Precautionary Attachment Upheld: Pre-Title Seizure Allowed on Reasonable Indicia of Evasion; Taxpayer's Challenge Rejected

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.05.2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH x/06.05.2016 emise de Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat modificare a acţiunii prin care a solicitat şi anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH y/23.06.2016 cu privire la suma totală de 330.037 RON, reprezentând TVA estimat şi impozit pe profit.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 287 din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel Cluj a admis cererea reclamantei şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH x/06.05.2016 şi Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH y/23.06.2016, obligând pârâta să achite reclamantei suma de 50 de RON, cheltuieli de judecată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de fond s-a limitat la evocarea unor argumente pur teoretice, fără a analiza motivele reţinute de inspectorii antifraudă cu ocazia dispunerii măsurilor asigurătorii atacate.

Existenţa indiciilor la care face trimitere art. 213 C. proc. fisc. nu poate fi restrânsă la o anumită plajă de cazuri, precum golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor.

În cauză, inspectorii antifraudă nu au constatat o simplă înregistrare eronată în contabilitate, ci fapte de natură să denatureze realitatea operaţiunilor economice efectuate de societatea A. SRL în scopul eludării dispoziţiilor legale fiscale.

Societatea nu numai că a legat raporturi cu societăţi fără activitate economică şi a creat facturi fiscale în scopul deducerii nelegale a TVA, dar a refuzat să pună la dispoziţia inspectorilor antifraudă toate documentele evidenţiatoare a activelor societăţii (registrul imobilizărilor şi situaţia clienţilor neîncasaţi). Or, acest aspect este mai mult decât un indiciu cert şi obiectiv că ascunde patrimoniul său.

Mai mult, actualul administrator al societăţii nu a avut cunoştinţă de activitatea societăţii, a semnat documente la solicitarea lui B. fără a şti ce semnează, respectiv a refuzat punerea la dispoziţia organelor de control a documentelor solicitate.

Fostul administrator al societăţii, C., a consemnat într-o notă explicativă faptul că resursele băneşti ale contestatoarei sunt controlate de numita B..

Astfel, având în vedere că reprezentanţii societăţii A. SRL au întocmit documente contabile în mod artificial, în scopul diminuării obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, cu atât mai mult trebuie luate măsuri urgente de salvgardare a disponibilităţilor băneşti din conturile acestei societăţi.

Valoarea mare a sumei datorate bugetului de stat, precum şi conduita imputată contestatoarei, de a ascunde emolumentul patrimoniului său prin neprezentarea documentelor contabile registratoare, coroborată cu cea de înregistrare în contabilitate a unor documente "fabricate" chiar de reprezentanţii săi, constituie acţiuni de ascundere a patrimoniului în sensul art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. .

Însemnătatea prejudiciului estimat nu a fost singurul criteriu ce a determinat luarea măsurilor asigurătorii, organul fiscal descriind în decizia contestată cauzele concrete care conturează existenţa pericolului.

A mai arătat recurenta-pârâtă că măsura asigurătorie are un caracter provizoriu, devenind executorie doar după individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă. În cazul neplăţii debitului, măsura asigurătorie se transformă în măsură executorie.

Ţinând cont de faptul că, prin intermediul procesului-verbal întocmit de inspectorii antifraudă, se constată doar situaţii faptice şi documentare existente la un moment dat, fără a se reţine în sarcina contribuabilului obligaţia de plată a unor sume la bugetul de stat, nu se poate vorbi de situaţia vătămării unui drept sau interes legitim al contribuabilului.

În continuarea recursului, recurenta a prezentat situaţia de fapt privind operaţiunile economice fictive aferente unor facturi ce reprezintă operaţiuni nereale de achiziţii de diferite produse (materiale de construcţii)/prestări de servicii de la societăţile D. SRL, E. SRL, F. SRL, G. SRL, H. SRL, I. SRL, J. SRL, K. SRL, N. SRL, L. SRL şi M. SRL, descriind pentru fiecare societate motivele pentru care inspectorii antifraudă fiscală au concluzionat că aceste societăţi au avut rolul de societăţi "conductă" şi au fost folosite de coordonatorii acestora fără ca administratorii de drept să aibă cunoştinţă şi fără ca aceste societăţi să aibă în gestiune marfa livrată sau să efectueze respectivele prestări de servicii.

3. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A susţinut intimata-reclamantă, în esenţă, că nu este incidentă ipoteza unui caz excepţional, prevăzută de art. 213 alin. (2) C. proc. fisc.

