Admissibility of voluntary accessory intervention in civil revision proceedings under Art. 51 of the old Code of Civil Procedure

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 09.08.2017, revizuentul-pârât municipiul Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi cu expertul judiciar C., revizuirea Sentinţei civile nr. 767/25.05.2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2009.

În motivarea cererii, revizuentul-pârât a arătat faptul că expertul judiciar C. a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă cu ocazia întocmirii raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, administrat în cauză şi avut în vedere la pronunţarea soluţiei din hotărârea judecătorească atacată; expertul judiciar a consemnat eronat faptul că numita D., cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995, ar ocupa abuziv o suprafaţă de 20 m.p. aferentă unei anexe gospodăreşti cu amprentă la sol de 15 m.p., care ar fi fost ilegal edificată; această concluzie a condus la pronunţarea unei soluţii de restituire în natură a acelui teren în favoarea reclamanţilor, deşi acesta era aferent locuinţei vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, anexa constituind o bucătărie aparţinând numitei D.; acest aspect rezultă din planşa 2A - plan de amplasare, anexă la contractul de vânzare-cumpărare, din planurile topografice scara 1:2000 din anii 1997 şi 2009 şi din documentaţia cadastrală aferentă imobilului numitei D.; prin încheierea penală din 12.05.2017, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/2017, s-a schimbat temeiul de clasare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în cel vizând împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale. În drept, revizuentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la cererea de revizuire, prin care au solicitat, în principal, respingerea acesteia ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Numita D. a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul revizuentului, arătând, în esenţă, că cererea de intervenţie este admisibilă în revizuire, raportat la art. 51 C. proc. civ. din 1865, şi că a dobândit partea de imobil disputată prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv pentru care are interes în promovarea cererii, soluţia ce se va pronunţa răsfrângându-se direct şi imediat în propriul patrimoniu; prin constatările sale, expertul judiciar i-a încălcat dreptul de proprietate, fiindu-i demolată construcţia achiziţionată şi nesocotită limita de proprietate în privinţa terenului; în speţă, au fost încălcate art. 7 alin. (11) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 7.3 din H.G. nr. 250/2007; expertul a atestat neadevărat că numita D. ar fi edificat, fără autorizaţie de construire, o anexă gospodărească lângă locuinţa cumpărată în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta fiind în realitate bucătăria cumpărată prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, pe care expertul l-a avut la dispoziţie; construcţia a existat din anul 1966, a fost individualizată în schiţa-plan la contract şi a fost înscrisă în cartea funciară încă din anul 2006; după pronunţarea hotărârii atacate cu revizuire, oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară a sesizat o suprapunere între terenurile părţilor; însăşi instanţa penală a schimbat temeiul juridic al clasării pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către expert din cel vizând inexistenţa faptei în cel referitor la prescrierea răspunderii penale.

Expertul judiciar C. a formulat întâmpinare la cererea de revizuire, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acesteia, având în vedere faptul că nu s-a stabilit falsul expertizei sau vinovăţia sa, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată în data de 03.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de intervenţie voluntară accesorie ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, faptul că cererea de intervenţie voluntară accesorie nu este admisibilă în calea de atac a revizuirii, întrucât, deşi intervenienta susţine un interes propriu în apărarea uneia dintre părţi, cadrul procesual existent la momentul pronunţării soluţiei nu poate fi modificat; art. 51 C. proc. civ. este de strictă interpretare şi aplicare, vizând exclusiv calea de atac extraordinară a recursului.

În aceeaşi şedinţă de judecată, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii revizuirii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a expertului C., pentru argumentele cuprinse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1068/04.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că anexa de 15 m.p. este o construcţie distinctă de bucătăria înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, aspect ce rezultă din probele administrate în cauză, precum şi din Sentinţa civilă nr. 19497/10.11.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2012; nu rezultă din probatoriu că expertul judiciar C. ar fi redat în cuprinsul raportului de expertiză aspecte neconforme cu realitatea ori că ar fi atestat o situaţie de fapt diferită de cea existentă la faţa locului la momentul efectuării expertizei.

Împotriva sentinţei civile şi a încheierilor pronunţate în datele de 15.12.2017 şi 20.04.2018, revizuentul municipiul Bucureşti a declarat apel, ce a fost înregistrat, la data de 02.07.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017.

În motivarea apelului său, apelantul-revizuent municipiul Bucureşti a arătat că, în mod greşit, prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din data de 05.12.2017, a dispus administrarea unei probe cu expertiză topografică având aceleaşi obiective la care a răspuns şi expertul C., în condiţiile în care la faţa locului nu mai există bucătăria înstrăinată către numita D.; încheierea de şedinţă din data de 20.04.2018 este nelegală prin prisma soluţiei de respingere a cererii revizuentului de amânare a cauzei pentru a formula obiecţiuni la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul judiciar E., în condiţiile în care acesta a fost depus la dosar cu încălcarea termenului prevăzut de art. 336 alin. (1) noul C. proc. civ., fiind aplicabil acest cod în temeiul art. 26 alin. (2); prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii revizuentului de repunere a cauzei pe rol; instanţa, în Dosarul nr. x/2009, a avut în vedere Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, însă în mod denaturat astfel cum l-a prezentat expertul judiciar C.; Sentinţa civilă nr. 19497/10.11.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2012, nu are autoritate de lucru judecat, din moment ce este ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere, iar municipiul Bucureşti nu a fost parte în acel proces; O.C.P.I. a semnalat suprapunerea de terenuri; motivul clasării l-a constituit o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar nu una de înlăturare a caracterului penal al faptei; fapta unui expert de a transforma printr-un desen două corpuri de clădire separate într-un singur corp de clădire constituie o gravă denaturare a realităţii de fapt; construcţiile dobândite de numita D. au suprafaţa utilă de 31,92 m.p., suprafaţa construită (amprenta la sol) fiind de 40,14 m.p.; bucătăria nu a făcut corp comun cu restul locuinţei numitei D. şi era amplasată pe locul aşa-zisei anexe considerate a fi ilegal edificate de către expertul C.

