Property recovery claim barred by special restitution regime under Law no. 10/2001; appeal rejected and costs awarded against claimants.

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., prin mandatar C., în contradictoriu cu pârâţii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S.C. S. S.R.L., S.C. T. S.R.L., S.C. U., Municipiul Braşov, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat obligarea pârâţilor la a le lăsa, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Braşov, judeţ, Braşov, înscris în CF nr. x, Braşov, sub nr. top x şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au calitatea de proprietari ai imobilului revendicat, respectiv că deşi nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari, imobilul se află în posesia pârâţilor.

În ipoteza în care pârâţii invocă titluri de proprietate asupra imobilului revendicat, reclamanţii au solicitat să se procedeze la compararea titlurilor părţilor litigante şi să se constate că titlul acestora este mai bine caracterizat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 din C. civ.

Prin întâmpinarea formulată, S.C. U. S.R.L. Braşov a invocat lipsa capacităţii de folosinţă a reclamantei A. şi a învederat că există neconcordanţe în ceea ce priveşte calitatea de proprietari asupra imobilului revendicat, în privinţa reclamantelor, acelaşi imobil făcând obiectul notificării nr. x/2001 formulată de V..

Prin întâmpinarea formulată, Primăria Municipiului Braşov a invocat lipsa calităţii de reprezentant a mandatarului C. şi excepţia inadmisibilităţii cererii, întrucât în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, care suprimă acţiunea de drept comun în cazul ineficacităţii actelor de preluate realizate de stat asupra imobilului revendicat.

Prin întâmpinarea formulată, Statul Român reprezentat de DGFP Braşov, a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii cererii, întrucât în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, care suprimă acţiunea de drept comun în cazul ineficacităţii actelor de preluate realizate de stat asupra imobilului revendicat.

Prin întâmpinările formulate, pârâţii R. şi S.C. T. S.R.L. a susţinut lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantelor, au invocat nulitatea cererii pentru netimbrare şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta K., a invocat netimbrarea cererii, nulitatea absolută a procurii mandatarului C. pentru neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, lipsa obiectului procesului, imobilul revendicat alcătuit din casa de piatră şi curte neexistând în fapt, lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor care nu au probat calitatea lor de moştenitori, inadmisibilitatea acţiunii reclamantelor, prin raportare la faptul că imobilul revendicat a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziţia 568 şi deci face obiectul Legii nr. 10/2001 şi lipsa calităţii sale procesuale pasive, raportat la faptul că apartamentul cumpărat de această pârâtă nu face parte din imobilul revendicat.

De asemenea, prin cererea reconvenţională, pârâta K. a solicitat să se constate că este dobânditor de bună credinţă, iar corpul B al imobilului nu face obiect al prezentului litigiu.

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii H., I. şi J., au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantelor, netimbrarea cererii, lipsa calităţii de reprezentant a mandatarului C., inadmisibilitatea acţiunii reclamantelor, prin raportare la faptul că imobilul revendicat a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtelor F. şi G., iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca nefondate, invocând în acest sens, faptul că au cumpărat imobilul revendicat, care a fost preluat de stat prin naţionalizare, iar situaţia cărţii funciare nu corespunde cu realităţii, contractele încheiate de aceştia cu municipiul Braşov fiind valabile şi încheiate de aceştia cu bună credinţă.

De asemenea, prin cererea reconvenţională formulată, aceşti pârâţi au solicitat să se dispună dezmembrarea imobilului situat în Braşov, str. x, înscris în CF nr. x Braşov, nr. top x pe apartamente, conform contractelor de vânzare cumpărare deţinute, să se dispună înscrierea acestora în cartea funciară, constatându-se că au calitatea de proprietari ai apartamentelor cumpărate.

Prin cererea de intervenţie în interesul pârâţilor K., S.C. U. S.R.L. Braşov, municipiul Braşov şi Statul Român, intervenientul Cabinetul de Avocat W. a solicitat respingerea acţiunii reclamantelor.

În cauză, a fost formulată cerere de intervenţie principală de către intervenienta X., care, în calitate de titular al unui drept de folosinţă asupra unei camere de 10,40 mp, din imobilul situat la adresa din Braşov, str. x, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată, S.C. S. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă că are calitatea de titular al unui drept de folosinţă asupra unui spaţiu comercial, respectiv că reclamantele nu au probat calitatea lor de proprietari ai imobilului revendicat.

Cauza a fost suspendată la termenul de judecată din 17 octombrie 2008, în conformitate cu art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2007 al Judecătoriei Braşov.

La data de 16 mai 2008, reclamantele au depus cerere completatoare prin care au arătat că înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâţi şi pe numiţii Y., K. şi Cabinetul de Avocat W..

La termenul de judecată din 12 septembrie 2016, s-a luat act de transmisiunea calităţii procesuale pasive de la pârâta iniţială S.C. T. S.R.L. către S.C. Z. S.R.L..

La data de 26 iulie 2017, reclamanta A. a învederat că a transmis proprietatea imobilului revendicat către numiţii AA., BB., CC. şi DD..

La data de 4 octombrie 2017, AA., BB., CC. şi DD. au precizat că nu susţin cererea formulată împotriva pârâţilor EE., N., O., P., Q., R., S.C. S. S.R.L., susţinând că spaţiile ocupate de aceşti pârâţi le-au fost predate de către S.C. U. S.R.L. Braşov, respectiv au precizat că nu îşi menţin pretenţiile formulate împotriva S.C. U. S.R.L. Braşov, Mun. Braşov şi Statul Român.

De asemenea au învederat că pârâţii E., F., G. J. au decedat, solicitând citarea în calitate de succesori ai acestora a numiţilor FF. (pentru E.), J. (pentru J.), GG. (pentru F. şi G.).

La data de 20 noiembrie 2018, reclamanţii au formulat o nouă cerere prin care au arătat că au calitatea de pârâţi:D., FF., HH., GG.(succesor al pârâtelor F. şi G.), II. (moştenitor al pârâtei F.), H., I., J. şi JJ. (moştenitori ai pârâtului J.), K., L., KK. (moştenitor al pârâtei G.) şi S.C. Z. S.R.L..

Cauza fost repusă pe rol prin încheierea din 2 februarie 2018.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 79/S pronunţată la data de 16 aprilie 2018 de către Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, ce a fost invocată de părţile pârâte, şi, în consecinţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., şi continuată de succesorii în drepturi ai acesteia, AA., DD., BB. şi CC. astfel cum a fost ulterior precizată, în contradictoriu cu pârâţii D., E., în prezent decedată, al cărei succesor în drepturi este FF., GG., în calitate de continuator în drepturi al pârâtelor F. şi G., J., în prezent decedat, continuată de succesorul în drepturi al acestuia, J. H., I., K., L. şi S.C. Z. S.R.L.. şi a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., ca fiind promovată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.

Totodată, tribunalul a admis cererea de intervenţie accesorie ce a fost formulată în cauză de intervenientul Cabinetul de Avocat K., în favoarea părţilor pârâte, a respins cererile reconvenţionale ce au fost formulate în cauză de pârâţii K., H., I. şi a respins astfel cum a fost ulterior completată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii H., I. şi J., în prezent decedat, continuată de succesorul în drepturi al acestuia, J., faţă de municipiul Braşov, reprezentat legal de Primar, S.C. U. S.R.L. şi Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat convenţional de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat atât cu titlu valabil, cât şi fără titlu valabil ori în absenţa oricărui titlu, instituind în acest sens o procedură specială.

Procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 cuprinde două etape distincte, şi anume, procedura prealabilă, care are caracter obligatoriu, astfel încât, de la data intrării în vigoare a Legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acţiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate direct la instanţele judecătoreşti sunt inadmisibile şi procedura judiciară, care este ulterioară, facultativă şi subsidiară, persoanele nemulţumite de soluţionarea cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv putând ataca în justiţie, în termenele şi în modalităţile prevăzute de Lege, deciziile sau dispoziţiile emise de persoanele juridice notificate.

În ceea ce priveşte susţinerile făcute de reclamanţi în sensul că pot promova direct în instanţă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi pe cele ale art. 480 - 481 C. civ., tribunalul a apreciat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ. art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, ea fiind inadmisibilă, în condiţiile în care reclamantul nu a recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.

S-a mai reţinut că, dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implicit, permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul efectiv al său.

În consecinţă, s-a apreciat că procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil.

De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în jurisprudenţa sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.

De asemenea, chestiunea de drept supusă analizei a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată, de instanţa supremă, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Or, în cauza de fată, părţile reclamante nu au înţeles să uzeze de legea specială, respectiv, de Legea nr. 10/2001, nu au solicitat, prin notificare, din propria culpă, restituirea imobilului ce face obiectul prezentei cereri astfel că nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.

Totodată, tribunalul a constatat că părţile reclamante nu au invocat niciun motiv obiectiv independent de voinţa lor, care să le fi împiedicat să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

În condiţiile în care reclamanţii nu au uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, iar prevederile Legii nr. 10/2001- pe care se întemeiază, speranţa legitimă" în sensul Convenţiei, care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al autoarei reclamanţilor şi al reclamanţilor de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, s-a apreciat că, în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la emiterea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, reclamantele nu beneficiază de acest drept.

În acelaşi timp, în conformitate cu statuările CEDO din cauza Atanasiu şi alţii contra României s-a apreciat că în privinţa reclamanţilor nu există o hotărâre judecătorească care să fi dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, în virtutea căreia aceştia să se poată prevala de existenţa unui "bun’’ în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, s-a constatat că în litigiul ce s-a purtat anterior între părţi şi care a constituit temei al aplicării în prezentul litigiu a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., nu s-a statuat asupra existenţei dreptului de proprietate al acestor părţi, ci analiza instanţelor care au soluţionat acest proces a vizat în mod exclusiv îndeplinirea cerinţelor acţiunii oblice.

Astfel, prin hotărârile pe care le-au pronunţat în cadrul acţiunii oblice iniţiate de o parte a părţilor pârâte din prezentul proces, instanţele au statuat în sensul că chestiunile de drept referitoare la existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate asupra bunului imobil din litigiu şi la aplicarea în privinţa acestuia a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pot constitui obiect de analiză doar în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară.

Numai în cazul în care antecesoarea părţilor reclamante ar fi formulat notificare, iar aceasta ar fi rămas nesoluţionată sau ar fi fost respinsă, instanţa ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în terenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituie, ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranţă legitimă" în patrimoniul părţilor reclamante, drept ce ar fi putut fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

În speţă, antecesoarele părţilor reclamante şi reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se fi finalizat cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau prin echivalent), motiv pentru care tribunalul a considerat că aceştia nu au un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă", care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Aşa fiind, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară promovată de părţile reclamante, cu consecinţa respingerii, pe acest temei a acesteia.

Ca urmare a soluţiei astfel pronunţate în ceea ce priveşte cererea principală de chemare în judecată, tribunalul a respins cererile reconvenţionale şi cererile de chemare în garanţie, titularii acestor cereri urmând a reglementa situaţia rezultată din contractele de vânzare-cumpărare pe care le-au perfectat în condiţiile reglementate de regulamentele de carte funciară, după ce prezenta sentinţă va dobândi caracter irevocabil.

De asemenea, s-a apreciat că invocarea instituţiei juridice a răspunderii pentru evicţiune se va putea realiza numai în momentul în care va exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care să aibă ca efect pierderea drepturilor dobândite în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost perfectate, de către părţile pârâte.

Tot ca o consecinţă a soluţiei pronunţate în ceea ce priveşte cererea principală de chemare în judecată, tribunalul a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor ce a fost formulată în cauză.

3. Calea de atac a apelului.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii AA., DD., BB. şi CC. solicitând admiterea apelului, cu consecinţa anularii şi trimiterii spre rejudecare a cauzei, iar în subsidiar schimbarea în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În expunerea motivelor de apel s-a invocat faptul că, faţă de ultima precizare depusă în faţa instanţei de fond la data de 20 noiembrie 2017, Tribunalul a încălcat principiul disponibilităţii şi nu s-a pronunţat în contradictoriu şi cu pârâţii HH., FF., II., JJ. şi KK..

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, acţiunii, apelanţii au susţinut că raţiunile instanţei de fond sunt greşite întrucât în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Braşov a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor, prin antecesorii săi.

În opinia apelanţilor, dreptul acestora de proprietate este actual şi dovedit, faţă de inexistenţa unui drept de proprietate al Statului Român şi inexistenţa bunului în patrimoniul statului ori al S.C. U. S.R.L., respectiv faţă de caracterul constitutiv al înscrierii în CF. Se conchide că problema de principiu legată de proprietatea asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, a fost rezolvată de către Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei 784 din 4 noiembrie 2015.

În cauză au fost formulate întâmpinări de către Municipiul Braşov, prin Primar, Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentată de către DGRFP Braşov, I., H., J. şi JJ., respectiv Z. S.R.L., prin care se solicită respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate.

Intimaţii au invocat, în esenţă, faptul că nu există putere de lucru judecat sub aspectul lămuririi valabilităţii titlului sub care a preluat statul imobilul şi nici sub aspectul existenţei şi valabilităţii dreptului de proprietate al reclamantei iniţiale şi nici al apelanţilor cumpărători.

Preluarea imobilului de către Statul român, impune ca restituirea sa în natură să fie supusă numai Legii nr. 10/2001. În acest sens sunt chiar susţinerile apelanţilor potrivit cu care Statul Român le-a predat posesia a jumătate din imobil, ceea ce confirmă că l-a deţinut în proprietate. Se conchide că imobilul a fost preluat cu titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar preluarea trebuia analizată pe calea legii speciale, acţiunea în revendicare pe drept comun fiind inadmisibilă, faţă de Decizia pronunţată în recurs în interesul Legii, nr. 33/2008.

Prin Decizia civilă nr. 1715 din 13 noiembrie 2018 Curtea de Apel Braşov a respins apelul declarat de reclamanţii AA., DD., BB. şi CC. împotriva Sentinţei civile nr. 79/S din 16 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I-a civilă, în dosar nr. x/2008, şi a obligat pe apelanţii reclamanţi AA., DD., BB. şi CC., în solidar, să plătească intimatei S.C. Z. S.R.L. suma de 3570 RON, cu titlul cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut în ceea ce priveşte solicitarea apelanţilor reclamanţi vizând trimiterea cauzei spre rejudecare, faţă de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că judecata cauzei s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, că prin apel se invocă în fapt nelegala citare a pârâţilor HH., II., JJ. şi KK., faţă de precizarea de acţiune din 20 noiembrie 2017 şi nu nelegala citare a reclamanţilor apelanţi reclamanţi, nefiind probată vătămarea adusă acestora din urmă, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.. Pe de altă parte, soluţia pronunţată în contradictoriu cu pârâţii citaţi a fost de respingere a acţiunii în revendicare, soluţie care le profită şi pârâţilor HH., II., JJ. şi KK..

