Medical malpractice liability: quashed and remanded for failure to debate admissibility of extrajudicial forensic evidence

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Expertiză extrajudiciară. Principiul nemijlocirii

C.proc.civ. din 1865, art. 129, art. 201

C.civ. din 1864, art. 998

În cadrul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 998 și urm. din Codul civil din 1864, revine părților sarcina de a dovedi îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale și instanței obligația de a pronunța hotărârea în raport de limitele în care existența și întinderea acestor elemente au fost probate.

Potrivit dispozițiilor art. 129 și art. 201 Cod procedură civilă, numai dovezile administrate nemijlocit de instanță sunt probe judiciare.

Pornind de la premisa că expertizele medico-legale efectuate pe parcursul cercetării penale au natura unor probe extrajudiciare, pentru respectarea drepturilor procesuale ale părților, instanţa are obligația de a pune în discuția părților în ce măsură o astfel de probă poate servi la darea hotărârii. Întemeierea deciziei pe o probă extrajudiciară, în lipsa posibilității părților de a-și exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect, atrage nelegalitatea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Secţia I civilă, decizia nr.1399 din 19 septembrie 2019

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 22.02.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Spitalul X., și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților în solidar, la plata echivalentului în lei al sumelor de 28.544 euro reprezentând daune materiale şi 500.000 euro, daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 1031/22.06.2018, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B. și a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plăţii al sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale.

A respins restul pretenţiilor reclamantului, precum și cererea formulată în contradictoriu cu Spitalul X.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

În privinţa pârâtului B. a fost instrumentat un dosar penal, în care acesta a fost cercetat sub aspectul săvârşirii infracțiunilor de neglijenţă în serviciu şi vătămare corporală din culpă, dosarul fiind soluţionat prin clasare, pe motiv că faptele reţinute în sarcina pârâtului nu se circumscriu ilicitului penal. Soluţia de clasare a rămas definitivă, prin respingerea plângerilor formulate de ambele părţi.

Conform dispoziţiilor art. 28 alin. 1 Cod procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Fapta ilicită a pârâtului, stabilită în cursul procesului penal, constând în nediagnosticarea corectă şi completă a tipului de fractură de bazin suferită de reclamant, prin neefectuarea unor radiografii indicate în situaţii similare, prin alegerea unei tehnici de tratament care nu era indicată pentru tipul de fractură prezentat de pacient, respectiv prin aplicarea greşită a tratamentului ortopedic ales, se impune instanţei civile cu autoritate de lucru judecat şi conferă reclamantului dreptul de a primi despăgubiri de la pârât.

Instanţa a apreciat că pentru stabilirea despăgubirilor se impune luarea în considerare a gradului culpei, iar faţă de opiniile diferite exprimate în actele medico-legale aflate la dosar, a considerat că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută o culpă de cel mai înalt grad.

Totodată, pârâtului nu-i poate fi imputată întreaga responsabilitate a stării de handicap a petentului, câtă vreme nici în cazul operaţiei primare a fracturii nu exista certitudinea refacerii depline a reclamantului. În consecinţă, s-a apreciat că reclamantului i se cuvin doar parte din daunele morale solicitate.

În ce priveşte daunele materiale, tribunalul a considerat că suma cheltuită cu consultaţia şi tratamentul la Szeget, transportul pe ruta Timişaoara - Szeget, cu şedinţele de kinetoterapie, nu sunt consecinţa faptei pârâtului, în condiţiile în care toate forurile medicale au apreciat că reclamantul trebuia să facă oricum operaţia şi kinetoterapie post-operator.

Or, în condiţiile în care nu există certitudine că în situaţia în care s-ar fi urmat varianta alternativă de tratament reclamantul s-ar fi refăcut complet, pârâtul nu poate fi obligat la plata prestaţiei periodice constând în diferenţa dintre pensia de invaliditate şi solda pe care reclamantul o încasa lunar.

Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantului faţă de Spitalul X. este neîntemeiată deoarece între medic şi spital nu există un raport de subordonare în baza căruia spitalul să dea instrucțiuni, să direcţioneze şi să controleze activitatea medicală, astfel încât nu se poate reţine în cauză o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul A., cât și pârâtul B.

Prin decizia civilă nr. 312/23.03.2019, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I Civilă a admis apelul formulat de reclamant și a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat Spitalul X., în solidar cu pârâtul B., la plata daunelor morale determinate de prima instanţă, în cuantum de 15.000 euro. A menținut restul dispozițiilor din sentința pronunțată de tribunal, a respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe și a obligat Spitalul X. să plătească reclamantului suma de 3036 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Contrar susținerilor apelantului pârât, tribunalul a soluționat fondul cauzei, și nu este incident niciun motiv de nulitate care să conducă la o soluție de anulare a hotărârii primei instanțe.

Greșita decădere a pârâtului din dreptul de a propune probe nu este un motiv de anulare a hotărârii, față de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, ce permite readministrarea probatoriului sau administrarea de probe noi.

Astfel, a fost administrată proba cu interogatoriu, s-au atașat dosarele vizând procesul penal și, față de împrejurarea că obiectivele pentru expertiza medico-legală solicitate de apelantul pârât au fost formulate şi în cursul urmării penale, fiind analizate în completarea la raportul de expertiză întocmit de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” București, avizat de Comisia superioară medico-legală, în raport de dispoziţiile art. 28 din HG nr.774/2000, s-a apreciat că nu se impune efectuarea unui nou raport de expertiză de către Institutul de Medicină Legală Timişoara.

Instanța de apel a considerat, contrar susţinerilor apelantului pârât, că raportul de expertiză medico-legală întocmit în cursul urmăririi penale nu poate fi apreciat ca probă extrajudiciară, având în vedere că prezenta acţiune civilă are drept cauză tocmai faptele cercetate în cursul procesului penal.

În plus, specificul activităţii medico-legale limitează atribuţiile organelor judiciare în legătură cu modul de desfășurare a activității de expertizare, astfel cum rezultă și din dispoziţiile art. 28 din Regulamentul de aplicare al OG nr.1/2000.

Având în vedere soluţia de clasare dispusă de procuror, confirmată prin hotărârea judecătorească de respingere a plângerilor formulate împotriva acestei soluţii, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, cum greşit a apreciat prima instanță.

Cu toate acestea, a arătat curtea de apel, faţă de concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală întocmite de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București, avizate de Comisia superioară medico - legală, prima instanţă a reţinut în mod corect că pârâtului îi sunt imputabile o serie de fapte, precum diagnosticarea incompletă a fracturii reclamantului, investigaţii imagistice incomplete (deşi dotarea spitalului permitea investigaţii suplimentare), atât iniţial, cât și în primele zile după intervenţia chirurgicală. Aceste fapte au condus la adoptarea unei soluţii ortopedice inapte să restabilească starea de sănătate a reclamantului şi la indicarea cu întârziere a intervenţiei chirurgicale.

De altfel, ineficacitatea tratamentului aplicat a fost constatată chiar de pârât, care, la primul control efectuat după externare, a recomandat reclamantului intervenţia chirurgicală.

În ceea ce priveşte criticile formulate prin apelul declarat de reclamant, instanța de apel a reținut că prin faptele culpabile ale pârâtului, astfel cum au fost reţinute, i-a fost cauzat reclamantului un prejudiciu constând în prelungirea suferinţei fizice şi psihice şi în diminuarea șanselor de recuperare a stării de sănătate, prejudiciu ce se impune a fi recuperat.

Curtea de apel a considerat că, întrucât în antecedenţa cauzală a stării de handicap a reclamantului se regăseşte în primul rând accidentul de circulaţie, și având în vedere concluziile actelor medico-legale care au arătat că nu există certitudinea recuperării complete a reclamantului nici în ipoteza în care se intervenea chirurgical imediat după accident, că nu se poate stabili legătura de cauzalitate dintre paralizia membrului drept şi tratamentul ortopedic aplicat de pârât, suma de 15.000 euro acordată de prima instanţă este una echitabilă.