S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii cererii de revizuire.

La data de 17.09.2018, instanţa de apel a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuţia părţilor cererea apelantului Municipiul Bucureşti privind suplimentarea probatoriului.

După repunerea pe rol a apelului formulat de Municipiul Bucureşti, s-a înregistrat în dosar, la data de 31.10.2018, apelul formulat de apelanta-petentă F. (în calitate de succesoare a petentei D., decedată la data de 21.12.2017), atât împotriva încheierii din data de 03.10.2017 (prin care fusese respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de D., ca inadmisibilă), cât şi împotriva Sentinţei civile nr. 1068/04.05.2018.

Apelanta-intervenientă F., în motivarea apelului său, a arătat că, în mod nelegal, prima instanţă a respins cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de numita D. ca inadmisibilă, întrucât, în primul rând, dispoziţia este cuprinsă în practicaua, iar nu în dispozitivul încheierii; în al doilea rând, cererii de revizuire i se aplică regulile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, prin raportare la art. 326 alin. (1) C. proc. civ. din 1865; apoi textul art. 51 C. proc. civ. din 1865 nu este de strictă interpretare şi aplicare, dată fiind folosirea sintagmei "chiar şi în recurs" prin expertiza efectuată în Dosarul nr. x/2009 expertul judiciar C. a denaturat adevărul şi a determinat astfel restituirea către intimaţii-reclamanţi a unei porţiuni de teren mai mari decât aceea care era liberă; numita D. nu a fost parte în acel dosar, era suferindă de demenţă senilă şi a fost pusă sub interdicţie, motiv pentru care nu a participat la efectuarea expertizei; în Dosarul nr. x/2012, expertul judiciar G. a identificat bucătăria înstrăinată către numita D. pe amplasamentul pe care expertul judiciar C. declarase anterior anexa ilegală; expertul judiciar C. nu a inclus două corpuri de clădire în unul singur, ci a exclus un corp de clădire, ce făcea separat obiectul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la apelul declarat de apelantul-revizuent, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu motivarea că obiectivele expertizei solicitate în primă instanţă sunt diferite de cele menţionate în cererea de apel; în cauză nu este aplicabil noul C. proc. civ. nici măcar în privinţa administrării probatoriului; cererea de repunere pe rol nu se impunea a fi soluţionată de către instanţa de judecată; anexa în suprafaţă de 15 m.p. nu poate coincide cu bucătăria în suprafaţă de 5,56 m.p.; afirmaţiile expertului judiciar C. sunt reale, fiind reţinute ulterior şi în Sentinţa civilă nr. 19497/10.11.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2012; instanţa penală nu a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către expertul judiciar C.; Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 face referire la existenţa unui singur corp de construcţie; nu există probe care să dovedească că afirmaţia făcută de expert în cuprinsul expertizei a fost făcută în contextul în care acesta cunoştea o altă situaţie de fapt decât cea relatată în cuprinsul raportului.

Prin Decizia nr. 1123 din 3 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-intervenientă voluntară accesorie F., împotriva încheierii din data de 03.10.2017 şi a Sentinţei civile nr. 1068/04.05.2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi cu intimatul C.; a schimbat în parte încheierea pronunţată la data de 03.10.2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în sensul că a admis, în principiu, cererea de intervenţie voluntară accesorie şi a anulat în tot, Sentinţa civilă nr. 1068/04.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017 şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

De asemenea a fost respins apelul declarat de apelantul-revizuent Municipiul Bucureşti, împotriva încheierilor din datele de 05.12.2017 şi 20.04.2018 şi a Sentinţei civile nr. 1068/04.05.2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca rămas fără obiect.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Numita F., moştenitoare a intervenientei voluntare accesorii D., a declarat apel împotriva încheierii din data de 03.10.2017, prin care prima instanţă a respins cererea de intervenţie ca inadmisibilă, precum şi împotriva Sentinţei civile nr. 1068/04.05.2018, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

De asemenea, apelantul-revizuent municipiul Bucureşti a declarat apel împotriva încheierilor pronunţate în datele de 15.12.2017 şi 20.04.2018, precum şi împotriva sentinţei civile specificate anterior.

Având în vedere succesiunea şi tipul hotărârilor judecătoreşti atacate cu apel în prezentul dosar, Curtea a analizat cu prioritate apelul declarat de apelanta-intervenientă împotriva încheierii din data de 03.10.2017, întrucât, în ipoteza admiterii acestuia, soluţia de schimbare a încheierii în discuţie va atrage după sine atât anularea sentinţei civile pronunţate de către prima instanţă, cât şi a procedurii ce a urmat soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie, dat fiind caracterul derivat al acestor din urmă nulităţi.