Totodată, instanţa de apel a avut în vedere că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare este legală, context în care anularea devine ineficientă, soluţia pronunţată urmând să fie menţinută prin suplinirea considerentelor hotărârii atacate.

În privinţa criticii referitoare la modul de soluţionare a acţiunii deduse judecăţii, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au un drept de proprietate născut şi actual cu privire la imobil şi nu exista titlu sub aspectul lămuririi valabilităţii dreptului de proprietate al Statului Român, instanţele în dosarul nr. x/2011 statuând cu putere de lucru judecat doar că "dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la imobilul în litigiu, nu a fost niciodată evidenţiat în cartea funciară şi nu se mai află în patrimoniul debitoarei S.C. U. S.R.L.."

Preluarea imobilului de către Statul Român, în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu sau fără titlu intră însă sub incidenţa dispoziţiilor Lg. 10/2001, întrucât potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 în sensul legii, prin imobile preluate abuziv se înţeleg şi imobilele preluate fără titlu sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat, fiind reglementate astfel şi situaţiile preluării în fapt a imobilelor.

Imobilul s-a regăsit în patrimoniul statului, dat fiind spre administrare S.C. U. S.R.L., în acest sens fiind emis procesul-verbal de predare primire a jumătate din imobil. Conform Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din anul 2007 Cap. I - Principiile de soluţionare a notificărilor, pct. 1 lit. e) "faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă ...". Deci, în ipotezele reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt cuprinse şi situaţiile preluării în fapt a imobilelor - ipoteză ce se regăseşte în speţă.

În consecinţă, s-a apreciat că imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin care a fost reglementată o procedură de reparaţie de imediată aplicare în folosul tuturor categoriilor de proprietari deposedaţi abuziv de bunurile lor imobile şi după apariţia acestei legi singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate abuziv este cea prevăzută de legea în discuţie, cale pe care reclamanţii nu au urmat-o.

Legea nr. 10/2001, prin obiectul de reglementare este o lege specială, faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare şi fiind vorba de existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, în raport de principiul specialia generalibus derogant, se impune aplicarea obligatorie a normei speciale. De altfel raportul dintre legea specială şi dreptul comun a fost tranşat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii a statuat că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale.

În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează doar bunurile actuale, iar accepţiunea noţiunii de "bun actual" în patrimoniul unei persoane, aşa cum rezidă din Hotărârea-pilot Atanasiu contra României, este aceea a existenţei unei hotărâri definitive şi executorii prin care instanţele să fi recunoscut calitatea de proprietar, iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului. Nu a fost exhibat de către reclamanţi un atare titlu, prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari, respectiv să se fi dispus în mod expres restituirea imobilului.

Prin urmare, în condiţiile în care imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun a fost introdusă de reclamanţi după intrarea în vigoare a legii menţionate, iar reclamanţii nu au făcut dovada că deţin un act al autorităţii publice sau o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea imobilului în litigiu, respectiv să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, drept a cărui protecţie să o invoce în prezenta cauză, dimpotrivă pârâţii fiind cei care a făcut dovada că imobilul respectiv aparţine patrimoniului lor, s-a concluzionat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în acord cu dispoziţiile din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în mod justificat a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă.

Chiar şi pentru ipoteza în care s-ar trece peste excepţia inadmisibilităţii corect reţinute de către prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că, urmare a comparării titlurilor părţilor, raportat la dispoziţiile legale şi la practică C.E.D.O se poate considera că titlul pârâţilor intimaţi este preferabil.

În litigiul de faţă, intimaţii pârâţi au cumpărat imobilul de la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost stabilită în justiţie, în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În Hotărârea pronunţată în Cauza R. contra României, Curtea Europeană a recunoscut că, în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său.

Intimaţii nu pot fi făcuţi răspunzători pentru faptul că Statul a preluat imobilul în timpul regimului politic anterior, şi că li s-a vândut conform prevederilor legale în vigoare la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.

Conform dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că persoana îndreptăţită beneficiază doar de măsuri reparatorii în echivalent, în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, pentru ipoteza în care uzează de dispoziţiile acestei RON. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 7, art. 18 lit. c), art. 20, art. 45 şi art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reiese concluzia imposibilităţii restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Dispoziţiile art. 1 din Protocolul I adiţional la C.E.D.O stabilesc faptul că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale şi că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. S-a mai stabilit că aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor.

Noţiunea de bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate cuprinde atât un bun actual, cât şi o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanţă, în baza căruia, o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia, (Cauza Janter împotriva Slovaciei) însă, în schimb, în ipoteza în care un stat contractant după ratificarea Convenţiei adoptă o legislaţie care prevede restituirea bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul I în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de despăgubire (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei).

Conform jurisprudenţei C.E.D.O, în domeniul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia, calitatea de proprietar şi s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Valabilitatea titlului intimaţilor pârâţi a fost consolidată prin neatacarea acestuia în instanţă în termenul special de prescripţie, prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât aceştia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, titlul pârâţilor având astfel valabilitatea consolidată.

În ipoteza admiterii acţiunii în revendicare s-ar aduce atingere principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor nu a fost desfiinţat, fiindu-i deci recunoscută implicit valabilitatea.

În Hotărârea pronunţată în Cauza M. A. şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în paragrafele 140 - 145 că, existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres, restituirea bunului.

În speţă, instanţa de apel a constatat că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilele deţinute de către pârâţi. Nu există titlu care să constate că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, fiind inexistent un titlu executoriu pentru restituirea acestor apartamente.

Instanţa de apel a constatat că soluţia de respingere a cererii de revendicare răspunde exigenţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanţiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât nu există în patrimoniul apelanţilor - reclamanţi un drept de proprietate cât priveşte imobilul litigios, în contextul în care legiuitorul recunoaşte, sub condiţia întrunirii cerinţelor Legii nr. 10/2001, doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza ieşirii bunului din patrimoniul statului prin înstrăinarea acestuia în condiţiile Legii nr. 112/1995. Or, valorificarea unui astfel de drept la măsuri reparatorii prin echivalent, recunoscut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. şi alţii împotriva României (par. 145), excluzând chiar prin denumire restituirea în natură a bunului, nu se face în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului prin acţiunea în revendicare, ci prin valorificarea instrumentelor procedurale puse la dispoziţie de legiuitor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 247/2005.

În concluzie, s-a constatat legalitatea deciziei pronunţată de către tribunal şi faptul că toate considerentele expuse de către instanţa de fond sunt la adăpost de critici, drept pentru care, în temeiul art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a fost respins apelul declarat, fiind menţinută ca legală şi temeinica sentinţa apelată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. apelanţii AA., DD., BB. şi CC. fiind părţi căzute în pretenţii, au fost obligaţi, în solidar, să plătească intimatei S.C. Z. S.R.L., suma de 3570 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

4. Calea de atac a recursului.

Împotriva Deciziei civile nr. 1715/Ap din 13 noiembrie 2018, pronunţată de. Curtea de Apel Braşov au formulat recurs recurenţii reclamanţi AA., DD., BB. şi CC., prin cererea de recurs, solicitându-se admiterea recursului casarea hotărârii şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecare iar, în subsidiar, schimbarea, în tot, a hotărârii, în sensul admiterii apelului şi modificării sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel, cum aceasta a fost precizată, în sensul de a dispune obligarea pârâţilor să le lase reclamanţilor în deplină proprietate, folosinţă şi posesie imobilul revendicat în prezentul litigiu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. recurenţii au invocat următoarele critici:

Într-un prim motiv de recurs se susţine că judecata cererii de chemare în judecată şi a apelului s-a făcut în lipsa unor părţi care nu au fost citate şi în contradictoriu cu persoane care nu mai aveau calitatea de părţi, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 105 alin. (1) şi ale art. 297 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest sens, se susţine că instanţa de fond a reţinut greşit, incomplet, pârâţii chemaţi în judecată conform ultimei precizări (depusă la data de 20 noiembrie 2017) nepronunţându-se în contradictoriu şi cu pârâţii: HH., II., JJ. şi KK., iar instanţa de apel a apreciat soluţia corectă în raport cu faptul respingerii acţiunii şi nedovedirea vătămării suferite de reclamanţi.

