Land restitution value-difference claim rejected; tort damages unavailable under Law 18/1991.

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, la 13 iulie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Unitatea Administrativ Teritorială Iaşi, Comisia municipală de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi Comisia judeţeană de fond funciar Iaşi, obligarea pârâţilor la plata sumei de 607500 RON, reprezentând diferenţa de echivalent valoric corespunzătoare suprafeţei de 7500 mp teren, restituit în baza Legii nr. 18/1991 pe un amplasament de categorie inferioară celui avut iniţial.

La 2 septembrie 2016, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi o cerere cu acelaşi obiect, întemeiată pe aceeaşi cauză, formulată de reclamanta B., sora reclamantului A., cele două dosare fiind, ulterior, conexate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1317 din 29 iunie 2017, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins acţiunea principală formulată de reclamantul A. şi acţiunea conexă formulată de reclamanta B..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 228 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

4. Motivele de recurs

Împotriva deciziei nr. 228 din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Recurentul A. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În memoriul de recurs, după reluarea situaţiei de fapt şi a istoricului cauzei, recurentul a arătat că, din culpa pârâţilor, nu a fost pus în posesie cu suprafaţa de teren cuvenită pe vechiul amplasament, ci pe un alt amplasament cu valoare mai mică, iar întinderea suprafeţei pentru care s-a efectuat punerea în posesie este mai redusă decât cea recunoscută prin hotărârea Comisiei judeţene de fond funciar.

Curtea de apel a reţinut în mod greşit că reconstituirea pe vechiul amplasament nu a fost posibilă, întrucât terenul ar fi fost atribuit de fostul CAP în vederea construirii de locuinţe. S-au încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc regula restituirii în natură, pe vechile amplasamente.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut greşit că legea nu prevede acordarea de despăgubiri şi că nu este nevoie de echivalare.

Sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, fapta culpabilă a Comisiei de fond funciar constând în aceea că nu a acordat teren de aceeaşi valoare. La Tribunal s-a administrat proba cu expertiză, prin care s-a evaluat terenul din zona Bucium (care, legal, trebuia restituit) şi terenul primit de reclamanţi şi a reieşit o diferenţa de valoare de 1.434.375 RON (318.750 euro).

Sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ., deoarece organele administrative trebuie să asigure respectarea Constituţiei şi legea în vigoare. Adoptarea anumitor acte individuale, precum şi refuzul nejustificat al adoptării lor, dacă s-a cauzat o pagubă, trebuie să antreneze răspunderea delictuală.

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau interes legitim de către o autoritate publică are dreptul la despăgubiri. La dosar s-au depus acte din care rezultă reaua-credinţă şi abuzurile pârâtelor, fapta ilicită constând în încălcarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti.

Punerea în posesie nelegală şi eliberarea unor titluri de proprietate nelegal altor persoane, precum şi refuzul nejustificat al punerii in posesie, este un exces de putere, care a cauzat reclamanţilor un prejudiciu.

Faptul că A. a primit daune morale prin decizia nr. 740/2016 nu influenţează cu nimic acordarea despăgubirilor în prezenta cauză.

Dosarul a fost judecat superficial, fără a pătrunde în obiect şi instanţa s-a prefăcut că nu vede esenţa.

Judecătorul, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., avea îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele să prevină orice greşeală, să ceară explicaţii în scris, să pună în dezbatere orice împrejurare de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate, să dispună administrarea de probe prevăzute de lege. Instanţa s-a mulţumit că nu există posibilitatea despăgubirii, deşi a văzut că există persoane vinovate de încălcarea legii şi că atitudinea corectă ar fi condus la evitarea zbuciumului recurentului timp de 27 de ani. Instanţele nu au făcut o cercetare a fondului şi nu au făcut niciun demers pentru a vedea dacă pârâţii se fac vinovaţi.

Recurenta B. a invocat motivul de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În mod greşit se reţine că apelantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, în condiţiile în care nici la acest moment cererea ei de reconstituire nu a fost soluţionată în mod integral, fiind eliberat titlul de proprietate doar pentru suprafaţa de 1,49 ha teren, dintr-un total de 2 ha.

Consideră că reconstituirea nu s-a făcut potrivit dispoziţiilor legale, iar apelantei i se cuvine suma de bani stabilită prin raportul de expertiză.

Instanţele de judecată trebuiau să reţină la soluţionarea cauzei şi sentinţa civilă nr. 5389/11.04.2014 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2011, prin care se reţine cu autoritate de lucru judecat că "având în vedere că prin hotărârea de validare a dreptului de proprietate reconstituirea a fost dispusă în anul 2000 şi până la acest moment reclamanţii nu şi-au întregit dreptul lor de proprietate, instanţa constată că dreptul reclamanţilor poate suferi o pagubă prin aşteptarea împlinirii termenului de valorificare, termen ce depinde tot de activitatea pârâtelor".