Cererea de intervenţie voluntară accesorie a fost formulată de către numita D., autoarea apelantei F., în vederea sprijinirii poziţiei procesuale adoptate de către revizuentul municipiul Bucureşti în revizuirea Sentinţei civile nr. 767/25.05.2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2009.

Potrivit art. 49 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. din 1865, aplicabil prin raportare la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane; intervenţia este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia. În conformitate cu art. 51 C. proc. civ. din 1865, cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs.

Pentru admiterea în principiu a unei cereri de intervenţie voluntare accesorii în reglementarea C. proc. civ. din 1865 este necesară întrunirea următoarelor cerinţe legale: cererea de intervenţie voluntară accesorie să îmbrace forma scrisă, potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ. din 1865; cererea de intervenţie voluntară accesorie să fie depusă la dosar până la închiderea dezbaterilor în fond în etapa procesuală în care a fost formulată; cererea de intervenţie voluntară accesorie să nu fie formulată în cadrul unui proces cu caracter strict personal, cu excepţia situaţiei în care legea ar prevedea expres contrariul sau cererea de intervenţie ar viza cereri accesorii sau incidentale formulate în respectivul proces şi care nu ar avea un astfel de caracter strict personal; prin intermediul cererii de intervenţie voluntară accesorie, intervenientul să sprijine apărarea uneia dintre părţile iniţiale, fără a urmări obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care părţile iniţiale să fie condamnate faţă de el, ci exclusiv faţă de partea în favoarea căreia a intervenit; intervenientul să justifice un interes propriu în promovarea cererii de intervenţie voluntară accesorie în cadrul unui litigiu pendinte, interes distinct de cel al părţii în favoarea căreia a intervenit.

Curtea a constatat îndeplinirea în mod cumulativ a condiţiilor specificate anterior, subliniind că cererea de intervenţie voluntară accesorie a fost expediată prin e-mail primei instanţe, în data de 04.09.2017, în formă scrisă şi a fost formulată în etapa judecăţii în primă instanţă, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului revizuirii, mai precis cu o zi înaintea primului termen de judecată stabilit în dosar.

Curtea a considerat că dispoziţiile art. 51 C. proc. civ. din 1865, potrivit cărora cererea de intervenţie în interesul uneia dintre părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs, se interpretează în sensul că cererea de intervenţie voluntară accesorie poate fi formulată în orice etapă procesuală (primă instanţă, apel, recurs), textul având scopul de a diferenţia regimul juridic al acestui tip de intervenţie faţă de cel al intervenţiei voluntare principale, a cărei admisibilitate este circumscrisă judecăţii în primă instanţă şi, cu învoirea părţilor, şi celei din apel.

Aceasta este, în opinia Curţii, justificarea reglementării art. 51 C. proc. civ. din 1865, nicidecum aceea de a exclude posibilitatea formulării unei cereri de intervenţie voluntară accesorie în cadrul judecăţii celorlalte căi de atac extraordinare (contestaţie în anulare şi revizuire), articolul referindu-se la etape procesuale (primă instanţă, apel şi recurs), iar nu la tipuri de căi de atac.

De altfel, revizuirea, dat fiind caracterul său de cale de atac de retractare, poate parcurge stadiile procesuale menţionate, după caz, în funcţie de etapa concretă în care a fost pronunţată hotărârea ce constituie obiectul său. Terţul are posibilitatea să intervină pentru a apăra poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în cazul căilor extraordinare de retractare, cum este ipoteza revizuirii, întrucât acestea se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs, după cum s-a atacat o sentinţă, o decizie pronunţată în apel sau o decizie dată în recurs.

Totodată, textul în discuţie nu este formulat în termeni de natură a impune o interpretare restrictivă, folosindu-se adverbul "chiar" ("chiar şi înaintea instanţei de recurs"), care nu are sens limitativ.

Raţiunea pentru care intervenţia voluntară accesorie poate fi făcută nu numai înaintea primei instanţe, ci în orice etapă procesuală a judecăţii, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura juridică de simplă apărare a acestei forme de intervenţie voluntară, de faptul că terţul nu supune judecăţii o pretenţie proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se restrânge dreptul părţilor la vreun grad de jurisdicţie.

Argumentul primei instanţe în sensul că intervenţia voluntară accesorie nu este admisibilă în revizuire, întrucât nu s-ar putea modifica cadrul procesual existent la data pronunţării hotărârii atacate, nu a fost reţinut de Curte, din moment ce, ca regulă, cererile de intervenţie voluntară sunt de natură să modifice cadrul procesual din punctul de vedere al părţilor, fiind expres permise de lege, chiar dacă produc un atare efect juridic.