Instanța de apel a reținut că trebuie avută în vedere şi conduita reclamantului, care, la rândul său, a amânat intervenţia chirurgicală până în iunie 2009, deşi pârâtul a indicat acest tratament în aprilie 2009.

Curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe sub aspectul daunelor materiale, arătând în considerentele hotărârii că sumele pretinse pentru şedinţele de kinetoterapie și pentru consultaţiile şi operaţia din Ungaria nu pot fi acordate, în condiţiile în care, independent de conduita pârâtului, operaţia şi procedurile ulterioare de recuperare trebuiau efectuate.

Fără o concluzie clară, stabilită în cuprinsul actelor medico-legale, în sensul că afectarea capacităţii de muncă este consecinţa acţiunilor sau omisiunilor pârâtului, acesta din urmă nu poate fi obligat la plata prestaţiilor periodice constând în diferenţa dintre veniturile lunare încasate de reclamant înainte de ivirea invalidităţii și cele obținute după instalarea invalidității.

În plus, în ceea ce priveşte costurile unor operaţii şi proteze viitoare, prejudiciul nu este cert şi determinat, cerinţe imperativ necesare pentru a putea fi acoperit.

Curtea de apel a apreciat că este fondată critica vizând respingerea acţiunii faţă de Spitalul X.

Potrivit dispoziţiilor art. 644 alin. 2 din Legea nr. 95/2016 (forma în vigoare la data de 18.02.2009) unitățile sanitare, în calitate de furnizor de servicii medicale, răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile cauzate de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Prin urmare, natura raportului dintre unitatea sanitară şi personalul medical angajat naște răspunderea pentru fapta altuia, în condiţiile dreptului comun. Or, potrivit Codului civil, în cazul de faţă este atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1000 alin. 3 C.civ., răspundere fundamentată pe ideea de garanţie și menită să asigure persoanei păgubite posibilitatea reparării pagubei.

Împotriva deciziei nr. 312/23.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I Civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâții B. și Spitalul X.

Totodată, reclamantul A. a formulat recurs și împotriva încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 12.03.2019.

I. Recursul declarat de reclamantul A.

1. Prin recursul promovat împotriva încheierii de la termenul de judecată din data de 12.03.2019, reclamantul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 5 Cpc., raportate la dispoziţiile art. 261 alin. 1 pct. 2 şi 3 Cpc.:

În încheierea de la termenul de judecată din data de 12.03.2019, se consemnează următoarele: „La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă reclamantul apelant, asistat de av. C., şi pârâtul apelant B., asistat de av. D., lipsă fiind reprezentantul pârâtului intimat Spitalul X”.

Încheierea este nelegală deoarece apelant-reclamantul A. a fost prezent şi asistat de avocat D., în vreme ce apelantul B. a fost prezent şi asistat de avocat C.

Recurentul susține că nu este vorba despre o eroare materială cu privire la nume, ci despre nesocotirea înscrisurilor de la dosar (împuternicirile avocaţiale), aspect care nu poate fi remediat pe calea îndreptării erorii materiale. Verificarea părţilor, a calităţii de apărător, este o obligaţie a instanţei, iar această obligaţie a fost încălcată, fiind astfel pronunțată o încheiere nelegală.

2. În ceea ce priveşte decizia nr. 312/23.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I Civilă, recurentul formulează următoarele critici:

a. Conform dispoziţiilor art. 316 Cpc., raportate la art. 261 alin. 1 pct. 2 Cpc., hotărârea dată de instanţa de apel trebuia să conţină: numele, domiciliul sau reşedinţa pârtilor, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor.

Or, hotărârea recurată nu cuprinde domiciliul părţilor şi sediul intimatului-pârâtului Spitalul X., ceea ce, în opinia recurentului, atrage incidența art. 105 alin. 2 Cpc.

b. Opinia dr. E. nu este probă încuviinţată în cauză şi, cu toate acestea, la fila 3 a deciziei recurate se

arată următoarele: „Concluziile noii expertize medico-legale reproduc punctul de vedere exprimat de medicul F. de la Spitalul Y.”; „la efectuarea expertizei a participat şi expertul asistent din partea pârâtului dr. E. de la SML Hunedoara”; „noua expertiză a fost avizată de Comisia de avizare şi control în componenţa căreia au intrat parte din membrii Comisiei Superioare medico-legale care au dispus efectuarea noii expertize”.

