comisiei Europene cu privire la acordarea ajutor de stat, cât timp schema aprobată îşi produce efectele din 19 iulie 2012 şi până la data de 31 decembrie 2013.

În ceea ce priveşte posibilitatea aplicării acestei decizii şi pentru perioada anterioară (2010 şi 2011), Înalta Curte constată că relevante în acest sens sunt câteva decizii din jurisprudenţa CJUE, care conchid că o consecinţă a prevederilor art. 107 alin. (3) din Tratat este aceea că nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi pusă în aplicare în baza niciunui act cu efect retroactiv înainte de aprobarea de către Comisie.

Astfel, în paragraful 63 al deciziei date în Cauza C-262/01 Van Calster, se arată că decizia finală a Comisiei de constatare ca fiind compatibil a unui ajutor de stat ce nu a fost notificat de statul membru în cauză nu are efectul de validare ex post facto a unor măsuri de punere în aplicare care erau invalide deoarece fuseseră luate cu încălcarea interdicţiei din teza finală a art. 99 alin. (3) al Tratatului, din moment ce efectul direct al interdicţiei ar fi diminuat, iar interesul particularilor, care trebuie protejat de instanţele naţionale, ar fi desconsiderat. Orice altă interpretare ar avea efectul acordării unui rezultat favorabil situaţiei de nerespectare a prevederilor de către statul membru în cauză şi ar lipsi această interdicţie de efectivitatea sa. Aceleaşi considerente se regăsesc şi în paragraful 41-2 al deciziei date în Cauza C-368/04 Transalpine Ölleitung in Österreich GmbH şi alţii.

În concluzie, pentru perioada 2010 - 2011, nu este îndeplinită condiţia de a fi existat o Decizie a Comisiei Europene de autorizare a ajutorului de stat conform 107 TFUE.

- Pentru anii 2012 şi 2013

Cum prin pct. 11 din Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012 emisă de Comisia Europeană se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie şi publicată în Monitorul Oficial al României (...)", rezultă că, pentru perioada 2012 - 2013, a existat aprobarea Comisiei Europene cu privire la acordarea prezentului ajutor de stat.

II.3.2. Cu privire la condiţia de a fi aprobate Normele metodologice de punere în aplicare a schemei de ajutor de stat

Această condiţie va fi analizată în principal pentru compensaţiile aferente anilor 2012 şi 2013, iar pentru compensaţiile aferente anilor 2010 şi 2011 doar în subsidiar, cât timp s-a constatat deja neîndeplinirea primei condiţii (din cele două cerute cumulativ), prin lipsa unei decizii a Comisiei Europene.

a) Necesitatea îndeplinirii condiţiei

Înalta Curte constată că această necesitate rezultă din prevederile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 mai sus citate, din care reiese că normele metodologice ce urmează a fi adoptate de către legiuitorul delegat au un rol determinant în individualizarea dreptului la compensaţii al beneficiarului, în condiţiile în care au ca obiect de reglementare atât modul de calcul, cât şi criteriile de eligibilitate, procedurile de supraveghere şi control, aspect subliniat prin decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraf 67).

De asemenea, relevant sub acest aspect este şi pct. 11 din Decizia nr. 5166/2012 a Comisiei Europene, care se referă la publicarea schemei în Monitorul Oficial al României, schema fiind prezentată în proiectul de Hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice ce fusese înaintat Comisiei pentru avizare şi menţionat la punctul 5 al Deciziei Comisiei.

Astfel, nu punctul 19 al deciziei Comisiei Europene este cel care impune necesitatea emiterii normelor metodologice, ci art. 5 din O.G. nr. 14/2010, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

b) Neîndeplinirea condiţiei

Prin Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că nu poate fi primită teza potrivit căreia, după intrarea în vigoare a O.G. nr. 14/2010, Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 861/2009 continuă să producă efecte juridice. Astfel, Înalta Curte va înlătura considerentele primei instanţe, care a reţinut că lipsa unor norme metodologice nu constituie un impediment la stabilirea şi achitarea compensaţiilor solicitate, întrucât un astfel de act normativ există deja în cadrul legislativ naţional, acesta fiind H.G. nr. 861/2009.