S-a mai arătat că intervenienta voluntară accesorie D., a cărei calitate procesuală s-a transmis legal către moştenitoarea sa F., a sprijinit poziţia procesuală a revizuentului Municipiul Bucureşti, fără a tinde să obţină în prezentul proces o hotărâre judecătorească prin care intimaţii-reclamanţi să fie obligaţi direct faţă de ea;

De asemenea, intervenienta menţionată s-a prevalat în formularea cererii sale de intervenţie de un interes propriu cu caracter patrimonial, distinct de cel al revizuentului, urmărind ca, prin revizuirea hotărârii atacate în sensul schimbării suprafeţei de teren restituite în natură intimaţilor-reclamanţi, să înlăture dreptul acestora de proprietate asupra unei porţiuni din acest teren în privinţa căreia se pretinde titulară a dreptului de proprietate.

Ca atare, prin intervenţia formulată, numita D. a intenţionat să-şi protejeze pretinsul drept de proprietate invocat asupra unei porţiuni de teren restituite în natură intimaţilor-reclamanţi prin sentinţa civilă a cărei revizuire s-a solicitat de către municipiul Bucureşti, iar în prezent, interesul specificat aparţine moştenitoarei intervenientei D., care a preluat, prin succesiune legală, patrimoniul acesteia.

Pentru aceste motive, Curtea a admis apelul declarat de apelanta-intervenientă voluntară accesorie împotriva încheierii pronunţate în data de 03.10.2017, pe care, în temeiul art. 296 C. proc. civ. din 1865, a schimbat-o în parte în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenţie formulate (soluţiile pronunţate asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului C., nefiind atacate, au fost menţinute). Dată fiind pronunţarea acestei soluţii, ţinând cont de caracterul premergător interlocutoriu al încheierii asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei şi de faptul că restul procesului a fost derulat în faţa primei instanţe în mod nelegal fără participarea intervenientei voluntare accesorii, sentinţa civilă este lovită de nulitate, urmând a fi aplicată această sancţiune procedurală în consecinţă.

Din moment ce prima instanţă a procedat la judecarea cauzei, în mod nelegal, fără a intra în dezbaterea fondului cererii de intervenţie voluntară accesorie şi fără participarea intervenientei, pentru a nu se răpi acesteia un grad de jurisdicţie, Curtea a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

S-a stabilit că prima instanţă, cu ocazia rejudecării, va proceda la citarea în mod legal a intervenientei voluntare accesorii F., dându-i-se acesteia posibilitatea de a-şi exercita drepturile procesuale, cauza urmând a fi rejudecată de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a cererii (mai puţin în privinţa soluţiilor pronunţate asupra celor două excepţii menţionate anterior).

Astfel, intervenienta accesorie va lua procedura în starea în care se afla la momentul la care, în mod incorect, a fost respinsă cererea sa de către prima instanţă, prin raportare la art. 53 C. proc. civ., prima instanţă fiind în drept să ia în considerare la pronunţarea soluţiei şi raportul de expertiză efectuat în etapa procesuală a apelului de către expertul judiciar H., caz în care va acorda posibilitatea şi intervenientei voluntare accesorii să formuleze eventuale obiecţiuni în privinţa acestuia.

Având în vedere că, urmare a admiterii apelului declarat de către apelanta-intervenientă voluntară accesorie, sentinţa civilă pronunţată în cauză de către prima instanţă a fost anulată, Curtea a respins apelul declarat de apelantul-revizuent ca rămas fără obiect. Această soluţie este incidentă şi în privinţa apelului declarat de revizuent împotriva încheierilor pronunţate în datele de 05.12.2017 şi 20.04.2018, în condiţiile în care procedura va fi reluată din momentul în care prima instanţă a discutat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie, iar cele două încheieri atacate sunt ulterioare încheierii din data de 03.10.2017.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii au arătat că, instanţa de apel a soluţionat apelul cu încălcarea dreptului recurenţilor intimaţi la un proces echitabil, încadrând acest motiv de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Au susţinut că potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, iar în acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 10 din Legea nr. 304/2004.

S-a apreciat că în cauza de faţă, apelurile împotriva sentinţei instanţei de fond au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 02.07.2018 (apelul declarat de Municipiul Bucureşti), respectiv la data de 31.10.2018 (apelul declarat de intervenienta F.), iar la primul termen de judecată stabilit în apel, 10.09.2018, instanţa de apel a reţinut cauza spre soluţionare şi a amânat pronunţarea la data de 17.09.2018.

La data de 17.09.2019, din oficiu, instanţa a repus cauza pe rol în vederea completării probatoriului şi în continuare, s-au acordat în cauză încă 7 termene de judecată, în vederea efectuării unui raport de expertiză, ale cărui obiective nu aveau legătură cu fondul cererii de revizuire (consemnarea falsă efectuată de intimatul C. în cuprinsul expertizei sale cu privire la anexa în suprafaţă de 15 mp edificată de autoarea intervenientei - D., fără autorizaţie de construire) şi ale cărui concluzii nu au fost valorificate de instanţa de apel prin decizia pronunţată asupra apelurilor.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a analizat exclusiv legalitatea încheierii pronunţată de instanţa de fond la data de 03.10.2017, prin care s-a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenţie formulată de D., prin raportare la dispoziţiile art. 51 din vechiul C. proc. civ., iar o astfel de decizie putea fi pronunţată imediat după depunerea la dosar a apelului declarat de apelanta intervenientă accesorie şi nu presupunea administrarea de probe suplimentare, cu atât mai puţin administrarea probei cu expertiză.

