Land registry annulment barred by res judicata from prior revindicatory judgment and lack of final title for rectification

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 11 noiembrie 2016, cerere care a fost ulterior declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A., A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a încheierii nr. x pronunţată de OCPI Sector 1 în dosarul cadastral nr. x din 25 martie 2010, prin care s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Şoseaua x, cu nr. cadastral x.190, înscris în cartea funciară individuală nr. x a localităţii Bucureşti, precum şi a încheierii nr. x din 31 mai 2011, pronunţată în dosarul cu acelaşi nr. de către OCPI Sector 1; să dispună rectificarea cărţii funciare în sensul radierii înscrierilor efectuate în baza încheierilor sus menţionate cu privire la terenul în suprafaţă de 1.522,83 mp; să constate că pârâta nu este titulara dreptului de proprietate şi nici a altui drept real cu privire la imobilul sus-menţionat, proprietatea exclusivă a reclamanţilor; să oblige pârâta să restituie reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 1.525 mp situat în Bucureşti, Şos. x, cu nr. cadastral x.190, înscris în CF individuală nr. x a localităţii Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 1407 din 13 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia autorităţii lucrului judecat şi a respins pe acest considerent capetele 3 şi 4 din cerere, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins capetele 1 şi 2 din cerere, ca inadmisibile.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii A., A. şi B.

Prin Decizia civilă nr. 234 A din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.

Împotriva aceste decizii au declarat recurs reclamanţii A., A. şi B.

Prin Rezoluţia din 17 iulie 2018 s-a dispus comunicarea cererii de recurs, iar după efectuarea formalităţilor de comunicare, întocmirea raportului privind admisibilitate în principiu a recursului.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a constatat că recursul a fost formulat în termenul procedural şi că îndeplineşte condiţiile formale de admisibilitate, motivele de recurs invocate fiind încadrate de recurenţi în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin Încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru judecarea pe fond a căii de atac la 21 martie 2019.

Motivele de recurs:

1. În cadrul motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au formulat următoarele susţineri:

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, întâmpinarea trebuie comunicată de îndată reclamantului, care este obligat să răspundă la aceasta în termen de 10 zile.

Deşi C. proc. civ. prevede, prin dispoziţii imperative, obligaţia de comunicare a întâmpinării, niciuna dintre cele două instanţe (Judecătoria Sectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti) nu au respectat această dispoziţie procedurală, nici în cadrul procedurii administrative şi nici la termenele acordate. Comunicarea întâmpinării era nu numai obligatorie, dar şi necesară, având în vedere că pârâta a invocat prin întâmpinare 7 excepţii, făcând referire la o serie de înscrisuri în susţinerea acestora, înscrisuri pe care nu le-a depus nici la Judecătoria Sectorului 1 şi nici la Tribunalul Bucureşti, după declinarea competenţei.

La singurul termen de judecată la Tribunalul Bucureşti, instanţa a prezentat copia Deciziei nr. 1562/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti pentru a dovedi pretinsa autoritate de lucru judecat invocată de către pârâtă, substituindu-se practic acesteia şi administrând probe în locul ei.

Acest înscris nu a fost comunicat reclamanţilor şi nici nu a fost pus în discuţia părţilor, instanţa încălcând dreptul la apărare şi la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, principii ce ar trebui să guverneze procesul civil.

Deşi prin motivele de apel au fost invocate aceste aspecte, instanţa de apel le-a respins, considerând că necomunicarea întâmpinării nu este sancţionată în mod expres cu nulitatea. Susţin recurenţii că respingerea acestui motiv de apel este total greşită, având în vedere că a fost încălcată o dispoziţie imperativă, ce atrage nulitatea absolută. Chiar dacă C. proc. civ. nu prevede în mod expres sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea procedurii administrative prealabile, sancţiunea nu poate fi decât nulitatea, având în vedere caracterul imperativ al dispoziţiilor ce reglementează acest aspect.

De asemenea, C. proc. civ. nu prevede în sarcina reclamantului obligaţia de a întreprinde diligenţele necesare pentru a intra în posesia întâmpinării depuse de către pârât, aşa cum în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel.

- Prin hotărârea pronunţată instanţa de judecată a încălcat dispoziţiile art. 430-431 C. proc. civ.

