Property restitution: exclusion of second-instance appeal under Law 10/2001 amendments leading to illegal court composition

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2007, reclamantele A. şi G. au chemat în judecată Academia Română şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, solicitând constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 1 (apartamentul nr. x împreună cu cota de teren de 58,12% aferentă acestui apartament, de 140,04 mp din totalul de 242,49 mp şi suprafaţa de teren de 458,21 mp (curte şi grădină); constatarea calităţii sale de unice şi reale proprietare ale imobilului mai sus menţionat; obligarea celor două pârâte să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie atât apartamentul cât şi terenul aferent, urmând a restitui totodată "toate obiectele şi mobilierul montate în el sau aparţinând celor montate în el".

La data de 7 mai 2008, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că, prin H.G. nr. 1283/22 noiembrie 1996, s-a hotărât transmiterea imobilului, cu bunurile şi terenul aferent, proprietatea publică a statului, situat în Bucureşti, str. x, din administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" în administrarea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului de sub egida Academiei Române, respectiv: subsol, parter şi etajul 1 (art. 1).

La data de 18 iunie 2008, reclamantele au precizat acţiunea, solicitând tot mobilierul montat în zidurile ce compun apartamentul revendicat (dulapuri, biblioteci, rafturi şi tot ce deservea imobilul la data preluării); o garnitură mobilă sufragerie englezească, compusă din: servantă, masă cu scaune (de 6, respectiv 12 persoane), oglinzi cu ramă sculptată montate în pereţi; mobilă birou compusă din: bibliotecă, birou.

La termenul din 5 mai 2010, reclamantele au precizat temeiul de drept al acţiunii introductive de instanţă, şi anume: dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 1/30 ianuarie 2009, respectiv art. 1, 2, 7, 10, 21, 22 şi următ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998; art. 480, art. 481 C. civ. Deciziile RIL nr. 20/2007 şi nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă; art. 44 din Constituţia României; art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 1 martie 2011, reclamantele au formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, solicitând introducerea în cauză a numitei B. şi obligarea acesteia să lase în deplină posesie şi proprietate spaţiile aferente apartamentului 1 (Bucureşti, str. x), respectiv: subsol (conform anexei nr. 6 contract vânzare cumpărare nr. x/1948), camera 2, boxa improvizată în spaţiul comun; la parter (conform anexei nr. 7); garaj, plus anexa aferentă; camera 7; la mansardă (bucătărie, duş, WC, terasă); părţile comune pod, spălătorie, călcătorie, căi de acces, etc; teren în suprafaţă de 458,21 mp.

Prin Încheierea din 5 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a dispus conexarea dosarului nr. x/2011 la prezentul dosar, nr. x/2007

Prin acţiunea înregistrată în dosarul conexat, reclamantele A. şi G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, S.C. C. S.A. şi B., constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 1 (apartament et. 1, împreună cu cota de teren de 58,12% aferentă acestui apartament, adică 140,94 mp din totalul de 242,49 mp şi suprafaţa de teren de 458,21 mp (curte şi grădină); constatarea calităţii sale de unice şi reale proprietare ale imobilului mai sus menţionat; obligarea celor tuturor pârâţilor a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie atât apartamentul cât şi terenul aferent; obligarea în solidar a tuturor pârâţilor, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 481 - 480 din C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 541 din 7 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea principală, a obligat pârâtul Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului să emită decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură a apartamentului nr. x de la etajul I al imobilului situat în Bucureşti, str. x compus din hol, birou, sufragerie, două dormitoare, oficiu, baie, bucătărie şi terasă împreună cu cota de teren aferentă construcţiei, de 58,12%, precum şi cu terenul în suprafaţă de 458,21 mp ce formează curtea şi grădina imobilului, pe numele reclamantelor; de asemenea, a obligat pârâtul I.N.S.T. să emită decizie sau dispoziţie de restituire în natură pentru pivniţa de legume, pivniţa de vinuri, cămara, rezerva şi încăperea cazanului de abur aflate la subsol, precum şi spaţiile aflate la parterul imobilului pe numele reclamantelor; a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. x din imobilul situat în Bucureşti, str. x, sect. 1; a constatat calitatea reclamantelor de proprietare ale apartamentului nr. din str. x sector 1 Bucureşti;a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantele A. şi G. în contradictoriu cu pârâta B.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Academiei Române; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunurilor mobile; a obligat pârâţii Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi Academia Română la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON către reclamante.

Prin Decizia nr. 659 R/4 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia lipsei de interes în promovarea recursurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Academia Română. S-au admis recursurile formulate de reclamantele G., A., pârâţii Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 541 din 7 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata intervenientă B.. S-a casat sentinţa recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

În rejudecare, la termenul de judecată din data de 19 mai 2016, s-a dispus disjungerea acţiunii având ca obiect revendicare imobiliară în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi D., în calitate de moştenitor al pârâtei defuncte B..