Prin modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze apelurile, respectiv: reţinerea cauzei în pronunţare, pentru ca ulterior să se dispună, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea suplimentării probatoriului cu o expertiză care fusese solicitată de apelantul revizuent chiar prin motivele de apel; acordarea în cauză a 7 termene de judecată în vederea efectuării unui raport de expertiză de care ulterior nu s-a ţinut deloc seama la pronunţarea deciziei, recurenţii pretind că s-a încălcat în mod evident dreptul intimaţilor reclamanţi la un proces echitabil, din punct de vedere al dreptului acestora la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

S-au încălcat totodată dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. care prevăd că instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Mai mult decât atât, instanţa de apel menţionează în considerentele deciziei pronunţate că, instanţa de fond este în drept să ia în considerare la pronunţarea soluţiei şi raportul de expertiză efectuat în etapa procesuală a apelului de către expertul H., caz în care va acorda posibilitatea şi intervenientei voluntare accesorii să formuleze eventuale obiecţiuni în privinţa acestuia, fără să aibă temei juridic pentru a dispune astfel şi fără să arate de ce acest raport de expertiză, efectuat în apel, ar fi preferabil celui efectuat în faţa instanţei de fond.

Potrivit art. 296 din vechiul C. proc. civ., instanţa de apel poate impune instanţei de rejudecare administrarea probelor pe care le consideră necesare, dar nu poate impune acesteia luarea în considerare a unei singure probe.

Procedând astfel şi impunând instanţei de rejudecare să ţină seama în rejudecare de raportul de expertiză efectuat în apel, cu indicaţia obligatorie de a da posibilitate intervenientei să formuleze obiecţiuni la acest raport de expertiză, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o decizie nelegală, care încalcă în mod grav dreptul recurenţilor la un proces echitabil, iar prejudiciul astfel creat acestora nu poate fi altfel înlăturat decât prin admiterea recursului de faţă şi casarea deciziei recurate.

Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 51 din vechiul C. proc. civ.

Revizuirea, fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, nu permite modificarea cadrului procesual stabilit de instanţa a cărei hotărâre se solicită a fi revizuită, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

Formularea unei cereri de intervenţie voluntară principală sau accesorie înseamnă schimbarea cadrului procesual sub aspectul părţilor faţă de care s-a pronunţat hotărârea atacată (astfel cum recunoaşte chiar instanţa de apel) şi încălcarea, în acest fel, a principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti şi, prin urmare, este inadmisibilă formularea unei cereri de intervenţie în această cale de atac.

În acest sens art. 51 din vechiul C. proc. civ. prevede în mod expres momentul limită până la care poate fi depusă cererea de intervenţie accesorie, respectiv chiar înaintea instanţei de recurs.

Atât timp cât textul legal menţionat face referire expresă la momentul limită până la care poate fi depusă această cerere (fond, apel şi chiar înaintea instanţei de recurs), nu era necesar ca textul respectiv să reglementeze şi situaţia negativă, adică fazele procesuale şi căile de atac extraordinare în care nu poate fi formulată intervenţia principală, cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel, acest aspect rezultând fără dubiu din interpretarea normei legale respective.

A accepta ideea posibilităţii formulării unei cereri de intervenţie voluntară accesorie în revizuire, faţă de formularea clară a art. 51 din vechiul cod, pe lângă faptul că ar însemna în final, indiferent de soluţia adoptată, a pune în discuţie o hotărâre ce nu a fost pronunţată în contradictoriu cu cei ce au formulat o astfel de cerere de intervenţie, aducându-se atingere principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, ar reprezenta, în acelaşi timp şi o adăugare la lege, pe care judecătorul (interpretul) nu are voie să o facă.

Dispoziţiile art. 51 din vechiul C. proc. civ. prevăd că cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs şi nu se pot interpreta extensiv, în sensul că cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs, de contestaţie în anulare sau de revizuire, cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel.

Atât în cazul art. 50 alin. (2) şi (3) din vechiul C. proc. civ., cât şi în cazul art. 51 alin. (1) C. proc. civ., intenţia legiuitorului a fost de a stabili momentul limită până la care se poate formula într-o cauză cererea de intervenţie voluntară principală, respectiv cererea de intervenţie voluntară accesorie şi nu doar de a diferenţia regimul juridic al celor două forme de intervenţie, cum în mod eronat reţine instanţa de apel.

Potrivit acestei reglementări, intervenţia voluntară principală poate fi efectuată numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor, iar în apel doar dacă există acordul părţilor (art. 50 C. proc. civ.), în timp ce intervenţia voluntară accesorie poate fi făcută, cel mai târziu în faţa instanţei de recurs (art. 51 C. proc. civ.).

În consecinţă, pentru motivele de nelegalitate anterior solicitate, recurenţii reclamanţi A. şi B. solicită instanţei de recurs să constate că cererea de intervenţie accesorie formulată de autoarea apelantei F. era inadmisibilă în revizuire, conform art. 51 C. proc. civ., şi pe cale de consecinţă, să dispună: admiterea recursului, casarea Deciziei nr. 1123A/03.07.2019, respingerea apelului formulat de apelanta intervenientă împotriva încheierii din data de 03.10.2017, ca fiind nefondat, trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru judecarea pe fond a apelului formulat de Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 din vechiul C. proc. civ., art. 51 C. proc. civ. şi art. 274 C. proc. civ.