Decizia pronunţată de instanţa de apel este criticabilă şi sub aspectul respingerii motivului de apel ce viza admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la capete 3 şi 4 din acţiune, având ca obiect constatarea că pârâta nu este titulara dreptului de proprietate şi nici a altui drept real cu privire la imobilul în litigiu şi, respectiv, obligarea pârâtei de a restitui în deplina proprietate şi posesie terenul în suprafaţa de 1.525 mp situat în Bucureşti.

Consideră recurenţii că în mod greşit, atât instanţa fond, cât şi cea de apel au reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii.

Instanţa de fond ar fi trebuit ca, mai întâi, să pună în discuţia părţilor inadmisibilitatea acţiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi abia apoi, dacă ar fi admis această excepţie, să invoce autoritatea de lucru judecat. Or, instanţa a pus în discuţia părţilor doar autoritatea de lucru judecat.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să fie îndeplinite concomitent cele trei condiţii prevăzute în mod expres de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Din analiza acţiunii ce formează obiectul acestui dosar, rezultă că nu sunt îndeplinite cel puţin două condiţii, respectiv identitatea de obiect şi de cauză. Astfel, acest dosar are ca obiect principal constatarea nulităţii absolute a Încheierilor de carte funciară nr. x/2010 şi y/2011, petitele 3 şi 4 ce vizează revendicarea fiind accesorii petitului 1 din acţiune şi neputând fi analizate separat, ci numai împreuna cu petitul 1.

Dosarul nr. x/2007, în raport de care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, a avut ca obiect doar revendicarea terenului, astfel încât nu poate fi vorba de acelaşi obiect în ambele dosare.

Nici în ceea ce priveşte cauza nu există identitate între cele două dosare, datorită faptului că între capetele 1-2 şi 3-4 există un raport de accesorietate, capetele 3 şi 4 neputând fi analizate ca şi petite de sine stătătoare decât în contextul petitelor 1 şi 2.

2. În cadrul motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au susţinut că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, prin încheierea de carte funciară nr. x din 25 martie 2010 emisă de OCPI Sector 1, prin care, în baza documentaţiei cadastrale din dosarul de cadastru purtând acelaşi număr, a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român asupra terenului situat în şos. x A, a fost încălcat Ordinul nr. 634/2006 emis de către Director General al ANCPI, ce conţine Regulamentul privind conţinutul, modul de întocmire şi recepţie a documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, în vigoare la momentul intabulării.

Potrivit acestei documentaţii cadastrale, întocmite de către C., suprafaţa terenului din acte ar fi de 3.372,78 mp, iar cea rezultată din măsurători este de 1.522,83 mp.

Susţin recurenţii că documentaţia cadastrală nu este corectă, întrucât în mod intenţionat şi greşit, pentru a se găsi în acest fel un temei legal în baza căruia să fie trecut în proprietatea statului terenul de la nr. 17A, ce formează obiectul dosarului, a fost suprapus peste terenul de la nr. 21, în suprafaţă de 3.372,78 mp, care figurează în H.G. nr. 60/2005.

Potrivit Regulamentului privind conţinutul, modul de întocmire şi recepţie a documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, la întocmirea oricărei documentaţii cadastrale trebuie să se ţină seama atât de suprafaţa imobilului pentru care se întocmeşte documentaţia cadastrală, cât şi de suprafaţa imobilelor învecinate, astfel încât numărul cadastral nou constituit să nu se suprapună total sau parţial peste alt număr topografic.

Într-o astfel de situaţie, sancţiunea pentru documentaţia cadastrală întocmită incorect este nulitatea acesteia, nulitate care poate fi constatată numai de instanţa de judecată.

Motivarea din decizie potrivit căreia prin acţiune nu s-ar fi solicitat şi anularea documentaţiei cadastrale este nefondată, întrucât anularea încheierii de carte funciară prin care s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la terenul în litigiu presupune în mod implicit şi anularea documentaţiei cadastrale întocmită greşit, întrucât aceasta a constituit de fapt baza încheierii de carte funciară.

Prin urmare, petitul 1 din acţiune, ce vizează anularea încheierilor de carte funciară ce au la baza o documentaţie cadastrală greşită este admisibil, motiv pentru care recurenţii susţin că se impune anularea deciziei, fiind o altă situaţie juridică decât cea a rectificării invocate de instanţă, ca operaţiune subsidiară contestării titlului de proprietate.

Cu privire la inadmisibilitatea petitului 2 din acţiune, cu privire la care instanţa a reţinut faptul că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi anulat titlul în baza căruia s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară şi nici acţiunea în revendicare nu a fost admisă, se susţine că şi aceste reţineri sunt total nefondate.

