Decizia nr. 860/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2002, la 2 august 2002, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primăria Timişoara, SC O.J.C.V.L. Tim SA, B. şi C., D. şi E., F. şi G., H. şi I., J. şi K., L. şi M., N. şi O., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restituirea, integrală şi în natură, a imobilului situat în Timişoara, str. 3 august nr. 15, judeţul Timiş, înscris în CF colectivă x Timişoara, nr. top. x, în care a fost transnotat, din CF x Timişoara, nr. top. x; să constate preluarea, fără titlu, a imobilului de către Statul Român de la antecesorul său, P., să constate că imobilul a format obiectul unor dezmembrări în zece apartamente, alte spaţii şi garaje; să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice şi a oricăror alte contracte prin care s-au înstrăinat părţi din imobil; să dispună obligarea Consiliului Local Timişoara şi a Primăriei Timişoara la restituirea spaţiilor închiriate; să dispună desfiinţarea încheierii CF nr. x/1998 şi sistarea CF individuale privind apartamentele vândute; să dispună rectificarea CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi reintabulării dreptului de proprietate al autorului său; să constate deschisă succesiunea defuncţilor P. şi Q.; să constate că reclamanta este unica moştenitoare a acestora, conform Certificatului de moştenitor nr. x din 10 decembrie 1999, eliberat de B.N.P. R.; să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S. se compune şi din cota de 1/1 parte din imobilul în litigiu; să dispună intabularea în CF colectivă nr. x Timişoara a dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de restituire şi moştenire, cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii D., E., B., C., L., M., O. şi N. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei; excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de hotărâri judecătoreşti anterioare, de respingere a cererilor formulate de reclamantă; excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu art. 48 din Legea nr. 10/2001; excepţia lipsei calităţii procesuale active; pe fond, au solicitat respingerea acţiunii.

Consiliul Local al Municipiului Timişoara a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, pe considerentul că reclamanta nu are vocaţie succesorală de pe urma defunctului P., fostul proprietar al imobilului în litigiu, deoarece antecesoarea acesteia, Q., nu a acceptat niciodată succesiunea defunctului menţionat şi, ca urmare, nu putea testa, în favoarea lui A., un bun care nu se afla în patrimoniul său; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii. Pârâtul a cerut şi introducerea, în cauză, a Ministerului Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului în litigiile patrimoniale, conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 şi H.G. nr. 20/1996.

În primul ciclu procesual, prin Sentinţa civilă nr. 1240/PI din 20 decembrie 2002, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins acţiunea formulată de către reclamanta A., reţinând, în baza art. 1201 C. civ., că s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în formularea acţiunii pentru restituirea imobilelor preluate de Statul Român înainte de 1989, imobile care au aparţinut lui P.

Astfel, reclamanta a promovat la 6 octombrie 1994, pe rolul Judecătoriei Timişoara, o acţiune înregistrată sub nr. x, prin care solicita, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român şi R.A. Urbis, să se constate că mai multe imobile, printre care şi cel din prezentul litigiu, au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, în mod eronat, deoarece fostul proprietar al bunurilor respective se încadra în categoriile de persoane prevăzute de art. 2 din actul de naţionalizare. Reclamanta a formulat acţiunea în calitate de moştenitoare testamentară a soţiei supravieţuitoare a fostului proprietar tabular, Q.

Judecătoria Timişoara a respins acţiunea prin Sentinţa civilă nr. 3383 din 4 martie 1997, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, faţă de împrejurarea că soţia supravieţuitoare a proprietarului imobilelor revendicate nu a dezbătut niciodată succesiunea de pe urma soţului său şi, ca atare, nu putea să-i lase lui A., prin testament, bunuri pe care nu le avea în patrimoniu.

Hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă prin renunţarea apelanţilor la judecarea apelului.

La 1 septembrie 1999, reclamanta a formulat o altă cerere, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român şi SC A.D.P. SA, să se constate că aceleaşi imobile, indicate şi în dosarul anterior, au fost naţionalizate cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.

A mai solicitat reclamanta, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice chemaţi în judecată şi în dosarul de fată, să se anuleze contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu aceştia, cu privire la apartamentele din imobilele în litigiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 17051 din 8 decembrie 1999, Judecători Timişoara a respins acţiunea reclamantei, reţinând autoritatea de lucru judecat pentru capătul principal din cererea introductivă şi lipsa calităţii procesuale active pentru celelalte capete de cerere.

Căile de atac exercitate de reclamantă în litigiul respectiv au fost respinse, hotărârea primei instanţe rămânând irevocabilă.

În procesele anterioare s-a supus dezbaterii însăşi calitatea de succesoare a reclamantei de pe urma fostului proprietar al imobilelor revendicate, ca o condiţie a calităţii sale procesuale active.

Acest aspect a fost analizat cu ocazia judecării celorlalte două acţiuni, identice ca finalitate, iar instanţele anterioare au stabilit, cu putere de lucru judecat şi în temeiul aceloraşi înscrisuri doveditoare care au fost depuse şi în dosarul de fată, că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă. Instanţele au avut în vedere, inclusiv, Certificatul de calitate de moştenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999.

Prima instanţă a mai considerat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei, privind incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât acţiunea dedusă judecăţii se întemeiază pe art. 480 C. civ., fiind o acţiune în revendicare, de drept comun, şi nu o cerere fundamentată pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Reclamanta se poate prevala de beneficiul prevederii arătate anterior numai în demersurile sale, realizate pe cale administrativă, în temeiul legii speciale, doar pentru această procedură fiind emisă dispoziţia legală invocată, ce vizează succesibilii care nu au acceptat succesiunea după 6 martie 1945.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., care a fost respins prin Decizia nr. 11 din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Pe parcursul judecării căii de atac, la 23 iunie 2003, a intervenit decesul apelantei reclamante A., apelul fiind continuat de moştenitorii acesteia, T. şi U.

Curtea de Apel a considerat că prima instanţă a calificat, în mod corect, acţiunea formulată ca fiind o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare, având acelaşi obiect, au stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Reclamanta nu ar fi putut învesti, legal, Tribunalul cu o acţiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 decât în situaţia în care ar fi fost finalizată procedura administrativă reglementată de această lege şi, nemulţumită fiind de decizia persoanei deţinătoare, ar fi contestat-o în justiţie; or, această procedură a fost suspendată, astfel cum se arată în apelul declarat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T. şi U., în calitate de moştenitori ai reclamantei iniţiale, A., şi pârâţii B. şi C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

La 16 februarie 2006 a decedat recurentul reclamant T., fiind citaţi în cauză, în calitate de moştenitori, U., parte deja în proces, şi V., conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 21 din 2 iunie 2008 emis de B.N.P. W. .

Prin Decizia civilă nr. 4158 din 30 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de reclamanţii U. şi T., în prezent decedat, cale de atac continuată de moştenitorii U. şi V., precum şi de pârâţii B. şi C., a casat decizia civilă recurată, precum şi Sentinţa civilă nr. 1240/PI din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Timiş şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Reclamanta A. a învestit instanţele de judecată după apariţia Legii nr. 10/2001 cu o acţiune care a avut mai multe capete de cerere, referitoare la imobilele situate în Timişoara, str. 3 august, nr. 11 şi 15, naţionalizate în baza Decretului-lege nr. 92/1950, acţiune întemeiată pe dispoziţiile acestui act normativ.

Prin hotărâri anterioare s-a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât nu s-a făcut dovada că autoarea sa, Q., a dezbătut succesiunea soţului său, P., proprietarul tabular al imobilelor. Aceste hotărâri, fiind pronunţate înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, au avut în vedere numai dispoziţiile dreptului comun referitoare la moştenire.

Or, prezenta acţiune are, drept cauză juridică, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptanţi, sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii prin notificarea depusă în condiţiile acestei legi.

Prin urmare, în acţiunea de faţă, cauza juridică este diferită, calitatea procesuală activă a reclamantei urmând să fie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001. În această situaţie, se reţine că, în mod greşit, instanţele de fond şi apel au constatat autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantei, prin neobservarea lipsei unui element al acestei excepţii de fond, şi anume cauza juridică, element ce nu este identic cu cel din acţiunile anterioare.

Mai mult decât atât, prin voinţa expresă a legiuitorului, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în această materie şi persoanele îndreptăţite au posibilitatea să apeleze, din nou, la instanţă, pentru a obţine măsurile reparatorii în regimul legii speciale.

Conform prevederilor art. 1201 C. civ., există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi litigiul se desfăşoară între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate.

În speţă, instanţa de fond nu a aplicat, corect, aceste dispoziţii legale, apreciind că există autoritate de lucru judecat raportat la Sentinţele nr. 3383/1997 şi 14539/1999 faţă de prezenta acţiune, reţinând că reclamanta nu şi-a justificat calitatea procesuală activă, aşa cum au constatat instanţele anterioare.

Întrucât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au reţinut, greşit, incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C. civ., critica fiind întemeiată în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune casarea hotărârilor.

Deoarece instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., ambele hotărâri vor fi casate şi cauza trimisă, spre rejudecare, la instanţa de fond.

În rejudecare, vor fi respectate dispoziţiile art. 129 alin. (5) din acelaşi cod.

Recurenţii, la instanţa de fond, prin cererile formulate, au invocat probleme de fapt şi de drept, reiterate şi în apel, care nu au fost avute în vedere, iar instanţa de apel, după expunerea împrejurărilor reţinute de prima instanţă, concluzionează că s-a stabilit, corect, starea de fapt şi de drept faţă de lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, fără să arate, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au dus la înlăturarea apărărilor făcute de reclamantă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ignorând şi aspectele legate de temeiul juridic al acţiunii.

Cu ocazia rejudecării, instanţa va răspunde motivat, pe baza stabilirii faptelor şi aplicării corecte a legii, la toate capetele de cerere cu care a fost învestită.

În raport de soluţia pronunţată, Înalta Curte nu a mai analizat celelalte motive de recurs, pe care instanţa de rejudecare le va avea în vedere în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, în rejudecare vor fi avute în vedere şi criticile formulate de recurenţii pârâţi B. şi C., referitoare la valoarea bunurilor înstrăinate şi la excepţia necompetenţei materiale, invocată în raport de valorile stabilite.

În al doilea ciclu procesual, în rejudecare, cauza a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Timiş, la 26 iunie 2009, sub nr. x/2009.

Reclamanţii U. şi V. au depus, la dosar, cerere de restrângere a obiectului acţiunii, arătând că înţeleg să renunţe, în temeiul art. 246 C. proc. civ., la judecarea unora dintre capetele de cerere şi că îşi menţin cererile specificate în Declaraţia autentificată sub nr. x din 2 octombrie 2009 de B.N.P. X., respectiv:

- constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, de către Statul Român a cotei de 1/1 parte din imobilul situat în Timişoara, str. 3 august, nr. 15, judeţul Timiş, înscris în CF x Timişoara, transnotat în CF colectiv x Timişoara;

- constatarea nulităţii absolute, în principal, în baza art. 46 alin. (1) şi (4) şi, în subsidiar, în baza art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii persoane fizice, contracte indicate în declaraţia autentică, precum şi a oricăror alte contracte prin care au fost înstrăinate părţi din imobilul preluat de la P., imobil situat în Timişoara, str. 3 august, nr. 11, judeţul Timiş.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi lipsa de obiect, iar, pe fond, respingerea acţiunii, ca netemeinică şi nelegală.

A invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi înregistrată ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ şi soluţionării procedurii administrative reglementate de legea în discuţie, finalizate prin emiterea Dispoziţiei nr. 2358 din 19 decembrie 2001, contestate în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Timiş. Consideră că primează soluţionarea contestaţiei formulate în baza legii speciale şi care formează obiectul dosarului menţionat, în raport cu acţiunea în revendicare din prezentul litigiu.

În acelaşi sens, a susţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare din procesul de faţă raportat la cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Arată că acţiunea este inadmisibilă şi prin împrejurarea că are ca obiect constatarea nulităţii actelor de înstrăinare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, odată cu apariţia Legii nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a statuat că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, Consiliul Local al Municipiului Timişoara a susţinut că reclamanţii, cât şi antecesoarea lor A., nu au calitatea de succesorii de pe urma lui P., reiterând că soţia supravieţuitoarea a acestuia, Q., a cărei moştenitoare testamentară este autoarea reclamanţilor, nu a dezbătut succesiunea de pe urma soţului decedat, proprietar tabular al imobilului. În concluzie, A. nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

A susţinut lipsa calităţii procesuale active şi ca urmare a efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor irevocabile pronunţate în litigiile anterioare, care au tranşat că reclamanta A. nu justifică legitimare procesuală de a formula cereri în legătură cu imobilele ce au aparţinut lui P.

Referitor la excepţia lipsei de obiect, pârâtul a arătat că se impune a fi reţinută, deoarece unitatea deţinătoare s-a pronunţat asupra Notificării nr. x/2001 formulate de A., prin emiterea dispoziţiei Primarului nr. 2538/19 decembrie 2001, decizie contestată în instanţă, formând obiectul Dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Timiş, acţiune nesoluţionată până în prezent.

Pe fond a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că actul de preluare a imobilului de către Statul Român a fost valabil; că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, deoarece nu există motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi că părţile contractante au fost de bună credinţă la încheierea actelor juridice. A susţinut şi incidenţa, în cauză, a principiului validităţii aparenţei în drept.

Prin întâmpinare, pârâţii B. şi C. au invocat, pentru primul petit din acţiunea restrânsă, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi a succesorilor acesteia, U. şi V., iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată în integralitate, în esenţă, pentru aceleaşi argumente ca şi cele ale pârâtului Consiliul local.

Reclamanţii au depus note la întâmpinările formulate, prin care au susţinut că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, nu este valabilă; că acţiunea este admisibilă, deoarece cererea de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare are caracter prejudicial în raport cu procedura administrativă de restituire şi că, referitor la această din urmă acţiune, este de menţionat că imobilul ce a aparţinut lui P. face parte din patrimoniul cultural naţional, ceea ce îl excludea de la înstrăinare.

Pârâta SC Administrarea Domeniului Public SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive raportat la H.C.L.M.T. nr. 147 din 1 iunie 1999, prin care s-a hotărât ca, începând cu 1 mai 1999, să înceteze activităţile de administrare a fondului locativ şi vânzările de locuinţe din fondul de stat, din cadrul societăţii pârâte, precum şi preluarea lor de către Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara.

Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe motiv că actele în baza cărora s-a preluat imobilul nu au fost emise de Ministerul Finanţelor Publice; prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 361/2005 s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, instituţie căreia trebuie să i se adreseze reclamanţii pentru soluţionarea cererii de restituire a imobilului; conform art. 1 pct. 4 din Legea nr. 263/2006, controlul fazei administrative a Legii nr. 10/2001 se realizează de autoritatea administrativă constituită în baza H.G. nr. 361/2005 şi, după caz, de către prefecţi sau persoanele desemnate de aceştia din cadrul instituţiei prefectului. Referitor la cererea în nulitate absolută, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu justifică legitimare procesuală pasivă, deoarece parte în contractele de vânzare-cumpărare a fost Primăria Timişoara.

Prin Încheierea din 19 martie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a unit cu fondul cauzei, în baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepţiile invocate prin întâmpinările formulate de pârâţii persoane juridice.

Prin Sentinţa civilă nr. 1904/PI din 23 iulie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect a acţiunii, invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, B. şi C. şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtele D.G.F.P. Timişoara şi SC A.D.P. SA Timişoara, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii săi, U. şi V.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, este neîntemeiată, având în vedere că, potrivit Deciziei nr. 20/2007, s-a statuat că instanţa de judecată, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, poate să dispună, direct, restituirea, în natură, a imobilului ce face obiectul litigiului.

Mai mult, faţă de obiectul acţiunii cu care a rămas învestită instanta, urmare a restrângerii de către reclamanţi, şi în raport cu data introducerii cererii, 2 august 2002, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, nu este inadmisibilă.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei D.G.F.P. Timiş, excepţia este neîntemeiată, deoarece D.G.F.P. nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, acesta din urmă în calitate de reprezentant al Statului Român, în baza art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 şi art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta SC A.D.P. SA, este, de asemenea, nefondată, întrucât reclamanta a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a înstrăinărilor făcute de Statul Român cu privire la unele părţi din imobil, după apartamentare.

Din cele şapte contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate a invocat-o, unul a fost încheiat de către această pârâtă, astfel că, în raport de data încheierii contractului, nu are relevanţă H.C.L.M. Timişoara nr. 147 din 1 iunie 1999, prin care s-a hotărât încetarea activităţilor de administrare de către A.D.P. a fondului locativ şi a vânzărilor de locuinţe fond de stat.

Excepţia lipsei de obiect, invocată de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, este neîntemeiată faţă de obiectul acţiunii, astfel cum a fost restrâns de reclamanţi în rejudecare.

Cât priveşte calitatea procesuală activa a reclamanţilor, instanţa de casare a statuat că aceasta trebuie verificată în condiţiile legii speciale, arătând că, prin notificarea depusă în condiţiile Legii nr. 10/2001, succesibilii, chiar neacceptanţi, sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii şi că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat, întrucât acţiunea prezentă are altă cauză juridică faţă de acţiunile soluţionate prin Sentinţele civile nr. 3383/1997 şi nr. 14539/1999, formulate pe dreptul comun.

Respectând dispoziţiile instanţei de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condiţiile prezentei legi.

Acest articol a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1055/2008 a Curţii Constituţionale, reţinându-se că art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu poate constitui temei juridic nou pentru introducerea unei alte acţiuni de restituire a aceluiaşi imobil, întrucât legiuitorul nu poate să dispună, nici chiar prin lege, asupra unui drept câştigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, decât dacă ar avea loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Totodată, Curtea a reţinut că textul de lege criticat retroactivează în măsura în care lipseşte de orice efecte juridice, respectiv de putere de lucru judecat, hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care, persoanelor îndreptăţite sau altor persoane vătămate într-un drept al lor, li s-au respins cereri de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare, având, ca obiect, imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice. Astfel, legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice şi situaţiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În speţă, nu se verifică aspectul ca reclamanta A. să fi câştigat dreptul pretins printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar, ulterior câştigării dreptului, să aibă loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

În consecinţă, indiferent de natura soluţiilor pronunţate în acţiunile pe dreptul comun până la data apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamanta (chiar dacă, potrivit legii speciale, i s-ar fi recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită) nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Pentru considerentele arătate, apreciind că, în raport de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu mai justifică niciun interes, acţiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii U. şi V. şi pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Timiş; a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

Pârâtul a criticat respingerea, în primă instanţă, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor. Argumentele invocate în susţinerea acestei critici nu sunt întemeiate.

Urmare a renunţării la judecata unor cereri din acţiunea introductivă, instanţa a rămas învestită cu soluţionarea cererilor în constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, a imobilului şi în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul astfel preluat.

Împrejurarea că, pe rolul instanţelor, este înregistrat un alt dosar al cărui obiect îl reprezintă contestaţie împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobil, nu atrage inadmisibilitatea prezentei cereri în anulare (conform precizării), art. 47 din actul normativ menţionat, în forma în vigoare la data sesizării instanţei de către antecesoarea reclamanţilor şi, respectiv, la data suspendării judecăţii în dosarul respectiv, permiţând formularea unei cereri în nulitatea înstrăinării.

Nici referirea la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se constituie în temeiuri de natură a atrage admiterea excepţiei.

Astfel, această decizie a fost dată în soluţionarea raportului dintre legea generală şi legea specială, în materia revendicării imobilelor abuziv preluate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamanta a formulat cererea în nulitate tocmai pentru a înlătura impedimentul la restituirea imobilului pe calea legii speciale, rezultat din înstrăinarea apartamentelor din acest imobil.

Nu poate fi reţinută, ca întemeiată, nici referirea la dispoziţiile Legii nr. 1/2009, întrucât reclamanta a sesizat instanţa cu cererea în nulitate cu mult anterior intrării în vigoare a acestei legi. Pe de altă parte, legea de modificare a Legii nr. 10/2001 dispune că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor cerute de lege; or, în cauză, reclamanta (şi, ulterior, succesorii acesteia) a (au) invocat tocmai încălcarea legii la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În fine, cum, în mod corect, a reţinut şi prima instanţă, prin Decizia nr. 20/2007 dată asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa de judecată are plenitudine de jurisdicţie în această materie, astfel că poate dispune, direct, restituirea în natură a imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Nici excepţia lipsei de obiect a acţiunii nu poate fi primită, Tribunalul reţinând, în mod corect, că excepţia este neîntemeiată, având în vedere obiectul astfel cum a fost precizat.

Criticile aduse de pârâtul apelant modalităţii în care s-a dispus suspendarea judecării cauzei înregistrate sub nr. Dosar x/2002 al Tribunalului Timiş nu se constituie în argumente întemeiate pentru susţinerea excepţiei lipsei obiectului acţiunii, ele neputând fi formulate în prezentul dosar.

Pârâtul însuşi susţine că, prin dispoziţia ce face obiect al Dosarului nr. x/2002, a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, întrucât reclamanta notificatoare nu a făcut dovada calităţii de moştenitor al fostului proprietar tabular al imobilului; or, prin prezenta acţiune, reclamanta tinde şi la înlăturarea acestui impediment la restituire.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 4158 din 30 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Decizia nr. 11 din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Timişoara şi Sentinţa civilă nr. 1240/PI din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Timiş, considerând că, în mod nelegal, cererea reclamantei a fost respinsă în baza excepţiei autorităţii de lucru judecat, câtă vreme, prin hotărârile anterioare, instanţele au avut în vedere dispoziţiile dreptului comun referitoare la moştenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptaţi, sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii, prin notificarea formulată în condiţiile legii.

În consecinţă, instanţa de casare a stabilit, cu caracter obligatoriu, conform art. 315 C. proc. civ., că instanţa de trimitere este ţinută să analizeze calitatea procesuală a reclamantei din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de rejudecare este ţinută, astfel, să examineze dacă reclamanta - care are calitate procesuală să promoveze prezenta cerere - are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Conform acestei norme în forma în vigoare la data sesizării instanţei de către reclamantă, de prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite, iar succesibilii care, după 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiect al legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii.

Referitor la acest aspect, instanţa a reţinut că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 de la P.