În acest fel, susține recurentul, au fost încălcate prevederile art. 261 alin. 1 pct. 3 Cpc.

c. Un alt motiv de recurs este cel întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cpc.

Recurentul arată că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu poate fi determinată în acelaşi mod ca şi în cazul făptuitorului.

Or, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat Spitalul X., în solidar cu pârâtul B., la plata daunelor morale, astfel cum au fost determinate de prima instanţă. Însă, prima instanță, atunci când a apreciat cuantumul daunelor morale, a avut în vedere o serie de fapte imputabile pârâtului, care nu pot sta și la baza răspunderii comitentului. Răspunderea unităţii spitaliceşti, a comitentului are ca fundament garanţia obiectivă.

În plus, susține recurentul, instanţa de apel nu analizează prejudiciul moral din toate perspectivele arătate în cuprinsul motivelor de apel.

Seria de fapte culpabile reținute chiar de instanţa de apel exclude culpa din partea reclamantului, iar considerentele prin care curtea de apel arată că, în ceea ce priveşte costurile unor operaţii şi proteze viitoare, prejudiciul nu este cert şi determinat sunt contradictorii celor prin care, anterior, instanța de apel a reținut că reclamantului i s-a produs un prejudiciu.

Recurentul arată că instanța de apel nu a analizat prejudiciul estetic care i-a fost produs și nici efectele acestui prejudiciu estetic pe plan personal și social. Nemotivarea hotărârii sub aspectul criteriilor avute în vedere pentru stabilirea prejudiciului moral astfel cum ele au fost solicitate prin cererea de apel precizată şi cum sunt arătate în jurisprudenţa constantă depusă la dosar, duce la concluzia că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, mărginindu-se la a prelua argumentele primei instanţe.

d. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (304 pct. 9 Cpc.).

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează liberul acces la justiţie şi prin prisma predictibilităţii rezultate dintr-o practică unitară şi din principii de drept aplicabile la soluţionarea unor cauze similare.

Instanţa de apel, atunci când analizează prejudiciul, nu are în vedere niciun criteriu doctrinar sau jurisprudenţial, nu face referire la vreunul dintre acestea şi concluzionează eronat că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu material, aspect contrazis de probele administrate în cauză.

Nu i se poate reproşa reclamantului faptul că la câteva luni după data internării ar fi refuzat o pretinsă operaţie. În aceste câteva luni, oasele bazinului au crescut, iar reconstrucţia bazinului nu putea în efectuată în ţară, în baza contractului de colaborare dintre România şi Ungaria, pacienţii fiind îndrumaţi la Szeged, acolo unde reclamantul a şi fost operat.

În consecință, arată recurentul, urmare a tratamentului greşit aplicat, a devenit o persoană cu grad de handicap, iar prepusul și comitentul sunt ţinuţi în solidar să suporte daunele materiale dovedite şi certe.

II. Recursul declarat de pârâtul B.

a. În temeiul art. 304 pct. 7 Cpc., recurentul arată că, deşi tribunalul, reținând autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, nu a soluţionat fondul litigiului, adică nu a examinat starea de fapt, vinovăţia, urmarea produsă şi raportul de cauzalitate dintre acestea, instanţa de apel, prin considerentele hotărârii recurate, a apreciat că „prima instanţa a reţinut în mod corect ca pârâtului îi sunt imputabile o serie de fapte”.

Decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe, în condițiile în care, contrar hotărârii primei instanțe, curtea de apel a reținut că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, a avut drept efect privarea sa de un grad de jurisdicţie, iar remediul constând în administrarea de probe în apel nu poate exclude incidenţa art. 297 Cpc.

b. În baza art. 304 pct. 8 Cpc., recurentul arată că hotărârea instanței de apel este nelegală deoarece curtea de apel a reținut că fapta ilicită constă „într-o serie de fapte” precum diagnosticarea incompletă a fracturii reclamantului, investigaţii imagistice incomplete, adoptarea unei soluţii ortopedice incomplete care nu a fost aplicată pe durata indicată, indicarea cu întârziere a intervenţiei chirurgicale. Or, aceste concluzii se fundamentează pe interpretarea greşită a succesiunii în timp a conduitei recurentului cu prilejul desfăşurării actului medical.

c. Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a condiţiilor angrenării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciu şi raportul de cauzalitate.

În esenţă, instanţa de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a recurentului, în condiţiile în care luxația reclamantului nu exista la radiografia de la momentul externării, ci a fost evidenţiată după o lună de zile când reclamantul s-a prezentat la control şi a fost efectuată o noua radiografie. Între perioada externării şi perioada controlului ulterior, conduita reclamantului este incertă şi pusă sub semnul întrebării în condiţiile în care, deşi din fișa de externare, i s-a recomandat repaus fizic, acesta a fost la fizio-kinetoterapie, procedură contrară prescripţiei medicale.

Or, conduita reclamantului în intervalul de timp cuprins intre externare şi data controlului, de nerespectare a prescripţiei medicale, nu poate duce la concluzia că recurentul a săvârşit o faptă ilicită, luxația de cap femural putând rezulta în urma procedurilor de kinetoterapie.

Atâta timp cât nu se poate stabilit cu certitudine în ce a constat fapta ilicită a recurentului, precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Mai mult, la data controlului şi în urma refacerii radiografiei a fost descoperită luxația de cap femural, dată la care reclamantul a recomandat tratamentul adecvat, tratament pe care reclamantul nu 1-a efectuat imediat, ci după trecerea unei perioade de timp.

Hotărârea pronunţată în apel este dată şi cu încălcarea legii, respectiv a Ordinul nr.1196/2013 al Ministrului Sănătăţii, a Legii nr.459/2011, a Legii nr.271/2004 şi a HG nr.774/2000.

Probele din prezenta cauză sunt extrajudiciare (efectuate pe parcursul cercetării penale) și nelegale, deoarece expertiza medico-legală efectuată de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București, ca urmare a celor statuate de Comisia superioară medico-legală, a fost întocmită cu încălcarea legii; mai mult, chiar avizul Comisiei superioare medico-legale nr. 444/2015 este nelegal, fiind dat de o comisie nelegal compusă.

Astfel, pe parcursul cercetării penale, Institutul de Medicină Legală Timişoara a efectuat o primă expertiză medico-legală cu nr.1103/15.07.2013, ale cărei concluzii au fost favorabile recurentului. Deşi nu era necesar, acest raport a fost avizat de către Comisia de avizare şi control a actelor medico-legale din cadrul Institutului de Medicină Legală Timişoara. Partea vătămată a solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale, cerere încuviințată, astfel că Institutul de Medicină Legală Timişoara a întocmit noua expertiză medico-legală nr. 953/05.11.2014, avizată la rândul sau de către Comisia de avizare şi control a actelor medico-legale de la Institutul de Medicină Legală Timişoara.

Partea vătămată a solicitat o nouă expertiză medico-legală, însă de această dată s-a solicitat din partea organului de urmărire penală avizul Comisiei Superioare medico-legale din cadrul Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București.

În mod nelegal, susține recurentul, se obţine un înscris cu nr. 1697/27.03.2015, semnat de Prof. Dr. F. de la Spitalul Y. din Bucureşti, înscris adresat Comisiei Superioare medico-legale, în care se fac referiri cu privire la modul de diagnosticare a reclamantului în februarie 2009, deci la mai bine de 6 ani distanță.

În contra reglementarilor ce guvernează activitatea şi componența Comisiei superioare medico-legale, la şedinţa acestei comisii din data de 30.04.2015 este cooptat ca membru acelaşi Prof. Dr. F. Pe baza referatului acestuia, comisia a apreciat că ar fi utilă efectuarea unei noi expertize medico-legale cu examinarea persoanei la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti.