Astfel, reclamanţii nu puteau solicita în prealabil anularea H.G. nr. 265/2005 care a modificat H.G. nr. 60/2005, în care este prevăzut patrimoniul Regiei, dat fiind că imobilul ce formează obiectul dosarului nu figurează în anexa acestei hotărâri de guvern şi, dec,i nu exista un interes în promovarea unei astfel de acţiuni.

În anexa hotărârii de Guvern figurează terenul din şos. x care este un teren distinct de cel de la nr. x, actualmente nr. y, ce constituie proprietatea reclamanţilor.

Preluarea abuzivă a terenului în litigiu a avut loc doar prin cele două încheieri de carte funciară, nr. x din 25 martie 2010, prin care s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în şos. x sub pretextul că acest teren figurează în H.G. nr. 60/2006 şi nr. x din 31 mai 2011, de îndreptare eroare materială în ceea ce priveşte suprafaţa.

În acest context, nu există niciun motiv de a obţine în prealabil anularea celor două Hotărâri de Guvern nr. 265/2005 şi, respectiv, nr. 60/2005, întrucât prin aceste hotărâri nu s-a inclus în patrimonial pârâtei terenul din şos. x, actualmente nr. y.

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica dezvoltată în cadrul motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea dispoziţiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ., prin necomunicarea întâmpinării în cursul judecăţii la prima instanţă, este nefondată.

Această critică, invocată ca motiv de apel, a fost în mod corect respinsă de instanţa de apel, cu motivarea că nerespectarea dispoziţiilor legale invocate de către apelanţi, referitoare la comunicarea întâmpinării, nu este sancţionată de lege cu nulitatea expresă sau necondiţionată, ci în discuţie poate fi doar o nulitate virtuală şi condiţionată care, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., operează numai sub condiţia vătămării, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului afectat de nulitate.

S-a mai reţinut, în decizia recurată, că apelanţii reclamanţi au luat cunoştinţă la 10 ianuarie 2016 de depunerea întâmpinării, solicitând chiar termen pentru cunoaşterea conţinutului acesteia, iar invocarea de către reclamanţi a necomunicării întâmpinării la un interval de timp de 1 an şi 10 luni de la data la care au luat cunoştinţă de depunerea acesteia, în condiţiile în care ei înşişi aveau, în egală măsură, obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului, reprezintă un veritabil abuz procesual şi că nu se poate reţine existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Pe parcursul acestui interval de 1 an şi 10 luni reclamanţii au formulat alte cereri în cauză, fiind evident că au studiat de fapt dosarul instanţei, inclusiv cel format la Judecătoria Sectorului 1 (fiind formulată cerere expresă în acest sens), situaţie în care nu poate susţine că nu au putut lua la cunoştinţă de întâmpinare.

Pe de altă parte, curtea a mai avut în vedere că excepţiile asupra cărora instanţa s-a pronunţat sunt excepţii absolute, de ordine publică, care pot fi invocate şi de către instanţă, din oficiu, în orice stare a pricinii, chiar şi direct în recurs, potrivit art. 432 C. proc. civ.

În consecinţă, chiar dacă dreptul la apărare al reclamanţilor ar fi fost încălcat în faţa tribunalului prin necomunicarea întâmpinării, efectul nulităţii actului de procedura - a sentinţei pronunţate în aceste condiţii de către tribunal - nu se produce, întrucât vătămarea poate fi înlăturată prin posibilitatea pe care reclamanţii o au de a-şi valorifica apărările prin formularea cererii de apel.

Vătămarea pe care o pot pune în discuţie reclamanţii este aceea că, nefiindu-le comunicată întâmpinarea, nu au avut cunoştinţă de excepţiile puse în discuţie şi admise de tribunal şi nu au putut să îşi prezinte apărările în mod corespunzător, judecata în faţa tribunalului nesatisfăcând cerinţele unui grad de jurisdicţie pe care legea îl recunoştea în cauză.

Dar, având în vedere că legea nu impune respectarea dublului/triplului grad de jurisdicţie în soluţionarea excepţiilor, apelanţii nu pot invoca această vătămare.