Nu se poate constata, astfel cum a reţinut prima instanţă, faptul că există în cadrul legislativ naţional un act normativ în vigoare care reglementează metodologia de acordare a compensaţiilor, cât timp art. 6 din H.G. nr. 861/2009 coroborat cu art. 5 din O.G. nr. 14/2010 (emisă tocmai în vederea stabilirii cadrului juridic privind condiţiile generale pentru acordarea ajutoarelor de stat în agricultură, în conformitate cu Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007 - 2013, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 319 din 27 decembrie 2006, pentru realizarea unor producţii competitive şi în scopul asigurării securităţii alimentare a populaţiei şi pentru protejarea mediului) a prevăzut explicit ca etapă ulterioară emiterea de norme metodologice referitoare la modul de calcul şi la criteriile de eligibilitate, precum şi la procedurile de supraveghere şi control.

De asemenea, tot prin Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condiţiile în care nu a fost adoptată şi publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat pentru compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanţă comunitară Natura 2000. Ca atare, nu există baza legală pentru acordarea compensaţiilor, în lipsa hotărârii guvernului cu obiectul de reglementare mai sus arătat.

Cum normele metodologice anterioare datei de 1 ianuarie 2010 nu mai puteau fi aplicate, faţă de prevederile exprese ale art. 6 din H.G. nr. 861/2009 şi faţă de cele statuate cu forţă juridică obligatorie prin Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, era necesară emiterea unor noi norme metodologice în conformitate cu schema aprobată de Comisia Europeană, iar acestea au fost emise abia în anul 2017 (H.G. nr. 447/2017), se pune problema de drept a aplicabilităţii sau nu a H.G. nr. 447/2017 şi pentru compensaţiile aferente perioadei 2010 - 2016, iar în subsidiar, a dreptului la acordarea acestor compensaţii, în lipsa unor norme metodologice.

Din punct de vedere al aplicabilităţii H.G. nr. 447/2017 şi pentru compensaţiile aferente perioadei 2010-2016, se constată că în mod clar aceasta nu poate fi aplicată decât cererilor de acordare a compensaţiilor ulterioare intrării în vigoare a acestei hotărâri.

Astfel, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 447/2017 statuează în sensul că prezenta schemă aplică dispoziţiile prevăzute la secţiunea 2.2 a capitolului 2 din "Orientările Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol şi forestier şi în zonele rurale pentru perioada 2014 - 2020 (2014/C 204/01)", publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 204 din 1 iulie 2014, denumite în continuare Orientările UE.

Art. 7 alin. (5) arată că "pentru anul 2017 se acordă compensaţii numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri şi data de 31 decembrie", iar art. 11 prevede că "durata de aplicare a prezentei scheme este de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri şi până la data de 31 decembrie 2020, inclusiv."

Ca atare, atât principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, cât şi obiectul specificat al domeniului de reglementare al acestui act normativ, se opun aplicării H.G. nr. 447/2017 anterior datei de 30 iunie 2017.

Cum Înalta Curte a înlăturat şi argumentul în sensul că mai putea fi aplicată H.G. nr. 861/2009 ulterior datei de 1 ianuarie 2010, rezultă că, pentru compensaţiile aferente anilor 2010, 2011, 2012 şi 2013, nu a fost îndeplinită condiţia de a exista norme metodologice care să pună în aplicare schema de ajutor de stat aprobată de Comisia Europeană.

c) Consecinţele lipsei normelor metodologice

În ceea ce priveşte acest aspect, pe de o parte, reclamanta a invocat existenţa unui refuz nejustificat al autorităţii de acordare a compensaţiilor în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, iar pe de altă parte, încălcarea dreptului la proprietate privată conform art. 44 şi 136 alin. (5) din Constituţie, în lumina art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

c.1) În ceea ce priveşte existenţa unui refuz nejustificat, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004

Conform textului menţionat, prin refuz nejustificat se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar prin exces de putere se înţelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ).

Problema de drept ce trebuie dezlegată de instanţă este dacă refuzul autorităţii publice de a acorda un ajutor de stat ce a fost aprobat de Comisie, dar nu a fost pus în aplicare printr-un act normativ intern a cărui necesitate a fost statuată prin acte normative cu forţă juridică superioară, reprezintă sau nu un refuz nejustificat.