În opinia recurenţilor, soluţia este greşită, nelegală, câtă vreme, persoanele menţionate au dobândit calitatea de părţi ca urmare a precizării depuse de reclamanţi, iar la termenul care a urmat precizării acestea nu au fost citate, omiţându-se calitatea de părţi a acestora, astfel că, formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii au fost grav nesocotite.

Se arată că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 297 din C. proc. civ., normă care nu cuprinde distincţiile făcute de instanţa de apel ci, reglementează explicit pentru asemenea ipoteze, sancţiunea anulării hotărârii.

Totodată, nici cu ocazia apelului aceste părţi nu au fost citate, hotărârea recurată fiind dată în raport cu persoanele reţinute în dispozitivul sentinţei, astfel că nelegalitatea acestei decizii este evidentă.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea prevederilor art. 480 din C. civ. de la 1864 şi ale art. 555, art. 557, art. 563, art. 565 din noul C. civ. aplicabile în raport cu prevederile art. 6 alin. (6) din acelaşi act normativ.

În acest sens, recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apel a omis situaţia premiză a acţiunii, iar considerentele privind litigiul anterior sunt greşite, fiind omise împrejurări esenţiale consacrate explicit judecătoreşte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În opinia recurenţilor reclamanţi aceştia au dovedit existenţa actuală a dreptului de proprietate invocat, succesiv celui al antecesoarei, respectiv antecesoarelor acestora, care nu a fost niciodată afectat în vreun fel, aşa cum rezultă din conţinutul cărţii funciare.

Arată recurenţii că procesul anterior prin care a fost soluţionată cererea reclamantei S.C. LL. S.R.L. (fostă S.C. T. S.R.L), continuată de S.C. Z. S.R.L., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Braşov - cerere prin care s-a urmărit înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român şi radierea antecesoarelor reclamantelor - a statuat asupra existenţei dreptului pretins de aceştia în cauză şi inexistentei dreptului statului, ca şi asupra inexistenţei bunului din patrimoniul statului ori a S.C. U. S.R.L. Braşov.

Se mai arată că în litigiul anterior, prin Sentinţa civilă nr. 223/26 aprilie 2011 a Tribunalului Braşov, s-a constatat nu numai că nu erau îndeplinite condiţiile impuse de art. 974 C. civ. pentru promovarea unei acţiuni oblice (prin aceea că nici unul dintre pârâţi nu este debitor al reclamantei şi, în plus, aceasta nu deţine vreo creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de aceştia ci, s-a reţinut şi că:

"se solicită constatarea unor drepturi în favoarea pârâţilor persoane juridice şi inexistenţa acestora în defavoarea pârâţilor persoane fizice în baza unui decret care nu mai este în fiinţă şi pe care însăşi statul l-a declarat ca fiind abuziv şi fără efect prin art. 2, lit. a) din Legea nr. 10/2001" respectiv că "acest decret este abrogat, chiar dacă nu în mod expres, potrivit prevederilor art. 121 ale Constituţiei României din anul 1965, fiind contrar prevederilor art. 36"., "din conţinutul cărţii funciare rezultă existenţa imobilului în proprietatea pârâtelor iniţiale ...".

Recurenţii precizează că aceste considerente sunt proprii şi Deciziei civile nr. 159/Ap/2 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în care s-a reţinut că "susţinerile reclamantei în sensul că legitimarea sa procesuală activă s-ar putea justifica pe calea acţiunii oblice reglementată de art. 974 C. civ. sunt nefondate, deoarece acţiunea oblică poate fi intentată doar cu privire la drepturi aflate în patrimoniul debitorului care sunt pe cale de a se pierde datorită pasivităţii acestuia, or, în speţă, dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la imobilul în litigiu, nu a fost niciodată evidenţiat în cartea funciară şi nu se mai află în patrimoniul debitoarei S.C. U. S.R.L.. Invocarea art. 27 din Legea nr. 7/1996 în justificarea legitimării procesuale active nu poate fi primită în raport de art. 13 şi 14 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 26 mai 2005 faţă de care intimata debitoare S.C. U. S.R.L. s-a descărcat de orice obligaţii şi răspundere cumpărătoarea S.C. T. S.R.L. cunoscând şi acceptând riscul evicţiunii."

Aceeaşi decizie evocă sistemul de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare care fundamentează prezumţia că dreptul real înscris este exact şi că potrivit art. 17 din Legea nr. 115/1938 întabularea avea efect constitutiv de drept real, principiul publicităţii absolute stând la baza acestui sistem de publicitate imobiliară şi însemna că drepturile reale imobiliare nu se puteau strămuta decât dacă se efectua întabularea.

Arată recurenţii că prin Decizia nr. 607 din 30 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul formulat de S.C. Z. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 159/Ap din 2 februarie 2016 a Curţii de Apel Braşov pe care l-a respins ca nefondat.

Înalta Curte a reţinut în decizia amintită că Statul Român nu a avut niciodată evidenţiat dreptul de proprietate în cartea funciară cu privire la imobilul litigios, respectiv că acesta nici nu se mai află în patrimoniul acestuia ori a pretinsei debitoare-pârâte S.C. U. S.R.L., instanţele realizând o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 974 C. civ., "de vreme ce acţiunea oblică poate fi exercitată doar cu privire la drepturi evidenţiate în patrimoniul debitorului şi care sunt pe cale a se pierde datorită pasivităţii acestuia, cerinţă neîndeplinită în cauză".

Se mai reţine că reclamanta din acea cauză nu este beneficiara unei creanţe certe, lichide şi exigibile, atât timp cât din conţinutul contractului (art. 13 şi 14) reiese împrejurarea că vânzătoarea pârâtă, prin finalizarea tranzacţiei, nu mai are nicio obligaţie contractuală. cumpărătoarea fiind cea care a cunoscut şi acceptat la momentul perfectării vânzării, riscul evicţiunii".

De asemenea, s-a reţinut caracterul nelegal al decretului de expropriere, faptul că acesta contravenea art. 36 din Constituţia României de la 1965, act normativ pe care însuşi statul l-a declarat ca fiind abuziv.

În opinia recurenţilor, aceste considerente dovedesc că în procesul anterior s-a reţinut şi dispus cu privire la neîndeplinirea condiţiilor exercitării acţiunii oblice - existenţa dreptului de proprietate al antecesoarelor acestora şi al reclamanţilor şi inexistenţa dreptului de proprietate al Statului Român, respectiv inexistenţa bunului în patrimoniul statului ori al S.C. U. S.R.L. Braşov - ceea ce ar demonstra că reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, că acest drept a existat în permanenţă în patrimoniul antecesoarelor acestora, fiind înscris în cartea funciară, fiind unul actual şi deplin dovedit în condiţiile art. 565 din noul C. civ. prin extrasul de carte funciară, împrejurare esenţială omisă de instanţele de judecată a fondului şi a apelului.