Potrivit Certificatului de calitate de moştenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999 eliberat de B.N.P. R., de pe urma lui P., decedat la 8 februarie 1950, a rămas, ca moştenitoare, soţia acestuia, Q., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului acesteia (11 martie 1985) a rămas, ca moştenitor acceptant, reclamanta A., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.

Eliberat în condiţiile Legii nr. 36/1995 şi necontestat, certificatul menţionat face dovada, până la anularea sa, a calităţii de moştenitor după defunctul P. a soţiei sale, Q., şi, respectiv, a aceleiaşi calităţi a reclamantei în urma decesului numitei Q.

În continuare, instanţa a reţinut că fostul proprietar tabular a decedat la 8 februarie 1950, Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile a intrat în vigoare la 20 aprilie 1950, ulterior decesului proprietarului, iar dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data decesului proprietarului tabular), "drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte …", iar, din anexa la Decretul nr. 92/1950, depusă la dosar de pârât, rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de la Q. .

Din coroborarea acestor considerente rezultă că antecesoarea reclamantei este moştenitoarea acceptantă a defunctului său soţ, acest argument fiind în concordanţă cu certificatul de calitate de moştenitor sus-menţionat.

În consecinţă, reclamanta A. are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi, şi pentru că, prin retransmitere, în sensul art. 692 C. civ., în patrimoniul său a intrat vocaţia de a formula notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul abuziv naţionalizat.

Având în vedere aceste considerente, apelul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara este nefondat şi a fost respins ca atare.

În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor (succesori ai defunctei reclamante A.), instanţa a constatat următoarele:

Pentru a respingere cererea de chemare în judecată, Tribunalul a avut în vedere că, în cauză, este incidentă Decizia nr. 1055/2008 a Curţii Constituţionale, prin care dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate ca nefiind constituţionale.

Potrivit acestui articol (ce avea nr. 48 la data sesizării Tribunalului Timiş de către reclamantă), persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condiţiile prezentei legi.

Practic, această normă permitea persoanelor care se pretindeau îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 şi ale căror cereri anterioare, cu privire la bunuri ce făceau obiect al legii, au fost respinse, să promoveze alte cereri cu privire la aceleaşi bunuri, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile legale referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Pentru a nu fi încălcate drepturile câştigate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi pentru a nu fi încălcat principiul puterii de lucru judecat, prin Decizia nr. 1055/2008, Curtea Constituţională a declarat, ca fiind neconstituţională, sus-menţionata normă.

Corespunde realităţii că, prin hotărâri judecătoreşti anterioare, cererile reclamantei vizând imobilul în litigiu au fost respinse, însă instanţele nu au examinat fondul pretenţiilor acesteia, reţinând lipsa calităţii procesuale active a lui A. Or, în procesul de faţă, cauza juridică a acţiunii este alta decât în cazul celor anterioare (cum, în mod obligatoriu în sensul art. 315 C. proc. civ., a stabilit instanţa de casare prin decizia pronunţată ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale), astfel că aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat nu poate fi reţinută, decizia Curţii Constituţionale nefiind incidentă în cauză.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin cererea precizată în prezentul dosar, reclamanţii solicită, strict, constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a înstrăinărilor unor apartamente din imobilul preluat, astfel cum a şi reţinut prima instanţă.

Contrar acestor considerente, Tribunalul, având în vedere decizia menţionată, a reţinut că reclamanta nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, neexaminând fondul cererii părţii (astfel cum a fost, ulterior, precizată), pronunţând o hotărâre nelegală.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii B., C., H., I., L., M., N., O., Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Prin Decizia civilă nr. 3284 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursurile declarate în cauză.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prima instanţă a respins acţiunea pe excepţii, iar nu pe fondul cauzei, situaţie în care, faţă de obiectul dedus judecăţii, astfel cum a fost precizat de reclamantă, şi raportat la decizia de casare nr. 4158/30 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la certificatul de calitate de moştenitor depus la dosar, soluţia instanţei de apel, de desfiinţare a hotărârii şi trimitere a cauzei spre rejudecare, este legală.

Prin Decizia de casare nr. 4158 din 30 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dezlegată, cu putere obligatorie pentru instanţe, excepţia puterii de lucru judecat, reţinându-se că, în mod nelegal, cererea reclamantei a fost respinsă în baza excepţiei autorităţii de lucru judecat, câtă vreme, prin hotărârile anterioare, instanţele au avut în vedere dispoziţiile dreptului comun referitoare la moştenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptanţi, sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii prin notificarea formulată în condiţiile Legii.

Din aceeaşi decizie de casare rezultă că, în rejudecare, instanţa urmează să analizeze calitatea procesuală a reclamantei din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Or, în condiţiile în care instanţa de rejudecare nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare, fiind încălcat art. 315 C. proc. civ., soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare este legală, cu atât mai mult cu cât, din certificatul de calitate de moştenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999, rezultă că, de pe urma lui P., a rămas moştenitoare soţia acestuia, Q., iar, după decesul acesteia (11 aprilie 1985), a rămas, ca moştenitor acceptant, reclamanta, în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte.

Cum problemele legate de excepţia puterii de lucru judecat, raportat la obiectul dedus judecăţii, cât şi cele vizând verificarea cerinţelor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost cuprinse în Decizia de casare nr. 4158 din 30 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt nefondate criticile recurenţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Faţă de cele expuse şi din aceeaşi perspectivă a statuărilor deciziei de casare şi a împrejurării că nu s-a cercetat fondul cauzei, sunt nefondate şi criticile pârâţilor persoane juridice.

În al treilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată, după casare, la Tribunalul Timiş, la 11 octombrie 2012, sub numărul de Dosar x/2009*.

În această fază procesuală s-a constatat că decedaseră pârâţii F. (la 11 octombrie 2010) şi D. (la 04.01.2007), fiind citaţi în cauză, în calitate de moştenitori, pentru primul pârât - G., deja parte în dosar, Y. (moştenitoare legale) şi Z. (moştenitoare testamentară pentru imobilul în litigiu) conform Certificatului de moştenitor nr. x din 1 martie 2011 emis de B.N.P.A. AA., iar pentru cel de-al doilea pârât - E. conform Certificatului de moştenitor nr. x din 4 aprilie 2008 emis de B.N.P.A. BB., parte în dosar.

La 7 august 2014, pârâţii N., B., L. şi G. au invocat excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual, pentru lipsa semnăturii reclamantei apelante sau a unui mandatar legal instituit, conform art. 112 pct. 6 şi art. 133 C. proc. civ., susţinând, totodată, că nici împuternicirile avocaţiale existente la dosar nu sunt semnate de această parte.

În probaţiune, au solicitat verificarea de scripte şi, în subsidiar, expertiză grafică.

Prin Încheierea din 10 septembrie 2014, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată, invocată de cei patru pârâţi, reţinând că litigiul se află pe rolul instanţelor de judecată de peste doisprezece ani, aflându-se în al treilea ciclu procesual după casarea cu trimitere dispusă de două ori de către Curtea de Apel, soluţii menţinute în recurs de către Înalta Curte.

Conform art. 133 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde semnătura reclamantului va fi declarată nulă, iar lipsa semnăturii poate fi complinită în tot cursul judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, instanţa ar trebui să cheme reclamantul în vederea semnării sau să confirme semnătura, ceea ce, în speţă, nu mai este posibil, întrucât A. este decedată. Ar trebui chemaţi, în acest scop, moştenitorii reclamantei, dar, de vreme ce ei se judecă în prezentul litigiu de doisprezece ani, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că îşi însuşesc acţiunea antecesoarei lor.

Prin Sentinţa civilă nr. 2142 din 17 septembrie 2014, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii U. şi V., cu obligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată către o parte dintre pârâţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere următoarele:

În fapt, imobilul situat în Timişoara, str. 3 august, nr. 15, judeţul Timiş, înscris în CF x Timişoara, transnotat în CF colectiv x Timişoara, a fost proprietatea tabulară a defunctului P., decedat la 21 februarie 1950, şi a fost preluat de Statul Român prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, în anexa la decret, fiind menţionată, ca proprietar, Q., soţia supravieţuitoare a fostului proprietar tabular.

Dreptul de proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999 eliberat de B.N.P. R., de pe urma lui P., decedat la 8 februarie 1950, a rămas, ca moştenitoare, soţia acestuia, Q., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului acesteia (11 martie 1985), a rămas, ca moştenitor acceptant, reclamanta A., în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte.

Reclamanta şi, ulterior, succesorii acesteia, prin restrângerea obiectului acţiunii introductive formulate la 01 octombrie 2009, au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu. S-a solicitat, de asemenea, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu foştii chiriaşi ai apartamentelor din imobil.

Constatarea nevalabilităţii titlului statului a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Cel de-al doilea capăt de cerere a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 46 alin. (1) şi alin. (4) (în principal) şi art. 46 alin. (1) şi (2) (în subsidiar) din Legea nr. 10/2001.

În drept, prima instanţă a considerat că sunt aplicabile următoarele dispoziţii legale (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 alin. (1), art. 46, art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, al căror conţinut l-a redat.

Tribunalul a reţinut că urmează să analizeze doar fondul cererii de chemare în judecată, potrivit considerentelor Deciziei din apel nr. 657 din 23 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, excepţiile invocate în prezentul litigiu fiind deja dezlegate de instanţele de control judiciar în cele două cicluri procesuale anterioare.

Pe fond, a constatat că imobilul care reprezintă obiectul prezentului litigiu face parte din categoria imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind naţionalizat în baza dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, şi poate fi restituit, în natură sau prin echivalent, foştilor proprietari doar prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. În cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 se constată nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului.

Reclamanta a introdus o acţiune de sine stătătoare, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, întemeindu-şi cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care reglementează revendicarea bunurilor preluate fără titlu valabil de Statul Român. Stabilirea nevalabilităţii titlului statului reprezenta o condiţie esenţială pentru admiterea acţiunii în revendicare.

În litigiul pendinte, pentru a se putea constata, în temeiul dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a contractelor de vânzare- cumpărare încheiate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este necesar să se stabilească faptul că bunul a fost preluat, fără titlu valabil, de stat.

În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare (...)".

Este adevărat că, la data când s-a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, această dispoziţie nu exista în Legea nr. 10/2001, dar, în prezent, din moment ce legiuitorul a prevăzut, în mod expres, faptul că un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 este un imobil preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, formularea unui capăt de cerere distinct în sensul constatării preluării abuzive a imobilului este superfluă. Reclamanţii nu mai sunt nevoiţi să dovedească preluarea abuzivă a bunului pentru că însăşi legea constată caracterul abuziv al preluării bunului în baza decretului de naţionalizare menţionat.

Se solicită, prin cererea de chemare în judecată, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, invocându-se două motive: 1. bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul naţional şi nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995); 2. bunul a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român şi actualii proprietari nu au fost de bună credinţă în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare.

1. În ceea ce priveşte primul motiv de nulitate invocat - bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul naţional şi nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995), instanţa l-a constatat a fi neîntemeiat.

În esenţă, pornind şi de la dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996, H.G. nr. 632/1996, art. 2, art. 4 şi 5 din O.G. nr. 68/1994, Tribunalul Timiş a reţinut că, pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul art. 11 cu referire la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 - locuinţe declarate monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional -, reclamanţii trebuiau să justifice că bunul face parte din categoriile A, B sau C prevăzute în art. 2 din O.G. nr. 68/1994 şi că dispoziţia legală care încadrează imobilul în una dintre aceste categorii este clară, previzibilă şi accesibilă, sens în care nu au procedat. Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice din 1992, invocată în susţinerea acţiunii în nulitate pentru acest prim motiv, a fost întocmită anterior O.G. nr. 68/1994 şi nu respectă criteriile de clasificare reglementate de art. 2 din actul normativ menţionat, deci, este nerelevantă în cauză. Împrejurarea că nu s-a procedat de către organele competente la clasificarea cerută de lege nu poate fi imputată chiriaşilor cumpărători.

2. În ceea ce priveşte al doilea motiv de nulitate invocat - bunul a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român şi actualii proprietari nu au fost de bună credinţă în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, nici acest motiv nu este întemeiat.

Contractele de vânzare-cumpărare contestate în prezentul litigiu au fost încheiate în perioada 1997 - 1998. Reclamanta a iniţiat, în anul 1994, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi respinsă, irevocabil, pentru lipsa calităţii sale procesuale active; abia în anul 1999, după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, a fost emis certificatul de calitate de moştenitor al reclamantei după soţia fostului proprietar tabular.

Reaua credinţă trebuie dovedită, buna credinţă se prezumă, iar reclamanţii nu au dovedit că actualii proprietari au fost de rea credinţă în momentul încheierii actelor juridice.

În consecinţă, acţiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel reclamanţii U. şi V., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Au formulat cerere de aderare la apel pârâţii B., N., L., M., Z., J., I. şi H. raportat la soluţia dată excepţiei nulităţii absolute, prin încheierea din 10 septembrie 2014.

Prin Decizia civilă nr. 76 din 5 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au fost respinse atât apelul declarat de reclamanţi, cât şi cererea de aderare la apel formulată de pârâţi.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În mod corect a fost respinsă cererea formulată de pârâţi cu privire la excepţia invocată, având în vedere că cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentei cauze a fost formulată de A. la 2 august 2002 şi după decesul acesteia a fost continuată de moştenitorii săi, reclamanţii din prezenta cauză.

Sub acest aspect, prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3284 din 14 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (după parcurgerea a două cicluri procesuale) s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că A. are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii şi că, în patrimoniul său, a intrat vocaţia de a formula notificare în condiţiile aceleiaşi legi, cu privire la imobilul din litigiu.

Urmare a reţinerii acestei calităţi, instanţa de casare a desfiinţat hotărârea Tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului acţiunii, astfel cum a fost sesizat de reclamanţi, respectiv constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a nulităţii înstrăinărilor unor apartamente din imobil.

Prin soluţia astfel pronunţată, Curtea de Apel Timişoara a reţinut, implicit, calitatea procesuală activă a reclamanţilor - succesori şi continuatori ai acţiunii promovate de A. (în 2002).

Raportat la aceste aspecte se constată că nu poate fi primită susţinerea pârâţilor apelanţi în sensul că "moştenitorii lui A. nu-şi pot însuşi o acţiune introdusă de un terţ pe care nu l-au moştenit, o persoană care nu este A." şi că "acţiunea nu este a antecesoarei lor", cu atât mai mult cu cât, prin chiar recursul declarat de pârâţi la 15 iunie 2011 împotriva Deciziei civile nr. 657 din 22 martie 2011, aceştia au precizat că acţiunea a fost formulată de reclamanta A. şi precizată de succesorii acesteia, U. şi V.

Faţă de aceste considerente şi de împrejurarea că, în acest ciclu procesual, nu se mai pune problema confirmării sau ratificării actelor întocmite de antecesoarea reclamanţilor, având în vedere că, prin acceptarea succesiunii, moştenitorii reclamantei (reclamanţii actuali) au preluat drepturile şi obligaţiile antecesoarei lor, ei au dobândit calitatea de reclamanţi, continuând procesul demarat în anul 2002 de reclamanta A.

De asemenea, în raport de cele menţionate, nu poate fi primită nici critica cu privire la irevocabilitatea încheierii din 10 septembrie 2014 sub aspectul recunoaşterii indirecte de către Tribunal a faptului că lipseşte semnătura lui A. de pe cererea introductivă.

Referitor la apelul reclamanţilor, aceştia au invocat, în primul rând, nulitatea actelor de înstrăinare a unor părţi din imobil în raport de dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996.

S-a făcut, sub acest aspect, o corectă aplicare, în cauză, a dispoziţiilor art. 8 şi art. 9 din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 (ce definesc locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional), precum şi a dispoziţiilor art. 2, 3 şi 4 din O.G. nr. 68/1994.

Prin Adresa nr. x din 30 mai 2013 emisă de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al judeţului Timiş se precizează că imobilul din Timişoara, str. 3 august, nr. 15 nu era monument istoric.

Pe de altă parte, din Adresa nr. x din 10 iunie 2003 emisă de Direcţia Monumentelor Istorice rezultă că imobilul din str. 3 august, nr. 15 nu este înscris în lista monumentelor istorice a judeţului Timiş, în capitolele A, B. C şi D din Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, că strada 13 august este nominalizată în Capitolul E al listei din 1992, dar imobilele nominalizate în Capitolul E nu sunt monumente istorice, ci doar susceptibile de a fi monumente istorice.

O.G. nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional (în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din litigiu) prevedea, în art. 1, că monumentele istorice pot fi şi locurile istorice, însă, în cauză, nu s-a făcut dovada de către Ministerul Culturii - autoritate competentă în materia patrimoniului cultural - că imobilul în litigiu, inclus în Capitolul E din lista 1992 a monumentelor, ansamblurile şi siturilor istorice, - a fost clasat ca monument istoric.

De altfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 2, 3 şi 4 din O.G. nr. 68/1994, rezultă că imobilele din Capitolul E din listă "zone istorice urbane şi rurale" puteau deveni monumente istorice în baza unei proceduri de clasare prevăzute de lege, aspect nedovedit în cauză.

Referitor la respingerea capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil şi a nulităţii actelor de înstrăinare ca o consecinţă a unei asemenea preluări, s-a constatat că nici această critică nu este întemeiată, având în vedere că, în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a actului normativ menţionat, imobilul făcea parte din categoria imobilelor preluate cu titlu - Decretul nr. 92/1950; contractele de vânzare-cumpărare au fost, astfel, încheiate cu respectarea condiţiei de preluare cu titlu, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (2) din Norme, la data încheierii actelor juridice, iar legea nu făcea distincţie între preluarea cu titlu valabil sau nevalabil.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 califică, în art. 2, imobilele de natura celui din litigiu (preluate în baza Decretului nr. 92/1950) în categoria imobilelor preluate abuziv de stat, deci, fără titlu valabil. Cum acest aspect este consacrat prin lege, se constată că, în mod corect, a reţinut Tribunalul că nu se mai impune constatarea nevalabilităţii titlului statului de către instanţă şi dovedirea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.

În ceea ce priveşte dovedirea bunei credinţe a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a reţinut corect că actele juridice au fost încheiate cu bună credinţă, iar reclamanţii nu au atacat hotărârea sub acest aspect.

Prezumţia de bună credinţă a cumpărătorilor nu a fost răsturnată, aceştia au cumpărat apartamentele înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, de la un proprietar, Statul Român, ce era înscris în CF la data cumpărării, iar procesul ce fusese notat în CF fusese soluţionat irevocabil (dosar nr. x/2002) la data încheierii contractelor.

Ultima critică adusă hotărârii se referă la încălcarea de către instanţă a competenţei materiale date prin lege unui organ al administraţiei centrale - Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, critică neîntemeiată, întrucât prima instanţă a soluţionat cauza cu respectarea art. 2 din C. proc. civ.

Prin cererea de completare a Deciziei civile nr. 76 din 5 mai 2015 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, B., N., L., M., Z., Y., G., J., I. şi H. au solicitat completarea deciziei cu privire la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a pronunţat Decizia civilă nr. 131 din 2 iulie 2015, prin care a dispus admiterea cererii şi completarea celei dintâi decizii, în sensul respingerii cererii de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, justificat de împrejurarea că instanţa a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată; apelul reclamanţilor şi aderarea la apel formulată de pârâţi au fost respinse; la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel încât partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. A avut în vedere dispoziţiile art. *2813 cu referire la art. 274 C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 76 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii U. şi V., iar împotriva Deciziei nr. 131 din 2 iulie 2015 a aceleiaşi instanţe au declarat recurs pârâţii B., L., M., N., Z., Y., G., J., H. şi I.

Prin Decizia civilă nr. 2282 din 21 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis ambele recursuri, a casat ambele decizii atacate şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:

I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte, reluând obiectul cererii de chemare în judecată restrânse şi considerentele instanţelor de fond şi apel, a constatat că este întemeiată critica recurenţilor prin care s-a susţinut că instanţa de apel a procedat la analiza celui dintâi motiv de nulitate invocat, constând în încălcarea art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, strict din perspectiva categoriei juridice de "monument istoric", lăsând netratată chestiunea dacă imobilul litigios făcea sau nu parte din "patrimoniul naţional", în pofida susţinerilor ample în acest sens făcute de recurenţi pe parcursul judecăţii, încă din faţa primei instanţe, dar şi prin motivele lor de apel.

Prin motivele de recurs, recurenţii au susţinut că, din conţinutul reglementării se deduce, neîndoielnic, incidenţa interdicţiei de înstrăinare atât în cazul imobilelor monumente istorice, cât şi al celor din patrimoniul cultural naţional, legiuitorul utilizând o sintagmă cuprinzătoare "monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional", prin care a vizat întregul şi nu numai partea.

În opoziţie cu aceştia, recurenţii pârâţi au susţinut, prin întâmpinarea la recursul reclamanţilor, că norma art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 112/1995 instituie o condiţie cumulativă, astfel că, pentru a opera interdicţia de la înstrăinare, locuinţa în cauză trebuie să constituie atât monument istoric, cât şi să aparţină patrimoniului naţional.

Această din urmă interpretare a legii nu poate fi primită, deoarece naşte concluzii absurde prin aceea că acreditează ideea că ar fi posibil ca un bun care constituie monument istoric să nu aparţină, totuşi, patrimoniului naţional.

O atare concluzie este şi în contradicţie cu legislaţia în materie, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 68/1994, de completare a O.G. nr. 27/1992 adoptată cu modificări prin Legea nr. 11/1994, patrimoniul cultural naţional este compus din bunuri culturale mobile şi imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul natural şi cu mediul istoriceşte constituit de pe teritoriul României, ale istoriei şi civilizaţiei naţionale şi universale.

Art. 1 alin. (2) precizează că bunurile imobile sau ansamblurile de bunuri imobile care prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic sau tehnico-ştiinţific sunt monumente istorice. Aşadar, între bunurile din patrimoniul naţional, cele care prezintă valoare deosebită, prin caracteristicile enunţate, constituie monumente istorice.

În plus, potrivit art. 2 din O.G. nr. 27/1992, calitatea de bun imobil ce aparţine patrimoniului cultural naţional este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, listă ce cuprinde cinci capitole (A, B, C, D şi E), în care se regăsesc, deopotrivă, imobile monumente istorice şi bunuri de patrimoniu naţional.