Înalta Curte constată că rezolvarea acestei probleme de drept este dată de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, prin Decizia din data de 20 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza C-18/08 Foselev Sud-Quest SARL contra Administration des douanes et droits indirects, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, a statuat următoarele:

"Decizia 2005/449/CE a Comisiei din 20 iunie 2005 privind o cerere de scutire de taxa pe vehiculele cu motor introdusă de Franţa în temeiul art. 6 alin. (2) lit. b) din Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European şi a Consiliului de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri nu poate fi invocată de un particular în raporturile cu Republica Franceză, destinatară a acestei decizii, în scopul de a beneficia de scutirea autorizată prin decizia menţionată începând de la momentul notificării sau al publicării acesteia."

La baza acestei concluzii, a stat următorul raţionament: o decizie a Comisiei Europene este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi indică, dar destinatarul deciziei de aprobare a schemei de ajutor de stat era statul membru, nu particularul potenţial beneficiar al ajutorului de stat.

Apoi, s-a mai reţinut faptul că o prevedere a unei decizii adresate unui stat membru poate fi invocată de particular în raporturile cu acest stat membru atunci când dispoziţia în cauză impune destinatarului său o obligaţie necondiţionată şi suficient de clară şi de precisă.

În cauza respectivă, s-a constatat că acordarea ajutorului era subordonată aprobării de către Comisie a unui proiect de punere în aplicare, astfel că s-a reţinut că, "în pofida intervenţiei Comisiei, statele membre dispun de o largă putere de apreciere atât în ceea ce priveşte decizia de a utiliza această posibilitate, cât şi în ceea ce priveşte cuprinsul măsurii avute în vedere, fără ca, din aprobarea acestei măsuri de către Comisie, să poată decurge vreo obligaţie de a utiliza respectiva posibilitate."

Astfel, se reţine că obţinerea aprobării face posibilă acordarea ajutorului de stat, încă inexistentă în speţă şi care necesită un act naţional pentru punerea sa în aplicare, dar nu impune o astfel de acordare.

În concluzie, cât timp nu se poate reţine existenţa unei obligaţii necondiţionate şi suficient de clare şi precise care să poată fi opusă statului membru, particularii nu pot invoca un drept întemeiat direct pe decizia Comisiei Europene, drept care să fie opozabil autorităţii publice din statul membru respectiv.

În lipsa unui drept concret la acordarea ajutorului de stat faţă de lipsa cadrului legislativ intern de punere în aplicare a schemei de ajutor de stat, nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat de acordare a acestuia, neputându-se constata excesul de putere al autorităţii publice.

c.2) În ceea ce priveşte protecţia proprietăţii private

Reclamanta a invocat, iar prima instanţă a validat argumentul că reţinerea apărării pârâtului legată de inexistenţa metodologiei de calcul a compensaţiilor ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţia României, care garantează dreptul la proprietate privată, precum şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. S-a argumentat pe ideea că efectul neadoptării într-un termen rezonabil a actului normativ este acela că reclamanta nu s-a putut folosi de atributul dreptului său de proprietate (folosinţa) timp de patru ani, iar restrângerea unui drept poate avea loc doar în condiţiile art. 53 din Constituţia României.

Înalta Curte constată că, dincolo de împrejurarea că orice apărări prin care se invocă aspecte legate de protecţia proprietăţii private reprezintă aspecte de natură civilă care nu pot face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, calificarea ca ajutor de stat a compensaţiilor acordate reclamantei exclude în mod logic argumentul legat de o eventuală vătămare a acesteia în raport de ceilalţi deţinători de fonduri forestiere.

