Jurisdiction clause in international commercial dispute: priority of EU Regulation 1215/2012 over national procedural law

Litigiu cu element de extraneitate. Clauză atributivă de competență. Invocarea excepției necompetenței generale a instanțelor române. Încălcarea priorității dreptului Uniunii Europene

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procesul civil internațional

Index alfabetic: acțiune în pretenții

element de extraneitate

clauză atributivă de competență

excepția necompetenței generale a instanțelor române

prioritatea dreptului european

Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. art. 4, art. 5, art. 13, art. 25, art. 66

C. proc. civ., art. 4, art. 130 alin. (1), art. 551 alin. (1), art. 1065, art. 1068

Articolul 4 C.proc.civ. prevede aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, iar art. 1065 C.proc.civ. stabileşte că dispoziţiile Cărţii a VII-a privind procesul civil internaţional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Astfel, în cazul unui litigiu în materie comercială cu element de extraneitate, în condițiile existenței unei clauze atributive de competență prin care s-a convenit ca raportul juridic dintre părți să fie guvernat de legea italiană, competenţa generală a instanţelor judecătoreşti române trebuie stabilită prin raportare la dispoziţiile Regulamentului nr. 1215/2012, iar nu prin aplicarea legislaţiei naţionale.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1660 din 8 octombrie 2019

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 29 februarie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamanta A. SPA a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L.:

1. la plata sumei de 126.568,20 Euro, reprezentând contravaloarea facturilor nr. 700/14.04.2014, 707/15.04.2014, 797/02.05.2014, 812/07.05.2014, 1521/12.09.2014 şi 1688/26.09.2014;

2. la plata dobânzii legale în cuantum de 50.773,35 lei, pentru perioada cuprinsă între 27 mai 2014 şi 26 februarie 2016 şi a dobânzii legale aferente perioadei cuprinse între 26 februarie 2016 şi până la achitarea integrală a debitului;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1166, art. 1178, art. 1270, art. 1350 alin. 1, art. 1348, art. 1345, art. 1347 alin. 2, art. 1489 alin. 1 C. civ., art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011 şi Directiva nr. 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011.

Prin încheierea din 24 iunie 2016, prima instanţă a admis excepţia de netimbrare a capătului de cerere întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză şi a stabilit că legea aplicabilă raportului juridic litigios este legea italiană.

Prin Sentinţa civilă nr. 961 din 22 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SPA, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 126.568,20 Euro, cu titlu de preţ şi a dobânzii legale de 6% pe an, aferentă sumei de 126.568,20 Euro, începând cu 27 mai 2014 şi până la plata efectivă a debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.328 lei şi de 1.250 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva sentinţei civile nr. 961 din 22 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a declarat apel pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca introdusă la o instanţă necompetentă general, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 1711/2017 din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 961 din 22 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă; a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate de pârâtă

La 27 decembrie 2017, pârâta a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1711/2017 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca introdusă la o instanţă necompetentă general, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţei de judecată, în temeiul clauzei stipulate în contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014, prin care s-a convenit că orice litigiu născut între părţi din executarea acestui contract este de competenţa exclusivă a Curţii de Justiţie de la Macerata.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că părţile din contractul anterior evocat sunt diferite de părţile din prezentul litigiu. În realitate, reclamanta figurează în contractul respectiv sub denumirea „C. A. Spa”, iar pârâta este identificată prin reprezentantul său legal D.

Acest din urmă aspect rezultă din aplicarea ştampilei societăţii pârâte, însoţită de semnătura reprezentantului legal, la finalul contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că toate facturile depuse la dosar, în susţinerea cererii de chemare în judecată, conţin clauza privind soluţionarea litigiilor de către Curtea de Justiţie de la Macerata.

Autoarea cererii de recurs a subliniat că, în cazul în care contractul încheiat în formă scrisă este înlăturat de către instanţa de judecată, facturile dobândesc caracterul şi valoarea juridică a unui contract încheiat în formă simplificată, câtă vreme conţin elementele obligatorii ale unui contract.

După evocarea dispoziţiilor art. 1169, art. 1164, art. 1270, art. 1350 şi art. 1548 C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că înregistrarea în evidenţa contabilă şi plata facturilor reprezintă o recunoaştere explicită a valabilităţii convenţiei părţilor.

Mai mult decât atât, invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de către recurenta-pârâtă denotă existenţa unui contract încheiat între părţile aflate în litigiu.

După evocarea dispoziţiilor art. 1067 şi art. 1068 alin. 1 C. proc. civ., s-a arătat că instanţele române nu sunt competente general în a soluţiona prezenta cauză.