Astfel definite cele două categorii juridice, se înţelege că raportul dintre ele nu poate fi altul decât cel de la parte (monumente istorice) la întreg (patrimoniu naţional), nefiind de conceput ca un bun ce constituie monument istoric să nu facă parte din patrimoniul naţional.

Într-o reglementare mult mai explicită, Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice consacră, expres, raportul de la parte la întreg (dedus şi din reglementarea anterioară) existent între cele două categorii juridice, art. 2 alin. (1) din Lege menţionând că monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional.

Aşadar, instanţa de apel era ţinută să verifice incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 cu referire la categoria juridică din care s-a susţinut că făcea parte imobilul litigios, respectiv aceea de bun aparţinând patrimoniului naţional, categorie în privinţa căreia erau, de asemenea, incidente interdicţia de înstrăinare şi sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea acesteia. Verificând cauza de nulitate invocată de reclamanţi în privinţa celor şapte acte juridice contestate exclusiv din perspectiva noţiunii de "monument istoric", se dovedeşte că instanţa de apel a efectuat o cercetare judecătorească parţială (aşadar incompletă) şi trunchiată atât asupra elementelor de fapt ale cauzei, cât şi asupra celor de drept relevante pentru justa şi completa soluţionare a litigiului.

Apar, astfel, ca îndreptăţite şi acele critici ale reclamanţilor prin care aceştia au invocat că instanţa de apel, pur şi simplu, a ignorat probatoriul consistent administrat de ei în apel, de natură să contureze regimul imobilului, ca şi cele privind nemotivarea hotărârii (întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), observându-se că teza apartenenţei bunului imobil litigios la patrimoniul naţional şi, implicit, aceea a incidenţei, în cauză, a prevederilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, susţinută prin numeroase trimiteri la adrese emanate de la autorităţi cu competenţe în domeniu, lipseşte analizei instanţei, după cum lipseşte şi analiza criticilor de apel ce semnalau aceeaşi deficienţă de judecată a primei instanţe.

Cum această greşeală de judecată nu poate fi remediată pe calea judecăţii de recurs, prin lege rezervată exercitării, exclusiv, a unui control în legalitate a hotărârilor de apel, soluţia este cea a admiterii recursului şi casării cu trimitere spre rejudecare a hotărârii atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (3) teza I şi a II-a din acelaşi cod.

Cu ocazia refacerii judecăţii, instanţa de apel va analiza incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 în raport de clasificarea imobilului litigios ca "bun aparţinând patrimoniului naţional", urmând să aprecieze, în primul rând, asupra demonstrării acesteia pe baza probatoriilor la care au făcut trimitere reclamanţii, fiind deja reţinut ca dovedit că bunul figura înscris în lista aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, CC. 1991 - 1992, la Capitolul E.

Verificarea acestei clasificări se va face cu observarea corectă şi completă a cadrului juridic existent la data încheierii celor şapte acte juridice contestate (a căror încheiere a avut loc începând cu luna decembrie a anului 1997 şi terminând cu aceeaşi lună a anului 1998), cadru legal conturat, în primul rând, de dispoziţiile O.G. nr. 27/1992, aprobată cu modificări prin Legea nr. 11/1994 - singurul act normativ, dintre cele care interesează speţa, care defineşte calitatea de bun imobil aparţinând patrimoniului cultural naţional -, de cele ale O.G. nr. 68/1994 - act normativ emis în completarea celei dintâi ordonanţe, ca şi a celor regăsite în cuprinsul art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.

Cât priveşte normele de aplicare a acestor ultime dispoziţii legale, regăsite, iniţial, în cuprinsul art. 8 din H.G. nr. 20/1996 - în legătură cu care s-a reţinut, eronat, de către instanţa de apel că ar fi avut loc o corectă aplicare în cauză - se va avea în vedere întreaga evoluţie legislativă de până la momentul încheierii actelor juridice contestate, respectiv atât emiterea H.G. nr. 632/1996 de modificare a art. 8 din H.G. nr. 20/1996, dar şi ulterioara modificare a art. 8 alin. (1) şi abrogarea alin. (2) - (6) ale aceluiaşi articol prin H.G. nr. 11/1997, act normativ în vigoare începând cu data publicării sale în Monitorul Oficial (potrivit dispoziţiilor art. 78 din Constituţia nerevizuită, conform cărora legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei), respectiv februarie 1997, şi aplicabil actelor juridice contestate în virtutea regulii "tempus regit actum", a cărei nesocotire a fost criticată prin recursul reclamanţilor.

În alte cuvinte, refacerea judecăţii va avea în vedere că Normele de aplicare a art. 10 din Legea nr. 112/1995 sunt cele regăsite la art. I pct. 7 şi 8 din H.G. nr. 11/1997, act normativ omis în mod greşit şi nejustificat din analiza instanţei de apel, care a validat judecata de primă instanţă, ale cărei considerente au reţinut incidenţa, sub acest aspect, a unui act normativ abrogat la data încheierii actelor juridice contestate, respectiv H.G. nr. 632/1996. Şi pentru acest motiv se relevă nelegalitatea judecăţii înfăptuite în apel care, în loc să corecteze erorile de judecată ale primei instanţe, a reţinut o corectă aplicare, în cauză, a art. 8 şi 9 din H.G. nr. 20/1996.

Instanţa de recurs nu a reţinut, ca fiind justă, critica reclamanţilor prin care au susţinut că instanţa de apel ar fi făcut aplicarea art. 2 din O.G. nr. 68/1994 cu încălcarea principiului tempus regit actum, sub motivul că prevederile acestui act normativ nu erau incidente în perioada 1996 - 2000, fiind aplicabile materiei doar începând cu anul 2004.

Ca act normativ aflat în vigoare, nu s-ar putea susţine că O.G. nr. 68/1994 conţinea prevederi care nu erau incidente în perioada 1996 - 2000, însă este real că instanţa de rejudecare, în determinarea cadrului legal incident situaţiei litigioase deduse judecăţii, va da importanţa cuvenită şi relevanţa necesară împrejurării atestate prin adresele emanate de la Ministerul Culturii (cu titlu de exemplu, nr. 1939-M.I. din 20 iulie 2010, dosar Tribunal), Institutul Naţional al Monumentelor Istorice (nr. 202 din 21 februarie 2007, nr. 771 din 3 iunie 2007 filele x volumul II dosar apel) ori Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Judeţului Timiş (nr. 151 din 16 februarie 2004, fila x volumul II, dosar apel) în sensul că, deşi în vigoare ca normă juridică, aplicarea art. 2 din O.G. nr. 68/1994, prin realizarea clasificării pe categoriile menţionate în cuprinsul articolului, nu a fost operată până în anul 2004 (asupra CC. 1992). De altfel, atestarea acestei clasificări prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi Cultelor, realizată în baza Legii nr. 422/2001, constituie cea mai elocventă dovadă în acest sens.

Înalta Curte nu a considerat întemeiate nici acele critici ale reclamanţilor prin care au invocat o încălcare de către instanţa de apel a dreptului lor la un proces echitabil prin neefectuarea de adrese la Ministerul Culturii şi Cultelor ori la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural a Judeţului Timiş, care să lămurească statutul juridic al imobilului în cauză ori prin refuzul efectuării unei expertize în acelaşi scop.

Aceasta, întrucât s-a apreciat că probele din dosar erau îndestulătoare pentru lămurirea acestui aspect, ceea ce, de altfel, şi reclamanţii au susţinut printr-o altă critică a recursului lor. Pe de altă parte, determinarea statutului juridic al imobilului presupunerea o activitate de interpretare a legii, care intră în atribuţiile instanţei de judecată.

Astfel fiind, recurgerea la sprijinul unui expert - îngăduită prin lege pentru lămurirea unor împrejurări de fapt (conform art. 201 alin. (1) din C. proc. civ.) - în vederea suplinirii acestei activităţi era exclusă din punct de vedere legal, iar încuviinţarea unei atare probe, în contextul dat, ar fi fost nelegală.

Pentru aceleaşi considerente nu au fost găsite, ca justificate, nici acele critici prin care reclamanţi au acuzat ignorarea de către instanţa de apel a probei cu expertiza încuviinţată şi administrată într-un dosar similar, în care s-a discutat situaţia juridică a unui bun imobil înscris, de asemenea, pe lista CC. 1992, la Capitolul E.

Nu sunt întemeiate nici criticile de recurs încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat norme de ordine publică în materie de competenţă materială generală, atunci când s-a substituit autorităţii administrative special abilitate de lege - Ministerul Culturii - cu atribuţii în realizarea clasificării asupra bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional ori a bunurilor culturale comune.

Criticile aduse soluţiei date celui de-al doilea motiv de nulitate invocat sunt întemeiate în acea parte care relevă, de asemenea, înfăptuirea unei cercetări judecătoreşti incomplete în raport cu motivele cererii susţinute de reclamanţi.

Astfel, pe acest aspect, recurenţii reclamanţi au criticat refuzul instanţei de a constata preluarea imobilului fără titlu valabil şi neanalizarea integrală a argumentelor lor împotriva calificării Decretului nr. 92/1950 ca reprezentând un titlu (valabil) de preluare.

În privinţa acestei solicitări, prima instanţă a apreciat că, în raport de calificările pe care art. 2 al Legii nr. 10/2001 le operează în prezent, constatarea preluării fără titlu a imobilului este superfluă, în timp ce, în apel, într-un mod contradictoriu, după ce s-a reţinut că, în raport de art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost una cu titlu, s-a apreciat corectă statuarea Tribunalului în sensul că nu se mai impune constatarea nevalabilităţii titlului statului de către instanţă.

Înalta Curte a reţinut că, indiferent că avea să îmbrace forma dezlegării unui capăt de cerere distinct ori pe cea a unei dezlegări prealabile prin considerentele hotărârii, statuarea instanţelor de fond asupra titlului de preluare a imobilului litigios era esenţială pentru corecta dezlegare a celui de-al doilea motiv de nulitate a celor şapte acte juridice contestate, ca şi pentru a putea stabili incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 46 (devenit art. 45) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pentru analiza juridică pe care aplicarea acestuia o presupune (textul de lege în cauză vizând sfera actelor juridice preluate fără titlu/fără titlu valabil, care sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă).

Nu mai puţin important era ca statuarea instanţei de judecată asupra titlului de preluare al statului să aibă loc în raport de cadrul normativ în vigoare la data încheierii actelor juridice contestate (iar nu în raport de forma iniţială a unor acte normative ce fuseseră modificate la acea dată, cum ar fi H.G. nr. 20/1996, ori în raport de acte normative ulterioare acelui moment, cum ar fi Legea nr. 10/2001), ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat, omisă fiind de la aplicare, ca şi în cazul celui dintâi motiv de nulitate invocat, aceeaşi H.G. nr. 11/1997, în vigoare la data încheierii tuturor actelor juridice contestate.

Or, potrivit art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost completată prin H.G. nr. 11/1997, calificarea preluării, în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind una cu titlu presupunea, în mod necesar, verificarea corectitudinii aplicării actului normativ la cazul concret, în funcţie de prevederile art. I pct. 1-5 şi ale art. II din Decret, ca şi verificarea respectării identităţii între persoana menţionată ca proprietar în anexa la decret şi cea a adevăratului proprietar la data naţionalizării.

Deşi, prin criticile lor de apel, reclamanţii au învestit instanţa cu o astfel de analiză (prin cel de-al treilea memoriu depus în completarea motivelor de apel), aceasta lipseşte judecăţii înfăptuite de Curtea de Apel.

Urmează, aşadar, ca refacerea judecăţii să aibă loc şi în privinţa celui de-al doilea motiv de nulitate a actelor juridice contestate, în raport de calificarea ce se va da, potrivit celor expuse mai sus, titlului de preluare al statului, aceasta în măsura în care va fi depăşit cel dintâi motiv de nulitate invocat (a cărui verificare ar face de prisos o analiză a nevalabilităţii actelor de înstrăinare în cadrul legal al art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Buna credinţă a chiriaşilor cumpărători va fi analizată, pe cale de consecinţă, în raport de calificarea ce se va da titlului statului şi situaţiei juridice a bunului de la data încheierii actelor juridice contestate.

Apărarea recurenţilor pârâţi, invocată prin întâmpinarea la recursul recurenţilor reclamanţi, în sensul existenţei unei autorităţi a lucrului judecat asupra chestiunii privitoare la existenţa bunei lor credinţe, deduse din reţinerea acestui aspect prin hotărârea de primă instanţă şi din necontestarea sa în apel, nu poate fi reţinută.

Se observă că, prin cel de-al treilea memoriu de completare a motivelor de apel, depus, la dosar, înaintea primului termen de judecată din apel, reclamanţii au criticat atât refuzul calificării preluării realizate de stat ca fiind fără titlu valabil, cât şi aspectul bunei credinţe a chiriaşilor cumpărători la data încheierii actelor juridice contestate.

Judecând apelul la hotărârea primei instanţe, Curtea de Apel, deşi reţine, eronat, că reclamanţii nu ar fi atacat sentinţa pe aspectul bunei credinţe a cumpărătorilor, face, totuşi, propriile aprecieri în sensul aceleiaşi dezlegări date acestui aspect de către judecătorul fondului, aprecieri ce au fost criticate prin recursul reclamanţilor.

Astfel fiind, se constată că nu există o statuare intrată în puterea lucrului judecat asupra chestiunii bunei credinţe a chiriaşilor cumpărători, motiv pentru care nici apărarea pârâţilor în sensul inadmisibilităţii parţiale a recursului reclamanţilor, în limitele date de acelaşi aspect, nu se justifică.

În sfârşit, împrejurarea că unul dintre judecătorii ce au pronunţat decizia de apel atacată a fost angajat al Primăriei Municipiului Timişoara - parte în acest dosar - în perioada 18 februarie 1991 - 1 ianuarie 1994, în funcţia de consilier juridic (cum rezultă din adresa depusă la dosarului de recurs, administrată ca probă de către recurenţii pârâţi) nu atrăgea incompatibilitatea magistratului de la soluţionarea cauzei, după cum au susţinut recurenţii reclamanţi prin cel de-al doilea memoriu depus în completarea motivelor lor de recurs. Un astfel de caz nu se regăseşte între cele evocate prin dispoziţiile art. 24 - 28 din C. proc. civ., de natură să atragă incompatibilitatea judecătorului şi, implicit, obligaţia acestuia de abţinere de la soluţionarea cauzei.

II. Recursul pârâţilor a criticat, exclusiv, neacordarea cheltuielilor de judecată din apel, aspect ce a fost dezlegat prin Decizia completatoare nr. 131 din 2 iulie 2015 a Curţii de Apel Timişoara.

Cum soarta cheltuielilor de judecată depinde de soarta litigiului şi cum rezolvarea criticilor din recursul reclamanţilor nu poate pune capăt litigiului, ci antamează o soluţie de casare a Deciziei nr. 76/2015 şi de refacere a judecăţii, urmează ca şi acest recurs să fie admis, cu consecinţa casării Deciziei nr. 131/2015, urmând ca cererea acestor părţi relativă la acordarea cheltuielilor de judecată în apel să fie avută în vedere cu ocazia rejudecării.

De asemenea, în considerarea casării ambelor decizii atacate, rămâne fără interes, la acest moment, analiza criticilor reclamanţilor privitoare la greşita dezlegare dată de instanţa de apel cererii lor vizând acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a mai reţinut că nu a fost dedusă judecăţii, în recurs, problema de drept ce a făcut obiectul cererii de aderare la apel formulate de către pârâţi. Cum, însă, cererea de aderare la apel (sau apelul incident) nu are o existenţă de sine stătătoare, soluţia de casare în vederea refacerii judecăţii din apel va fi una totală, rămânând, însă, valabil, în continuare, considerentul ce a dus la dezlegarea apelului incident, în sensul că, prin decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, menţinută prin Decizia de recurs nr. 3284 din 14 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat, cu titlu irevocabil şi cu putere de lucru judecat în cauză, că numita A. are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii, în patrimoniul său intrând vocaţia de a formula notificare în condiţiile legii reparatorii cu privire la imobilul în litigiu.

Această dezlegare a condus, implicit, la reţinerea calităţii procesuale active a reclamanţilor succesori şi continuatori ai acţiunii promovate de A. (în 2002), aspecte care vor fi avute în vedere în soluţionarea cererii de aderare la apel formulate de către pârâţi.

Pentru aceste motive, Înalta Curte a admis ambele recursuri declarate, a casat ambele decizii pronunţate de instanţa de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, potrivit dezlegărilor mai sus prezentate.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Timişoara, sub nr. x/2009, la 21 decembrie 2015 (al patrulea ciclu procesual).

La termenul de judecată din 12 aprilie 2016, s-a depus, la dosar, cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor, formulată de DD. (minoră în vârstă de 12 ani), prin reprezentant legal, EE., în temeiul art. 49 şi art. 51 C. proc. civ., art. 47 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia copilului, referitor la dreptul la locuinţă al copiilor, art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege, referitor la dreptul la petiţie al copiilor în chestiuni privind drepturile lor fundamentale, art. 3 pct. 1 din Convenţia din 20 noiembrie 1989 cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

În considerarea dreptului său la locuinţă, instituit prin legislaţia de protecţie a copiilor şi având în vedere că prezentul litigiu implică în mod direct dreptul de proprietate al minorei asupra apartamentului nr. x, cu privire la care reclamanţii au formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat de antecesoarea sa, E., a solicitat admiterea cererii de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor şi, pe cale de consecinţă, respingerea apelului promovat de reclamanţii V. şi U., precum şi a acţiunii promovate de aceştia, în calitate de succesori ai numitei A.

În motivare, a arătat, în esenţă, că E. şi D. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998, apartamentul nr. x din imobilul în litigiu, iar minora a devenit titulara dreptului de proprietate asupra apartamentului prin Contractul de donaţie autentificat sub nr. x din 2 septembrie 2014 de S.P.N. "AA.", prin care bunicii intervenientei, FF. şi GG., i-au donat acest imobil. Cei doi, la rândul lor, au devenit titulari ai dreptului de proprietate asupra apartamentului în anul 2010, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 iunie 2010 de B.N.P.A. HH., vânzător fiind II., care a dobândit dreptul de proprietate de la E., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008.

Interesul de a interveni în prezentul litigiu printr-o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor este evident, fiind titulara dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x, apartament care face obiectul Contractului x/1998, a cărui nulitate este solicitată prin prezentul demers judiciar.

Mai mult, solicită a se observa că reclamanţii nu au solicitat nulitatea contractelor subsecvente celui primar, ca urmare, cererea sa nu poate fi decât una accesorie, însă, dacă aceştia obţin desfiinţarea actului primar, îşi vor înscrie dreptul de proprietate asupra apartamentului fără a mai face niciun demers în privinţa actelor subsecvente.

Invocă dreptul la petiţie conferit minorilor de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia copilului, arătând că, în speţă, există o stare de risc cu privire la dreptul la locuinţă al minorei, din moment ce reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, solicită constatarea nulităţii absolute totale cu privire la apartamentul 2, asupra căruia are un drept de proprietate.

Pe fondul cererii de intervenţie, solicită protecţia dreptului minorei la locuinţă, prevăzut de art. 47 alin. (2) din aceeaşi lege, arătând că, din obligaţia părinţilor la asigurarea unei locuinţe, se naşte şi dreptul corelativ al minorului la locuinţă, drept care, alături de celelalte drepturi fundamentale ale copiilor, prevăzute de legislaţia de protecţie, se găseşte imperativ sub protecţia statului, potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 272/2004.

Arată că este titulara dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x, care este în litigiu, acest apartament fiind singura locuinţă pe care o deţine. Este, de altfel, imobilul în care trăieşte, îşi desfăşoară activităţile zilnice de învăţat şi recreere, fiind, în fapt, mediul său, de care este foarte ataşată.

Susţine buna credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Invocă şi dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun prevăzute de art. 2 alin. (4) teza finală din Legea nr. 272/2004 privind prevalarea principiului interesului superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, (...) precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

La acelaşi termen de judecată, Curtea a admis, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâţilor de EE., în calitate de reprezentant legal al minorei DD., raportat la dispoziţiile art. 49 şi 51 C. proc. civ. A constatat că minora, prin reprezentant legal, justifică un interes legitim pentru a interveni în prezentul proces, interes atestat prin actele depuse la dosar, din care rezultă că invocă un drept de proprietate dobândit tabular cu privire la un apartament din imobilul în litigiu.

Pârâţii B., N., L., M., Z., J., I. şi H. au formulat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cerere de suspendare a judecării cauzei, ca efect al începerii urmăririi penale în Dosarul penal nr. x/2016, având ca obiect plângerea penală formulată împotriva actualilor reclamanţi, U. şi V., pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată.

În motivare, au arătat că, prin excepţia ridicată la prima instanţă în prezentul dosar, precum şi prin apelul incident, respectiv prin actele procedurale conexe acestuia, au susţinut şi au dovedit că cererea introductivă şi cererea de apel din primul ciclu procesual au fost introduse de persoane necunoscute, nicidecum de reclamanta aparentă A.

Au dovedit, de asemenea, că în ceea ce priveşte cele patru imobile din succesiunea lui A., toate contestaţiile împotriva dispoziţiilor Primarului cu privire la imobilele revendicate de reclamantă au fost introduse cu ştiinţa şi consimţământul acesteia, în timp ce toate acţiunile în nulitate pornite în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv acţiunea în nulitate din prezentul dosar, au fost introduse fără ştiinţa şi consimţământul ei.

Potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se poate dispune suspendarea judecării unei cauze civile dacă infracţiunea are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei instanţei civile şi s-a început urmărirea penală pentru infracţiunea respectivă, ambele condiţii fiind întrunite în speţă.

Astfel, infracţiunea are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei instanţei civile în ipoteza în care uzul de fals pe care îl acuză va fi confirmat de autorităţile judiciare penale, consecinţa directă în prezentul dosar civil fiind aceea a nulităţii cererii de chemare în judecată şi a tuturor actelor de procedură ulterioare acesteia.