A precizat că îşi menţine argumentele aduse în faţa instanţei de fond şi că operaţiunile la care se face referire în deciziile contestate sunt reale şi că nu-i poate fi imputat comportamentul fiscal al furnizorilor săi, Curtea Europeană de Justiţie pronunţându-se în sensul că nu pot fi stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina cumpărătorului în situaţiile în care furnizorii nu-şi înregistrează în evidenţa contabilă livrările ori nu îşi achită obligaţiile fiscale aferente veniturilor obţinute din livrări.

De asemenea, maniera de instituire a măsurilor asigurătorii este abuzivă, de la momentul instituirii acestora şi până la emiterea unui titlu de creanţă putând curge un timp îndelungat.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

4.1. Potrivit art. 213 alin. (2) şi (3) din C. proc. fisc. , "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.".

Mai reţine Înalta Curte că Ordinul nr. 2605/21.10.2010 emis de Preşedintele ANAF, Anexa 1 - Procedură de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de C. proc. fisc. prevede: "2.1 Organul de control prevăzut la pct. 1.1 a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii:

a) în urma constatării unor acte şi fapte care pot constitui infracţiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală şi vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit O.U.G. nr. 74/2013."

Conform dispoziţiilor pct. 5 din aceeaşi anexă a ordinului menţionat, "5.1.1. În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control.

5.1.2. În cazul în care măsurile asigurătorii urmează să fie dispuse înainte de stabilirea şi individualizarea creanţei fiscale printr-un act administrativ fiscal de impunere, pentru reducerea timpului de aplicare efectivă, acestea vor fi duse la îndeplinire de organul de executare, în timpul acţiunii de control, împreună cu organul de control.".

4.2. Din normele legale citate rezultă că legiuitorul a stabilit posibilitatea organului fiscal de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii chiar înainte de emiterea titlului de creanţă şi a atragerii răspunderii administratorului, acestea devenind executorii odată cu emiterea actelor fiscale menţionate, dacă debitul nu este achitat.

În cauză, organul de control a constatat fapte de natură să denatureze realitatea operaţiunilor economice efectuate de intimata-reclamantă A. SRL în scopul eludării dispoziţiilor legale fiscale, reţinând că societatea a legat raporturi cu societăţi fără activitate economică şi a creat facturi fiscale în scopul deducerii nelegale a TVA.

Astfel, faţă de existenţa suspiciunii că societatea reclamantă a evidenţiat în actele contabile şi în alte documente legale operaţiuni comerciale, apreciate de organul de control ca fiind fictive şi fără scop economic, cu scopul de a diminua creanţe fiscale datorate bugetului de stat, organul de control a procedat la calcularea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.

4.3. Înalta Curte apreciază că, în contextul factual care rezultă ca urmare a verificărilor, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca şi consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

Astfel, contrar argumentelor intimatei-reclamante, pericolul prevăzut de art. 213 din C. proc. fisc. nu trebuie dovedit prin probe certe, fiind suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul că prezumtivul debitor ar putea să se ascundă de la urmărire sau să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul.

4.4. Constată instanţa de control judiciar că intimata-reclamantă nu a înţeles să răspundă argumentelor prezentate punctual de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, atât în faţa instanţei de fond, cât şi prin cererea de recurs, limitându-se la a invoca jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi la a susţine că toate operaţiunile la care se face referire în deciziile contestate sunt reale, neputându-i fi imputat comportamentul furnizorilor săi.

De asemenea, aspect necontestat de intimata-reclamantă, administratorul societăţii a refuzat să prezinte documentele solicitate de organele de control, registrul imobilizărilor şi situaţia clienţilor neîncasaţi.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte, în raport cu aspectele evidenţiate prin deciziile contestate, privind indicii rezonabile vizând pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. , apreciază că instituirea măsurilor asigurătorii prin Decizia nr. A-FBH x/06.05.2016 şi Decizia nr. A-FBH y/23.06.2016 este temeinică şi legală, fiind justificată pentru a asigura recuperarea obligaţiilor de plată estimate în sarcina societăţii.

4.5. Referitor la susţinerile intimatei-reclamante, în sensul că, de la momentul instituirii măsurii asigurătorii şi până la momentul emiterii unui titlu de creanţă poate curge un timp îndelungat în care îi sunt indisponibilizate bunurile, Înalta Curte reţine că art. 213 alin. (7) C. proc. fisc. instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în situaţia în care au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă.

4.5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Prin urmare, se constată că, în cauză, nu s-au conturat elemente de nelegalitate în ceea ce priveşte deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii contestate, argumentele expuse de către recurenta-pârâtă fiind apte să conducă la casarea hotărârii instanţei de fond.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei ANAF, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea reclamantei SC A. SRL, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 287 din 5 octombrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantei SC A. SRL ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2019.

GGC - GV