Atât contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014, cât şi facturile fiscale emise de intimata-reclamantă cuprind o clauză prin care s-a convenit ca raportul juridic dintre părţi să fie guvernat de legea italiană, iar instanţa competentă să soluţioneze litigiile dintre părţi să fie cea din Macerata.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că respectiva clauză, invocată în susţinerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, nu respectă dispoziţiile art. 1068 alin. 1 C. proc. civ., care au în vedere tocmai ipoteza în care părţile convin asupra instanţei competente.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că acţiunea introductivă trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit din analiza probatoriului existenţa contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014.

În acest sens, s-a arătat că existenţa contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014 rezultă din corespondenţa purtată între părţi, aceasta fiind prezentată în cuprinsul cererii de recurs.

Susţinând că intimata-reclamantă nu şi-a executat obligaţiile contractuale, recurenta-pârâtă a subliniat că a invocat excepţia de neexecutare a contractului, în temeiul art. 1556 C. civ., excepţie asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat.

De asemenea, titulara cererii de recurs a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea excepţiei de neexecutare a contractului.

Recurenta-pârâtă a criticat şi soluţia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 Euro, susţinând că intimata-reclamantă a depus la dosar doar factura nr. 20/05.07.2017, nu şi dovada achitării acestei facturi.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că s-a încălcat principiul contradictorialităţii întrucât, nefiindu-i comunicată factura nr. 20/05.07.2017, depusă la termenul de judecată din 27 octombrie 2017, nu a avut posibilitatea de a-şi exprima poziţia procesuală cu privire la acest înscris.

Mai mult decât atât, a mai susţinut că se impunea reducerea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 Euro, având în vedere numărul de termene de judecată din etapa procesuală a apelului şi volumul de muncă depus de apărătorul părţii adverse.

2. Motivul de casare de ordine publică invocat din oficiu

La termenul din 08 octombrie 2019, Înalta Curte a ridicat din oficiu, în temeiul art. 489 alin. 3 C.proc.civ., motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., constând în încălcarea normelor de procedură sancţionate cu nulitatea, referitoare la aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene în soluţionarea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române.

3. Analiza motivelor de casare

Examinând cu prioritate motivul de casare de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte a reţinut următoarele:

În cauză, suntem în prezenţa unui litigiu în materie comercială cu element de extraneitate, reclamanta având sediul în Italia. Întrucât pârâta are sediul pe teritoriul unui stat membru, în cauză sunt aplicabile „ratione materiae” prevederile Regulamentului nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului Uniunii Europene privind competența judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în conformitate cu considerentul nr. 13 din preambul coroborat cu art. 4-5 din Regulamentul nr. 1215/2012. Acest act normativ european este aplicabil şi „ratione temporis”, în conformitate cu art. 66 din Regulament, având în vedere data introducerii acţiunii - 26.02.2016.

În consecinţă, competenţa generală a instanţelor judecătoreşti române trebuie stabilită prin raportare la dispoziţiile Regulamentului nr. 1215/2012, iar nu prin aplicarea legislaţiei naţionale.

În acest sens, art. 4 C.proc.civ. prevede aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, iar art. 1065 C.proc.civ. stabileşte că dispoziţiile Cărţii a VII-a privind procesul civil internaţional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Instanţa de apel a analizat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române, ce constituia primul motiv de apel, cu încălcarea principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene prevăzut de art. 4 C.proc.civ., fără a se raporta la prevederile art. 25 din Regulamentul nr. 1215/2012, referitoare la convenţia atributivă de competenţă.

Astfel, instanţa de apel a analizat în mod nelegal susţinerile apelantei privind existenţa unei clauze atributive de competenţă fie în contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014, fie în facturile fiscale emise de intimata-reclamantă, numai prin raportare la prevederile legii interne (art. 551 alin.1 şi art. 1068 alin.1 C.proc.civ.), inaplicabile în cauză.

În fine, Înalta Curte constată că, potrivit art. 130 alin. 1 C.proc.civ., necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii.

Această excepţie a fost reiterată de pârâtă prin cererea de apel, iar instanţa de apel a respins acest motiv ca nefondat, fără a reţine vreun fine de neprimire. Ca urmare, sunt vădit eronate susţinerile orale ale apărătorului intimatei privind inadmisibilitatea motivului de recurs invocat din oficiu.

Pentru aceste considerente, găsind întemeiat motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. 2, art. 497 şi art. 499 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Având în vedere motivul de casare reţinut şi faptul că, în rejudecare, instanţa de apel va relua analiza excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române cu aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, devine inutilă analiza celorlalte motive de recurs.