În condiţiile în care curtea ar fi constatat că excepţiile nu au fost discutate şi tranşate în condiţii procedurale în faţa tribunalului (ceea ce nu se verifică în speţă), singura soluţie procedurală ar fi fost de a se rediscuta în condiţii procedurale în faţa Curţii, fără a se anula hotărârea primei instanţe cu trimitere spre rejudecare, faţă de dispoziţiile art. 480 alin. (3) şi art. 498 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd această soluţie doar pentru rejudecarea pe fond, deci fără desfiinţarea pretinsului act afectat de nulitate, vătămarea considerându-se acoperită prin judecată în apel.

Criticând soluţia astfel motivată a instanţei de apel, recurenţii susţin că în mod greşit s-a reţinut că necomunicarea întâmpinării nu este sancţionată în mod expres cu nulitatea, deoarece, în opinia recurenţilor, dispoziţiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage nulitatea absoluta. Se mai arată că nicio dispoziţie legală nu impune reclamantului să depună diligenţe pentru a intra în posesia întâmpinării.

Această critică este nefondată, întrucât instanţa de apel nu a reţinut că sancţiunea pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ. nu ar fi nulitatea, ci a calificat (în mod corect) această nulitate ca fiind una virtuală şi condiţionată, trăgând consecinţele corespunzătoare din această calificare.

Nulitatea determinată de nesocotirea dispoziţiilor legale anterior menţionate (care prevăd că "întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare") este o nulitate relativă, potrivit art. 174 alin. (3) C. proc. civ., deoarece este instituită pentru protecţia interesului individual al reclamantului, acela de a lua cunoştinţă de apărările pârâtului şi de a răspunde la ele, este virtuală, deoarece nu este prevăzută de lege în mod expres, dar rezultă implicit din încălcarea unei condiţii de valabilitate a actului de procedură şi este condiţionată, deoarece, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., regula este că actul de procedură este lovit de nulitate (indiferent dacă este absolută sau relativă) numai dacă se face dovada existenţei unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia (excepţie făcând nulităţile exprese, când vătămarea este prezumată şi nulităţile la care se referă art. 176 C. proc. civ., când nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări, situaţii care nu sunt incidente în speţă).

Instanţa de apel a constatat corect faptul că nulitatea care operează în cauză poate fi doar o nulitate condiţionată de dovada vătămării, iar pentru aplicarea acestei sancţiuni este necesar să fie îndeplinită condiţia ca vătămarea să nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură.

Or, argumentele reţinute pe larg în motivarea deciziei recurate, pe baza cărora instanţa a reţinut că vătămarea pusă în discuţie de reclamanţi a fost înlăturată prin posibilitatea acestora de a lua cunoştinţă de apărările pârâţilor, în intervalul de timp de la data depunerii întâmpinării şi până la momentul invocării neregularităţii constând în necomunicarea acesteia, precum şi prin posibilitatea reclamanţilor (valorificată în concret de aceştia) de a discuta excepţiile invocate prin întâmpinare, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, nu formează obiect de critică în recurs.

Contrar argumentului invocat de reclamanţi, acela că nu există un temei legal care să le impună să depună diligenţe pentru a intra în posesia întâmpinării, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 10 şi art. 12 din C. proc. civ., care impun părţilor să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, respectiv, să-şi îndeplinească drepturile procesule cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, instanţa reţinând, în contextul cauzei, că invocarea de către reclamanţi a necomunicării întâmpinării la un interval de timp de 1 an şi 10 luni de la data la care au luat cunoştinţă de depunerea acesteia, în condiţiile în care ei înşişi aveau, în egală măsură, obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului, reprezintă un veritabil abuz de drept procesual.

În privinţa modului de aplicare a prevederilor art. 10 şi art. 12 din C. proc. civ. recurenţii nu formulează critici în recurs.

Pretinsa greşeală a primei instanţe în ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor a fost invocată de reclamanţi ca motiv de apel, iar instanţa de apel a reţinut că această critică este nefondată, deoarece excepţia autorităţii de lucru judecat este prioritară, întrucât are efect peremptoriu, în caz de admitere a ei intervenind o inadmisibilitate de plano a acţiunii, care blochează formularea ei de la bun început, aprioric, în vreme ce inadmisibilitatea acţiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 operează subsidiar, implicând o analiză a cauzei care este împiedicată de autoritatea de lucru judecat.

Cu privire la aceste argumente ale instanţei de apel, pe temeiul cărora s-a respins motivul de apel referitor la ordinea soluţionării excepţiilor, recurenţii nu formulează nicio critică în recurs, mărginindu-se la reluarea aceleiaşi afirmaţii, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze, astfel, critici susceptibile de cenzură în recurs.