Intimata F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, invocând şi nulitatea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât argumentele cuprinse în dezvoltarea acestui motiv nu au nicio legătură cu acesta şi nu îl explică în niciun mod.

Examinând argumentele de nelegalitate subsumate de către recurenţi disp. art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se observă că prin nici unul dintre ele nu se reproşează instanţei de apel "încălcarea formelor de procedură", "neobservarea formelor legale" ori "necompetenta unui funcţionar" nemulţumirile legate de pretinsa durată prea îndelungată a judecăţii în apel şi pretinsa impunere a unei probe primei instanţe neîncadrându-se în cerinţele legale necesare pentru a fi incident acest motiv de recurs.

Prin urmare, se solicită să se dispună nulitatea recursului întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ca nemotivat potrivit art. 306 C. proc. civ. iar în subsidiar, se solicită respingerea ca nefondat a acestui motiv de recurs, observându-se ca alegaţiile recurenţilor privind pretinsa încălcare a termenului rezonabil de soluţionare a cauze şi pretinsa "impunere" a unei probe primei instanţe nu sunt reale şi, în realitate, modul în care instanţa de apel a înţeles sa realizeze cercetarea judecătorească şi îndrumările pe care le-a dat primei instanţe nu constituie "încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)".

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prin care recurenţii intimaţi susţin ca instanţa de apel ar fi "interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 51 din vechiul C. proc. civ.." şi ca astfel ar fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ. intimata a susţinut că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Deşi recurenţii susţin că revizuirea, fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, nu permite modificarea cadrului procesual stabilit de instanţa a cărei hotărâre se solicita a fi revizuită, întrucât intervenţia accesorie înseamnă schimbarea cadrului procesual şi în acest fel s-ar încălca principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, nu există niciun text de lege care să prevadă expres interdicţia modificării cadrului procesual în revizuire, chiar dacă aceasta este o cale extraordinară de atac de retractare.

Apreciază intimata că tocmai pentru că revizuirea este o cale de atac de retractare, este admisibilă în principiu o cerere de intervenţie accesorie în cadrul său, întrucât după cum s-a arătat în doctrină "în cadrul revizuirii nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizată cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită."

Dacă în cadrul revizuirii se realizează aşadar o nouă judecată înseamnă că în privinţa acesteia sunt incidente toate normele legale procedurale şi materiale aplicabile acelei judecăţi în funcţie de stadiul procesual în care judecata se afla - în speţa toate normele legale procedurale aplicabile judecaţii în primă instanţă, întrucât în speţă s-a cerut revizuirea unei hotărâri de primă instanţă.

Faţă de aceste considerente se apreciază că sunt nefondate susţinerile recurenţilor în sensul că art. 51 C. proc. civ. prevede un moment limită până la care intervenţia accesorie se poate face şi anume maxim până în recurs.

În condiţiile în care art. 51 C. proc. civ. se referă la stadii/faze procesuale şi nu la căi de atac, argumentul unui moment limită până la care intervenţia accesorie este admisibilă în principiu şi anume până în recurs, nu poate fi primit întrucât în cadrul unei revizuiri se pot parcurge toate cele trei stadii procesuale: judecata în prima instanţă, în apel şi în recurs, astfel încât intervenţia accesorie este admisibilă oricând.

Totodată, presupunând că art. 51 C. proc. civ. ar avea în vedere căile de atac şi nu stadiile procesuale, argumentul recurenţilor potrivit cu care sintagma "chiar înaintea instanţei de recurs" reprezintă un aşa zis moment limită până la care intervenţia accesorie se poate depune, apare ca nefondat întrucât introduce o "discriminare" nejustificată între două căi extraordinare de atac: în calea de atac a recursului se pot aduce modificări cadrului procesual însă în calea de atac a revizuirii nu.

Pentru toate aceste considerente se solicită sa respingerea ca nefondat a recurs formulat şi menţinerea Deciziei civile nr. 1123A/03.07.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cauza ca legală.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a exigenţelor stabilite în cadrul art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ. şi nu ale noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare de la data de 15 februarie 2013, având în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 potrivit cărora dispoziţiile Codului (nou - n.n.) de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum şi faptul că revizuirea de faţă reprezintă o cale extraordinară de atac aferentă unei cereri de chemare în judecată ce a fost înregistrată anterior datei sus-menţionate.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., potrivit cărora, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) - (pct . 5) sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - (pct. 9).

Înalta Curte constată că nu poate da curs solicitării intimatei de a de constata nulitatea motivului de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme criticile invocate în cadrul cererii de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte nulitatea vizează cererea de recurs în integralitatea sa, în sensul că se poate dispune când motivele din cuprinsul acesteia nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., şi nu doar parţial, cu privire la unul din motivele de recurs, cum a invocat intimata, urmând ca această susţinere să fie avută în vedere ca o simplă apărare.

Analizând primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se observă că recurenţii susţin că, instanţa de apel a soluţionat apelul cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, consfinţit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind privind organizarea judiciară.

Este adevărat ca aceste dispoziţii legale prevăd că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, iar în acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii, dar în speţa de faţă nu se poate constata încălcarea acestora de către instanţa de apel.