La ultimul termen de judecată, reclamantele au precizat că solicită restituirea în natură, în baza Legii 10/2001 şi a părţii de la mansardă în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 1545 din 24 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în raport de cele reţinute anterior şi stabilite de Curtea de Apel în privinţa cadrului procesual şi a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care a fost obligat să emită în favoarea reclamantelor dispoziţie de restituire în natură.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantele, iar pârâtul Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului a formulat şi apel şi recurs, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin Încheierea din 20 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a calificat calea de atac ca fiind apel.

Prin Decizia civilă nr. 1211 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârât, s-a admis apelul declarat de reclamante şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligat pârâtul INST să restituie în natură imobilul situat în str. x.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, atât prin reprezentant legal, dl. E., cât şi prin avocat F..

După comunicarea cererilor de recurs către intimaţi, reclamantele A. şi G. au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat nulitatea recursului declarat de către dl. E., având în vedere că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. sunt invocate formal, fără a fi dezvoltate critici subsumabile acestor dispoziţii, precum şi tardivitatea declarării recursului de către apărătorul pârâtului.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului declarat în cauză de către pârât, prin avocat F., Înalta Curte urmează a o respinge, având în vedere că decizia atacată a fost comunicată la data de 29 noiembrie 2018, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosar apel, iar cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 17 decembrie 2018, astfel cum rezultă din ştampila instanţei de apel, aflată la dosar recurs, fiind respectat astfel termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. (termenul se împlinea pe data de 15 decembrie 2018, într-o zi de sâmbătă, iar recursul a fost declarat în data de 17 decembrie 2018, prima zi lucrătoare, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ.).

Cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de către reprezentantul legal, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită, având în vedere că în cauză s-a declarat recurs de către pârâtul Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, atât prin reprezentant legal, cât şi prin reprezentant convenţional, avocat F., care, în cadrul memoriului de recurs a invocat motivul de ordine publică constând în nelegala compunere a curţii de apel, ce urmează a fi analizat prioritar.

Analizând cu prioritate, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea atacată şi, în consecinţă, soluţionarea căii de atac corespunzătoare de către curtea de apel, Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs declarat de către pârât, prin avocat F., s-a susţinut incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia "instanţele nu au fost alcătuite potrivit legii", motivat de împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 în prezenta cauză nu fusese pronunţată vreo hotărâre, astfel că devenea aplicabilă norma tranzitorie din art. XXVI, iar calea de atac împotriva sentinţelor pronunţate de tribunale trebuia să fie recursul.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta cauză este observarea normei de drept procesual civil aplicabilă, în raport de modificările operate în materia Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 202/2010 şi de norma tranzitorie conţinută de acest din urmă act normativ.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă, a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare, hotărârile de primă instanţă rămânând supuse astfel doar recursului.

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conţine norme tranzitorii, dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă fără echivoc că în materia Legii nr. 10/2001, republicată, numai hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2010), rămân supuse ambelor căi de atac (apel şi recurs), hotărârile pronunţate ulterior apariţiei noii reglementări, fiind sustrase exerciţiului apelului.

Intenţia legiuitorului, dedusă din conţinutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privinţa hotărârilor de primă instanţă pronunţate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speţă, cu referire atât la sentinţa fondului din primul ciclu procesual - Sentinţa civilă nr. 541 din 7 ianuarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, atacată cu recurs, cât şi cea pronunţată în rejudecare - Sentinţa civilă nr. 1545 din 24 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În acest mod, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispoziţiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. (2), situaţie căreia i s-ar fi subsumat cea din speţă, alegând ca moment de referinţă cel al pronunţării hotărârii de primă instanţă după modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului şi de o cenzură a acesteia în recurs.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanţă putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competenţa instanţei imediat superioare tribunalului, iar reţinerile curţii de apel, în sensul că, raportat la data introducerii acţiunii (anul 2007), calea de atac căreia îi este supusă sentinţa este apelul, sunt nefondate.

Faţă de cele anterior reţinute, se constată că instanţa de control judiciar a calificat greşit calea de atac ce putea fi exercitată împotriva Sentinţei civile nr. 1545 din 24 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce priveşte regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât şi sub aspectul normelor tranzitorii.

Ca o consecinţă a greşitei calificări a căii de atac ca fiind apel, instanţa nu a fost alcătuită într-o compunere legală, hotărârea atacată fiind pronunţată de un complet format din doi judecători, în loc de trei, fiind, astfel, nesocotite dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte, faţă de motivul de recurs care a fost găsit întemeiat, respectiv acela că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, reţine că nu se impune analiza celorlalte motivelor de recurs formulate de către recurent.

Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, formal, va casa decizia şi va trimite cauza curţii de apel pentru judecarea pricinii în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului, invocate de către intimatele-reclamante G. şi A..

Admite recursul declarat de pârâtul Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului împotriva Deciziei nr. 1211 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti, spre rejudecare, ca instanţă de recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2019.

GGC - CL