Înalta Curte mai constată că sunt nefondate criticile referitoare la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Se susţine de către recurenţi că nu ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât nu ar fi identitate de obiect şi de cauză între acţiunea anterioară în revendicare, soluţionată prin Decizia civilă nr. 50A/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală şi capetele 3 şi 4 din prezenta acţiune.

În realitate, aşa cum au reţinut şi instanţele anterioare, cele două elemente - obiectul şi cauza - sunt identice, întrucât, în prezenta cauză, se solicită constatarea inexistenţei dreptului de proprietate sau a altui drept real al pârâtei şi revendicarea imobilului, iar în cauza soluţionată prin Decizia civilă nr. 50A/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a reclamanţii au formulat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, CGMB, Municipiul Bucureşti şi R.A. A.P.P.S., acţiune în revendicare, finalitatea urmărită prin ambele acţiuni fiind recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, capetele 3 şi 4 din acţiune nu pot fi calificate ca având caracter accesoriu în raport cu primele două, deoarece o eventuală analiză pe fond a capetelor 1 şi 2, având ca obiect nulitatea încheierilor de intabulare şi rectificarea cărţii funciare, nu ar putea avea drept consecinţă recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra imobilului (finalitate urmărită de aceştia prin capetele 3 şi 4), câtă vreme, în litigiul anterior, soluţionat irevocabil, acţiunea în revendicare a fost respinsă.

Înscrierile în cartea funciară şi acţiunile în justiţie corelative acestora (cum sunt plângerile împotriva încheierilor de carte funciară şi acţiunile pentru rectificarea cărţii funciare) nu au ca efect naşterea unui drept real sau asanarea eventualelor vicii de fond sau de formă care afectează drepturile reale sau actele constitutive sau translative de drepturi care au stat la baza înscrierii acestora.

Rectificarea cărţii funciare în sensul solicitat de reclamanţi şi pentru motivele invocate trebuie să fie precedată de o acţiune în cadrul căreia să se tranşeze aspectele de fond privind dreptul de proprietate, iar în cazul de faţă, aceasta este acţiunea în revendicare. Numai în ipoteza în care, în cadrul acţiunii în revendicare, s-ar fi stabilit că reclamanţii sunt proprietarii imobilului şi nu pârâta, atunci s-ar fi putut justifica anularea încheierilor de intabulare şi rectificarea cărţii funciare, rezultând, aşadar, că aceste capete de cerere au caracter accesoriu faţă de acţiunea de fond, în revendicare şi nu invers, cum greşit susţin recurenţii.

În realitate, prezentul demers judiciar, în modalitatea în care a fost construită acţiunea, tinde la înfrângerea efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate anterior, în acţiunea în revendicare, hotărâre prin care s-a stabilit că imobilul nu poate face obiectul unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, în raport cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, reclamanţii putând uza doar de calea specială deschisă de Legea nr. 10/2001.

Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, cauza juridică în cele două acţiuni este identică, deoarece în ambele procese se invocă de către reclamanţi dreptul de proprietate dobândit de autorul lor în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14 august 1947 moştenit de către ei, şi se invocă faptul că terenul nu a fost preluat legal de către stat.

2. În ceea ce priveşte criticile dezvoltate în cadrul motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea dispoziţiilor art. 41 din Regulamentul privind conţinutul, modul de întocmire şi recepţie a documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, aprobat prin Ordinul nr. 634/2006 emis de Directorul General al A.N.C.P.I., Înalta Curte constată că această critică a fost formulată în mod identic şi în apel, iar instanţa de apel a reţinut că nu poate analiza această susţinere direct în apel, deoarece prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii nu au invocat nulitatea documentaţiei cadastrale, iar raţionamentul prin care se invocă nulitatea încheierii în cererea de apel adaugă la cauza juridică a acestui petit aspecte care nu au fost invocate prin cererea iniţială, adăugare inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.

Neanalizarea de către instanţa de apel a nulităţii documentaţiei cadastrale, invocată prin cererea de apel, este criticată de recurenţi, cu motivarea că anularea încheierii de carte funciară prin care s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la terenul în litigiu presupune în mod implicit şi anularea documentaţiei cadastrale întocmite greşit, întrucât aceasta constituie de fapt baza încheierii de carte funciară.