Faptul că la primul termen de judecată stabilit în apel, 10.09.2018, instanţa de apel a reţinut cauza spre soluţionare şi a amânat pronunţarea la data de 17.09.2018, dată la care, din oficiu, instanţa a repus cauza pe rol în vederea completării probatoriului, nu este de natură a afecta celeritatea soluţionării cauzei, fiind de altfel în concordanţă cu dispoziţiile art. 260 C. proc. civ. potrivit cărora dacă instanţa nu poate hotărî de îndată, pronunţarea se va amâna pentru un termen pe care preşedintele îl va anunţa şi care nu va putea fi mai mare de 7 zile, dar şi art. 151 C. proc. civ., potrivit căruia pricina poate fi repusa pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri.

Ca atare, sub acest aspect, nu se poate aprecia că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Repunerea pe rol a cauzei, după rămânerea în pronunţare a instanţei de judecată, poate fi dispusă în acele situaţii în care instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi pentru dezlegarea corectă a pricinii şi este guvernată de principiul aflării adevărului, principiu ce guvernează procesul civil, în concordanţă cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Împrejurarea că s-au acordat în cauză mai multe termene de judecată, în vederea efectuării unui raport de expertiză şi susţinerea referitoare la faptul că acest raport de expertiză are obiective ce nu aveau legătură cu fondul cererii de revizuire ţine de administrarea acestei probe, critică inadmisibilă în calea de atac a recursului, în condiţiile în care nu a fost invocată nerespectarea procedurii prevăzută de art. 201 - 214 C. proc. civ. sub acest aspect.

Recurenţii pretind că instanţa de apel putea să pronunţe decizia imediat după depunerea apelului intervenientei, care nu presupunea administrarea de probe suplimentare, ce nu au fost valorificate finalmente de către instanţa de apel, aceasta rezumându-şi analiza exclusiv la legalitatea încheierii primei instanţe din 03.10.2017.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că apelul intervenientei accesorii s-a înregistrat în cauză în termen legal abia la data de 31.10.2018, deci ulterior momentului 17.09.2017, când instanţa de apel a decis repunerea cauzei pe rol şi acordarea unui termen la 03.12.2018, pentru discutarea probatoriului propus de apelantul revizuent Municipiul Bucureşti.

Faţă de faptul că instanţa de apel decisese deja printr-o încheiere interlocutorie încă din data de 17.09.2018 punerea în discuţie a probatoriului solicitat prin cererea de apel de către Municipiul Bucureşti, în mod firesc la termenul de judecată imediat următor, la data de 03.12.2018, instanţa de apel a dat curs acestei dispoziţii, fiind legată de ea, şi în atare condiţii nu se putea pronunţa direct asupra apelului intervenientei, aşa cum nefondat pretind recurenţii ca ar fi putut să facă.

Îngrădirea nejustificată a dreptului de a administra o proba cerută chiar prin cererea de apel, despre care instanţa deja a afirmat că este pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, acesta fiind motivul repunerii pe rol a cauzei, în contextul depunerii unei alte căi de atac de către intervenientă ar fi echivalat cu o antepronunţare asupra cauzei şi ar fi condus implicit la crearea unei stări de incompatibilitate, astfel cum este reglementată de art. 27 alin. (1), pct. 7 C. proc. civ.

Nu orice probă administrată de părţi poate primi valenţa necesară soluţionării cauzei în sensul dorit de acestea, această operaţiune de interpretare a probelor fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în faza recursului, în condiţiile în care dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate de art. 1 pct. 112 din Ordonanţa de urgenta nr. 138/2000 publicată în M.Of. nr. 479/2.10.2000, respectiv de art. I, pct. 49 din Legea nr. 219 din 6 iulie 2005, publicată în M.Of. nr. 609/14.07.2005.

Ca atare, în contextul în care admiterea apelului intervenientei impunea reluarea pricinii de la un stadiu anterior încuviinţării probatoriilor, afirmaţia ca expertiza administrată în apel nu a fost valorificată de către instanţa de apel este nefondată.

Recurenţii mai invocă faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. care prevăd că instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, temeiul în baza căruia instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei a fost art. 151 C. proc. civ., potrivit căruia pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri, aceasta fiind expresia exercitării rolului activ al instanţei, modul în care Curtea de Apel Bucureşti a apreciat asupra oportunităţii acestei probe neputând fi încadrat într-un motiv de nelegalitate al hotărârii recurate.

Este adevărat că, instanţa de apel menţionează în considerentele deciziei pronunţate că, instanţa de fond este în drept să ia în considerare la pronunţarea soluţiei şi raportul de expertiză efectuat în etapa procesuală a apelului de către expertul H., caz în care va acorda posibilitatea şi intervenientei voluntare accesorii să formuleze eventuale obiecţiuni în privinţa acestuia, dar această menţiunea este o simplă recomandare, fără caracter obligatoriu, dată tocmai în considerarea respectării soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, pentru a se evita tergiversarea acesteia prin reluarea unor probe deja administrate.