Reclamanţii U. şi V. au depus la dosar, în mai multe rânduri, note scrise cu privire la cererea de suspendare, solicitând să se dispună respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

La termenul din 24 mai 2016, Curtea a respins cererea de suspendare a judecăţii pricinii formulată de pârâţi, raportat la actele dosarului, la stadiul procesual în care pricina se află şi la dispoziţiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., care reglementează o situaţie de suspendare facultativă a litigiului, constatând că nu este oportună suspendarea.

La termenul de judecată din 7 iunie 2016, pârâţii B., N., L., M., Z., G., J., I. şi H. au formulat o cerere de probe în susţinerea excepţiei de nulitate absolută şi a cererii de aderare la apel, în temeiul art. 167, art. 177 - 179 şi art. 201 C. proc. civ., solicitând, în principal verificarea de scripte şi, în subsidiar, expertiză grafică cu privire la actele procedurale contestate.

Intimaţii reclamanţi au depus note scrise prin intermediul cărora au formulat mai multe apărări şi au invocat excepţiile lipsei de interes, tardivităţii, inadmisibilităţii, lipsei de obiect, puterii de lucru judecat raportat la Deciziile civile nr. 3043 din 16 martie 2009 şi nr. 2282 din 21 octombrie 2015 ale Înaltei Curţi, toate cu referire la excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi apelului declarat de autoarea reclamanţilor, excepţie invocată de părţile adverse. Au solicitat şi respingerea cererii de probe formulate de aceiaşi pârâţi.

La termenul de judecată din 14 iunie 2016, instanţa de apel a respins cererea în probaţiune a pârâţilor ca neutilă cauzei, raportat la soluţia şi considerentele uneia dintre deciziile de casare anterioare.

Prin Decizia nr. 191 din 21 iunie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii U. şi V. împotriva Sentinţei civile nr. 2142 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta A., continuată de cei doi moştenitori, a constatat preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de către Statul Român de la Q. a imobilului aparţinând lui P., situat în Timişoara, str. 3 august, nr. 15, judeţul Timiş, înscris în CF colectiv x Timişoara, nr. top. x (transnotat din CF x Timişoara, nr. top. x), a constatat nulitatea absolută a celor şapte contracte de vânzare-cumpărare menţionate în dispozitivul deciziei; a menţinut, în rest, hotărârea primei instanţe; a respins cererea de aderare la apel, formulată de pârâţi şi cererea de intervenţie accesorie formulată de DD., prin reprezentant legal; i-a obligat pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantum de 8.000 de RON.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Acţiunea de faţă a suferit mai multe precizări, forma finală fiind redată în decizia de casare care, totodată, pe lângă îndrumările dispuse pentru instanţa de rejudecare, cuprinde şi dezlegări ale problemelor de drept deduse judecăţii. În continuare, instanţa de apel reia considerentele ultimei decizii de casare cu privire la dezlegările date.

Pornind de la toate aceste aspecte determinante în rejudecarea pricinii, Curtea a constatat că prioritară este excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel, nulitate determinată de nesemnarea actelor de către reclamanta A., chestiune ce a făcut obiectul cererii de aderare la apel şi reluată în rejudecare.

Cu privire la problema sus-menţionată, aşa cum a constatat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel, prin decizia casată, a respins această apărare, iar pârâţii nu au atacat hotărârea sub acest aspect, nefiind formulate critici împotriva soluţiei astfel pronunţate în termenul prevăzut de art. 303 C. proc. civ.

De asemenea, prin decizia de casare s-a reţinut că rămâne valabil considerentul ce a dus la dezlegarea apelului incident, respectiv că, prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, menţinută prin Decizia de recurs nr. 3284 din 14 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat, cu titlu irevocabil şi cu putere de lucru judecat în cauză, că numita A. are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii, în patrimoniul său intrând vocaţia de a formula notificare, în condiţiile legii reparatorii, cu privire la imobilul în litigiu.

Ca atare, deşi Curtea a fost, formal, învestită cu rejudecarea acestei cereri, a constatat, pe de o parte, că, nefiind atacată soluţia cu privire la acest aspect, a intrat în puterea lucrului judecat, iar, pe de altă parte, că acelaşi efect, în plan procesual, produc cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie citate mai sus.

Prezentul dosar a fost înregistrat, pe rolul instanţei de judecată, în anul 2002, fiind pronunţate mai multe decizii de casare ca urmare a unor căi de atac promovate de reclamanta A. sau de moştenitorii săi, soluţiile fiind pronunţate ca urmare a reţinerii calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită, respectiv a calităţii reclamanţilor de continuatori (succesori) ai acţiunii promovate de reclamanta iniţială în 2002, fiind recunoscută, în mod implicit, legitimarea lor procesuală, precum şi legitimitatea demersurilor lor procesuale, inclusiv prin promovarea unor cereri valabil formulate.

Dacă s-ar accepta teza invocată de pârâţi, s-ar pune sub semnul întrebării hotărârile irevocabile pronunţate în prezentul litigiu până la acest stadiu procesual, întrucât sancţiunea aplicabilă ar fi fost cea prevăzută de art. 133 C. proc. civ.

De altfel, sancţiunea procesuală, în ipoteza invocată de pârâţi (semnarea cererii de alte persoane), nu este nulitatea actului procesual, ci este cea indicată de art. 133 C. proc. civ., întrucât situaţia semnării cererii de altă persoană decât cea care figurează ca şi titular al cererii este echivalată, constant, de către doctrina juridică şi jurisprudenţă cu cea a absenţei semnăturii. Or, în speţă, această chestiune a fost invocată, pentru prima oară, în a treia rejudecare a pricinii, la 10 septembrie 2014, fiind tranşată prin încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, moment până la care instanţele de judecată, învestite cu judecarea unor cereri cu privire la care nu s-a contestat semnătura titularilor, au reţinut, cu putere de lucru judecat, că reclamanta A. are calitate procesuală activă.

Urmare a constatării, cu putere de lucru judecat, prin deciziile sus-menţionate, a calităţii numitei A. de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, respectiv a admiterii căilor de atac promovate de aceasta sau de succesorii săi, s-a reţinut, implicit, calitatea procesuală activă a reclamanţilor - succesori şi continuatori ai acţiunii promovate de autoarea lor (în 2002), astfel că au fost înlăturate, în mod corect, susţinerile pârâţilor apelanţi în sensul că "moştenitorii lui A. nu-şi pot însuşi o acţiune introdusă de un terţ pe care nu l-au moştenit, o persoană care nu este A." şi că "acţiunea nu este a antecesoarei lor".

De altfel, aceeaşi concluzie se impune şi prin faptul că prezenta rejudecare s-a dispus ca urmare a admiterii recursului reclamanţilor U. şi V., continuatori ai lui A.; or, dacă se aprecia că instanţa de judecată nu a fost învestită cu o cerere care să îndeplinească cerinţele art. 112 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., alta ar fi trebuit să fie soluţia în cauză, rezultând, astfel, că, implicit, inclusiv Înalta Curte, prin decizia de casare dată ulterior invocării aspectului în discuţie, a recunoscut semnarea cererii de către titulara sa, respectiv însuşirea de către reclamanţii U. şi V. a demersului antecesoarei lor.

Aceeaşi reclamantă a pornit mai multe demersuri procesuale, privind mai multe imobile preluate de stat de la antecesorii săi, inclusiv o acţiune în baza Legii nr. 10/2001 pentru chiar imobilul în litigiu, demersuri în care instanţele de judecată i-au recunoscut legitimare şi calitate procesuală activă, iar, mai mult, în dosarul nr. x/2004, prin Decizia nr. 3043 din 16 martie 2009, Înalta Curte, cu privire la aceeaşi chestiune invocată de către pârâţi în prezenta speţă, a specificat că semnăturile indicate drept false purtau asupra unor acte de procedură care, oricum, au fost ratificate de cei cărora li se puteau, eventual, opune, respectiv de către reclamanţi. În acest sens, în cauză, se impune a se conferi valoarea corectă declaraţiilor date de reclamaţi în formă autentică, în legătură cu demersurile şi actele numitei A. anterior (Declaraţia autentificată sub nr. x din 23 octombrie 2003; declaraţia autentificată sub nr. x din 26 mai 2006; Declaraţia autentificată sub nr. x din 10 martie 2009 - filele x din prezentul dosar).

Susţinerile pârâţilor în sensul că moştenitorii reclamantei A. nu puteau să confirme actele juridice pe care aceasta nu le-ar fi semnat au fost înlăturate, ca neîntemeiate, faţă de conţinutul art. 133 C. proc. civ.

Acest text de lege permite sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii (ipoteză identică, din punct de vedere juridic, cu cea invocată în speţa de faţă, atâta timp cât o cerere ce nu cuprinde semnătura titularului se presupune că nu este semnată) dacă, la termenul imediat următor invocării acestui aspect, partea legal citată nu se prezintă să semneze cererea. În speţă, acţiunea a fost promovată în 2002, reclamanta A. a decedat în 2003, astfel că exista o imposibilitate obiectivă şi evidentă ca aceasta să se prezinte la termenul imediat următor invocării absenţei semnăturii sale (10 septembrie 2014) pentru complinirea lacunei. Din punct de vedere procesual, chestiunea dedusă judecăţii se tranşează în sensul arătat de Tribunal prin hotărârea contestată, fiind suficientă însuşirea de către moştenitorii defunctei a cererii depuse de antecesoarea lor, aspect ce rezultă, cu evidenţă, din cuprinsul declaraţiilor autentice date în acest sens de reclamanţii T., U. şi V. (aflate la dosar).

Curtea a constatat că, prin susţinerile ample formulate în sprijinul acestei teze (a nulităţii cererii de chemare în judecată şi de apel, respectiv imposibilitatea ratificării actelor de către moştenitorii reclamantei), pârâţii creează confuzie între noţiuni juridice diferite, cu conţinut, regim juridic şi efecte diferite. Se încearcă acreditarea ideii că actele în discuţie sunt acte juridice unilaterale, omiţându-se că acestea sunt acte procesuale, cu regim juridic diferit, inclusiv prin prisma sancţiunilor posibile pentru neîndeplinirea tuturor cerinţelor legale, sancţiuni sensibil diferite de cele aplicabile actelor juridice civile în general, văzute ca manifestări de voinţă în scopul de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic.

C. proc. civ. prevede sancţiunile procesuale specifice pentru cererile formulate fără îndeplinirea tuturor cerinţelor legale, sancţiuni ce diferă, inclusiv, pentru diferitele neconformităţi, în niciun caz neputând fi tratat un act procesual prin prisma condiţiilor pe care le presupune naşterea valabilă a oricărui act juridic, prevăzute de art. 948 C. civ. În speţă, sancţiunea pentru lipsa semnăturii este prevăzută de art. 133 C. proc. civ., fiind declararea nulităţii cererii, dacă nu se complineşte lacuna la termenul următor, nu nulitatea absolută, distincţie importantă în plan procesual.

Jurisprudenţa invocată nu sprijină teza pârâţilor, de nulitate absolută a unui act de procedură pretins nesemnat, conţinutul hotărârilor fiind citat trunchiat şi interpretat eronat, atâta timp cât, fie nu este vizată aceeaşi ipoteză, fie nu este indicată aceeaşi consecinţă în plan procesual cu cele indicate în cauză.

De asemenea, nu este întemeiată nici afirmaţia că succesorii lui A. nu pot dobândi, în patrimoniu, drepturi pe care reclamanta nu a înţeles să le exercite/revendice, ipoteza fiind substanţial diferită. În speţă, se pune problema însuşirii unui demers procesual de către reclamantă, prin confirmarea ori ratificarea semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, în baza unui drept la reparaţie preexistent, pe care defuncta a înţeles să-l valorifice prin notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat de pârâţi, astfel că este corectă soluţia Tribunalului, în sensul respingerii excepţiei arătate.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că este corectă soluţia cuprinsă în încheierea de şedinţă din 10 septembrie 2014 dată de Tribunalul Timiş, motiv pentru care a respins, ca nefondată, cererea de aderare la apel formulată de pârâţii B., N., L., M., Z., J., I. şi H., respectiv excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel, ambele semnate de A.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, raportat şi la cele stabilite prin ultima decizie de casare, că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a defunctului P. (decedat la 8 februarie 1950). De pe urma acestuia a rămas, ca moştenitoare, soţia, Q., cu o cotă de 1/1 parte (conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999 eliberat de B.N.P. R.).

Imobilul descris anterior a fost preluat de Statul Român, prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, în anexă fiind menţionată, ca proprietar, Q., soţia supravieţuitoare a fostului proprietar tabular. Dreptul de proprietate al statului a fost înscris, în cartea funciară, în anul 1956.

În urma decesului Q. (11 martie 1985) a rămas, ca moştenitor acceptant, reclamanta A., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.

Preluarea imobilului în litigiu nu s-a făcut cu titlu valabil, atâta timp cât, la dosar, nu există nicio probă în sensul că P. ori soţia sa, Q., s-a încadrat în vreuna dintre ipotezele prevăzute de pct. 1 - 5 din art. 1 al actului de preluare. Dimpotrivă, din actele aflate la dosarul iniţial, înregistrat sub nr. x/2002, rezultă că fostul proprietar tabular, P., a fost, până la data decesului, mic meseriaş lumânar, astfel că, având calitatea de mic meseriaş, imobilul proprietatea sa era exclus de la naţionalizare.

De asemenea, Decretul nr. 92/1950 nu se întemeia şi nici nu respecta Constituţia României din 1948, legile interne ori tratatele internaţionale la care România era semnatară, astfel că nu poate fi considerat titlu valabil potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute, fundamentată pe nerespectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 112/1995, cadrul legal a fost conturat, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ., conform celor arătate anterior.

Dispoziţii imperative din Legea nr. 112/1995 prevedeau, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate în cauză, că este interzisă înstrăinarea locuinţei declarate monument istoric şi din patrimoniul cultural naţional. Conform principiului de drept tempus regit actum, actul juridic ce nu îndeplineşte condiţiile de validitate la data încheierii sale este nul absolut, nulitate ce nu este acoperită prin abrogarea ulterioară a dispoziţiei imperative încălcate la încheierea lui. Contractul nul absolut din cauza încălcării dispoziţiei legale imperative nu poate avea niciun efect, fiind, ab initio, lovit de nulitate, din momentul încheierii sale.

Imobilul din str. 3 august, nr. 15 se încadrează în categoria imobilelor menţionate de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, ca urmare a includerii sale în Lista 1991 de către singura instituţie competentă. Orice alte adrese şi comunicări care confirmă sau infirmă această concluzie nu au relevanţă, din moment ce reglementările legale stabilesc ce imobile se puteau vinde sau nu. Adresele din dosar de care se prevalează părţile nu pot include sau exclude bunul în lista menţionată mai sus, ci doar interpretează ce semnificaţie juridică are includerea bunului la capitolul E.

Atâta timp cât nicio dispoziţie legală nu a scos bunurile incluse în capitolul E al Listei 1991 din sfera bunurilor aflate sub interdicţia de vânzare, conform art. 10 alin. (2) raportat la art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 11/1997, nu se poate reţine că imobilul din Timişoara, str. 3 august, nr. 15 putea face obiectul înstrăinării în perioada de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 422/2001 (care a modificat alin. (2) al articolului 10 din Legea nr. 112/1995).

Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare ale locuinţelor din imobilul în litigiu, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu chiriaşii, sunt lovite de nulitate absolută, pentru fraudă la lege, întrucât s-au încălcat prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (în forma în vigoare la data încheierii vânzării), cererea reclamanţilor fiind întemeiată sub acest aspect.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de nulitate a actelor juridice contestate, respectiv buna sau reaua credinţă a chiriaşilor cumpărători ai apartamentelor din imobilul în litigiu, faţă de temeinicia, reţinută mai sus, a primului motiv de nulitate absolută a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, Curtea a stabilit că nu se mai impune analizarea motivului de nulitate respectiv, în acest sens fiind şi îndrumările deciziei de casare.

Curtea mai reţine că reclamanta A., şi ulterior, succesorii săi, au arătat că înţeleg să solicite constatarea nulităţii absolute, pe lângă cele şapte contracte de vânzare-cumpărare identificate în cuprinsul cererii, şi a oricăror alte contracte prin care s-au înstrăinat părţi din imobilul preluat abuziv de Statul Român de la P.

Instanţa de apel a menţinut soluţia Tribunalului de respingere a cererii reclamantei cu privire la nulitatea absolută a oricăror alte acte juridice, determinat de neindicarea obiectului, a valorii acestei cereri şi de caracterul imprecis al motivelor de fapt şi de drept.

Motivul de apel vizând nerespectarea de către prima instanţă a normelor de ordine publică în materie de competenţă materială generală, atunci când s-a substituit autorităţii administrative special abilitate de lege, nu se mai impune a fi analizat, fiind tranşat irevocabil prin decizia de casare, astfel că nu mai poate fi repus în discuţie în rejudecarea de faţă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat sentinţa atacată, a admis, în parte, acţiunea precizată, a constatat preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului în litigiu de către Statul Român, a constatat nulitatea absolută a celor şapte contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, a menţinut soluţia primei instanţe pentru actele juridice neidentificate cu respectarea dispoziţiilor procedurale, a respins cererea de aderare la apel şi cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâţilor, cu obligarea acestora din urmă la cheltuieli de judecată către reclamanţi în toate fazele procesuale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş - A.J.F.P. Timiş, L., M., B., N., Z., G., J., H., I., Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar, Primăria Municipiului Timişoara, reprezentată de Primar, şi intervenienta DD., prin reprezentant legal EE.

Împotriva încheierilor din 24 mai 2016 şi 14 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs pârâţii L., M., B., N., Z., G., J., H., I. şi intervenienta DD., prin reprezentant legal EE.

I. Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş - A.J.F.P. Timiş, a criticat decizia pentru următoarele motive:

Sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1. Soluţia instanţei de fond este eronată în ceea ce priveşte reţinerea calităţii procesuale active a reclamanţilor, care nu au justificat, prin înscrisuri, că antecesoarea lor, A., este moştenitoarea lui P., proprietar tabular al imobilului dedus judecăţii.

Aşadar, instanţa de apel, în mod greşit, s-a pronunţat asupra împrejurării că A. are calitate de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001 de a solicita măsuri reparatorii în baza acestui act normativ.

Antecesoarea reclamanţilor, A., conform înscrisurilor depuse în procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, are calitate de moştenitoare doar de pe urma soţiei supravieţuitoare a proprietarului tabular P., respectiv Q., însă aceasta din urmă nu a dezbătut niciodată succesiunea de pe urma soţului său.

2. Pe de altă parte, aşa cum a reţinut instanţa de fond, reclamanţii U. şi V. nu au făcut dovada că antecesoarea lor a câştigat dreptul pretins print-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar, ulterior acestui drept, să fi avut loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite, precum şi cele vătămate într-un drept al lor cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate, în mod abuziv, de către stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei legi.

În speţă, acest text de lege nu poate fi aplicat retroactiv, câtă vreme persoanelor îndreptăţite li s-au respins cereri de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul constatării lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi menţinerii sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Timiş.

II. Recurenţii L. şi M. (cererea olografă de recurs înregistrată la 27 iulie 2016) au criticat decizia, încheierea din 14 iunie 2016, precum şi celelalte încheieri pronunţate în dosar pentru următoarele motive:

1. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 85 din acelaşi cod, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor.

În mod fals se susţine că, în acest dosar, au fost reprezentaţi de către avocat JJ., la mandatul căruia au renunţat după pronunţarea Deciziei civile nr. 2282 din 21 octombrie 2015. Prin urmare, hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât recurenţii nu au fost citaţi şi nu s-au prezentat în instanţă.

2. Numele recurenţilor au fost greşit menţionate în dispozitivul Deciziei nr. 191/2016, respectiv "KK." în loc de "LL.".

3. Invocă şi buna lor credinţă la cumpărarea apartamentului în litigiu, de vreme ce au dobândit bunul de la Statul Român, care nu poate încălca obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Modificările legislative în materie nu le pot fi imputate.

În drept, au invocat art. 304 pct. 1, pct. 4 - 9 C. proc. civ.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi, cu cheltuieli de judecată.

III. Recurenţii B., N., L., M., Z., G., J., I. şi H., prin avocat JJ. (cererea de recurs înregistrată la 3 august 2016), au criticat decizia pentru următoarele motive:

Ca precizare prealabilă motivelor de recurs, recurenţii pârâţi susţin că recursul exercitat de ei este apt să reformeze inclusiv soluţia instanţei de casare, întrucât, potrivit unei opinii doctrinare, soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu este obligatorie şi pentru judecătorii sesizaţi cu un nou recurs în aceeaşi pricină, determinat de împrejurarea că aceştia nu sunt judecătorii fondului. În consecinţă, judecătorii noului recurs pot da o altă dezlegare problemei de drept deduse judecăţii, ceea ce va face ca hotărârea anterioară de recurs, fără a fi desfiinţată, să rămână fără efecte juridice.

1. Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, legea în chestiunea excepţiei nulităţii cererii introductive şi a primei cereri de apel.

a. Recurenţii au invocat imposibilitatea procedurală a părţii care a câştigat în pretenţii în apel să adere la recurs sau să atace, în orice alt mod, hotărârea de respingere a cererii de aderare la apel.

Astfel, instanţa de apel din ciclul procesual precedent le-a respins cererea de aderare la apel, dar, pe fond, aceeaşi instanţă le-a dat câştig de cauză, respingând apelul reclamanţilor.

Potrivit C. proc. civ., recursul părţii aflate în această situaţie este inadmisibil, de vreme ce a câştigat în pretenţii, iar aderarea la recurs este, la rândul său, inadmisibilă, nefiind acceptată, în recurs, asimilarea instituţiei aderării la apel.

Prin urmare, este lipsit de temei legal reproşul instanţei de apel de a nu fi atacat soluţia dată aderării la apel, cât timp C. proc. civ. nu prevede nicio cale de atac posibilă în situaţia dată.

b. Curtea a aplicat, greşit, instituţia puterii lucrului judecat, cât timp, din însăşi decizia de casare nr. 2282/21 octombrie 2015, rezultă, în mod clar, că instanţa de apel a primit dispoziţia de a rejudeca, inclusiv, cererea de aderare la apel. În aceste condiţii, este evident că nu există nicio hotărâre irevocabilă pronunţată în legătură cu aderarea la apel, motiv pentru care teza "puterii de lucru judecat" în această chestiune nu are niciun suport legal şi factual.

c. Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, legea în soluţionarea aderării la apel.

c.1. Recurenţii nu au contestat niciodată calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, a defunctei A. Prin urmare, argumentul instanţelor în susţinerea soluţiei de respingere a excepţiei de nulitate absolută, referitor la calitatea de persoană îndreptăţită a lui A., nu are nicio legătură cu obiectul excepţiei.