Astfel, conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier în perioada 2007 - 2013 (paragrafele 15 şi 16), pentru a fi considerată compatibilă cu Piaţa comună, o măsură de ajutor trebuie să conţină un anumit element de stimulare sau să ceară o anumită contrapartidă din partea beneficiarului. Dacă în legislaţia comunitară sau în Liniile directoare nu sunt prevăzute expres excepţii, măsurile unilaterale de ajutor de stat care sunt destinate pur şi simplu îmbunătăţirii situaţiei financiare a producătorilor, dar care nu contribuie în nici un fel la dezvoltarea sectorului, în special ajutoarele acordate numai pe baza preţului, cantităţii, unităţii de producţie sau unităţii de mijloace de producţie sunt considerate drept ajutoare de operare care sunt incompatibile cu piaţa comună. În plus, prin însăşi natura lor, există de asemenea probabilitatea ca astfel de ajutoare să afecteze mecanismele organizării comune a pieţei. Din acelaşi motiv, ajutorul care este acordat retroactiv pentru activităţi care au fost deja întreprinse de către beneficiar nu poate fi considerat ca incluzând elementul de stimulare necesar şi trebuie să fie considerat drept ajutor de operare destinat pur şi simplu să elibereze beneficiarul de o povară financiară.

Ca urmare, acest act comunitar reglementează atât ajutorul de stat cu caracter stimulativ, cât şi ajutorul de stat cu caracter compensatoriu.

Conform paragrafelor 18 şi 19 din Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012 emisă de Comisia Europeană, ajutoarele vizate îndeplinesc condiţiile pertinente din Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007 - 2013. În speţă, Comisia poate considera că ajutoarele notificate sunt ajutoare cu caracter compensatoriu, deoarece obiectivul urmărit nu este acela de a-i determina pe beneficiari să efectueze lucrări, ci de a compensa pierderile suferite de aceştia în urma interdicţiei de tăiere a masei lemnoase. Prin urmare, criteriul efectului stimulativ nu este pertinent în acest caz.

Plăţile Natura 2000 pentru sectorul forestier sunt reglementate de dispoziţiile articolului 46 din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005, care prevede acordarea de ajutoare persoanelor fizice sau asociaţiilor care au păduri în proprietate pentru a compensa costurile suportate şi pierderile de venituri suferite având în vedere restricţiile la utilizarea pădurilor şi a altor suprafeţe împădurite rezultate în urma punerii în aplicare a directivelor 79/409/CEE şi 92/43/CEE în zona în cauză.

În plus, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie, pentru a demonstra denaturarea concurenţei, este suficient ca situaţia concurenţială a întreprinderii să se amelioreze, conferindu-i astfel un avantaj pe care aceasta nu l-ar fi putut obţine în condiţii normale de piaţă şi de care nu beneficiază celelalte întreprinderi concurente [cauza 730/79, Philip Morris/Comisie, Culegere (1980) p. 2671].

Ca urmare, cât timp acordarea acestor ajutoare reprezenta un avantaj economic în comparaţie cu alţi deţinători de fonduri forestiere, nu se poate invoca în mod eficient o vătămare adusă proprietăţii private prin neobţinerea ajutorului de stat, chiar dacă raţiunea ce stă la baza acestui avantaj este una compensatorie (acoperirea unei pierderi), iar nu stimulativă (acordarea unui câştig).

c.3) În ceea ce priveşte eventuala invocare a principiului aşteptărilor legitime

În materia ajutorului de stat, acest principiu se poate enunţa astfel: atunci când Comisia Europeană a creat impresia că ajutorul este compatibil, beneficiarul ajutorului de stat poate să invoce aşteptări legitime, întrucât atitudinea Comisiei i-a conferit certitudinea că ajutorul de stat nu este recuperabil.

Dacă există jurisprudenţă comunitară în ceea ce priveşte aplicarea principiului aşteptării legitime în situaţia recuperării unui ajutor ilegal, nu există jurisprudenţă în ceea ce priveşte ipoteza invocării aparenţei de legalitate a ajutorului prin aprobarea sa de către Comisie.

În plus, aria de aplicare a principiului aşteptărilor legitime a fost restrânsă odată cu introducerea principiului investitorului diligent, potrivit căruia un investitor diligent trebuie şi poate să urmărească dacă procedura a fost urmată de către statul membru furnizor a ajutorului de stat. Astfel, un investitor care beneficiază de ajutor de stat nu poate invoca aşteptări legitime dacă art. 108 (3) din Tratat nu a fost respectat, respectiv dacă nu a fost urmată procedura de notificare şi autorizare a ajutorului înaintea acordării lui (cazul C-24/95).

Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie reiese că, în general, pentru ca o parte să se poată baza pe principiului aşteptărilor legitime trebuie să respecte următoarele condiţii:

- partea trebuie să aibă posibilitatea de a invoca un drept dobândit, susceptibil de protecţie;

- interferenţa cu acest drept trebuie să fi fost imprevizibilă şi trebuie să fi avut loc fără avertisment şi fără nici o măsură de tranziţie de natură să permită unei părţi diligente să evite pierderea;

- să nu existe un interes public superior care să se opună aşteptării legitime.

Or, aşa cum s-a reţinut deja, nu este îndeplinită prima condiţie, aceea ca partea să aibă posibilitatea de a invoca un drept dobândit, susceptibil de protecţie, nefiind consacrat un drept la ajutorul de stat, ci doar o vocaţie. Astfel, nici invocarea principiului aşteptărilor legitime nu este justificată.

c.4) În concluzie, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii în baza cărora se pot acorda ajutoarele de stat, pentru persoane fizice şi juridice care deţin păduri incluse în zonele T1 şi T2, din siturile Natura 2000, respectiv nefiind îndeplinită condiţia de a fi fost adoptate normele metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat, nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat de acordare a acestuia, neputându-se constata excesul de putere al autorităţii publice.

II.4. Analiza motivului de recurs privitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru despăgubirile aferente anilor 2010 şi 2011.

În susţinerea acestei excepţii, justificată din punct de vedere procedural în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958 şi de considerentele Deciziilor nr. 1/2014 şi nr. 3/2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, recurenta-pârâtă Garda Forestieră Timişoara a învederat că termenul de prescripţie de 3 ani este depăşit, întrucât acţiunea vizând pretenţiile aferente anilor 2010 şi 2011 a fost adresată instanţei de judecată în anul 2015.

Instanţa de control judiciar va respinge această excepţie, ca neîntemeiată, reţinând că, în cuprinsul deciziei nr. 36/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, se arată următoarele:

"63. Pe aspectul analizat, pentru perioada de referinţă (2010 - 2013), prezintă relevanţă dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007, potrivit cărora "ajutorul de stat nou, supus obligaţiei de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat".

64. De asemenea, art. 6 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 stabileşte în mod explicit faptul că "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."."

Plecând de la cele statuate prin decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se reţine că a existat o dublă condiţionare a naşterii dreptului pretins de intimata-reclamantă, ce ţinea de emiterea deciziei favorabile a Comisiei Europene pentru acordarea ajutoarelor de stat şi de elaborarea, în plan intern, a normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de sat pentru compensaţii, norme ce au intrat în vigoare prin adoptarea H.G. nr. 447/2017.

În concluzie, condiţia suspensivă ce a afectat începutul termenului de prescripţie al dreptului la compensaţii pretins de intimata-reclamantă pe anii 2010 şi 2011 a determinat neîmplinirea cursului prescripţiei la data formulării cererii de acordare a sumelor pretinse cu titlul de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţelor de păduri cuprinse în aria protejată din Situl Natura 2000, excepţia fiind neîntemeiată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge capetele de cerere din acţiunile conexate formulate de reclamanta Academia Română, vizând plata contravalorii produselor de masă lemnoasă, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, aferente anilor 2010, 2011, 2012 şi 2013, precum şi a dobânzilor calculate asupra debitului principal, ca neîntemeiate.

Totodată, Înalta Curte va menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate, referitoare la respingerea capetelor de cerere vizând anularea adresei emisă de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice) sub nr. x din 2 iulie 2014 şi acordarea dobânzilor calculate de la data depunerii cererilor de acordare a despăgubirilor, care, nefiind atacate, au intrat în puterea lucrului judecat, astfel cum au fost pronunţate de prima instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Garda Forestieră Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 83 din 28 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere din acţiunile conexate, formulate de reclamanta Academia Română Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Garda Forestieră Timişoara şi Ministerul Mediului şi Pădurilor, vizând plata contravalorii produselor de masă lemnoasă, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, aferente anilor 2010, 2011, 2012 şi 2013, precum şi a dobânzilor calculate asupra debitului principal.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2019.

GGC - LM