Această critică nu este fondată, deoarece nulitatea încheierii de intabulare nu este determinată întotdeauna de viciile documentaţiei cadastrale, existând şi alte cauze ale nulităţii încheierii de intabulare, independente de documentaţia cadastrală (cum ar fi, de exemplu, situaţia în care registratorul a rezolvat cererea de înscriere fără a respecta ordinea de înregistrare a cererilor, încălcând principiul priorităţii înscrierilor de carte funciară sau a dispus greşit radierea unei menţiuni din cartea funciară, care trebuia menţinută etc.).

În plus, capetele de cerere şi motivele de drept pe care se întemeiază trebuie să rezulte explicit din cererea de chemare în judecată, instanţa de judecată neputând face presupuneri cu privire la diversele cauze de nulitate care pot afecta încheierea de carte funciară.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu pot fi analizate direct în calea de atac susţinerile apelanţilor referitoare la nulitatea documentaţiei cadastrale.

Argumentele instanţei de apel referitoare la inadmisibilitatea capătului 1 de cerere, în raport cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 7/1996 (art. 31 alin. (3), (4) şi (5) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data formulării acţiunii) nu au format obiect de critică în recurs.

Păstrând soluţia primei instanţe cu privire la inadmisibilitatea primului capăt de cerere, instanţa de apel nu a intrat în analiza motivelor de fond pe care s-a întemeiat această de cerere, situaţie în care nici instanţa de recurs nu se poate pronunţa cu privire la criticile recurenţilor referitoare la motivele de nulitate a încheierilor de carte funciară.

Aspectele referitoare la nevalabilitatea sau lipsa unui titlu de preluare de către stat a imobilului nu pot face obiect de analiză în cadrul unei acţiuni de carte funciară, deoarece funcţia esenţială a sistemului de publicitate imobiliară este aceea de a asigura opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor înscrise în cartea funciară, nicidecum rezolvarea conflictelor de drept substanţial privind aceste drepturi, aspect care este rezervat exclusiv procedurii judiciare de drept comun.

Or, aşa cum s-a arătat în considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză în fazele procesuale anterioare, reclamanţii au formulat anterior o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, în cadrul căreia au solicitat să se constate că terenul a fost preluat fără titlu de către stat şi să fie obligaţi pârâţii, printre care şi pârâta din prezenta cauză, să-i restituie acest imobil, acţiune respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cu motivarea că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

În ce priveşte capătul 2 de cerere, instanţa de apel a concluzionat în sensul că, în condiţiile în care titlul care stă la baza intabulării dreptului de proprietate al statului nu a fost desfiinţat şi nici acţiunea în revendicare nu este admisă, cererea în rectificare carte funciară este inadmisibilă.

Recurenţii îşi limitează critica în recurs cu privire la soluţia dată acestui capăt de cerere, raportându-se doar la ipoteza de rectificare a cărţii funciare pe motiv de nevalabilitate a titlului care a stat la baza înscrierii. În acest sens, recurenţii susţin că nu ar fi avut niciun motiv să solicite anularea Hotărârilor de Guvern nr. 265/2005 şi nr. 60/2005, în baza cărora s-a efectuat înscrierea, deoarece aceste hotărâri nu au inclus terenul în litigiu în patrimoniul R.A. A.P.P.S.

Înalta Curte observă că ipoteza pe care se fondează primele două capete de cerere, prin care reclamanţii solicită să se constate nulitatea încheierilor de carte funciară şi radierea dreptului de proprietate al pârâtei, este lipsa unui titlu al pârâtei, concomitent cu afirmarea de către reclamanţi a dreptului lor de proprietate asupra terenului, rectificarea fiind cerută de reclamanţi în calitate de pretinşi titulari ai dreptului de proprietate.

Or, ceea ce a reţinut instanţa de apel şi nu s-a combătut în recurs este împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 907 C. civ., rectificarea se poate cere dacă înscrierea din cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală (un astfel de caz fiind şi acela în care titularul dreptului de proprietate este altul decât cel înscris în cartea funciară), însă această neconcordanţă trebuie să rezulte, fie din recunoaşterea titularului înscrierii a cărei rectificare se cere, fie dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia.

În lipsa îndepliniri acestor condiţii, în contextul respingerii acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi pe calea dreptului comun, în mod corect instanţa de apel a reţinut că cererea în rectificare carte funciară este inadmisibilă.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, recursul a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A., B. şi A. - decedat şi continuat de A. şi B., în calitate de moştenitori ai acestuia, împotriva Deciziei nr. 234A din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2019.

GGC - LM