Atragerea Prof. Dr. F. ca membru în Comisia superioară medico-legală este nelegală, deoarece acesta nu mai îndeplinea criteriul impus de lege pentru a putea fi cooptat la lucrările comisiei pentru că nu mai era profesor universitar din data de 10.03.2012, dată la care i-a încetat contractul individual de muncă la Universitatea de Medicină și Farmacie Z.

Motivarea deciziei recurate, întemeiată pe constatările regăsite în expertiza medico-legală întocmită de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București, care reproduce opinia de specialitate exprimată de Prof. Dr. F., constituie o aplicare greşită a legii, lipsind de temei legal constatările instanţei de apel.

III. Recursul declarat de Spitalul X.

a. În temeiul art. 304 pct. 8 Cpc., recurentul critică decizia instanței de apel cu motivarea că aceasta reproduce succint unele constatări din raportul de expertiză medico-legală efectuată în cauză de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București, fără a face referiri şi la celelalte acte medico-legale regăsite în cauză întocmite de Institutul de Medicină Legală Timişoara. Mai mult, arată recurentul, instanţa de apel a reţinut în mod greşit diagnosticarea incompletă a fracturii reclamantului în condiţiile în care, atât la prezentarea în serviciul de urgenţă, cât şi la investigaţiile efectuate înaintea externării nu era declarată nicio luxaţie a membrului inferior.

Contrar aspectelor relevate de probatoriu, constând chiar în afirmaţiile şi recunoaşterile reclamantului, din cuprinsul cărora reiese că acesta nu a respectat prescripţiile medicale de la externare, instanța a apreciat că pârâții sunt răspunzători pentru o parte din prejudiciul suferit de reclamant.

În concret, la externare petentul nu prezenta luxarea capului femural reclamată în cauză, iar recomandările la externare au constat în repaosul la pat. Cu toate acestea, reclamantul a urmat un tratament fizio-kinetoterapeutic, ceea ce a dus la luxarea capului femural identificat la controlul efectuat. La prima constatare a acestei afecţiuni, recomandarea a fost de intervenţie chirurgicală, pe care reclamantul nu a dorit să o efectueze în reţeaua sanitară din România, deşi era posibilă.

b. Hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale respectiv fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate.

În esenţă, instanţa de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a copârâtului, în condiţiile în care luxaţia reclamantului nu exista la momentul externării, ci a fost evidenţiată după o lună de zile, când acesta s-a prezentat la control şi a fost efectuată o nouă radiografie.

Atâta timp cât nu se poate stabili cu certitudine în ce a constat fapta ilicită şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Recurentul susține că hotărârea pronunţată de instanța în apel este dată cu încălcarea Ordinului nr. 1196/2013 a Ministerului Sănătăţii, a Legii nr.459/2011, a Legii nr.271/2004 şi a HG nr.774/2000.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat de reclamantul A.

1. Criticile formulate de recurentul-reclamant împotriva încheierii de la termenul de judecată din data de 12.03.2019 sunt nefondate.

Aspectele relevate nu pot fi analizate în temeiul art. 304 pct. 5 Cpc., raportat la dispoziţiile art. 261 alin. 1 pct. 2 şi 3 Cpc.

Ceea ce invocă recurentul nu este o nelegalitate în sensul dispozițiilor legale menționate, ci o eroare materială remediabilă în procedura reglementată de art. 281 Cpc.

Recurentul nu a probat vătămarea procesuală produsă prin menționarea greșită a numelui avocatului care i-a asigurat asistența juridică la termenul din data de 12.03.2019 și nici împrejurarea că vătămarea astfel produsă poate fi remediată numai prin anularea actului de procedură îndeplinit.

Inversarea numelor avocaților s-a produs numai în al doilea paragraf al încheierii, când s-au consemnat numele părților prezente la apelul nominal făcut în ședință publică, fiind în mod evident vorba despre o eroare materială.