Calitatea de persoană îndreptăţită a lui A. nu o face pe aceasta semnatara cererii introductive.

c.2. Instanţa de apel a aplicat, greşit, în cauză, regulile transmisiunii succesorale, care se opun ca moştenitorii să confirme/ratifice acte juridice care nu au aparţinut autorului lor, ci, în speţă, unor necunoscuţi.

Potrivit practicii judiciare şi doctrinei în materia dreptului succesoral, moştenitorii universali (cum este cazul descendenţilor reclamantei aparente din cauză) "preiau patrimoniul aceluia pe care îl moştenesc, aşa cum acesta a existat în momentul deschiderii succesiunii, cu drepturile şi obligaţiile respective".

Acest fapt implică, în speţă, inclusiv obligaţia moştenitorilor defunctei A. de a respecta acele drepturi patrimoniale pe care aceasta le-a avut şi le-a exercitat. Or, reclamanta A. a uzat de dreptul său de a nu introduce acţiunea din prezentul litigiu, de a nu susţine şi confirma prezentul proces şi, finalmente, de a nu intenţiona ca proprietarii foşti chiriaşi din imobil să fie evinşi prin anularea contractelor lor de vânzare-cumpărare. Acest fapt este dovedit prin aceea că ea nu a semnat nicio cerere introductivă de instanţă ori privind vreo cale de atac în cauză, după cum nici nu a mandatat pe nimeni să procedeze la asemenea operaţiuni în numele ei. Consecinţa este că succesorii de mortis causa ai reclamantei aparente nu au dreptul de a confirma/ratifica acte juridice în contra opţiunii dovedite a propriului lor antecesor.

c.3. În linie cu instanţele precedente, instanţa de apel a respins, în mod nelegal, cererea în probaţiune, consacrând, în absenţa probelor, o fraudă procesuală vădită.

Pârâţii au solicitat, şi în apelul precedent, verificarea de scripte şi, în subsidiar, expertiză grafică şi tehnică a documentelor, pentru a dovedi că cererea introductivă şi prima cerere de apel au fost semnate de persoane necunoscute, nu de A., în absenţa oricărui mandat dat cuiva pentru a semna în locul acesteia. Şi instanţa precedentului apel, la fel ca toate instanţele anterioare acesteia, le-a respins cererea.

c.4. Suplimentar faţă de instanţele precedente, instanţa de apel a ignorat şi începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de uz de fals incidentă în speţă, consacrând, din nou, aceeaşi fraudă procesuală.

La 11 ianuarie 2016, prin Societatea de avocatură MM., recurenţii au introdus, la Parchetul Judecătoriei Timişoara, o plângere penală contra actualilor reclamanţi din prezentul dosar civil, U. şi V., pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, în contextul în care aceştia, în mod repetat, s-au folosit şi se folosesc în continuare de o cerere introductivă falsificată şi de o cerere de apel falsificată, cu scopul de a obţine consecinţe juridice. În baza plângerii s-a format Dosarul penal nr. x/2016.

Ca urmare a începerii urmăririi penale în dosarul penal menţionat, recurenţii au formulat cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Deşi au depus, la dosar, ordonanţa de începere a urmăririi penale, instanţa de apel a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, privându-i pe pârâţi de un alt mijloc esenţial de probă în apărare.

c.5. Instanţa de apel a aplicat, greşit, legea civilă şi a nesocotit Decizia de îndrumare nr. x/1958 a fostului Tribunal Suprem.

Curtea a aplicat, greşit, legea civilă în cauză, acreditând ideea că, între reglementările de drept material şi cele de drept procesual, există o ruptură deplină, astfel încât semnarea unei cereri introductive de o persoană necunoscută ar avea numai efecte de drept procesual, iar nu şi efecte de drept material; că regulile de validitate ale actelor juridice, instituite, indirect, prin art. 948 C. civ., ar fi, complet, înlăturate în cazul actelor procesuale.

Conform Deciziei de îndrumare nr. x/1958 a Tribunalului Suprem, invocate în susţinerea excepţiei şi aderării la apel, dar nesocotite de Curte, "1. Instanţele judecătoreşti, atunci când li se înfăţişează acte de dispoziţie ale părţilor sub forma renunţării la drept sau la acţiune, a achiesării la pretenţiile părţii potrivnice sau la o hotărâre pronunţată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărâre care să consfinţească o învoială a părţilor, sunt datoare să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terţilor, ori dacă ele nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ. În cazul în care se constată o atare situaţie, instanţele vor respinge cererea şi vor trece mai departe la judecata cauzei".

Rezultă, din această decizie, că instituţia viciilor de consimţământ şi cea a scopului ilicit nu sunt străine de dreptul procesual civil, aşa cum, greşit, a concluzionat instanţa de apel.

Cererile introductivă şi de apel, a căror nulitate o reclamă, intră în sfera de aplicabilitate a acestei decizii. Ele sunt acte de dispoziţie ale părţilor, simetrice şi de sens opus cu actele de renunţare la acţiune la care decizia face referire. Dincolo de obligaţia care revine instanţei din oficiu în această chestiune, conform deciziei de îndrumare amintite, prin excepţia de nulitate absolută invocată, recurenţii au învestit, suplimentar, instanţa de apel cu cercetarea acestui aspect important în lămurirea cauzei, şi anume semnarea celor două cereri de persoane necunoscute, şi nu de către titulara lor, ceea ce naşte prezumţia simplă de scop ilicit în introducerea cererilor în prezenta cauză.

2. Pe fondul cauzei, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat corect în chestiunea titlului, în sensul că "concluzia ce se impune este că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil, neputându-se, însă, reţine inexistenţa oricărui titlu al statului".

Practic, instanţa de apel a infirmat teza reclamanţilor potrivit cu care preluarea imobilului s-ar fi făcut de stat fără titlu, rezultând, fără dubiu, că vânzările-cumpărările au respectat condiţia de preluare cu titlu, prevăzută de art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi că motivul de nulitate invocat, pe acest temei, este nefondat.

Mai mult, această concluzie a instanţei de apel întăreşte aplicabilitatea, în speţă, a ipotezei din art. 46 alin. (2), din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii (2 august 2002).

3. Instanţa de apel a aplicat, greşit legea în chestiunea monumentelor istorice şi a patrimoniului naţional.

Recurenţii susţin, în esenţă, că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 impune o dublă condiţie pentru ca un imobil să fie interzis la înstrăinare în condiţiile acestui text de lege, şi anume să fie declarat monument istoric şi din patrimoniul naţional, prima dintre cerinţe nefiind îndeplinită în speţă.

4. Curtea de Apel a apreciat, în mod greşit, în chestiunea bunei credinţe invocate de pârâţi.

a. Instanţa a încălcat art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii (2 august 2002), cu privire la buna credinţă a pârâţilor.

Contrar textului de lege sus-menţionat, instanţa de apel a considerat că nu se mai impune cercetarea apărărilor pârâţilor sub acest aspect, cât timp a constatat nulitatea actelor de înstrăinare.

Soluţia este profund greşită. Textul legal citat obligă instanţa de judecată să facă o cercetare a bunei credinţe la data încheierii actului atacat, sens în care aceasta nu a procedat.

b. În 1997 - 1998, când au fost cumpărate apartamentele, recurenţii nu aveau cum să prevadă interpretarea dată în 2015 şi 2016 de unele instanţe de judecată art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

c. Recurenţii invocă şi alte argumente ale bunei lor credinţe la data cumpărării apartamentelor, referitoare la situaţia de CF a imobilului la data respectivă; statutul de verus dominus al statului vânzător, jurisprudenţa instanţei de apel într-o cauză similară, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Dosar nr. x/2005*).

5. Susţin că proprietarii din imobilul vecin, cu nr. x, aflat în acelaşi Capitol E al Listei 1991-1992, şi-au văzut consolidate titlurile de proprietate.

Într-o acţiune identică cu cea din prezenta cauză, aceeaşi reclamantă aparentă, A., a căzut, în mod irevocabil în pretenţii, după strămutarea judecării cauzei şi după pronunţarea Deciziei nr. 414/2010 de către Curtea de Apel Alba-Iulia. Decizia se află în dosar, la filele x Tribunal, ciclul procesual precedent. Similar Tribunalului Timiş şi Curţii de Apel Timişoara în precedentul ciclu procesual din cauza de faţă, Curtea de Apel Alba-Iulia a coroborat Lista 1992 cu O.G. nr. 68/1994, a făcut observaţii legate de aplicarea H.G. nr. 632/1996 şi a conchis că simpla prezenţă a unui imobil în capitolul E al Listei 1992 NU atrăgea, per se, calitatea de monument istoric a imobilului.

Recurenţii pârâţi au solicitat să se ia în considerare faptul că nu există nicio justificare rezonabilă pentru care proprietarii din două imobile identice şi vecine, aflate în aceeaşi situaţie juridică şi judecate în acelaşi context legislativ, să fie trataţi diferit, în sensul în care unora, celor de la nr. 11, li s-a recunoscut validitatea contractelor încheiate cu Statul Român, iar altora, celor de la nr. 15, li s-au anulat aceste contracte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi, cu cheltuieli de judecată.

IV. Recurenţii B., N., L., M., Z., G., J., I. şi H., prin avocat JJ. (cererea de recurs înregistrată la 3 august 2016), au formulat recurs împotriva încheierii din 24 mai 2016 a Curţii de Apel Timişoara, privind respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei.

V. Recurenţii B., N., L., M., Z., G., J., I. şi H., prin avocat JJ. (cererea de recurs înregistrată la 3 august 2016), au formulat recurs împotriva încheierii din 14 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, privind respingerea cererii în probaţiune.

VI. Municipiul Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, ambii reprezentaţi de Primar, au formulat recurs împotriva deciziei recurate, pentru următoarele motive:

1. În mod greşit, instanţa de apel a constatat preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului în litigiu, în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În înţelesul Legii nr. 112/1995, pentru ca preluarea să fie socotită cu titlu, este suficientă simpla invocare a actului normativ în baza căruia a operat preluarea, respectiv Decretul nr. 92/1950, decret conform cu Constituţia în vigoare la data respectivă.

Este suficient ca actul administrativ de preluare să fi fost emis în baza unui act normativ în vigoare, indiferent de conformitatea preluării cu dispoziţiile legii în baza căreia a operat.

2. Relativ la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în mod greşit a admis instanţa de apel acest capăt de cerere, considerând că bunul din litigiu face parte din categoria monumentelor istorice şi, ca atare, nu putea fi înstrăinat.

Imobilul, fiind trecut în capitolul E din Lista 1991, nu a fost exceptat de la vânzare în baza Legii nr. 112/1995; H.G. nr. 632/1996 face trimitere doar la imobilele clasate în categoria A, B, C, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. Chiar dacă este situat într-o zonă istorică, acest criteriu nu este suficient pentru a-l include în categoria celor excluse de la vânzare, prin prisma normelor legale în vigoare.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii atacate, iar, în subsidiar, modificarea în parte, în sensul respingerii acţiunii formulate de către reclamanţi, cu cheltuieli de judecată.

VII. Intervenienta DD. a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 191 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, invocând aceleaşi motive şi solicitări ca şi recurenţii pârâţi persoane fizice, prin cererea de recurs înregistrată la 3 august 2016.

VIII. DD. a formulat recurs împotriva încheierii din 24 mai 2016 a Curţii de Apel Timişoara, privind respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei.

IX. DD. a formulat recurs împotriva încheierii din 14 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, privind respingerea cererii în probaţiune.

La 3 august 2016, recurenţii pârâţi B., N., L., M., Z., G., J., I. şi H., prin avocat JJ., au formulat cerere de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ca efect al începerii urmăririi penale în Dosarul penal nr. x/2016, având ca obiect plângerea penală formulată de recurenţi împotriva intimaţilor reclamanţi, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată.

Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinări la toate recursurile exercitate în cauză, în cuprinsul cărora au invocat şi apărări faţă de cererea de suspendare a judecării cauzei, solicitând, în esenţă, respingerea căilor de atac exercitate şi a cererii de suspendare, pentru următoarele argumente:

a. Precizarea prealabilă privind aptitudinea recursului declarat după rejudecarea apelului de a reforma decizia instanţei de casare este neîntemeiată, întrucât Decizia nr. 2282 din 21 octombrie 2015 a Înaltei Curţi este o hotărâre irevocabilă, care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care nu poate fi infirmată de aceeaşi instanţă, în urma judecării noului recurs.

b. Pârâţii sunt în culpă de a nu fi declarat recurs împotriva soluţiei date cererii de aderare la apel formulate de aceştia.

c. Cu privire la excepţiile nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel, intimaţii reclamanţi au invocat excepţiile lipsei de interes, a tardivităţii, a puterii de lucru judecat decurgând din Decizia nr. 3043/16 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/2004, şi din Decizia nr. 2282/21 octombrie 2015 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în prezenta cauză, a inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect.

c.1. Pârâţii nu justifică un interes legitim de a invoca excepţiile în discuţie.

O primă observaţie în acest sens este aceea ca pârâţii nu urmăresc un interes practic şi moral.

Interesul pârâţilor, în speţă, este imoral, pentru că ei urmăresc, prin susţinerea acestei pretinse excepţii, să paralizeze drepturile intimaţilor prevăzute de o lege reparatorie, precum şi acţiunea autoarei lor, reclamanta iniţială, în scopul sancţionării cu nulitatea absolută a fraudei la lege, operaţiune săvârşită de recurenţi.

Folosul material pe care îl urmăresc pârâţii este păstrarea avantajelor lor ilicite, dobândite prin frauda la lege, sau, cel puţin, tergiversarea procesului şi obstrucţionarea înfăptuirii justiţiei, prin astfel de susţineri speculative.

Pentru ca pârâţii să aibă un interes valid din punct de vedere procesual este necesar ca acesta să fie legitim, personal, născut şi actual.

Interesul pârâţilor de a formula şi susţine excepţiile sus-menţionate nu este legitim, întrucât acest caz la care se referă pârâţii nu este prevăzut expres de lege, dispoziţiile legale procedurale în vigoare neevocând şi nesancţionând, expres, situaţia reclamată.

Dispoziţiile legale procedurale în materie se referă doar la ipoteza lipsei semnăturii.

Prin lege s-a urmărit a se corecta acele situaţii în care un act procedural (cerere introductiva, apel) nu a fost semnat deloc, adică doar atunci când semnătura lipseşte cu desăvârşire de pe (din conţinutul) acel act.

Dispoziţiile legale referitoare la lipsa semnăturii sunt concepute ca o protecţie a titularului actului nesemnat şi a urmaşilor lui. De aceea, legea a prevăzut, în astfel de situaţii, posibilitatea ca lipsa semnăturii să poată fi acoperită oricând în timpul procesului.

Situaţia pe care o reclamă pârâţii, în speţă, este diferită de situaţia privind lipsa semnăturii.

În cazul în care actul este semnat, nu este incidentă ipoteza lipsei semnăturii, ci, cel mult, ipoteza unei neregularităţi a acelui act procedural, faţă de care sunt aplicabile dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora neregularitatea se acoperă dacă nu a fost reclamată până la prima zi de înfăţişare următoare.

În situaţia în care actul procedural este semnat, nu există dispoziţii legale care să distingă între ipoteza în care acesta este semnat de titular sau de altcineva.

Un asemenea caz, dacă există, dă naştere unui raport între titularul actului şi persoana despre care se pretinde că ar fi semnat în locul titularului.

Or, faţă de acest raport, pârâţii sunt terţi, iar singurul care poate contesta o atare situaţie, în lipsă de stipulaţie legală expresă, este însuşi titularul actului a cărui semnătură se pretinde a fi fost executată de altcineva.

Nicio dispoziţie procedurală expresă din C. proc. civ. nu se referă la situaţia contestării de către terţi a semnării actului procedural de titularul actului.

Dacă o astfel de situaţie nu a fost prevăzută în mod expres, cum dispoziţiile procedurale sunt de strictă interpretare, nu se poate recurge la analogie.

Acesta, deoarece, chiar dacă semnătura nu ar aparţine, prin absurd, titularului actului procedural, semnarea sa de către altă persoană putea interveni cu acordul tacit al titularului actului (mandat tacit - art. 1533 C. civ. sau gerarea intereselor altuia, întrucât o acţiune judecătorească, un apel reprezintă acte de conservare).

O asemenea situaţie, de eventuală semnare a actului de către o altă persoană, este opozabilă, exclusiv, titularului actului şi este de natură a profita sau a-l vătăma numai pe acesta, care, dacă este vătămat, chiar el este cel care poate contesta semnătura şi actul procedural, în speţă, intimaţii reclamanţi sau autoarea lor.

Nu este incident nici cazul semnării de către o altă persoană decât cea menţionată a unui act cu valoare de mijloc de probă.

Numai o atare situaţie, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar fi opozabilă terţilor pârâţi.

În concluzie, pârâţii, fiind terţi faţă de mama reclamanţilor şi faţă de pretinsa altă persoană care ar fi semnat actul procedural, se plasează atât în afara raportului juridic respectiv pe care l-ar fi generat o astfel de situaţie, cât şi în afara dreptului de a contesta actul procedural, care nu se confundă cu actul mijloc de probă.

Interesul pârâţilor de a formula şi susţine excepţia nulităţii absolute în discuţie nu este personal, întrucât dreptul de a se opune unei atare pretinse semnări a cererii introductive şi de a o contesta nu le incumbă acestora, ci doar reclamantei iniţiale sau intimaţilor reclamanţi, dacă s-ar fi considerat vătămaţi, ceea ce nu este cazul.

Interesul pârâţilor nu este născut şi actual.

Nu este născut, pentru că legea nu prevede o astfel de posibilitate pentru pârâţi, legea referindu-se numai la situaţia lipsei complete a semnăturii, situaţie pentru care a fost prevăzută o protecţie a reclamantului şi posibilitatea acoperirii acestei lipse în tot timpul procesului.

Prin absurd, dacă ar fi fost născut şi ar fi existat un astfel de interes al pârâţilor, acesta nu mai este actual, pentru că a fost invocat după mai mult de 3 ani de la data pretinsei neregularităţi şi după ce reclamanţii, ca urmare a transmisiunii calităţii procesuale, s-au substituit, cu totul, în drepturile şi obligaţiile mamei lor.

c.2. Intimaţii reclamanţi au susţinut excepţia tardivităţii invocării de către pârâţi a excepţiei nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual, raportat la dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., pretinsa neregularitate fiind acoperită prin neinvocarea ei la prima zi de înfăţişare ce i-a urmat şi înainte de a pune concluzii pe fond. În acest sens, fac referire şi la cele stabilite prin Decizia nr. 3043 din 16 martie 2009 a Înaltei Curţi, pronunţată într-o cauză privind un alt imobil notificat de mama reclamanţilor.

c.3. Intimaţii reclamanţi au invocat şi inadmisibilitatea excepţiei nulităţii absolute susţinute de pârâţi, pentru aceleaşi argumente arătate în fundamentarea excepţiei lipsei de interes.

c.4. Excepţia nulităţii absolute este lipsită de obiect, întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., cerinţele textului de lege fiind îndeplinite în speţă.

c.5. Au susţinut şi excepţia lipsei calităţii pârâţilor în raport de lipsa lor de interes în formularea excepţiei, motivând excepţia, exclusiv, pe condiţiile interesului.

c.6. Au invocat excepţia puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 3043 din 16 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul nerelevanţei contestării semnăturii de pe acte de procedură (cerere de chemare în judecată, cerere de apel), acte de procedură care nu reprezintă mijloace de probă.

c.7. Intimaţii reclamanţi au invocat excepţia puterii lucrului judecat a Deciziei de casare nr. 2282 din 21 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în prezenta cauza.

Susţin că pârâţii, în ciclul anterior de judecată, au formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 76 din 5 mai 2015 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/2009*.

Apelul pârâţilor a vizat tocmai această excepţie cu care revin şi pe care o susţin repetitiv şi în acest nou ciclu procesual, după ce ICCJ s-a pronunţat asupra chestiunilor de fapt şi de drept prin Decizia nr. 2282 din 21 octombrie 2015.

Înalta Curte a considerat nerelevante apelul şi excepţia pârâţilor, în caz contrar motivând soluţia raportat la această excepţie, pe care ar fi tratat-o ca fiind peremptorie.

Neprocedând în acest sens, Înalta Curte a validat poziţia Curţii de Apel Timişoara din ciclul de judecată anterior, cu privire la excepţia în discuţie.

Daca pârâţii ar fi fost nemulţumiţi referitor la decizia de casare, sub aspectul nepronunţării asupra recursului lor, fundamentat pe această excepţie, ar fi avut deschisă calea contestaţiei în anulare pe motiv ca instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui motiv al căii de atac.

Această situaţie nu mai poate fi valorificată în prezent de pârâţi, întrucât, în acest moment, sunt în afara termenului de formulare a contestaţiei în anulare.

d. Intimaţii reclamanţi au invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi aplicarea principiului privind preeminenţa dreptului.

Conform principiului sus-enunţat, între principiul formalismului actelor procedurale şi principiul recunoaşterii şi realizării dreptului prevalează cel din urmă.

e. Invocarea repetitivă de către pârâţi a unor astfel de pseudo-argumente şi speculaţii constituie abuz de drept din partea acestora, intimaţii solicitând a se avea în vedere dispoziţiile art. 723 C. proc. civ.

f. Cu privire la respingerea cererii de probe formulate de pârâţi, intimaţii arată că probele nu sunt utile, concludente şi pertinente cauzei, astfel încât soluţia instanţei de apel, sub acest aspect, este corectă.

g. Separat de excepţiile invocate, intimaţii reclamanţi formulează apărări faţă de excepţiile nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual, în cadrul cărora reiterează afirmaţiile făcute în susţinerea excepţiilor formulate de ei.