Concluzia de mai sus rezultă interpretarea gramaticală a fragmentului din cadrul considerentelor hotărârii supuse controlului judiciar, vizat de recurenţi, folosirea expresiilor în drept sau şi fiind de natură a întări concluzia că intervenienta accesorie va lua procedura în starea în care se afla la momentul la care, în mod incorect, a fost respinsă cererea sa de către prima instanţă, deci anterior încuviinţării probatoriilor, dar că este în căderea instanţei de fond de a aprecia asupra oportunităţii valorificării acestei probe.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. acesta vizează faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 51 din vechiul C. proc. civ., prin admiterea unei cereri de intervenţie voluntară accesorie, în revizuire, care, fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, nu permite modificarea cadrului procesual stabilit de instanţa a cărei hotărâre se solicită a fi revizuită şi ar conduce la încălcarea, în acest fel, a principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti.

Intervenţia a fost definită de doctrină (Ioan Leş, "Tratat de drept procesual civil", pag. 96) ca fiind "acea instituţie procesuală care conferă terţului posibilitatea de a participa din proprie iniţiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului", iar din art. 49 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia intervenţia "(...) este în interesul uneia dintre părţi când sprijină numai apărarea acesteia", se poate desprinde concluzia că intervenţia voluntară accesorie este cererea prin care un terţ care justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfăşurare, pentru a apăra drepturile uneia dintre părţile iniţiale.

Intervenţia voluntară accesorie are un scop limitat, deoarece terţul nu invocă o pretenţie proprie şi nu urmăreşte obţinerea unei hotărâri prin care părţile iniţiale să fie condamnate faţă de el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru care a intervenit.

Ca natură juridică, intervenţia voluntară accesorie este o simplă apărare, iar din această calificare decurg consecinţe practice deosebite în ceea ce priveşte regimul juridic al intervenţiei accesorii.

Dispoziţiile art. 51 din vechiul C. proc. civ. prevăd că cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs.

Constituind o cerere incidental, prin care terţul nu invocă un drept propriu, ci doar sprijină pe reclamant sau pe pârât, după caz, poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa instanţei de recurs.

Doctrina şi practica judiciară au statuat că soluţia legislativă conform căreia intervenţia accesorie poate fi făcută nu numai în faţa primei instanţe, ci şi în orice fază a judecăţii, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura juridică a acestei forme de intervenţie voluntară, de faptul că terţul nu supune judecăţii o pretenţie proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se răpeşte părţilor vreun grad de jurisdicţie.

Terţul are posibilitatea să intervină pentru a apăra pe una din părţi şi în cadrul căilor extraordinare de atac de retractare, întrucât acestea se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs, după cum a fost atacată o sentinţă, o decizie de apel sau o decizie pronunţată în recurs.

Tribunalul Suprem, completul de 7 judecători, prin Decizia nr. 24/1974, pronunţată în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, (în "Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem" 1975, pag. 227) a statuat că intervenţia voluntară accesorie este admisibilă şi atunci când cauza este pendinte în faţa instanţei de recurs extraordinar, cale de atac care, în legislaţia în vigoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu mai era reglementată.

Raportat la considerentele inserate în cadrul acestei decizii rezultă concluzia că, cu atât mai mult este admisibilă formularea unei cereri de intervenţie în calea extraordinară de atac a revizuirii.

Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul că art. 51 din vechiul C. proc. civ. prevede în mod expres momentul limită până la care poate fi depusă cererea de intervenţie accesorie, respectiv chiar înaintea instanţei de recurs, ci acesta se interpretează în sensul că cererea de intervenţie voluntară accesorie poate fi formulată în orice etapă procesuală (primă instanţă, apel, recurs), textul având scopul de a diferenţia regimul juridic al acestui tip de intervenţie faţă de cel al intervenţiei voluntare principale.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, revizuirea, dat fiind caracterul său de cale de atac de retractare, poate parcurge stadiile procesuale menţionate, după caz, în funcţie de etapa concretă în care a fost pronunţată hotărârea ce constituie obiectul său iar susţinerea că intervenţia voluntară accesorie nu este admisibilă în revizuire, întrucât s-ar putea modifica cadrul procesual existent la data pronunţării hotărârii atacate, nu poate fi primită, din moment ce, ca regulă, cererile de intervenţie voluntară sunt de natură să modifice cadrul procesual din punctul de vedere al părţilor, fiind expres permise de lege, chiar dacă produc un atare efect juridic.

De altfel, potrivit art. 326 C. proc. civ. cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, a cărei procedură presupune, implicit, posibilitatea formulării de cereri incidentale, inclusiv cereri de intervenţie în proces a unor terţi.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca înţelesul art. 51 C. proc. civ. să fie în sensul arătat de recurenţi, respectiv în sensul că intervenţia voluntară accesorie poate fi făcută, cel mai târziu în faţa instanţei de recurs, ar fi folosit întocmai această sintagmă şi nu adverbul "chiar" ("chiar şi înaintea instanţei de recurs"), care nu are un sens limitativ sau restrictiv.

Dovada că această interpretare a dispoziţiilor legale anterior menţionate este în concordanţă cu intenţia legiuitorului este şi aceea că, în reglementarea actuală se prevede în mod expres la art. 63 alin. (2) C. proc. civ. că "intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac".

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost invocate şi încadrate de recurenţi în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimaţii-reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 1123 din 3 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimaţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei nr. 1123 din 3 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2019.

GGC - NN