Precizează recurenţii că neînscrierea dreptului statului în CF nu a fost consecinţa pasivităţii acestuia, ci consecinţa respingerii cererii de înscriere a dreptului statului în CF, dovadă stând înscrierea de sub B 12 a CF pe hârtie, nr. 1260 Braşov, astfel că, este greşit a pretinde dobândirea vreunui drept de Statul Român.

Inexistenţa dreptului Statului Român determină concluzia imposibilităţii înstrăinării de către acesta, prin mandatarul legal, S.C. U. S.R.L. Braşov, a unor părţi din imobil. Astfel, vânzătorul neavând calitatea de proprietar, a încheiat un act nul de "vânzare" a bunului altuia, prevederile Legii nr. 112/1995 fiind nesocotite, neputându-se considera sub niciun motiv că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.

Apreciază recurenţii că, în speţă, se impunea a se reţine că cererea în revendicare este admisibilă având în vedere teza a II - a dispozitivului deciziei în interesul Legii nr. XXXIII din 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, apreciind asupra raportului dintre acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi procedura impusă de Legea nr. 10/2001, a statuat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea formulării acţiunii în revendicare dacă reclamantul care formulează acţiunea se prevalează de un bun în sensul normei europene stabilind că trebuie să se asigure acestuia accesul la justiţie, dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În privinţa acestor condiţii, în speţă, instanţa de apel s-a rezumat la a considera că pârâţii deţin un drept de proprietate, titlul lor fiind preferabil şi că admiterea acţiunii ar afecta securitatea circuitului civil, omiţând că vânzarea legală presupune imperativ potrivit Legii nr. 112/1995 şi prevederilor legale cu privire la legalitatea convenţiilor, cuprinse în art. 948 din vechiul C. civ., similare cu prevederile art. 1179 din noul C. civ., în art. 1294 din vechiul C. civ., existenţa dreptului de proprietate al vânzătorului.

Din acest motiv apreciază ca fiind greşite considerentele privind legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi caracterul preferabil al acestora, în raport cu titlul reclamanţilor şi al antecesoarelor acestora.

În opinia recurenţilor, în speţă, nu este incidentă situaţia existenţei vreunui alt drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat (partea acestuia deţinută de pârâţi), nepunându-se problema de a se aduce atingere unui asemenea drept şi nici a afectării securităţii raporturilor juridice, asemenea raporturi presupunând legalitatea raportului juridic (vânzare/cumpărare), contractele pârâţilor fiind încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995 şi nefiind apte de înscriere în cartea funciară, nefiind opozabile titularului înscris, astfel că, simpla existenţă materială a acestor contracte nu poate genera concluzia existenţei lor legale.

În plus, deşi toţi pretinşii cumpărători au fost şi sunt de rea-credinţă, cunoscând apartenenţa dreptului de proprietate şi lipsa acestui drept al statului - împrejurări evidenţiate de cartea funciară - aceste aspecte de legalitate nu au făcut obiectul unei preocupări reale în judecarea cauzei.

În opinia recurenţilor, era în sarcina instanţei de apel să analizeze şi concluzioneze asupra faptului că legea internă, intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului, dat fiind că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, cum este cazul de faţă, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Astfel, în speţă, la data formulării cererii de revendicare, chiar dacă ulterioară Legii nr. 10/2001, reclamantul era titularul unui drept actual pe care-l putea valorifica pe calea revendicării, acesta fiind proprietar tabular, dreptul de proprietate nefiind niciodată pierdut de acesta. Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, situaţie ce rezultă neîndoios din cele de mai sus, reţinute cu autoritate de lucru judecat în procesul anterior menţionat.

În opinia recurenţilor, Legea nr. 10/2001 nu era aplicabilă deoarece procedura instituită de aceasta are ca scop, potrivit art. 1 alin. (1), redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce nu este cazul de faţă în care dreptul de proprietate a aparţinut întotdeauna conform celor înscrise în cartea funciară antecesoarelor acestora, fiind dobândit ulterior de reclamanţi prin cumpărare.

Mai mult decât atât, prin demersul judiciar care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2008 al Tribunalului Braşov, s-a încercat recunoaşterea calităţii de proprietar a Statului Român (ori a Municipiului Braşov), calitate care, dacă ar fi existat ar fi impus procedura Legii nr. 10/2001. Evident că având în patrimoniu dreptul de proprietate asupra bunului (nepunându-se problema redobândirii acestuia prin procedura legii speciale) "reclamantul" are la dispoziţie mijloacele legale pentru valorificarea dreptului său.

În acest context consideră recurenţii că regimul juridic al bunului nu era prevăzut de Legea nr. 10/2001, bunul aflându-se în circuitul civil şi făcând obiectul unor transmisiuni succesive, or, pentru a exista un concurs între calea de drept comun şi cea reglementată de legea specială imobilul în litigiu ar fi trebuit să facă obiectul Legii nr. 10/2001, prin procedura căreia să se fi realizat redobândirea dreptului de proprietate.

6. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata S.C. Z. S.R.L. a solicitat respingerea recursului împotriva Deciziei civile nr. 1715/Ap din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a susţinut, în esenţă, că nelegala citare reprezintă o cauză de nulitate relativă a hotărârii judecătoreşti, astfel că este obligatoriu ca partea care o invocă să fie partea ce a suferit o vătămare - ceea ce nu este cazul recurenţilor. Se mai arată că, în cauză, conţinutul cărţii funciare atestă împrejurări juridice nelegale, de vreme ce recurenţii au reuşit întabularea prin manopere frauduloase.

Pe de alta parte, în opinia intimatei, date fiind prevederile legii speciale, şi anume ale Legii nr. 10/2001, conţinutul cărţii funciare este irelevant întrucât operează principiul specialia generalibus derogant.

A mai arătat intimata că acţiunea civilă finalizată cu pronunţarea Sentinţei civile nr. 223/2011 a Tribunalului Braşov nu a avut ca obiect analiza caracterului valabil sau nevalabil al titlului cu care statul roman a preluat imobilul, ci au arătat că această analiză se va face în cadrul acţiunii în revendicare pentru argumentul ca instanţa a fost învestită cu o acţiune oblică, astfel că nu există putere de lucru judecat sub aspectul lămuririi valabilităţii titlului cu care statul a preluat imobilul.

De altfel, aspectul preluării imobilului de către stat nu a fost contestat de către nicio instanţă, problema tangent analizată fiind exclusiv valabilitatea acestui titlu.

În opinia intimatei, deşi recurenţii susţin că ar fi evident dreptul lor de proprietate şi că acesta ar fi dovedit în condiţiile art. 565 C. civ., înscrierea dreptului lor este plasată în afara procedurilor legale de dobândire a însuşi dreptului de proprietate, fiind contrară principiului specialia generalibus derogant consacrat prin Decizia RIL nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Intimata precizează că, la rândul său, opune un drept de proprietate reprezentat de un contract de vânzare cumpărare cu titlu oneros, necontestat în termenul impus de art. 45 din Legea nr. 10/2001, necontestat niciodată, nedesfiinţat, aşadar valabil şi emanând de la adevăratul proprietar de la momentul dobândirii: Statul Român.