Din probele administrate în cauză rezultă că, la acest moment, din vina pârâtelor, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2 ha teren cuvenită lui B. şi fratelui său, A. nu s-a făcut integral, iar pârâtele trebuie să fie obligate la plata sumelor rezultate din expertiză.

Prin hotărârea pronunţată la fond, instanţa reţine că apelanta-reclamantă ar putea valorifica dreptul său de compensare conform art. 32 din H.G. nr. 892/2005, doar după stabilirea amplasamentului, prin punerea efectivă în posesie. Dar, instanţa trebuia să aibă în vedere că aceasta nu poate fi pusă în posesie pe vechiul amplasament, deoarece pârâtele nu mai au terenuri de aceeaşi valoare, astfel că se justifică despăgubirea acesteia cu suma rezultată din expertiză. La acest moment, reclamanta nu a fost pusă în posesie cu diferenţa de teren cuvenită, de unde rezultă că cererea acesteia de reconstituire nu a fost soluţionată integral.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Cererile de recurs au fost comunicate intimaţilor, care nu au formulat întâmpinare. Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu s-a constatat că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele de formă şi că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză, stabilind termen pentru soluţionare pe fond, în şedinţă publică, la 5 decembrie 2019.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia civilă recurată, în limita criticilor care se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2 ha teren la S.C.A. Bucium S.A., ca urmare a Hotărârii nr. 176/24.10.2000 a Comisiei judeţene de fond funciar Iaşi, prin care a fost validată propunerea Comisiei locale de fond funciar Iaşi şi s-a dispus înscrierea reclamanţilor în anexa 19 cu suprafaţa de teren menţionată.

Prin decizia civilă nr. 1214/6.06.2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în dosarul x/2007, au fost obligaţi pârâţii Comisia judeţeană de fond funciar Iaşi şi Prefectul Judeţului Iaşi să întocmească titlu de proprietate pentru suprafaţa de 2 ha teren pe raza Municipiului Iaşi (acţiunea fiind formulată doar de reclamanta B.). Instanţa a reţinut că titlul de proprietate nu poate fi eliberat pe vechiul amplasament, deoarece există alte titluri emise în favoarea unor terţe persoane, care produc efecte juridice.

La 17 mai 2016 a fost emis în beneficiul reclamanţilor titlul de proprietate x, pe un amplasament stabilit potrivit procesului-verbal de punere în posesie nr. x/27.10.2015, act semnat de ambii reclamanţi, pentru suprafaţa de 1,49 ha teren.

În prezenta cauză, reclamanţii au invocat dreptul la despăgubire, pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru diferenţa de valoare dintre terenul la care erau îndreptăţiţi pe vechiul amplasament şi terenul atribuit prin titlul de proprietate.

Curtea de apel a reţinut că, la data la care s-a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv, 15 septembrie 1995, Legea nr. 18/1991 nu prevedea obligativitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament. De altfel, vechiul amplasament solicitat de reclamanţi era deja ocupat la data formulării cererii de reconstituire, fiind emise titluri de proprietate, a căror eventuală anulare nu s-a dovedit.

Analizând prevederile art. 24 din Legea nr. 18/1991 şi art. 9 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 890/2005, invocate de reclamantul A. ca fiind încălcate de pârâţi, dispoziţii în temeiul cărora a pretins că i se cuvine despăgubirea pentru diferenţa de valoare între terenul pe vechiul amplasament şi cel efectiv restituit, Curtea de apel a reţinut că aceste dispoziţii legale se referă la situaţia în care reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu mai este posibilă, deoarece terenul a fost atribuit de către fostele cooperative agricole în vederea construirii de locuinţe. Or, în cazul de faţă, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu a fost posibilă, nu pentru că terenul a fost atribuit de fostul C.A.P. în vederea construirii de locuinţe, ci pentru că au fost emise alte titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

S-a mai reţinut că art. 10 din H.G. nr. 890/2005, invocat, de asemenea, de reclamant, a fost aplicat întocmai de către pârâte, reclamanţii primind în baza acestei dispoziţii legale teren pe un alt amplasament, situat în aceeaşi localitate ca şi terenul ce a reprezentat vechiul amplasament.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 32 alin. (3) din H.G. nr. 890/2005, Curtea a reţinut că legiuitorul nu a avut în vedere acordarea de despăgubiri băneşti în cazul în care terenul în privinţa căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate este de altă categorie decât terenul predat la stat, ci textul se referă la acordarea de teren în compensare.

