Scope of equal-salary provision O.U.G. 83/2014 art. 1(51) to judicial staff and Ministry’s administrative role in paying resulting differences

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02 decembrie 2015, reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat:

(i) obligarea pârâtului de a emite, pentru fiecare dintre reclamanţi, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), a unor noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare, în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei;

(ii) obligarea pârâtului la acordarea, începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011;

(iii) obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 893 din 16 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a obligat pârâtul să emită pentru fiecare reclamant ordinele de încadrare salarială cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, precum şi să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii către fiecare reclamant a eventualelor diferenţe salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva Sentinţei civile nr. 893/16.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În dezvoltarea recursului, pârâtul a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a dispus obligarea sa la plata diferenţelor salariale, întrucât această atribuţie revine instituţiei angajatoare. Atribuţia legală a Ministrului Justiţiei este aceea de a emite ordinul de încadrare salarială, iar Ministerul Justiţiei are obligaţia de a vira sumele de bani către instituţiile angajatoare şi nu de a efectua plata diferenţelor salariale solicitate.

Un alt set de critici formulate de pârât se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 categoriei profesionale din care fac parte reclamanţii-judecători, având în vedere că, în opinia pârâtului, această prevedere este de strictă aplicare şi vizează numai categoriile profesionale indicate, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, se aplică numai categoriei funcţionarilor publici şi personalului contractual.

3.2. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 01 aprilie 2019, recurentul-pârât a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect, arătând că, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1470/C/2017, emis la data de 24.05.2017, s-au stabilit noile cuantumuri ale indemnizaţiei brute lunare şi ale sporurilor cuvenite reclamanţilor, începând cu data de 09.04.2015, în funcţie de vechime, grad, gradaţie, în conformitate cu Legea nr. 71/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. nu au depus întâmpinare în dosarul instanţei de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei priveşte soluţionarea capătului de cerere vizând plata drepturilor salariale cuvenite intimaţilor-reclamanţi, pârâtul susţinând că, deşi deţine calitatea de ordonator principal de credite, nu exercită atribuţia plăţii efective a acestor drepturi, această obligaţie revenind instituţiei angajatoare.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reţinând că prima instanţă nu a obligat pârâtul să achite diferenţele şi drepturile salariale solicitate de reclamanţi, ci să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, obligaţie care se înscrie în sfera atribuţiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite. Aşadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituţia angajatoare, dar recurentului-pârât Ministerul Justiţiei îi revine obligaţia asigurării cadrului necesar efectuării plăţii, respectiv a îndeplinirii tuturor operaţiunilor şi formalităţilor de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimaţii-reclamanţi, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Totodată, Înalta Curte reţine că problema lipsei identităţii dintre persoana chemată în judecată şi cea căreia îi incumbă obligaţia legală a plăţii drepturilor salariale nu a fost invocată prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, ci direct în recurs, ca motiv de nelegalitate al hotărârii de fond, astfel încât nu se poate susţine că prima instanţă nu ar fi avut în vedere apărările formulate de pârât.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte le consideră a fi, de asemenea, nefondate, reţinând că aceste prevederi vizează şi categoria profesională a judecătorilor, astfel cum a stabilit şi instanţa de fond.

Problema centrală a cauzei, ce face şi obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 şi care prevede următoarele:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Recurentul-pârât a considerat că acest text de lege trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul aplicării sale doar în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, interpretare pe care prima instanţă a înlăturat-o cu motivarea că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" corespunde personalului încadrat în aceeaşi funcţie, clasă de salarizare, gradaţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi pentru care prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 a prevăzut păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia instanţei de fond este corectă, fiind confirmată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, în cuprinsul căreia instanţa supremă a statuat următoarele:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cuprinsul Raportului comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (disponibil online la secţiunea http://www.x.ro/comisii/munca/pdf/2015/rp191.pdf.), de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al articolului 1 la O.U.G. nr. 83/2014 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanţa de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reţinut, instanţa de judecată având dreptul, dar şi obligaţia, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din restul actelor normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, textul de lege în discuţie se aplică personalului tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv celui din sistemul de justiţie, în cazul în care se constată o salarizare diferită între persoane care sunt încadrate în aceeaşi funcţie şi aceeaşi clasă de salarizare, având aceeaşi vechime în muncă şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Din această perspectivă, refuzul recurentului-pârât Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut, prin concluziile scrise depuse la dosarul instanţei de recurs, că, urmare a emiterii, la data de 24.05.2017, a Ordinului nr. 1470/C/2017, acţiunea reclamanţilor a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare, în conformitate cu acest text de lege. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea Ordinului nr. 1470/C/2017, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor în raport de funcţie, grad, gradaţie şi vechime, conform prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamanţilor, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri implicite a pretenţiilor reclamanţilor de către pârâtul Ministerul Justiţiei. Cel mult, se poate susţine că această împrejurare vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 893 din 16 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2019.

GGC - NN