Acţiunea în revendicare devine posibilă ori admisibilă dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate. Or, în speţă, se aduce atingere dreptului său de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, drept de proprietate reprezentat de un contract de vânzare cumpărare cu titlu oneros, necontestat în termenul impus de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, în opinia intimatei, în speţă, s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice dobândite de aceasta cu titlu oneros.

Totodată, opinează intimata că numai aceasta deţine un "bun" în sensul celui protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Pe de altă parte, în Cauza Raicu vs. România, Curtea Europeana a statuat ca, în situaţia în care nu a fost admisa o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul sau.

Aşadar, conformitatea legilor interne cu Convenţia Europeana a făcut obiectul analizei de către chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului, sens în care susţinerea recurenţilor apare drept nelegala, conducând la concluzia ca şi acest motiv de recurs este nelegal.

Totodată, a fost formulată întâmpinare de către intimata MM., prin curator special, NN., care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând, în esenţă lipsa vătămării recurenţilor care invocă, în recurs, nelegalitatea procedurii de citare cu pârâţii, respectiv că, în cauză este incidentă Legea nr. 10/2001, astfel că, autoarei reclamanţilor îi revenea obligaţia de a urma procedura prealabilă obligatorie prevăzută de această lege.

Prin întâmpinarea formulată de intimaţii I., H., J. şi JJ., s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea Deciziei civile nr. 1715/Ap/2018, pronunţată de către Curtea de Apel Braşov ca fiind legală şi temeinică.

În motivare, se arată, în esenţă, că numitul C. nu deţine un mandat valabil în cauza de faţă, iar documentele depuse nu atesta că persoanele pe care le reprezintă sunt în viaţa şi sunt una şi aceeaşi persoană cu fostele proprietare tabulare.

Apreciază că, foştii proprietari tabulari nu sunt una şi aceeaşi persoană cu reclamantele din prezentul dosar şi nici nu au făcut dovada parcurgerii procedurii legi speciale privind retrocedarea (Legea nr. 10/2001),astfel că, instanţa de fond în mod legal a respins acţiunea acestora, iar instanţa de apel a menţinut sentinţa atacată.

În opinia acestor intimaţi, pe de o parte, criticile recurenţilor nu se circumscriu art. 304 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, acţiunea în revendicare promovată pe calea dreptului comun este inadmisibilă în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001 deoarece reclamantele nu au urmat procedura prealabilă instituită de această lege.

Cum în cazul de faţă, această notificare nu există, în mod corect, instanţa de fond şi apel a stabilit ca acţiunea în revendicare este inadmisibilă.

De asemenea, în ceea ce priveşte dreptul acestora de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, intimaţii solicită să se constate că au dobândit în mod legal dreptul de proprietate asupra apartamentelor pe care le ocupă în imobilul din Braşov str. x şi care au fost cumpărate de la Statul Roman prin contracte de vânzare cumpărare notate în C.F.

Notarea contractelor de vânzare cumpărare în CF arată că imobilul a făcut obiectul preluării prin Decretul nr. 92/1950 în timpul regimului comunist, iar de la acel moment fostele proprietare nu au mai avut posesia.

Simplul fapt ca imobilul nu a făcut obiectul unei înscrierii a dreptului Statului Roman în C.F. nu poate să conducă automat la concluzia ca imobilul nu a fost niciodată în patrimoniul Statului Roman, sau a fost preluat fără titlu.

Independent de înscrierea sau în C.F. a Statului Roman preluarea imobilului este de necontestat, acest imobil fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin Încheierea din 26 iunie 2019, Înalta Curte a respins, atât cererea privind exercitarea retractului litigios, cât şi cererea de suspendare a judecăţii prezentei cauze, până la soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă, formulate de recurenţii reclamanţi.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

În referire la primul motiv de recurs, care se impune a fi analizat, în considerarea prevederii înscrise în art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. - întrucât ceea ce se invocă, în concret, prin intermediul acestei critici nu vizează o ipoteză de aplicare greşită a unei norme de drept substanţial, ci a normelor de procedură reprezentate de art. 105 şi art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. - Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, recurenţii invocă nulitatea deciziei civile recurate ca urmare a necitării în cauză a numiţilor HH., II., JJ. şi KK., invocând, totodată, greşita soluţionare de către instanţa de apel a motivului de apel prin care aceştia au susţinut în cauză, nelegala citare a acestora.

Critica nu poate fi validată.

Astfel, dincolo de faptul că, în prima fază procesuală numiţii HH., II., JJ. şi KK. au fost citaţi, aşa cum rezultă din actele de procedură realizate de tribunal- dosar fond, trebuie observat că, aşa cum corect a subliniat şi instanţa de apel, interesul ocrotit prin normele procedurale care reglementează citarea părţilor este unul privat, neregularitatea actelor de procedură privind citarea părţilor, fiind sancţionată, potrivit art. 108 alin. (2) C. proc. civ., cu nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută.

Înalta Curte reţine, totodată, că în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., normă aplicabilă în cauză, raportat la cele anterior constatate actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale pot fi constatate nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Or, recurenţii care nu au invocat în apel necitarea lor potrivit cu cerinţele legii, ci necitarea altor părţi, nu justifică o vătămare personală în cauză din perspectiva unei pretinse nerespectări a normelor care reglementează procedura de citare, astfel că nu erau îndeplinite cerinţele impuse de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., pentru a se putea constata nulitatea hotărârii primei instanţe.

Cum art. 297 din C. proc. civ. prevede că anularea hotărârii atacate intervine doar dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar art. 108 alin. (2) din C. proc. civ. dispune că nulitatea relativă se declară numai la cererea părţii care are interes să invoce nulitatea, în mod corect s-a apreciat că nu este incidentă sancţiunea nulităţii sentinţei civile apelate, reclamanţii neprobând nicio vătămare care să le fi fost produsă în cauză, prin pretinsa omisiune de citare a altor părţi în cauză.

Pe de altă parte, în apel, s-a procedat la citarea în calitate de intimaţi a numiţilor HH., JJ. şi KK., susţinerile contrare ale recurenţilor ignorând nefondat actele de procedură realizate în apel.

În privinţa numitului II., este real că reclamanţii au formulat, în prima fază procesuală, mai multe cereri prin care au învederat decesul pârâtei F. şi au solicitat să se constate transmiterea calităţii procesuale pasive a acesteia către II., respectiv subdobânditorul apartamentului revendicat dobândit de defuncta F., GG., care a solicitat, la rândul său, introducerea sa în cauză, în această calitate, la termenul de judecată din 12 septembrie 2016.

Se observă, totodată, că, în cauză, deşi instanţa de fond nu a dezvoltat prin actele procedurale întocmite, un raţionament distinct în privinţa normelor de drept apreciate ca fiind aplicabile sau a probatoriului în raport de care a apreciat asupra transmisiunii calităţii procesuale pasive în privinţa pârâtei F., a consemnat în cuprinsul încheierilor 20 octombrie 2017 şi 30 martie 2018, că, are calitatea de succesor al acestei defuncte, subdobânditorul bunului revendicat, GG., iar în apel, chestiunea litigioasă vizând transmisiunea calităţii procesuale pasive a pârâtei F. către GG. nu a constituit obiect de critică, reclamanţii, limitându-se la a susţine, aşa cum au procedat şi în recurs, că s-ar fi impus citarea şi a numitului II., care în opinia acestora ar fi dobândit calitatea de parte prin simpla formulare a cererilor anterior menţionate.