Curtea a mai reţinut că reclamanţilor nu le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pe vechiul amplasament prin decizia civilă nr. 1214/6.06.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi. Prin această hotărâre, pârâţii au fost obligaţi să întocmească titlu de proprietate pentru suprafaţa de 2 ha teren pe raza Municipiului Iaşi şi nu pe vechiul amplasament, în privinţa căruia erau deja emise titluri de proprietate.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor reprezentând diferenţa de valoare dintre terenul ce a aparţinut autorilor lor şi terenul pentru care le-a fost emis titlu de proprietate, în baza răspunderii civile delictuale, Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, nefiind făcută dovada faptei ilicite.

Din analiza criticilor formulate de reclamantul A., Înalta Curte reţine că majoritatea susţinerilor acestui recurent vizează împrejurări de fapt şi modul în care instanţa de apel a evaluat probele administrate, aceste critici neputând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc regula restituirii în natură, pe vechile amplasamente, critică ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că pârâţii nu se fac vinovaţi de săvârşirea unei fapte ilicite, deoarece hotărârea judecătorească prin care au fost obligaţi la emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie nu a stabilit obligaţia de restituire a terenului pe vechiul amplasament, în contextul în care pe terenul respectiv s-au emis alte titluri de proprietate, în favoarea unor terţe persoane, neanulate.

În prezenta cauză, instanţa nu este învestită cu verificarea legalităţii titlurilor de proprietate emise în favoarea altor persoane, astfel încât, în contextul probator care a stat la baza stabilirii situaţiei de fapt de către instanţele de fond şi de apel şi care nu poate fi cenzurată în recurs, nu se poate reţine, în sarcina pârâtelor, ca faptă ilicită, refuzul nejustificat al punerii în posesie a reclamanţilor pe vechiul amplasament.

Prejudiciul invocat de reclamanţi, constând în diferenţa de valoare dintre terenul situat pe vechiul amplasament şi terenul ce le-a fost restituit prin titlul de proprietate, nu poate fi valorificat în cadrul litigiului întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care nu s-a putut reţine în sarcina pârâţilor săvârşirea unei fapte ilicite, nefiind astfel îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ.

Critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, deoarece recurentul nu arată care dintre obligaţiile enumerate în textul legal au fost încălcate de instanţa de apel.

Susţinerea recurentei reclamante B., referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţia europeana a drepturilor omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, invocată şi în motivele de apel, nu a fost examinată pe fond de Curtea de apel, întrucât apelanta nu au detaliat în ce constau aceste încălcări.

Raportat la aceeaşi critică formulată în apel de apelantul reclamant A., instanţa de apel a reţinut că despăgubirile solicitate nu constituie un "bun", în sensul Convenţiei, deoarece legislaţia naţionala nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care nu există echivalenţă valorică între terenul preluat de stat şi terenul în privinţa căruia s-a emis titlul de proprietate.

În recursul declarat, recurenta B. reia susţinerea privind încălcarea prevederilor Convenţiei, anterior indicate, fără a se raporta la motivele pe care instanţa de apel le-a reţinut pentru respingerea acestui motiv de apel. Ignorând raţionamentul instanţei de apel, recurenta readuce în faţa instanţei de recurs aceeaşi critică, raportându-se exclusiv la elementele de fapt ale speţei, astfel că instanţa de recurs, la rândul său, nu poate examina această critică, neputând-o încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute limitativ de lege.

Împrejurarea că titlul de proprietate a fost emis pentru o suprafaţă de teren cu întindere mai mică decât suprafaţa de 2 ha, la care erau îndreptăţiţi reclamanţii, nu a format obiect de analiză în prezenta cauză, instanţa de fond fiind învestită exclusiv cu acţiunea în despăgubiri pentru diferenţa de valoare, sub aspect calitativ, dintre terenul situat pe vechiul amplasament şi cel efectiv atribuit.

Este nefondată critica aceleiaşi recurente, privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5389 din 11 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Iaşi. Această hotărâre judecătorească a avut în vedere situaţia anterioară eliberării titlului de proprietate, obiectul judecăţii fiind obligarea Comisiei municipale Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor să întocmească documentaţia necesară eliberării titlului de proprietate şi să-i pună în posesie pe reclamanţi cu teren echivalent pentru suprafaţa de 2 ha, validată prin Hotărârea nr. 176/2000 a Comisiei Judeţene Iaşi, aşadar, un obiect şi o cauză juridică diferite de cele din prezentul litigiu.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 228 din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2019.