Susţin că semnăturile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe cererea de apel aparţin mamei lor, dar şi că, în ipoteza contrară, pretinsa nulitate s-a acoperit prin actele şi faptele reclamanţilor. Invocă, în acest sens, împrejurarea că autoarea lor nu a contestat, pe parcursul procesului, semnătura de pe cererea de chemare în judecată şi de apel, interesul constant al acesteia în restituirea, în natură, a imobilelor notificate în baza Legii nr. 10/2001, concretizat în demersurile procesuale şi în notificările formulate de aceasta în baza legii de reparaţie.

Reiau problema persoanei care poate invoca nesemnarea celor două cereri de către titularul acestora, ci de o altă persoană, şi a termenului în care se poate invoca neregularitatea respectivă, pe care, de data aceasta, îl definesc ca fiind un termen de prescripţie, de 3 ani, sancţiunea ce ar putea fi, eventual, incidentă fiind cea a nulităţii relative; în acest caz, reiterează că titularul solicitării poate fi doar reclamanta iniţială sau intimaţii reclamanţi, în calitate de succesori ai acesteia.

Mai susţin că excepţia nulităţii absolute este şi tardivă în raport cu încheierea pronunţată de Tribunalul Timiş, prin care a fost rezolvată excepţia invocată de către pârâţi.

De asemenea, excepţia a intrat sub puterea de lucru judecat prin hotărârea de casare, care, în mod neechivoc, a dispus casarea cu trimitere şi rejudecarea cauzei pe fond, prin prisma chestiunilor de fond deja rezolvate prin decizia respectivă.

Invocă, totodată, că, în speţă, s-au pronunţat hotărâri irevocabile ale Înaltei Curţi, prin care a fost recunoscută calitatea intimaţilor reclamanţi şi a mamei lor.

Sub aspectul actelor reclamanţilor în scopul ratificării demersurilor şi actelor autoarei lor, invocă Declaraţiile autentificate sub nr. x din 23 octombrie 2003, y din 26 mai 2006 şi z din 10 martie 2009, care se coroborează cu cele statuate prin Decizia nr. 3043 din 16 martie 2009 a Înaltei Curţi.

Or, dacă reclamanţii pot ratifica eventualul viciu al nesemnării unui act procedural de către mama lor, cu atât mai mult acest lucru este posibil şi în cazul ipotetic în care actele procedurale ar fi fost semnate, pentru aceasta, de către o altă persoană, conform principiului "Qui potest maius, potest et minus" - "Cine poate mai mult, poate şi mai puţin".

Reiterează incidenţa gerării intereselor altuia sau a mandatului, în condiţiile art. 1533 C. civ.

h. Susţin că, în mod corect a fost respinsă cererea de suspendare formulată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în faţa instanţei de apel, plângerile penale formulate de pârâţi fiind făcute pro causa, pentru tergiversarea procesului. Reiau apărările formulate în combaterea excepţiei nulităţii absolute invocate de pârâţi, arătând că, în speţă, nu a fost săvârşită nicio infracţiune şi că a mai existat o cauză penală cu acelaşi obiect, soluţionată cu clasarea.

Mai precizează că este inadmisibilă translatarea unor chestiuni de drept civil în materia dreptului penal, sens în care invocă ordonanţa din 18 ianuarie 2016, prin care s-a respins plângerea împotriva soluţiei date în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Aceleaşi motive au fost susţinute şi în vederea respingerii cererii de suspendare formulate de pârâţi în cadrul prezentului recurs.

i. Pe fondul cauzei, intimaţii reclamanţi solicită respingerea recursurilor declarate de pârâţi şi de intervenienta accesorie.

Recurenţii B., N., Z., G., J., I. şi H. au formulat răspuns la întâmpinarea intimaţilor reclamanţi (paginile 252-262, volum II recurs), prin care au combătut excepţiile invocate de părţile adverse şi au reluat, în esenţă, susţinerile formulate în recurs.

La termenul de judecată din 10 noiembrie 2016, recurenţii pârâţi L. şi M. au depus o cerere intitulată "memoriu" privind dezvoltarea motivelor de recurs, prin care au reiterat criticile din cererea olografă de recurs, privind nelegala lor citare pe parcursul procesului, cu consecinţa nesocotirii dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi al egalităţii părţilor. Pe fond, au susţinut buna lor credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare referitor la apartamentul dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

La termenul de judecată din 16 februarie 2017, aceiaşi recurenţi au depus o cerere prin care au solicitat proba cu înscrisuri, respectiv cele indicate în cuprinsul cererii, indicând şi teza probatorie - lipsa titlului de proprietate al lui P. pentru imobilul în litigiu; neintabularea dreptului de proprietate pe numele soţiei supravieţuitoare, Q.; nedovedirea acceptării succesiunii de către aceasta din urmă de pe urma soţului predecedat.

Totodată, prin aceeaşi cerere, au formulat noi critici, privind lipsa titlului de proprietate al lui P., care, în contextul invalidării intabulării acestuia în CF, nu poate conduce la constatarea preluării imobilului fără titlu valabil şi la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi.

Contestându-se calitatea de proprietar al imobilului în persoana lui P., reclamanţii U. şi V. nu au fundamentul calităţii de părţi ale procesului civil, astfel că lipsa de cauză - petendi şi debendi - nu se mai prezumă.

Cauza petendi sau conflictuală se determină, în speţă, printr-un scop ilicit, iar cauza debendi sau juridică nu se mai poate determina - în acest caz - printr-un fundament legal al dreptului, invocat de reclamanţi.

Nu sunt îndeplinite nici condiţiile de valabilitate a obiectului acţiunii - res in judicium deducta - concretizat prin pretenţia dedusă judecaţii, acţiunea fiind admisă parţial, cu toate ca obiectul nu este licit.

Curtea de Apel Timişoara confundă cererea de chemare în judecată cu acţiunea civilă. Cererea de chemare în judecată este actul de procedură prin care titularul acţiunii concretizează elementele esenţiale ale acesteia şi prin care instanţa de judecată este învestită cu judecarea cauzei.

Prin urmare, în timp ce acţiunea reprezintă o facultate legală, cu caracter general, cererea de chemare în judecată este actul prin care persoanele interesate se folosesc de această facultate, învestind instanţa de judecată cu o cauză determinată.

În concluzie, susţin că aceste motive sunt de ordine publică, urmând a fi analizate alături de celelalte motive de nelegalitate.

Prin Încheierea de şedinţă din 30 martie 2017, Înalta Curte a anulat cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată de recurenţii L. şi M., în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., şi a admis cererea de suspendare formulată de recurenţii Z., G., J., I., H., B. şi N., dispunând suspendarea judecării recursurilor până la soluţionarea definitivă a Dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, pentru argumentele prezentate în cuprinsul acelei încheieri.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 21 martie 2019, faţă de soluţionarea definitivă a dosarului penal în raport de care s-a dispus suspendarea, respectiv prin Încheierea nr. 340 din 30 ianuarie 2019 a Judecătoriei Timişoara.

La acelaşi termen, avocatul NN., pentru recurenţii pârâţi L. şi M., N., Z., J., I. şi H. şi pentru intimaţii pârâţi K. şi O., a depus un set de înscrisuri, constând în acte din dosarul penal, precum şi adresa nr. x, emisă de Municipiul Timişoara - Direcţia de Urbanism, solicitând încuviinţarea probei cu aceste înscrisuri în dovedirea falsului invocat.

În temeiul art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a admis proba cu înscrisuri, constând în adresa nr. x, în dovedirea situaţiei juridice a imobilului în litigiu; a respins cererea vizând aceeaşi probă, depusă la dosarul de recurs, precum şi pe cea privind actele din dosarul penal, pentru argumentele prezentate în partea introductivă a acestei decizii.

Înalta Curte a supus dezbaterii părţilor şi interesul recurenţilor de a mai susţine recursurile declarate împotriva încheierii din 24 mai 2016, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată în apel, raportat la admiterea unei asemenea cereri în prezentul recurs.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de excepţiile şi de celelalte apărări invocate în cuprinsul întâmpinărilor formulate de intimaţii reclamanţi, de excepţia lipsei de interes supusă dezbaterii din oficiu, constată următoarele:

În primul rând, trebuie menţionat că parte dintre motivele recurenţilor persoane fizice sunt comune şi vor fi examinate ca atare.

De asemenea, excepţiile invocate de intimaţii reclamanţi privind excepţiile nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual, a căror modalitate de soluţionare a fost combătută prin cererea de aderare la apel şi prin recursurile formulate de pârâţii persoane fizice şi de intervenientă, vor primi o rezolvare distinctă în cuprinsul dispozitivului prezentei decizii, faţă de caracterul lor de excepţii procesuale, dar vor fi analizate în cadrul recursurilor şi complementar fiecăruia dintre motivele căii de atac în legătură cu care au fost formulate; în egală măsură, şi celelalte susţineri care nu se circumscriu unor excepţii procesuale, dar vizează apărări în legătură cu aceleaşi excepţii formulate de recurenţii pârâţi şi de intervenientă, vor fi examinate în aceeaşi modalitate.

Recursurile persoanelor juridice Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş - A.J.F.P. Timiş, Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar, şi Primăria Municipiului Timişoara, prin acelaşi reprezentant, vizează chestiuni de fond ale cauzei şi vor primi o soluţie subsecventă şi determinată de soluţia ce se va da recursurilor declarate de pârâţii persoane fizice şi de intervenientă, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare.

Mai trebuie precizat că, în cadrul prezentului dosar, avocatul JJ. a depus, la 21 octombrie 2016, o notificare de denunţare a Contractului de asistenţă juridică nr. x din 31 ianuarie 2015 încheiat cu recurenţii pârâţi L. şi M., comunicată acestora din urmă la 30 septembrie 2016, conform dovezilor de la fila x din acelaşi dosar. Această chestiune interesează, întrucât avocatul JJ. a exercitat un recurs, înregistrat la 3 august 2016, şi în numele pârâţilor LL., alături de alţi recurenţi pârâţi persoane fizice, în timp ce, anterior datei menţionate, la 27 iulie 2016, recurenţii LL. au înregistrat o cerere olografă de recurs, prin care, printre altele, au contestat mandatul acordat avocatului încă din faza de rejudecare a apelului.

Faţă de declaraţia recurenţilor pârâţi LL., depusă pentru termenul de judecată din 21 martie 2019, prin care arată că îşi însuşesc cererea de recurs formulată de avocat JJ. în numele lor şi înregistrată la 3 august 2016, Înalta Curte urmează să aibă în vedere şi aceste critici, în condiţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 69 alin. (2) C. proc. civ.

Dintre toate recursurile exercitate în cauză, prioritar trebuie soluţionată cererea olografă a căii de atac depusă la 27 iulie 2016 de pârâţii LL., întrucât unul dintre motive se referă la judecarea cauzei în condiţiile lipsei procedurii de citare cu aceste părţi. Dacă acest motiv de recurs ar fi primit, ar conduce la admiterea tuturor recursurilor, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii întregii cauze, spre rejudecare, la instanţa de apel. Aceasta, întrucât, în condiţiile în care nelegalitatea procedurii de citare cu pârâţii LL. determină nulitatea hotărârii, iar parte dintre celelalte critici ale pârâţilor menţionaţi sunt comune cu ale tuturor recurenţilor, o verificare, în prezenta fază procesuală, a acelor critici comune, în cadrul judecării celorlalte recursuri, ar reprezenta o dezlegare obligatorie pentru instanţa de apel, în soluţionarea căii de atac exercitate de pârâţii LL., lipsind de efect soluţia de trimitere spre rejudecare, corespunzătoare nulităţii deciziei pentru nelegalitatea procedurii de citare cu aceste părţi.

I. Motivele de recurs formulate de pârâţii L. şi M. prin cererea olografă înregistrată la 27 iulie 2016 sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se poate obţine casarea hotărârii când, prin aceasta, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

Potrivit art. 85 C. proc. civ., instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, în afara cazului în care legea nu dispune altfel.

De la principiul imposibilităţii judecării cauzei fără citarea părţilor există mai multe excepţii, una dintre ele fiind reprezentată de ipoteza în care partea are termen în cunoştinţă în condiţiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ.

Textul de lege vizează, printre altele, situaţia în care partea a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăşi sau printr-un reprezentant al ei, caz în care nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare.

În al treilea ciclu procesual, în apel, avocat JJ. a depus, la dosar, împuternicirea avocaţială nr. x/17.02.2015, din care rezultă că îi reprezintă şi pe L. şi M., înscrisul făcând dovada reprezentării convenţionale a acestora părţi de către apărătorul menţionat, în condiţiile art. 83 alin. (1) C. proc. civ.

Această împuternicire nu este semnată de pârâţi, însă, din cuprinsul său rezultă numărul şi data contractului de asistenţă juridică în temeiul căreia a fost emisă (x/2015), precum şi activităţile exercitate de avocat în favoarea clienţilor săi, respectiv redactare acte, asistenţă juridică, reprezentare în dosarul de apel.

Conform Anexei II din Statutul profesiei de avocat, în situaţia în care împuternicirea prevede numărul şi data contractului de asistenţă juridică, nu mai este necesară semnătura celui reprezentat.

Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data încheierii contractului de asistenţă juridică, "actele întocmite de avocat pentru ţinerea evidenţelor profesionale cerute de lege, precum şi pentru legitimarea faţă de terţi a calităţii de reprezentant au forţa probantă deplină până la înscrierea în fals".

Prin urmare, împuternicirea avocaţială este un act ce nu poate fi atacat decât prin înscriere în fals.

În speţă, împuternicirea avocaţială este emisă pe formularul tipizat specific şi cuprinde toate menţiunile impuse de legea specială, astfel încât dovedeşte, pe deplin, calitatea de reprezentant a apărătorului ales, inclusiv în rejudecarea cauzei în apel, ulterior pronunţării Deciziei de casare nr. 2282 din 21 octombrie 2015.

Contrar susţinerilor recurenţilor, aceştia nu au înregistrat, în dosarul de apel constituit ulterior deciziei de casare sus-menţionate, niciun înscris care să ateste renunţarea sau retragerea mandatului acordat avocatului JJ., o astfel de cerere fiind făcută, în condiţiile art. 72 alin. (2) C. proc. civ., chiar de avocat, în prezentul dosar de recurs, la 21 octombrie 2016, în consecinţă, după soluţionarea cauzei prin Decizia nr. 191 din 21 iunie 2016.

Avocatul JJ., fiind reprezentantul, în apel, al pârâţilor L. şi M. şi participând la unul dintre termenele de judecată acordate în cauză (în realitate, la toate termenele de judecată), sunt incidente dispoziţiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora se prezumă că partea reprezentată de avocatul respectiv cunoaşte termenele de judecată următoare, fără să mai trebuiască a fi citată.

Prin urmare, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi nici nu se poate reţine, potrivit celor susţinute prin cererea de recurs din 10 noiembrie 2016, că s-ar fi încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii şi al egalităţii părţilor în procesul civil, reprezentantul pârâţilor LL., prezent la termenele de judecată, având posibilitatea, în mod egal cu celelalte părţi şi în contradictoriu cu acestea, de a formula orice susţineri şi apărări favorabile părţilor pe care le-a reprezentat în apel.

2. În ceea ce priveşte menţionarea greşită a numelui celor doi recurenţi în dispozitivul deciziei din apel, şi anume "KK.", în loc de "LL.", cum este corect, acest aspect vizează o eventuală îndreptare a erorii materiale în condiţiile art. 281 C. proc. civ., neputând fi formulată o critică în acest sens, prin intermediul recursului.

Potrivit art. *2812a C. proc. civ., îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281 din acelaşi cod, menţionarea greşită a numelui părţilor fiind un caz de îndreptare a deciziei, cum deja s-a arătat.

3. Chestiunile de fond din cererea de recurs olografă nu vor fi examinate faţă de argumentele ce se vor prezenta în continuare şi care vor conduce la soluţia de admitere a recursurilor pentru chestiuni prealabile judecării fondului litigiului, legate de modalitatea greşită de rezolvare a cererii de aderare la apel vizând excepţiile nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel, invocate de pârâţii persoane fizice.

II. Recursurile pârâţilor persoane fizice şi ale intervenientei accesorii împotriva Deciziei nr. 191 din 21 iunie 2016 sunt fondate, pentru următoarele motive:

Referitor la chestiunea prealabilă privind posibilitatea instanţei de recurs de a încălca o decizie de casare anterioară, recurenţii nu indică critica concretă în legătură cu care ar avea relevanţă această susţinere, pentru a se putea examina în mod efectivă problema supusă dezbaterii.

În subsidiar, alegaţiile recurenţilor în acest sens sunt neîntemeiate, deoarece, deşi art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se referă la caracterul obligatoriu al deciziei de casare asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe pentru judecătorii fondului, o astfel de decizie, aparţinând instanţei de recurs, are caracter irevocabil în condiţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi, în consecinţă, se bucură de putere de lucru judecat conform art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, decizia de casare nu poate fi combătută şi nici nu pot fi repuse în discuţie de noua instanţă de recurs, învestită cu soluţionarea căii de atac după rejudecarea cauzei urmare a casării, dezlegările date, prin această hotărâre, problemelor de drept sau necesitatea administrării unor probe.

Din această perspectivă, apărările intimaţilor reclamanţi menţionate la pct. a din întâmpinări sunt fundamentate.

1.a. Contrar susţinerilor recurenţilor, Decizia instanţei de apel nr. 76 din 5 mai 2015 putea fi atacată de aceste părţi cu recurs sub aspectul soluţiei de respingere date cererii de aderare la apel formulate de pârâţi, soluţie nefavorabilă acestora.

Lipsa de interes a pârâţilor în exercitarea recursului s-ar fi pus în situaţia în care aceştia ar fi atacat decizia sub aspectul soluţiei de respingere date apelului declarat de reclamanţi, care le era avantajoasă, dar nu şi în cazul soluţiei date aderării la apel.

În ipoteza în care legiuitorul C. proc. civ. a conceput, în favoarea părţilor interesate, instituţia aderării la apel prevăzută de art. 293 alin. (1) şi nu a înţeles să excludă de la calea de atac a recursului decizia pronunţată sub aspectul acestei cereri, este fără dubiu că a conferit, totodată, părţii care a aderat la apelul adversarului posibilitatea de a declara cale de atac în ipoteza pierderii în cererea formulată, în cadrul căreia instanţa superioară să poată verifica legalitatea soluţiei date aderării. În acest sens, trebuie menţionat că declararea căii de atac împotriva unei hotărâri care nemulţumeşte una dintre părţi este regula în materia dreptului procesual civil, neputându-se reţine lipsa de interes a acestei părţi, de vreme ce soluţia nu îi este favorabilă.

De asemenea, contrar opiniei recurenţilor, declararea recursului în condiţiile sus-menţionate nu echivalează cu o aderare la recursul părţii potrivnice, instituţie, într-adevăr, inadmisibilă sub imperiul C. proc. civ. de la 1865.

b. Critica subsumată acestui motiv de recurs este întemeiată.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2282 din 21 octombrie 2015 s-au admis ambele recursuri declarate, s-au casat Deciziile atacate nr. 76 din 5 mai 2015 şi nr. 131 din 2 iulie 2015 ale Curţii de Apel Timişoara şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Sub aspectul Deciziei nr. 76 din 5 mai 2015, care interesează, casarea a fost totală, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, în întregul ei, Înalta Curte considerând că, deşi problema dedusă judecăţii prin cererea de aderare la apel nu a fost atacată cu recurs, această cerere nu are o existenţă de sine-stătătoare. A mai stabilit ca, în rejudecare, să se ţină seama că, prin deciziile anterioare, s-a dezlegat, în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat, că A. are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, ceea ce justifică, implicit, şi calitatea procesuală activă a reclamanţilor moştenitori în litigiul de faţă.

Faţă de soluţia şi considerentele instanţei de casare, în mod greşit Curtea de Apel a reţinut că învestirea sa cu rejudecarea cererii de aderare la apel este formală, iar Decizia nr. 76 din 5 mai 2015 a intrat sub puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte respingerea cererii de aderare la apel, formulate de pârâţi.

Dacă instanţa de casare ar fi considerat că, urmare a neexercitării recursului de către pârâţi, Decizia nr. 76 din 5 mai 2015 ar fi intrat în puterea lucrului judecat sub aspectul respingerii cererii de aderare la apel, casarea acestei decizii ar fi fost parţială, în egală măsură şi trimiterea cauzei spre rejudecare, şi anume doar în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi.

Cum s-a arătat deja, nu aceasta a fost soluţia instanţei de recurs, care, referitor la aderarea la apel, a considerat că această cerere nu are o existenţă individuală, rejudecarea fiind dispusă pentru întreaga cauză.

Prin urmare, nu se poate reţine că Decizia nr. 76/2015 a Curţii de Apel Timişoara ar fi intrat în puterea lucrului judecat, de vreme ce instanţa de recurs a dispus rejudecarea acesteia, neexistând o hotărâre irevocabilă sub aspectul soluţionării acestei cereri.

Cât priveşte considerentele Deciziei nr. 2282 din 21 octombrie 2015 a Înaltei Curţi vizând calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în temeiul legii speciale, a reclamantei iniţiale şi justificarea calităţii procesuale active a reclamanţilor moştenitori, acestea nu anihilează dispoziţia instanţei de recurs, de rejudecare a cererii de aderare la apel. În examinarea apărărilor formulate în acest sens de reclamanţi, instanţa de casare a statuat cu privire la cele stabilite în mod irevocabil, sub acest aspect, prin deciziile anterioare şi de care instanţa de rejudecare urma a ţine seama.

Pentru toate argumentele sus-enunţate, Înalta Curte nu poate primi apărările formulate prin întâmpinări de către intimaţii reclamanţi, privind culpa pârâţilor de a nu fi declarat recurs împotriva deciziei prin care s-a respins cererea de aderare la apel, cu consecinţa subînţeleasă a intrării acestei hotărâri în puterea lucrului judecat, sub aspectul soluţiei date cererii în discuţie.

În egală măsură nu poate fi reţinută nici apărarea intimaţilor de la pct. c7 din întâmpinări, invocată în mod greşit ca excepţie procesuală a puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 2282 din 21 octombrie 2015. Punând în discuţie aspectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei, iar nu cel negativ, al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte tratează susţinerile reclamanţilor ca apărări, iar nu ca o excepţie procesuală de sine stătătoare.