Or, o atare susţinere omite faptul că dispoziţiile art. 132 din C. proc. civ. au în vedere modificări ale cererii de chemare în judecată, fie sub aspectul obiectului acesteia, prin includerea unor noi solicitări alături de cele deja enunţate prin cererea iniţială fie, prin lărgirea cadrului procesual subiectiv, prin atragerea unor noi părţi. Prin urmare, nu poate fi reţinută incidenţa acestor prevederi în situaţia în care reclamantul indică un succesor cu care înţelege să continue judecata în condiţiile decesului unui pârât chemat iniţial în judecată, cererea prin care se solicită să se constate transmiterea calităţii procesuale impunând în sarcina instanţei verificarea acestei transmisiuni în raport de probatoriul care demonstrează existenţa obligaţiei pretinse de reclamant în persoana celui solicitat a fi introdusă în cauză, în calitate de succesor, legal sau cu titlu particular, prin precizarea cadrului procesual.

Pe de altă parte, potrivit art. 294 din C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate de către apelant cu respectarea principiului disponibilităţii. Aşa fiind, Înalta Curte, raportându-se la constatările anterioare, apreciază nu se poate imputa instanţei de apel că a fi soluţionat cauza cu respectarea cadrului procesual stabilit de prima instanţă.

Pe de altă parte, susţinerea în sensul că pricina a fost soluţionată în contradictoriu cu persoane care nu mai aveau calitatea de părţi, nu a fost în niciun fel argumentată de recurenţi, neavând aşadar aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acesteia.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se susţine de către recurenţi că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dispoziţiilor art. 555, art. 563 din noul C. civ., art. 480 şi 481 din vechiul C. civ. şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, se reţin următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Această dispoziţie are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Înalta Curte constată că într-o primă argumentare subsumată acestei critici, recurenţii pretind că în mod eronat s-a reţinut în privinţa bunurilor revendicate, în speţă, incidenţa Legii nr. 10/2001, de vreme ce aceştia de prevalează de înscrierea realizată în cartea funciară în privinţa autoarei lor, titlul statului nefigurând niciodată înscris în cartea funciară.

Potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză, prin decizia civilă recurată, imobilul în care sunt situate spaţiile revendicate în speţă, a fost preluat de către Statul Român, în parte, în temeiul Decretului nr. 92/1950, restul fiind preluat în fapt, statul exercitând atributele proprietăţii asupra întregului imobil, în sensul că l-a dat spre administrare S.C. U. S.R.L., care l-a închiriat şi chiar a dispus de acesta prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare cu pârâţii în privinţa cărora reclamanţii au înţeles să continue judecata cererii formulate iniţial.

În acest context, care a justificat, de altminteri, promovarea acţiunii civile de faţă, instanţa de apel a constatat şi incidenţa prezumţiei relative de preluare abuzivă consacrată prin dispoziţiile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007.

Deşi recurenţii invocă lipsa incidenţei Legii nr. 10/2001, în speţă, Înalta Curte nu poate valida această susţinere, în condiţiile în care preluarea bunurilor revendicate prin prezenta acţiune a avut loc, potrivit situaţiei de fapt a cauzei, care nu constituie obiect de critică în recurs, în intervalul de timp ce constituie perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

Invocarea de către recurenţi a dispoziţiilor Decretului nr. 115/1938, care stipulează caracterul constitutiv al înscrierii dreptului în evidenţele de carte funciară, nu poate valida teza acestora în sensul că bunurile revendicate nu intră sub incidenţa acestui act normativ special, câtă vreme, înscrierile de care se prevalează reclamanţii nu sunt concordante cu starea de fapt a bunurilor revendicate, care atestă o preluare a acestor bunuri, de către stat, în mod abuziv.

În realitate, situaţia existenţă în speţă, care relevă că statul - care a deposedat, în modalitatea sus menţionată, pe autoarele reclamanţilor, iar ulterior, deşi s-a comportat ca un adevărat proprietar, nu şi-a intabulat dreptul în cartea funciară- semnifică, aşa cum stipulează legea specială, a cărei aplicare se impune în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, preluarea bunului cu nerespectarea dispoziţiilor legale, situaţie ce este circumscrisă prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicaţiune al acestei legi "orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Or, dacă o preluare a unui imobil de către stat, urmată de înscrierea în cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult preluarea de la o persoană care era proprietarul bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul acestuia să fi fost înscris în cartea funciară are un atare caracter, de preluare abuzivă, înscriindu-se în ipoteza legii speciale susmenţionată.

Cum în ipotezele reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt cuprinse şi situaţiile preluării în fapt a imobilelor, în soluţionarea cauzei de faţă nu se poate face abstracţie de datele sale factuale şi de actualul context legislativ care, aşa cum corect a subliniat instanţa de apel, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (art. 480 din C. civ. de la 1864, art. 555, art. 563 din noul C. civ., Decretul nr. 115/1938) privind restituirea bunurilor revendicate.

Referitor la criticile vizând admisibilitatea acţiunii în revendicare, se reţine că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

În consecinţă, de vreme ce, în speţă, bunurile revendicate fac parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a identificat corect dispoziţiile legale cărora li se supune litigiul dedus judecăţii.

Statuările din Decizia civilă nr. 607 din 30 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul civil nr. x/2011, potrivit cărora "Statul Român nu a avut niciodată evidenţiat dreptul de proprietate în cartea funciară cu privire la imobilul litigios", respectiv că "acest bun nici nu se mai află în patrimoniul acestuia ori a pretinsei debitoare-pârâte S.C. U. SRL", nu pot conduce la concluzia că, în speţă, sunt operante regulile specifice modului de soluţionare a unei acţiuni în revendicare de drept comun, incidenţa legii speciale neputând fi exclusă într-o astfel de ipoteză, în care deposedarea autoarelor recurenţilor nu este contestată, iar aplicarea legii speciale vizează toate situaţiile în care preluarea bunurilor revendicate se dovedeşte a fi abuzivă.

În acest context, raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 33/2008, pe care le-a coroborat cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale, a analizat în mod substanţial drepturile de proprietate aflate sau pretins a se afla în patrimoniul părţilor litigante, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă.

În acest sens, instanţa de recurs subliniază că, aşa cum, de altfel, s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile şi nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului reprezentat de situat în Braşov, judeţ Braşov, în limitele în care acesta este posedat de pârâţii în privinţa cărora reclamanţii au înţeles să continue judecata, în temeiului dreptului comun, recurenţii urmăresc aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil.

Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care recurenţii s-au întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamanţilor este exclusă, conform principiului anterior menţionat.

În consecinţă, având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, în mod corect a apreciat instanţa de apel că tribunalul nu putea ignora, în analiza pretenţiilor deduse judecăţii, regula de drept conform căreia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamanţi.

În referire la argumentele recurenţilor vizând greşita apreciere a instanţei de apel în sensul că aceştia nu au un bun actual, în considerarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 607 din 30 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prezenta instanţă de recurs reţine că, aşa cum corect a subliniat şi instanţa de apel, prin considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, deşi nici titlul de proprietate al autoarelor reclamanţilor şi nici înscrierea acestora în cartea funciară nu au fost anulate, câtă vreme imobilul revendicat în speţă, a fost preluat, în fapt, în mod abuziv de către stat, acesta a ieşit din patrimoniul autoarelor reclamanţilor, astfel că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţii/autoarele acestora aveau obligaţia de a întreprinde demersuri în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate.

Or, în favoarea reclamanţilor nu s-a emis, în privinţa bunurilor revendicate în speţă, o dispoziţie sau decizie de restituire în natură potrivit Legii nr. 10/2001, deşi cerinţa minimală, astfel cum instanţa de fond a constatat, era ca autorii acestora să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii speciale şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere restituirea bunului preluat abuziv de stat.

