Passive procedural standing of the State versus the Ministry of Finance in statutory compensation for evicted buyers under Law No. 10/2001

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 14 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata contravalorii de piaţă a imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x, compus din două camere, dependinţe şi mansardă, cu o suprafaţă utilă de 44,68 mp, cota parte indiviză din părţile de folosinţă comună, terenul aferent construcţiei, de 16,29 mp şi garajul în suprafaţă de 24,40 mp.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1337 - 1351 C. civ.

II. Judecata în fond

Prin întâmpinarea depusă la 24 mai 2017, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că acesta a început să curgă de la 16 noiembrie 2012, dată la care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 ianuarie 1997, încheiat de reclamanţi cu vânzătorul Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Departamentul Patrimoniului Imobiliar - Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar.

În şedinţa publică din 7 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

III. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin Sentinţa nr. 976 din 5 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care a soluţionat-o cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

IV. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin Decizia nr. 447 din 2 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 976 din 5 iulie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti.

V. Recursul

Împotriva Deciziei nr. 447 din 2 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, la 21 iunie 2018.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B., reţinând că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză, fără a avea în vedere că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

De asemenea, a arătat că, în cauzele întemeiate pe prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă aparţine Ministerului Finanţelor Publice, iar nu Statului Român. Obligaţia de plată a preţului prevăzut de normele legale mai sus menţionate a fost stabilită în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.

Argumentul adus în sprijinul acestei critici constă în faptul că prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, depozitarul acestei sume, nu justifică obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la achitarea valorii de circulaţie a imobilului, întrucât aceste două instituţii nu sunt una şi aceeaşi şi nu pot fi confundate.

Recurentul a menţionat că, în cauză, Ministerul Finanţelor Publice asigură reprezentarea Statului Român, situaţie în care nu poate fi obligat în nume propriu la plata sumei solicitate şi nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligaţiile personale ale reprezentantului, astfel că hotărârea pronunţată în apel este nelegală.

În cazul în care Statul Român va fi obligat la plata preţului solicitat de reclamanţi, recurentul a susţinut că vor fi încălcate normele referitoare la repartiţia bugetară, întrucât contul din care se fac plăţile pentru stat nu este acelaşi cu cel constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, a arătat că nu există identitate între titularul raportului juridic de dezdăunare - obligaţie corelativă dreptului reclamanţilor de a obţine despăgubiri - şi persoana care a stat în judecată în calitate de pârât - Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

VI. Procedura de filtru

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi suplimentul la acesta, întocmite în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., au fost analizate în completul filtru şi au fost comunicate părţilor.

Prin Încheierea din camera de consiliu din 5 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

VII. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat întâmpinare. Însă, prin concluziile scrise depuse la 22 martie 2019, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

VIII. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii prin cererea de recurs, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele argumente:

Prin motivele de recurs formulate, recurentul a susţinut, în esenţă, că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligaţia de restituire a preţului de piaţă al imobilului dobândit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, iar nu în cea a Statului Român, întrucât între aceste două instituţii nu există identitate şi nu se poate crea confuzie.

Înalta Curte reţine că prin Sentinţa nr. 399 din 25 aprilie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2004, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 7072 din 16 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2004, s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 9 ianuarie 1997 şi nr. y din 19 decembrie 1995, încheiate cu vânzătorul Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Departamentul Patrimoniului Imobiliar - Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar, în baza Legii nr. 112/1995, prin care reclamanţii A. şi B. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x, sector 1 (mansardă şi garaj).

Motivul pentru care s-a dispus desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menţionate a fost, astfel cum s-a reţinut prin hotărârile menţionate, faptul că, la data achiziţionării imobilului de către reclamanţi era formulată cerere de restituire în natură de unul dintre moştenitorii fostului proprietar, în baza Legii nr. 112/1995, pentru mansardă şi demisol, cerere care nu fusese soluţionată, iar cu minime diligenţe, cumpărătorii ar fi putut afla despre existenţa acesteia. Astfel, s-a apreciat că această împrejurare de fapt exclude buna-credinţă a cumpărătorilor, contractul fiind sancţionat cu nulitatea absolută.

Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită răspunderea specială a statului pentru evicţiune, faţă de cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

De asemenea, prin Legea nr. 112/1995, instituţiile care aveau calitate de locatori în contractele de închiriere au fost abilitate să încheie cu chiriaşii imobilelor contracte de vânzare-cumpărare. Preţul încasat din aceste contracte a fost virat într-un cont extrabugetar aflat la dispoziţia Ministerului Economiei şi Finanţelor, care, urmare adoptării O.U.G. nr. 221/2008, a fost preluat de Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de unităţile administrativ-teritoriale, prin societăţi comerciale sau unităţi specializate în vânzarea de locuinţe, iar preţul încasat a fost pus la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.

Faţă de aceste considerente se poate concluziona că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titularul dreptului de proprietate a fost Statul Român, iar persoanele juridice care au contractat cu achizitorii imobilelor au avut calitatea de reprezentanţi ai acestuia.

În mod corespunzător, se poate conchide că restituirea sumelor încasate cu titlu de preţ, în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, a fost stabilită, prin Legea nr. 10/2001, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.

Deşi recurentul susţine că există o distincţie clară între cele două entităţi - Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice - în cauzele care au ca obiect restituirea preţului de piaţă a imobilelor aferente contractelor de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, această distincţie are caracter formal şi nu este de natură să producă efecte juridice în plan procesual.

Faptul că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilului se face de Ministerul Finanţelor Publice dintr-un fond extrabugetar, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu poate conduce la concluzia că în sarcina acestui minister a fost instituită o răspundere proprie pentru evicţiunea cauzată prin desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare şi, implicit, obligaţia de a achita sumele respective.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel o astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor ce ţin de activitatea proprie a ministerului, iar în plan procesual ar presupune verificarea legitimităţii procesuale a acestei instituţii în nume propriu.

De fapt, prin prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost reglementată modalitatea de executare a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, instituţie prin intermediul căreia se efectuează plăţile, în numele şi pe seama Statului Român.

În acest caz poate fi pusă în discuţie numai problema reprezentării legale a statului de către Ministerul Finanţelor Publice, în sensul prevăzut de art. 223 alin. (1) C. civ., conform căruia "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens."

Având în vedere că prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată răspunderea statului pentru imobilele preluate în mod abuziv şi care au fost înstrăinate dobânditorilor evinşi, este evident că Statul Român este titularul de drepturi şi obligaţii, iar Ministerul Finanţelor acţionează în calitate de reprezentant al său, în baza actului normativ menţionat, în vederea achitării sumelor prevăzute la art. 50 alin. (2) şi (21) şi art. 501.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, distincţia pe care o face recurentul între Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice nu justifică o lipsă a cadrului procesual pasiv, astfel cum acesta a susţinut prin motivele de recurs invocate.

În acest context, Înalta Curte reţine că Statul Român are legitimare procesuală pasivă în cauză, de vreme ce această calitate i-a fost conferită prin Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, există identitate între titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare şi persoana care a fost chemată în judecată, în calitate de pârât, anume Statul Român.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că, în situaţia în care Statul Român va fi obligat la plata preţului solicitat de reclamanţi vor fi încălcate normele referitoare la repartiţia bugetară, întrucât contul din care se fac plăţile pentru stat nu este acelaşi cu cel constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel cum s-a arătat, prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, la dispoziţia Ministerului Finanţelor s-a constituit fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestei legi, fond care urma a fi alimentat, printre altele, din sumele obţinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea acestora.

Corelativ, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În acest context, este de reţinut că, prin art. 35 alin. (1) din Capitolul III al Normei metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, legiuitorul a stabilit că fondul extrabugetar prevăzut de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se constituie, lit. a), din "sumele obţinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor, inclusiv penalităţile virate pentru nevărsarea în termen a sumelor obţinute din vânzarea apartamentelor şi, lit. b), din sumele obţinute din lansarea unor împrumuturi de stat cu această destinaţie, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 91/1993 privind datoria publică.

De vreme ce legiuitorul a prevăzut dispoziţii clare cu privire la modalitatea de constituire a fondului din care urmează să se facă plăţile către cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, nu se poate reţine că obligarea Statului Român la achitarea acestora poate conduce la încălcarea normelor referitoare la repartiţia bugetară.

Concluzionând, pentru toate considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 447 din 2 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 447 din 2 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2019.

GGC - CL