Sub acest aspect, în primul rând, trebuie menţionat că pârâţii nu au declarat, în faza procesuală anterioară, recurs împotriva Deciziei nr. 76 din 5 mai 2015, ci împotriva Deciziei de completare nr. 131 din 2 iulie 2015, prin care s-a respins cererea acestor părţi privind acordarea cheltuielilor de judecată. De altfel, din acest punct de vedere, susţinerile intimaţilor reclamanţi sunt şi contradictorii, întrucât, pe de-o parte, le impută pârâţilor că nu au declarat recurs împotriva deciziei nr. 76/2015 (b. din întâmpinări), pe de altă parte, menţionează că ar fi formulat o asemenea cale de atac (c.7. din întâmpinări).

De asemenea, deducţiile intimaţilor reclamanţi în sensul că Înalta Curte, prin decizia anterioară de casare, ar fi considerat nerelevante apelul (în realitate, cererea de aderare la apel) şi excepţiile nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual, determinat de împrejurarea că nu şi-a motivat soluţia prin raportare la aceste excepţii, validând, astfel, decizia recurată, sunt incorecte pentru două argumente.

Mai întâi, Înalta Curte nu ar fi putut examina în substanţa lor, prin Decizia nr. 2282 din 21 octombrie 2015, excepţiile nulităţii absolute, care au format şi obiectul cererii de aderare la apel, în absenţa declarării recursului de către pârâţi împotriva Deciziei nr. 76 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Timişoara. Din această perspectivă, sunt nerelevante şi susţinerile intimaţilor reclamanţi vizând posibilitatea formulării unei contestaţii în anulare, cu privire la care, în prezent, recurenţii pârâţi ar fi în afara termenului de declarare, de vreme ce nu se poate pune problema omisiunii instanţei de casare de a se pronunţa asupra unui motiv de recurs (cale de atac neexercitată de părţile menţionate).

În al doilea rând, nu se poate considera, cum s-a arătat şi mai sus, că Înalta Curte, prin Decizia de casare nr. 2282/2015, ar fi confirmat soluţia instanţei de apel sub aspectul respingerii cererii de aderare la apel formulate de pârâţi, de vreme ce, în mod expres, a dispus casarea totală a Deciziei nr. 76/2015 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare în întregul ei, aceleiaşi instanţe.

În concluzie, în rejudecare, instanţa de apel avea a analiza cererea de aderare şi excepţiile nulităţii absolute subsumate acestei cereri, sens în care, în subsidiar, a şi procedat.

c. În soluţionarea cererii de aderare la apel, Curtea de Apel Timişoara a pronunţat decizia atacată cu încălcarea legii, susţinerile recurenţilor fiind întemeiate sub acest aspect.

În esenţă, în al treilea ciclu procesual, pârâţii au invocat excepţiile nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual, susţinând că semnătura de pe aceste acte procedurale nu aparţine reclamantei iniţiale, A. Suplimentar acestei chestiuni, au invocat şi împrejurarea că împuternicirile avocaţiale nu sunt semnate de reclamantă, aspect care, însă, nu va fi examinat de prezenta instanţă, întrucât nu s-au formulat critici concrete, sub acest aspect, în calea de atac de faţă.

Prin încheierea Tribunalului Timiş din 10 septembrie 2014 s-a respins excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată, soluţie contestată prin cererea de aderare la apel, prin care s-au reiterat de către pârâţi excepţiile nulităţii absolute, cerere trimisă spre rejudecare prin Decizia de casare nr. 2282/2015 şi respinsă prin decizia recurată în prezentul dosar, nr. 191 din 21 iunie 2016.

În legătură cu excepţiile nulităţii absolute ce formează obiectul cererii de aderare, intimaţii reclamanţi au formulat, la rândul lor, mai multe excepţii (c.1.-c.7. din întâmpinare), care vor fi examinate prioritar, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., precum şi apărări (d.-h. din întâmpinare).

c.1. Astfel, excepţia lipsei de interes a pârâţilor în invocarea excepţiei nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel este neîntemeiată în raport de argumentele prezentate de intimaţii reclamanţi.

Aceste părţi au susţinut că pârâţii nu au un interes practic, moral, legitim, născut, actual şi personal în invocarea excepţiei nulităţii absolute.

După cum se poate observa, intimaţii contestă existenţa interesului părţilor adverse în formularea excepţiei din perspectiva definirii sale, a felului acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile (excepţiei) şi a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească.

Interesul este reprezentat de folosul practic pe care îl urmăreşte cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul său, în speţă, excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual.

Deşi contestă urmărirea unui folos practic de către pârâţi în formularea excepţiei nulităţii absolute, intimaţii reclamanţi nu argumentează această susţinere, care, de altfel, nu este nici fondată. În mod evident, pârâţii, prin invocarea excepţiei în discuţie, intenţionează să paralizeze acţiunea reclamantei iniţiale, cu consecinţa finală a păstrării apartamentelor dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Acesta îl reprezintă folosul practic urmărit de pârâţi prin invocarea excepţiei şi, contrar opiniei intimaţilor, nu are un scop imoral, de vreme ce pârâţii consideră că actele juridice sus-menţionate au fost perfectate în condiţii de legalitate, frauda la lege susţinută de reclamanţi fiind o chestiune de fond, subsecventă excepţiei nulităţii absolute, şi care nu poate determina, la acest moment, un criteriu pentru soluţionarea excepţiei.

De asemenea, interesul pârâţilor în acest sens nu este imoral, întrucât, în condiţiile în care apreciază că cele două cereri nu au fost semnate de autoarea reclamanţilor, este firesc, din punct de vedere juridic, să se prevaleze, în fundamentarea dreptului lor la apărare, de toate elementele angrenajului care susţine scopul pârâţilor, şi anume păstrarea bunurilor dobândite, urmare a respingerii acţiunii formulate de A.

Cu alte cuvinte, întotdeauna, într-un proces civil, părţile adverse au interese contrarii şi recurg la toate mijloacele procesuale pentru conservarea drepturilor lor; aceasta este şi poziţia procesuală a pârâţilor, care, contestând semnătura reclamantei de pe cererea de chemare în judecată şi de apel, au înţeles să supună dezbaterii contradictorii a părţilor excepţia nulităţii absolute, demers perfect legal, care face parte, cum s-a arătat, din sfera elementelor ce compun dreptul lor la apărare.

Folosul material urmărit de pârâţi, care reprezintă una dintre formele interesului, este contestat de intimaţi tot prin prisma scopului pretins imoral, care nu poate fi reţinut pentru argumentele deja arătate.

Mai susţin reclamanţii că interesul pârâţilor în invocarea excepţiei nu este legitim, întrucât nu este expres prevăzut de lege, dispoziţiile legale nesancţionând ipoteza în care cererea de chemare în judecată şi cererea de apel poartă o altă semnătură decât cea a titularului lor, ci doar pe aceea în care lipseşte cu desăvârşire semnătura de pe aceste cereri.

Caracterul legitim al interesului nu înseamnă că trebuie reglementat expres de lege, întrucât nu există dispoziţii legale care, pentru fiecare tip de acţiune sau, în cazul pârâţilor, de apărări ce pot fi formulate, să specifice în ce constă legitimitatea interesului exercitării unui asemenea demers.

În realitate, interesul protejat juridic se referă mai puţin la exerciţiul dreptului la acţiune, vizând temeinicia sau netemeinicia pretenţiei formulate (în speţă, a excepţiei nulităţii absolute). Or, pentru a se constata dacă un interes este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenţiei (excepţia invocată de pârâţi).

Prin urmare, la acest moment, pentru a considera că interesul pârâţilor are caracter legitim, este suficient ca interesul să fie în legătură cu pretenţia afirmată, condiţie îndeplinită în cauză, de vreme ce pârâţii contestă semnătura reclamantei iniţiale de pe cele două cereri, urmând ca excepţia nulităţii absolute să fie soluţionată după parcurgerea tuturor etapelor procesuale ce converg la judecata ei, în raport de circumstanţele particulare ale speţei.

Cât priveşte consecinţele nereglementării, în opinia reclamanţilor, a vreunei sancţiuni pentru ipoteza invocată de pârâţi, a semnării cererilor de către o altă persoană decât titularul, acestea vor fi examinate nu din perspectiva caracterului legitim al interesului, ci din cea a inadmisibilităţii excepţiei, de asemenea formulată de intimaţi în combaterea demersului procesual al pârâţilor.

În egală măsură, problema incidenţei art. 108 alin. (4) C. proc. civ. pentru acoperirea unei pretinse nulităţi în ipoteza dată, precum şi cea privind trecerea a mai mult de 3 ani de la neregularitatea respectivă vor fi avute în vedere cu ocazia analizării tardivităţii invocării excepţiei nulităţii absolute; cea a persoanei care ar putea susţine o astfel de neregularitate va fi examinată din perspectiva legitimării procesuale a pârâţilor de a apela la această formă procedurală, ca şi condiţie de admisibilitate; problema imposibilităţii invocării excepţiei în discuţie în cazul actelor de procedură va fi verificată tot din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii. Aceasta, întrucât chestiunile enunţate mai sus nu au legătură cu condiţiile interesului, ci se circumscriu excepţiilor arătate în precedent.

Astfel, condiţia ca interesul să fie personal înseamnă că folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe o altă persoană, şi nu se confundă cu problema legitimării pârâţilor de a invoca excepţia nulităţii absolute.

Cerinţa ca interesul să fie născut şi actual presupune ca interesul să existe în momentul în care se exercită dreptul la acţiune (în speţă, excepţia nulităţii absolute), în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune (invocarea excepţiei). Această cerinţă implică o chestiune diferită de problema nereglementării de către legea procesual civilă a semnării actelor procedurale contestate, de cea a trecerii unei perioade mai mare de 3 ani de la pretinsa neregularitate şi de consecinţele transmisiunii calităţii procesuale a lui A. în persoana reclamanţilor, cu substituirea acestor părţi în drepturile şi obligaţiile autoarei lor.

Cum s-a arătat deja, aspectele supuse dezbaterii vor fi examinate în cadrul excepţiilor şi apărărilor corespunzătoare lor.

Nu în ultimul rând, însă, ca urmare a soluţiei ce se va pronunţa în prezenta cauză, de admitere a recursurilor şi de casare a deciziei atacate, instanţa de rejudecare va trebui să verifice interesul pârâţilor în susţinerea excepţiei nulităţii absolute a cererii de apel formulate în primul ciclu procesual, dar nu prin prisma argumentelor invocate de reclamanţi, ci a efectelor pe care le mai poate produce, în prezent, prima cerere de apel faţă de soluţiile pronunţate de instanţele de casare, de ciclurile procesuale parcurse de cauza de faţă şi de declararea, între timp, a unor noi cereri de apel.

c.2. Excepţia tardivităţii invocării excepţiei nulităţii absolute de către pârâţi este, de asemenea, neîntemeiată sub ambele argumente formulate de intimaţii reclamanţi.

În primul rând, intimaţii consideră că pretinsa neregularitate semnalată de pârâţi s-a acoperit în condiţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., care prevede că "neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond".

În realitatea dispoziţia sus-menţionată este cuprinsă în alin. (3) al art. 108, nu în alin. (4), şi se referă la termenul în care poate fi invocată nulitatea relativă a actului de procedură.

Or, şi pentru cele ce se vor arăta în cadrul examinării excepţiei inadmisibilităţii formulării excepţiei de nulitate absolută, semnarea cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel de către o altă persoană decât titularul (sub condiţia de a fi dovedită şi de a nu fi înlăturată în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.) reprezintă un motiv de nulitate absolută a celor două acte procedurale, iar nu de nulitate relativă. În acest caz, art. 108 alin. (3) C. proc. civ. nu este incident, nulităţile absolute putând fi invocate conform alin. (1) din acelaşi text de lege, şi anume "în orice stare a pricinii". Prin urmare, pârâţilor nu li se poate opune tardivitatea invocării nulităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel, chiar dacă au înţeles să formuleze, pe cale de excepţie, această susţinere în al treilea ciclu procesual.

Decizia nr. 3043 din 16 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în Dosarul nr. x/2004, prin care s-a admis recursul declarat de U. şi s-a casat Încheierea din 19 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, de suspendare a judecării apelurilor şi sesizare a Parchetului pentru declanşarea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals şi uz de fals raportat la semnăturile lui A. de pe acte procedurale din acel dosar, cauza fiind trimisă pentru continuarea judecăţii la instanţa de apel, nu este relevantă în prezenta speţă, sub aspectul chestiunilor de drept dezlegate.

În afara împrejurării că, în considerentele deciziei enunţate, nu se face referire la art. 108 alin. (3) C. proc. civ., altele fiind argumentele pentru care s-a admis recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de suspendare, această hotărâre nu se poate opune cu putere de lucru judecat, sub aspect pozitiv, în litigiul de faţă, întrucât cei care s-au prevalat de o asemenea apărare în acel dosar nu sunt pârâţii din cauza prezentă. Ca urmare, recurenţilor pârâţi din procesul de faţă, nefiind părţi în celălalt litigiu, nu li se pot opune dezlegările date de instanţa de recurs, prin Decizia nr. 3043/2009, ei putând veni cu argumente specifice în susţinerea excepţiei nulităţii absolute, ce trebuie examinate de prezenta instanţă de recurs potrivit propriului raţionament juridic.

În al doilea rând, termenul de 3 ani, invocat de reclamanţi în susţinerea excepţiei tardivităţii, definite de aceştia şi ca excepţie a prescripţiei formulării excepţiei de nulitate, de asemenea, nu este aplicabil în cauză.

Termenul respectiv reprezintă termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune în cazul nulităţilor relative ce vizează acte juridice de drept substanţial.

În speţă, dreptul de a invoca excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel constituie un drept procesual al pârâţilor, iar cele două acte contestate sunt acte de drept procesual, iar nu material, supuse, cum s-a arătat deja, condiţiilor art. 108 alin. (1) C. proc. civ.

Au mai invocat reclamanţii că excepţia nulităţii este tardivă şi în raport cu încheierea Tribunalului Timiş, prin care s-a rezolvat această excepţie. Susţinerile nu pot fi primite, de vreme ce excepţia este absolută, poate fi invocată, deci, în orice stare a pricinii. De asemenea, în apel şi recurs, excepţia nulităţii absolute a fost reiterată într-un cadru procesual adecvat, prin cererea de aderare la apel, respectiv prin motivele de recurs.

c.3. Cum s-a arătat în precedent, o parte dintre susţinerile intimaţilor reclamanţi redate în cadrul excepţiei lipsei de interes vor fi examinate din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii invocării excepţiei de nulitate absolută.

O primă problemă a vizat nereglementarea, în legea procesual civilă, a ipotezei relevate de pârâţi, şi anume semnarea actelor procedurale de către o altă persoană decât titularul lor, cu consecinţa, în opinia intimaţilor, a inexistenţei unei sancţiuni procedurale pentru acest caz.

Susţinerile nu sunt întemeiate.

În mod neîndoielnic, în cazul în care o altă persoană semnează actul procedural în locul titularului, aceasta înseamnă că lipseşte semnătura persoanei respective de pe act, sancţiunea fiind cea a nulităţii cererii nesemnate, dacă nu se apelează la remediul prevăzut de art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

Nulitatea este expresă conform art. 133 alin. (1) din acelaşi cod, care menţionează că "Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde (...) semnătura va fi declarată nulă".

O altă problemă susţinută de reclamanţi a vizat legitimarea procesuală a pârâţilor de a invoca nulitatea actelor procedurale, ei fiind terţi faţă de reclamanta iniţială şi de persoana care a semnat în locul ei, plasându-se, ca atare, în afara raportului juridic intervenit între titularul cererii şi adevăratul semnatar şi, în consecinţă, neputând combate cererile pentru nesemnarea lor de către reclamantă.

Nici această afirmaţie nu poate fi primită.

Excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi de apel pentru lipsa semnăturii este o excepţie absolută, întrucât se referă la norme de ordine publică vizând legala învestire a instanţei şi declanşarea procesului. Aceasta rezultă, printre altele, şi din interpretarea literală a art. 133 alin. (1) C. proc. civ., care prevede sancţiunea imperativă a declarării nulităţii în ipoteza dată.

Ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată şi de instanţă, din oficiu. În mod neîndoielnic, pârâţii, părţi în proces, o pot formula, ceea ce rezultă explicit şi din conţinutul alin. (2) al aceluiaşi text de lege, care prevede momentul sau termenul până la care reclamantul poate complini această lacună, "dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură".

Împrejurarea că pârâţii sunt terţi faţă de reclamanta iniţială, de succesorii săi sau de presupusul semnatar al actelor procedurale nu prezintă relevanţă şi nu constituie un impediment în invocarea excepţiei în discuţie.

Aceasta nu numai pentru că legea îi conferă, în mod expres, celui care are calitatea de pârât posibilitatea de a invoca lipsa semnăturii de pe actul procedural, dar şi pentru că, contrar opiniei reclamanţilor, vătămarea produsă prin învestirea instanţei de judecată cu o cerere nesemnată de titular se produce şi în persoana pârâtului, care va suporta consecinţele finale ale procesului în care este chemat în judecată, declanşat printr-un act procedural care nu îndeplineşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 112 pct. 6 C. proc. civ. (semnătura pe cererea de chemare în judecată), respectiv art. 287 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod (pentru cererea de apel).

Problema mandatul tacit, reglementat de art. 1533 C. civ., sau a gerării intereselor altuia (art. 987-991 C. civ.) priveşte, într-adevăr, raportul dintre autoarea reclamanţilor şi persoana semnatară a actelor procedurale, producând, însă, şi efecte faţă de terţi, cu condiţia să se fi dovedit incidenţa acestor instituţii juridice.

În cazul ambelor instituţii, pentru a produce efecte, semnatarul cererii de chemare în judecată şi al cererii de apel trebuie să acţioneze în numele titularului, dar să semneze cu propriul nume şi să se dovedească, aşa cum s-a arătat, că titularul cererii a acordat un mandat tacit persoanei care a acţionat în numele său sau că este de acord cu gerarea intereselor sale de către o astfel de persoană. În speţă, însă, reclamanţii pretind că semnătura de pe cele două acte procedurale aparţine titularului, respectiv autoarei lor, iar nu altei persoane care să fi acţionat în numele acesteia, ceea ce exclude incidenţa mandatului tacit sau gestiunii de afaceri, aspectul supus dezbaterii punându-se în alţi termeni, şi anume ai lipsei semnăturii în ipoteza în care se dovedeşte că semnătura nu aparţine reclamantei iniţiale.

Până la acest moment procesual, nu s-a lămurit dacă semnătura de pe cele două cereri aparţine titularului, acesta fiind motivul principal pentru care se vor admite recursurile declarate în cauză, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Prin urmare, mandatul tacit sau gestiunea de afaceri nu poate paraliza dreptul recurenţilor pârâţi de a invoca excepţia nulităţii absolute.

În concluzie, pârâţii justifică legitimare procesuală activă în invocarea excepţiei nulităţii absolute a celor două cereri, ca şi condiţie de admisibilitate a demersului lor.

Au mai arătat intimaţii reclamanţi că numai în ceea ce priveşte mijloacele de probă se poate contesta semnătura de pe înscrisul respectiv, nu şi în cazul actelor procedurale, cum sunt cererea de chemare în judecată şi cererea de apel. În acest sens, au invocat, sub aspectul pozitiv al lucrului judecat, Decizia civilă nr. 3043 din 16 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Susţinerile nu pot fi primite.

Este adevărat că legea procesual civilă reglementează posibilitatea contestării de către partea interesată a semnăturii existente pe un înscris care constituie mijloc de probă, în cadrul dispoziţiilor art. 177 - 179 (procedura verificării de scripte), respectiv, în cadrul dispoziţiilor art. 180 - 184 (procedura falsului), dar aceasta nu exclude dreptul părţii de a contesta semnătura de pe actele de învestire a instanţei (cererea de chemare în judecată, cererea de apel). Şi aceste acte de procedură pot fi combătute sub aspectul nesemnării lor de către titular, cu atât mai mult cu cât au un rol primordial prin efectele pe care le produc, şi anume declanşarea procesului în care se administrează probele ce pot fi, la rândul lor contestate, şi vizează legalitatea învestirii instanţei.

În plus, de vreme ce nesemnarea cererilor, indiferent de motiv, de natură penală (ca urmare a falsificării semnăturii) sau civilă, echivalează cu lipsa semnăturii şi este sancţionată cu nulitatea absolută a actelor respective, în condiţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., este fără dubiu că aceste acte pot fi contestate pentru motivul respectiv.

De asemenea, pentru argumentele deja prezentate în cadrul examinării excepţiei tardivităţii invocării excepţiei de nulitate, considerentele Deciziei nr. 3043 din 16 martie 2009 a Înaltei Curţi, prin care s-a reţinut că numai mijloacele de probă pot fi combătute prin procedura falsului, nu li se opun pârâţilor, care nu au fost părţi în acel dosar, iar prezenta instanţă nu este ţinută de dezlegările date printr-o astfel de hotărâre, fiind necesar să-şi fundamenteze soluţia pe propriul raţionament juridic.

În concluzie, nu există niciun motiv de inadmisibilitate care să poată paraliza excepţia formulată de pârâţi în legătură cu nesemnarea cererilor de către autoarea reclamanţilor, A.

c.4. Contrar opiniei intimaţilor, excepţia nulităţii absolute nu este lipsită de obiect.

Este adevărat că dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., vizând posibilitatea complinirii semnăturii de către reclamant în tot cursul judecăţii, reprezintă un remediu prin care se acoperă nulitatea cererilor nesemnate, aceasta, însă, sub condiţia de a se proceda ca atare, respectiv cererea de chemare în judecată şi cererea de apel să fie semnate de titular, iar, în caz de deces, de moştenitorii săi sau de reprezentanţii lor.

În speţă, deşi Curtea de Apel a făcut referire la acest remediu, în concret, nu l-a aplicat, în sensul că nu a dispus ca intimaţii reclamanţi sau reprezentanţii lor cu drept de a semna cele două cereri, să se prezinte în instanţă în vederea semnării.

Prin urmare, deşi, teoretic, sunt incidente dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., cum niciuna dintre instanţele anterioare nu a procedat la aplicarea acestui text de lege, excepţia nulităţii absolute nu a fost surmontată şi nu poate fi considerată ca lipsită de obiect.