De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, considerentele Sentinţei civile nr. 223 din 26 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Braşov, definitivă prin Decizia civilă nr. 159/Ap din 2 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 30 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că:

"susţinerile reclamantei în sensul că legitimarea sa procesuală activă s-ar putea justifica pe calea acţiunii oblice reglementată de art. 974 C. civ. sunt nefondate, deoarece acţiunea oblică poate fi intentată doar cu privire la drepturi aflate în patrimoniul debitorului. care sunt pe cale de a se pierde datorită pasivităţii acestuia, or, în speţă, dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la imobilul în litigiu, nu a fost niciodată evidenţiat în cartea funciară şi nu se mai află în patrimoniul debitoarei S.C. U. S.A.. Invocarea art. 27 din Legea nr. 7/1996 în justificarea legitimării procesuale active nu poate fi primită în raport de art. 13 şi 14 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 26 mai 2005 faţă de care intimata debitoare S.C. U. S.R.L. s-a descărcat de orice obligaţii şi răspundere cumpărătoarea S.C. T. S.R.L. cunoscând şi acceptând riscul evicţiunii" respectiv că "Statul Român nu a avut niciodată evidenţiat dreptul de proprietate în cartea funciară cu privire la imobilul litigios şi nici nu se mai află în patrimoniul acestuia ori a pretinsei debitoare-pârâte S.C. U. SRL", reclamanta (recurentă) nefiind "beneficiara unei creanţe certe, lichide şi exigibile, atât timp cât din conţinutul contractului (art. 13 şi 14) reiese împrejurarea că vânzătoarea pârâta, prin finalizarea tranzacţiei, nu mai are nicio obligaţie contractuală, cumpărătoarea fiind cea care a cunoscut şi acceptat la momentul perfectării vânzării, riscul evicţiunii" au putere de lucru judecat doar asupra aspectelor în privinţa cărora instanţele anterioare au fost legal învestite şi asupra cărora s-au pronunţat neechivoc.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamanţilor(autorilor acestora) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest ultim aspect, în mod corect instanţa de apel a considerat relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reţinut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (...) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (par. 134 - 140).

Astfel, prin această hotărâre, Curtea europeană a afirmat explicit condiţia ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obţinut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfinţească posesia unui "bun actual" şi pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Or, hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noţiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamanţilor ca o condiţie necesară promovării acţiunii în revendicare.

În consecinţă, raportându-se la această jurisprudenţă obligatorie, Înalta Curte, constată că întrucât prin Sentinţa civilă nr. 223 din 26 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Braşov, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 30 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu s-a dispus restituirea bunurilor revendicate în cauză în deplină proprietate şi posesie către reclamanţi, ci s-a soluţionat o acţiune oblică, concluzia instanţei de apel în sensul că vechiul drept de proprietate deţinut de autorii reclamanţilor a fost pierdut prin preluarea imobilului de către stat în perioada regimului politic comunist, astfel că aceştia nu sunt deţinătorii unui bun actual în sensul jurisprudenţei CEDO, se impune a fi validată.

Chiar dacă prin această hotărâre judecătorească irevocabilă, s-ar fi constatat nelegalitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, reclamanţii nu pot pretinde că au recâştigat bunul revendicat în patrimoniul lor, câtă vreme prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti menţionate nu s-a dispus şi restituirea bunului imobil.

În egală măsură, nu se poate reţine că referirile instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" în patrimoniul reclamanţilor şi necesitatea respectării principiului securităţii raporturilor juridice, ar fi contrare acestei jurisprudenţe sau că ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti invocate de recurenţii reclamanţi, anterior menţionate.

Astfel, câtă vreme nici la momentul formulării acţiunii în revendicare de faţă şi nici ulterior nu a fost obţinută o hotărâre judecătorească în favoarea reclamanţilor care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe simpla speranţă de li se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, asupra bunurilor revendicate în cauză, împrejurare ce nu poate fi considerată drept "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie

Totodată, invocarea de către reclamanţi a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarelor acestora, drept care nu a fost însă exercitat o lungă perioadă de timp, combinată cu lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate după adoptarea legilor speciale de reparaţie nu poate avea valoarea unui "bun actual" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Această înscriere ar fi putut avea valoarea unei "speranţe legitime" în recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului potrivit procedurii specifice acţiunii în revendicare, cu condiţia însă ca, în cauză, imobilul litigios să nu fie supus procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

În consecinţă, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, înscrierea în cartea funciară nu are valoarea unui "bun" sau a unei "speranţe legitime" de reconstituire în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, recurenţii-reclamanţi nu se pot prevala de prezumţia relativă de proprietate instituită prin art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru a determina operaţiunea comparării titlurilor şi, ca atare, a pretinde recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor revendicate în prezentul litigiu, în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun.

În raport de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză nu au un drept la restituirea bunurilor revendicate, care să le susţină pretenţiile în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Răspunzând celorlalte critici formulate, Înalta Curte reţine că principiul preeminenţei dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziţie cu procedurile judiciare care, în speţă, nu s-au dovedit a fi lipsite de eficienţă.

Ca urmare, în ipoteza omisiunii de a formula notificare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamanţii care nu au justificat nicio împrejurare obiectivă care i-ar fi împiedicat pe aceştia sau pe autorii lor să se conformeze normelor speciale nu pot pretinde înlăturarea aplicării legii speciale în cauză, sub motivul acordării preeminenţei dreptului material convenţional întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis.

În acelaşi timp, instanţa de apel a constatat corect că titlurile exhibate de pârâţi nu au fost anulate, acestea consolidându-se ca urmare a neatacării lor în termenul de prescripţie.

Astfel, deşi în recurs, recurenţii reclamanţi pretind că s-ar fi ignorat faptul că aceste contracte de vânzare- cumpărare încheiate de pârâţii împotriva cărora a fost continuată acţiunea în revendicare ar fi lovite de nulitate, de vreme ce statul a înstrăinat, prin încheierea lor, bunuri care nu îi aparţineau, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că valabilitatea titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi menţionaţi în cererea precizatoare nu poate fi pusă la îndoială în prezentul cadru procesual, de vreme ce contractele de vânzare-cumpărare ale acestora nu au fost anulate, reclamanţii-recurenţi nepromovând înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 acţiunea în nulitatea acestor convenţii.

Or, dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiind permisă o opţiune a reclamanţilor între norma de drept material şi cea procedurală.

În acest context, critica recurenţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanţa de apel nu a interpretat şi aplicat greşit Decizia nr. 33/2008, ci, dimpotrivă, a aplicat în cauză principiile ce decurg din considerentele acestei decizii şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, privitoare la existenţa unui bun actual în patrimoniul părţilor litigante şi la consecinţele privării de proprietate.

Reţinând, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazurilor de casare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., invocate de recurenţi, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

În raport de soluţia adoptată în recurs şi constatând incidenţa prevederilor art. 274 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea formulată de intimata pârâtă S.C. Z. S.R.L. având ca obiect obligarea recurenţilor, aflaţi în culpă procesuală, la plata a sumei de 4.155 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, achitat conform ordinului de plată nr. x din 18 iunie 2019, anexat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii BB., AA., DD. şi CC. împotriva Deciziei civile nr. 1715/Ap din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi BB., AA., DD. şi CC. la plata către intimata pârâtă S.C. Z. S.R.L. a sumei de 4155 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.

GGC - MM