Problema aplicării textului de lege sus-menţionat reprezintă un alt motiv de admitere a recursurilor şi va fi reluată cu ocazia analizării, în continuare, a căilor de atac.

c.5. - c.7. Problemele subsumate acestor puncte din cadrul întâmpinărilor depuse de intimaţii reclamanţi au fost deja examinate, Înalta Curte considerând că nu se mai impune revenirea asupra lor.

d. În ceea ce priveşte principiul preeminenţei dreptului din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care ar da prioritate realizării dreptului în raport cu principiul formalismului, apărarea nu este întemeiată. În mod evident, preeminenţa dreptului tinde la valorificarea, pe fond, a drepturilor deduse judecăţii, dar nu în orice condiţii, ci cu respectarea dreptului la apărare al tuturor părţilor implicate în proces şi, bineînţeles, cu respectarea cerinţelor de legalitate a învestirii instanţei de judecată, care presupun, printre altele, ca semnătura actului de învestire să aparţină titularului acţiunii, ca expresie a voinţei lui de a obţine dreptul pretins. Prin urmare, obligativitatea semnării cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel de către cel care figurează ca titular al acestor cereri depăşeşte cerinţa de legalitate ca actul procedural să îmbrace o anumită formă, exprimând însăşi intenţia exprimată a părţii de a obţine recunoaşterea dreptului, în urma iniţierii unui proces în contradictoriu cu părţile chemate în judecată în acest scop.

e. În niciun caz, invocarea excepţiei de nulitate de către pârâţi nu poate fi considerată un abuz de drept în sensul art. 723 C. proc. civ., ci se circumscrie, cum deja s-a arătat în precedent, ansamblului de mijloace procesuale puse la dispoziţia lor în exercitarea dreptului la apărare şi combaterea pretenţiilor părţilor adverse.

f. În ceea ce priveşte respingerea probatoriului propus de pârâţi, în combaterea semnăturii reclamantei iniţiale, apărările reclamanţilor nu vor fi analizate faţă de considerentele ce determină soluţia de respingere a recursurilor declarate împotriva încheierii Curţii de Apel Timişoara din 14 iunie 2016 şi care vor fi redate în continuare.

g. Cea mai mare parte a problemelor subsumate acestui punct din întâmpinări a fost deja analizată cu ocazia verificării susţinerilor din cadrul excepţiilor procesuale invocate, urmând a se examina, în continuare, celelalte apărări privind excepţia formulată de pârâţi.

Au arătat reclamanţii că semnătura de pe cererea de chemare în judecată şi de pe apel aparţine mamei lor, dar, şi în caz contrar, pretinsa nulitate s-a acoperit prin actele şi faptele lor. Invocă, în acest sens, principiul "Qui potest maius, potest et minus", precum şi Declaraţiile autentificate sub nr. x din 23 octombrie 2003, y din 26 mai 2006 şi z din 10 martie 2009.

În primul rând, cum s-a arătat şi în precedent, pentru a se pune problema modalităţii în care se poate acoperi nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată şi de apel pentru lipsa semnăturii, este necesar a se dovedi însăşi existenţa cauzei de nulitate, şi anume că cele două acte procedurale poartă o altă semnătură decât cea a titularului, chestiune de care, până în prezent, niciuna dintre instanţele anterioare nu s-a preocupat.

Pe de altă parte, într-un asemenea caz, declaraţiile autentificate indicate mai sus sunt nerelevante, întrucât aceste înscrisuri vizează acordul pentru demersurile efectuate de A., respectiv T., autorii reclamanţilor, în alte dosare decât cel de faţă; or, problema nu este cea a confirmării actelor autorilor lor, ci a unor alte persoane în numele reclamantei iniţiale şi pentru imobilul din procesul prezent. Ultima dintre declaraţii se referă şi la ratificarea de către reclamanţi a actelor terţilor, dar pentru imobilul pretins într-un alt dosar.

În orice caz, şi dacă înscrisurile respective s-ar fi referit, toate, la actele terţilor, în legătură cu imobilul din litigiul de faţă, nu ar fi putut acoperi nulitatea invocată de pârâţi prin contestarea semnăturii de pe cererea de chemare în judecată şi de apel.

Astfel, semnătura de pe cererea de chemare în judecată, prevăzută de art. 112 pct. 6 C. proc. civ., reprezintă un element formal, intrinsec cererii, iar nulitatea absolută determinată de neîndeplinirea acestei cerinţe nu poate fi acoperită decât în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., iar nu prin declaraţii autentifice de ratificare, care sunt acte extrinseci cererii introductive de instanţă.

Cu alte cuvinte, cererea de chemare în judecată trebuie semnată de titular, în caz de deces, de moştenitorii săi care intenţionează să continue demersul procesual al titularului sau de reprezentanţii lor şi nu poate servi ca act de învestire legală a instanţei dacă nu poartă acest element obligatoriu.

Or, deşi au făcut referire la remediul prevăzut de art. 133 alin. (2) C. proc. civ., instanţele au continuat judecarea cauzei fără să le pună în vedere intimaţilor reclamanţi sau reprezentanţilor lor să se prezinte în instanţă şi să semneze cererea de chemare în judecată, ceea ce va fi un alt motiv pentru admiterea recursurilor.

În aceiaşi termeni se pune şi problema ratificării semnăturii de pe cererea de apel din primul ciclu procesual şi remediul pentru complinirea acestei lacune, raportat la dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la împrejurarea că autoarea reclamanţilor nu a contestat semnătura de pe cele două acte procedurale, chestiunea este, de asemenea, nerelevantă în condiţiile în care contestarea semnăturii aparţine pârâţilor, care au un astfel de drept, pentru argumentele arătate.

Cât priveşte interesul reclamantei iniţiale în recuperarea imobilului în litigiu şi exercitarea demersurilor în baza legii speciale de reparaţie, acestea sunt aspecte incontestabile, dar nu pot servi drept criterii pentru acoperirea pretinsei nulităţi absolute a actelor de învestire a instanţelor de fond şi apel, pentru care legea procesual civilă prevede doar remediul reglementat de art. 133 alin. (2) şi art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Nici împrejurarea că, în cauză, s-au pronunţat mai multe hotărâri irevocabile ale Înaltei Curţi, prin care s-a recunoscut calitatea procesuală activă sau calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în ceea ce o priveşte pe A. şi pe intimaţii reclamanţi nu surmontează consecinţele nesemnării actelor procedurale de către titularul lor (evident, cu condiţia de a fi şi dovedită), de vreme ce problemele în discuţie se analizează în planuri diferite. Calitatea procesuală activă reprezintă o condiţie de exerciţiu a acţiunii, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii are legătură cu interesul în formularea cererii de chemare în judecată, în timp ce semnarea cererii de către titular reprezintă o condiţie formală şi intrinsecă acesteia, prioritară justificării condiţiilor de exerciţiu şi care nu a fost tranşată până în prezent de instanţele anterioare.

h. Apărările reclamanţilor în ceea ce priveşte respingerea cererii de suspendare în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu vor fi analizate faţă de soluţia ce se va pronunţa referitor la recursurile declarate împotriva încheierii din 24 mai 2016.

i. Susţinerile aceloraşi părţi pe fondul litigiului vor fi avute în vedere de instanţa de rejudecare, de asemenea, raportat la argumentele ce vor fi avute în vedere la soluţia dată recursurilor declarate de pârâţi şi care nu permit analiza, în această fază procesuală, a chestiunilor de fond.

Revenind la motivele recursurilor declarate de pârâţi şi de intervenienta accesorie împotriva Deciziei nr. 191 din 21 iunie 2016 (c.1. - c.7.), Înalta Curte constată următoarele:

c.1. Critica recurenţilor privind nerelevanţa justificării calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de către A. pentru soluţionarea excepţiei invocate de aceştia este corectă pentru motivele arătate în precedent.

c.2. În mare parte, şi la susţinerile subsumate acestui punct din cererile de recurs s-a răspuns.

Cu titlu de principiu, moştenitorii reclamantei iniţiale pot ratifica, după decesul autoarei, acte săvârşite în numele acesteia, de către terţe persoane, întrucât primesc în patrimoniul lor, în calitate de succesori, toate drepturile şi obligaţiile existente în patrimoniul defunctei. Nu aceasta este, însă, problema în speţă.

Cererea de chemare în judecată şi de apel poartă o semnătură despre care reclamanţii pretind că este a autoarei lor, titulară a cererilor, în timp ce pârâţii susţin că aparţine unei alte persoane decât titularul.

Ca atare, problema care se supune dezbaterii este cea a unei semnături falsificate, ipoteză echivalentă cu cea a lipsei de semnătură, surmontabilă în condiţiile art. 133 alin. (2) şi art. 287 alin. (2) C. proc. civ., iar nu cea a ratificării de către reclamanţi a demersului realizat de alte persoane în numele autoarei lor, caz în care cele două cereri ar fi trebuit semnate chiar de persoanele respective, cu numele lor, iar nu cu o semnătură care să conţină numele reclamantei.

Pe de altă parte, pentru aplicarea remediului reglementat de textele de lege sus-menţionate, trebuie îndeplinită situaţia premisă, şi anume ca cererile să nu fi fost semnate de reclamanta iniţială, aspect procesual încă nelămurit, deşi instanţele anterioare, în considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate, au procedat la diverse raţionamente juridice prin care au echivalat semnarea cererilor de către o altă persoană cu numele reclamantei ipotezei lipsei de semnătură, făcând referire la modalitatea de suplinire a acestei lacune în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., text de lege pe care, însă, nu l-au aplicat. Acesta este motivul principal care va determina admiterea recursurilor declarate de pârâţi.

c.3. Susţinerile vizând greşita respingere a cererii în probaţiune formulate de pârâţi nu vor fi analizate faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursurilor declarate împotriva încheierii din 14 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, prin care a fost rezolvată cererea în discuţie.

c.4. Nici criticile referitoare la soluţia dată de instanţa de apel cererii de suspendare nu vor fi examinate de Înalta Curte, în raport cu soluţia ce se va da asupra recursurilor declarate împotriva încheierii din 24.05.2016, prin care s-a respins această cerere, soluţie determinată de admiterea cererii respective în prezenta fază procesuală.

c.5. Alegaţiile instanţei de apel în legătură cu diferenţa de regim juridic între sancţiunile care intervin în cazul neîndeplinirii condiţiilor de validitate a actelor de drept procesual în raport cu cele de drept material sunt parţial corecte.

Faţă de problema concretă din speţă, într-adevăr, lipsa semnăturii are un remediu specific, şi anume complinirea sa în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 287 alin. (2) din acelaşi cod.

Pe de altă parte, contrar argumentelor acestei instanţe, regimul juridic în cazul celor două categorii de acte, de drept procesual, respectiv de drept material, inclusiv din perspectiva condiţiilor de validitate şi a sancţiunilor ce intervin pentru nerespectarea lor, nu este exclusiv fiecăreia dintre categorii. Dacă dreptul procesual nu prevede reguli derogatorii şi, totodată, nici nu reglementează o anumită rezolvare juridică pentru o problemă din această materie, se aplică regulile de drept substanţial pentru acte care reprezintă reflectarea în plan procesual a actului de drept material (de exemplu, în cazul mandatului). Din această perspectivă, decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem evocată de pârâţi este relevantă sub aspectul suprapunerii de regim juridic, delimitarea netă la care a procedat instanţa de apel nefiind corectă.

Astfel, cererea de chemare în judecată şi cererea de apel constituie, în plan procesual, acte juridice unilaterale, care, pentru a exprima consimţământul părţii la învestirea instanţei, trebuie să poarte semnătura titularului.

Reluând problema principală a dosarului la acest moment procesual, în esenţă, pârâţii au invocat semnarea celor două cereri de către o altă persoană decât titularul lor, solicitând, în faţa instanţei civile, declanşarea procedurii verificării de scripte şi, în subsidiar, expertiză grafică a documentelor în condiţiile art. 177 - 179 C. proc. civ., cerere respinsă prin încheierea din 14 iunie 2016.

Paralel cu această cerere, în legătură cu actele procedurale contestate în ceea ce priveşte semnătura lui A., recurenţii pârâţi persoane fizice şi reprezentantul legal al intervenientei, EE., au demarat, la 19 ianuarie 2016, un proces penal împotriva intimaţilor reclamanţi, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prevăzute de art. 323 C. pen., care a format obiectul Dosarului nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara. Recurenţii pârâţi au formulat, în faţa instanţei de apel, o cerere de suspendare a judecării cauzei civile în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., faţă de începerea urmării penale la 4 aprilie 2016, în dosarul sus-menţionat, cerere respinsă prin încheierea din 24 mai 2016 a Curţii de Apel Timişoara, atacată cu recurs.

Pe de altă parte, în această fază procesuală, s-a formulat de către recurenţii pârâţi o nouă cerere de suspendare în baza aceluiaşi text de lege, anulată în ceea ce-i priveşte pe recurenţii LL. şi admisă pentru ceilalţi recurenţi pârâţi persoane fizice, pentru considerentele arătate în încheierea din 30 martie 2017, pronunţată în prezentul dosar.

Cauza a fost repusă pe rol la 21 martie 2019, în temeiul art. 245 C. proc. civ., la cererea intimaţilor reclamanţi, faţă de soluţionarea definitivă a dosarului penal prin Încheierea nr. 340 din 30 ianuarie 2019 a Judecătoriei Timişoara, secţia penală.

În ceea ce priveşte dosarul penal, prin ordonanţa de clasare din 18 septembrie 2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara s-a dispus, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 315 alin. (1) lit. b) şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., clasarea cauzei vizând săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 C. pen. (în legătură cu care, prin Ordonanţa nr. 453/II/2/2016 a prim-procurorului aceluiaşi parchet, s-a constatat că nu s-a efectuat urmărirea penală, deşi fusese formulată o astfel de sesizare), şi infracţiunii de uz de fals, prevăzute de art. 323 C. pen., pentru împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Această ordonanţă de clasare a fost menţinută prin ordonanţa din 28 noiembrie 2018 dispusă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. x/2018, şi prin Încheierea penală nr. 340 din 30 ianuarie 2019 a Judecătoriei Timişoara, conform căreia, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., s-a respins plângerea formulată de B., N., Z., J., H. şi EE. împotriva ordonanţei de clasare.

Ca urmare, faţă de soluţia de clasare pronunţată pentru împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, în temeiul art. 184 C. proc. civ., falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă.

Cum s-a arătat deja, stabilirea apartenenţei semnăturii de pe cererea de chemare în judecată şi de pe cea din apelul declarat în primul ciclu procesual ca fiind a reclamantei iniţiale reprezintă o chestiune prioritară tuturor problemelor dezbătute în cadrul prezentului dosar şi nu a fost lămurită până la acest moment de niciuna dintre instanţele anterioare.

În aceste condiţii, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţi şi de intervenientă împotriva Deciziei nr. 191 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, pe care o va casa şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Astfel, pentru a se putea verifica, din perspectiva motivelor de nelegalitate, dacă excepţia de nulitate absolută invocată de pârâţi şi reluată prin cererea de aderare la apel a fost rezolvată corect, trebuie parcurse mai multe etape, toate subsumate fazei de rejudecare în apel.

În primul rând, se va verifica interesul pârâţilor în invocarea excepţiei nulităţii absolute a cererii de apel raportat la argumentele învederate de prezenta instanţă în precedent (finalul considerentelor expuse cu ocazia examinării excepţiei lipsei de interes - pct. c.1. din întâmpinări).

Ulterior, faţă de susţinerile pârâţilor, urmează a se cerceta, conform art. 184 C. proc. civ., prin orice mijloace de dovadă, inclusiv raportat la actele şi proba cu expertiză grafoscopică dispusă în dosarul penal, dar şi prin suplimentarea probelor, în ce măsură semnăturile de pe cererea de chemare în judecată şi de apel (dacă este cazul) aparţin sau nu reclamantei A.

Asemenea verificări de fapt nu se pot efectua de Înalta Curte, întrucât sunt incompatibile cu structura recursului şi, în plus, nici nu vizează înscrisuri noi, depuse în această fază procesuală.

Doar după ce se va lămuri acest aspect şi numai dacă se constată că semnătura nu aparţine titularului cererilor sau nu mai poate fi formulată o astfel de susţinere (pentru cererea de apel), se pune problema aplicării remediului prevăzut de art. 133 alin. (2) C. proc. civ., text de lege pe care instanţele, deşi l-au avut în vedere, nu l-au aplicat în speţă.

Contrar opiniei exprimate de instanţa de apel, dacă se dovedeşte că semnătura de pe cele două cereri nu aparţine titularei lor, iar moştenitorii acesteia sau reprezentanţii lor împuterniciţi în acest scop nu semnează cererea de chemare în judecată şi de apel, aceste cereri sunt nule absolut, procesul neputând fi soluţionat pe fond, în absenţa complinirii acestei lacune pretinse de pârâţi. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. oferă un remediu în cazul lipsei semnăturii, dar dacă nu este aplicat, actele procedurale respective nu se bucură de respectarea cerinţei de formă şi nu pot învesti legal instanţa de judecată.

Prin urmare, într-o astfel de ipoteză, instanţa de apel este obligată, potrivit textului de lege enunţat, să citeze pe intimaţii reclamanţi în vederea semnării cererilor (reiterăm, sub condiţia justificării interesului pârâţilor în ceea ce priveşte cererea de apel), ei înşişi sau reprezentanţii lor cu drept de semnătură.

Doar în ipoteza surmontării acestei probleme supuse dezbaterii de către pârâţi, se poate soluţiona, în condiţii de legalitate, excepţia nulităţii absolute reluate şi prin cererea de aderare la apel.

Ulterior, în raport cu atitudinea procesuală a reclamanţilor în acest sens, se va putea proceda şi la soluţionarea celorlalte aspecte supuse dezbaterii, inclusiv a celor de fond. Sub acest aspect, Înalta Curte nu poate examina, în momentul procesual de faţă, celelalte critici ale pârâţilor persoane fizice şi ale intervenientei şi nici pe cele ale pârâţilor persoane juridice, întrucât toate sunt subsecvente soluţionării excepţiei de nulitate.

Soluţia de admitere a tuturor recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 191/2016, în absenţa analizei unora dintre susţineri, este determinată atât de caracterul prioritar al rezolvării excepţiei de nulitate, cât şi de imposibilitatea examinării criticilor recurenţilor (persoane juridice) care nu au atacat decizia sub acest aspect, dar care au critici parţial comune cu cele ale celorlalţi recurenţi, şi a căror analiză la momentul de faţă ar însemna o dezlegare obligatorie, în rejudecare, pentru apărările formulate de pârâţii persoane fizice şi intervenientă, cu consecinţa unei trimiteri a cauzei, spre rejudecare, formale.

Ca atare, în raport de soluţia ce se va da cererii de aderare la apel, dacă va fi cazul, instanţa de apel va judeca procesul, ţinând seama de toate susţinerile recurenţilor care nu au fost examinate de Înalta Curte, dar şi de toate dezlegările date până în prezent prin hotărârile anterioare, irevocabile sau rămase irevocabile.

Pe fondul litigiului, dacă se va ajunge la o asemenea analiză, se va avea în vedere şi înscrisul încuviinţat în recurs, la cererea apărătorului pârâţilor, sub rezerva dezlegărilor de drept deja date prin deciziile de casare.

Cât priveşte criticile formulate de recurenţii LL. prin cererea depusă la 16 februarie 2017, cu toate că acestea reprezintă motive noi de recurs, invocate cu depăşirea termenului legal, prevăzut de art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc. civ., raportat la momentul comunicării deciziei atacate (20 iulie 2016, conform dovezilor de la dosar apel), instanţa de apel le va avea în vedere la soluţionarea cauzei. Aceste susţineri, care pun în discuţie calitatea procesuală activă şi validitatea obiectului cererii de chemare în judecată reprezintă motive de ordine publică, care, dacă se va trece peste excepţia nulităţii absolute ce formează obiectul aderării la apel, trebuie examinate în rejudecare.

Referitor la recursurile declarate de pârâţi şi de intervenientă împotriva încheierii din 24 mai 2016 a Curţii de Apel Timişoara, de respingere a cererii de suspendare formulate în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge ca lipsite de interes, de vreme ce măsura suspendării, urmărită de recurenţi prin atacarea încheierii, a fost obţinută în această fază procesuală, în care s-a admis cererea de suspendare, prin Încheierea din 30 martie 2017.

Recursurile declarate de aceleaşi părţi împotriva încheierii de respingere a probelor din 14 iunie 2016 vor fi respinse ca rămase fără obiect, întrucât, urmare a casării Deciziei atacate nr. 191 din 21 iunie 2016, se consideră că soluţia vizează şi încheierile premergătoare, judecata în apel urmând a fi reluată sub toate aspectele supuse dezbaterii în calea de atac respectivă.

În plus, verificarea falsului de către instanţa civilă este rezultatul soluţiei date în procesul penal, de clasare pentru împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, ceea ce nu mai necesită verificări vizând procedura solicitată în faţa instanţei civile, în legătură cu care s-a formulat cererea de probe, respinsă prin încheierea atacată.

Cererea recurenţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată va fi avută în vedere tot de instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, la acest moment, litigiul nefiind tranşat în mod final şi, astfel, neputându-se stabili care este partea căzută în pretenţii şi care este partea beneficiară a sumelor de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de intimaţii reclamanţi privind lipsa de interes, tardivitatea, inadmisibilitatea, lipsa de obiect a excepţiilor nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel.

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice - A.J.F.P. Timiş, L., M., B., N., Z., G., J., H., I., Municipiul Timişoara, prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara, prin Primar, şi de intervenienta DD., prin reprezentant legal EE., împotriva Deciziei nr. 191 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca lipsite de interes, recursurile declarate de pârâţii L., M., B., N., Z., G., J., H., I. şi de intervenienta DD., prin reprezentant legal EE., împotriva Încheierii din 24 mai 2016 a aceleiaşi instanţe.

Respinge, ca rămase fără obiect, recursurile declarate de pârâţii L., M., B., N., Z., G., J., H., I. şi de intervenienta DD., prin reprezentant legal EE., împotriva Încheierii din 14 iunie 2016 a aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 mai 2019.

GGC - LM