Atunci când în cuprinsul încheierii s-au redat concluziile orale formulate de cei doi apărători nu s-au mai consemnat numele acestora, iar concluziile formulate de „avocatul apelantului pârât B.”, respectiv de „avocatul apelantului reclamant A.” au corespuns intereselor părților asistate juridic.

În aceste condiții, nu poate exista o vătămare procesuală și nici o nelegalitate atrasă de dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 2 şi 3 Cpc., fiind în mod evident o eroare materială ce ar putea fi îndreptată în procedura reglementată de art. 281 Cpc.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. 1 Cpc., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 12.03.2019 a Curții de Apel Alba Iulia – Secţia I Civilă.

2.Criticile formulate de recurentul-reclamant împotriva deciziei nr. 312/23.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I Civilă

a. Nu sunt fondate susținerile întemeiate pe dispoziţiile art. 316 Cpc., raportate la art. 261 alin. 1 pct. 2 Cpc. și la art. 105 alin. 2 Cpc., justificate de recurent prin lipsa indicării domiciliului părților și a sediului Spitalul X. din cuprinsul deciziei recurate.

Recurentul nu a probat faptul că lipsa acestor mențiuni ar atrage o vătămare procesuală ce nu se poate remedia decât prin anularea actului de procedură, în sensul art. 105 alin. 2 Cpc. Prin urmare, Înalta Curte nu poate dispune admiterea recursului în baza acestui motiv de recurs.

b. Nu poate fi primită critica prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 261 alin. 1 pct. 3 Cpc. în raport cu consemnările legate de opinia dr. E., cuprinse în hotărârea instanței de apel.

Paragrafele indicate de recurent nu cuprind argumentele, considerentele instanței de apel în soluționarea căii de atac, dezlegări a căror legalitate să poată fi supusă controlului judiciar pe calea recursului.

De aceea, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate în raport cu susținerile anterior menționate și care nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate în sensul art. 304 Cpc.

c. În temeiul art. 304 pct. 7 Cpc., recurentul critică decizia instanței de apel sub două aspecte:

Primul dintre acestea vizează modul de stabilire a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului și care, în opinia recurentului, nu poate fi identic cu cel în care este determinată răspunderea făptuitorului. Recurentul consideră că faptele imputabile pârâtului nu pot sta și la baza răspunderii comitentului, astfel încât instanța de apel nu putea schimba hotărârea primei instanțe doar sub aspectul debitorilor obligației de reparare a prejudiciului, în sensul stabilirii acestei obligații atât în sarcina pârâtului B., cât și a Spitalului X., fără a modifica și cuantumul daunelor morale pe care tribunalul le stabilise doar în sarcina pârâtului B.

Al doilea aspect vizează dezlegarea dată de instanța de apel cererii privind acoperirea prejudiciului estetic reclamat, recurentul susținând că motivarea hotărârii este contradictorie și incompletă.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile subsumate primului aspect menționat.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare în cauză a prevederilor art. 644 din Legea nr. 95/2006 atunci când a i-a obligat în solidar pe pârâții B. și Spitalul X. la plata daunelor morale.

Dispozițiile menționate prevăd o răspundere solidară, în condițiile legii civile, a unităților sanitare publice sau private pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat. Or, solidaritatea obligației stabilite în sarcina pârâților atât prin norma specială prevăzută la art. 644 din Legea nr. 95/2006, cât și prin norma de drept comun la care aceasta face trimitere – art. 100 alin. 3 și art. 1003 C.civ. de la 1865 – se caracterizează prin obiectul unic al obligației, toții debitorii fiind obligați, prin excepție de la regula de drept a divizibilității obligației, la aceeași prestație.

Prin urmare, instanța nu ar fi putut, dat fiind caracterul solidar, izvorât din lege, al obligației stabilite în sarcina pârâților B. și Spitalul X., să dividă obiectul acestei obligații între cei doi pârâți, stabilind sume diferite de bani în sarcina fiecăruia.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect menționat, subsumat prevederilor art. 304 pct. 7 Cpc., Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile vizând insuficienta motivare a instanței de apel în ceea ce privește prejudiciul estetic pretins de reclamant.

Reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâților B. și Spitalul X. la repararea unui prejudiciu moral suferit din culpa pârâților și a arătat în ce a constat acest prejudiciu.

Răspunzând criticilor formulate sub acest aspect prin apelul declarat de reclamant, curtea de apel a reținut că „i s-a cauzat reclamantului un prejudiciu constând în prelungirea suferinței fizice și psihice și în diminuarea șanselor unei recuperări a stării de sănătate cât mai apropiate de starea anterioară accidentului de circulație, prejudiciul ce se impune a fi recuperat”, că în lipsa unor criterii de evaluare, revine instanței sarcina de a aprecia suma de natură a compensa prejudiciul suferit de reclamant și a indicat drept criterii de evaluare: „antecedența cauzală a stării de handicap”, „lipsa certitudinii în ceea ce privește recuperarea completă a reclamantului chiar în ipoteza în care se intervenea chirurgical imediat după accident”, „imposibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre paralizia membrului drept și tratamentul ortopedic aplicat de pârât”.

Înalta Curte reține că esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane.

Ca element al răspunderii civile delictuale, prejudiciul poate îmbrăca forma prejudiciului moral (a daunelor morale) atunci când rezultă dintr-o atingere adusă prerogativelor ce constituie atributul personalității umane și se manifestă prin suferința fizică sau morală pe care o resimte victima.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma propria convingere asupra aspectelor deduse judecății, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ţinând seama de principiile de drept și de practica judiciară în materie.

Evaluarea daunelor morale este dificilă întrucât este lipsită de criteriile obiective existente în cazul prejudiciului material. Prejudiciul nepatrimonial nu se poate reduce la determinarea „prețului” suferinței fizice și psihice, acestea fiind, de altfel, inestimabile. Stabilirea cuantumului unui astfel de prejudiciu trebuie să aibă în vedere toate consecințele negative produse și să plece de la premisa că daunele morale se raportează la nivelul trăirilor psihice. Tocmai de aceea, prejudiciul nepatrimonial implică o apreciere raportată la situația personală a fiecărei victime în parte.

În determinarea cuantumului despăgubirilor morale, interpretarea normelor aplicabile răspunderii civile delictuale, principiile aplicabile în această materie și soluțiile pronunțate în jurisprudență, conturează aplicarea unor criterii ce vizează gravitatea suferinței, echitatea și al proporționalitatea.

Toate aceste criterii trebuie analizate de instanță prin raportare la situația particulară a fiecărei peroane care reclamă și probează un prejudiciu moral încercat, și la formele pe care acest prejudiciu le îmbracă în fiecare caz în parte.

Reclamantul a pretins că, din culpa pârâților, a suferit un prejudiciu estetic, constând într-o infirmitate permanentă care i-a afectat viața personală și profesională.

Or, instanța de apel nu a cercetat aceste aspecte, nu a analizat formele în care reclamantul pretinde ca s-a materializat prejudiciul moral încercat, gravitatea acestora și consecințele pe care le-a produs asupra reclamantului, mulțumindu-se să facă referire generică la : „antecedența cauzală a stării de handicap” și „lipsa certitudinii în ceea ce privește recuperarea completă a reclamantului”, deși stabilirea despăgubirilor pentru daune morale presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi care pot fi supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. 261 alin. 5 Cpc., care sunt considerentele pentru care a apreciat cuantumul daunelor morale la suma menționată în dispozitivul hotărârii, fără să analizeze susținerile reclamantului cu privire la natura prejudiciului produs și la formele în care acesta s-a manifestat, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar și atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

d. Criticile grupate la acest subpunct al motivelor de recurs vor fi analizate odată cu cele cuprinse la punctul c) în recursul formulat de pârâtul B. și la punctul b) în cererea de recurs a Spitalul X. deoarece Înalta Curte va răspunde prin considerente comune acestor critici.

II. Recursul declarat de pârâtul B.

a. Recurentul pretinde o încălcare a prevederilor art. 297 Cpc. În opinia sa, a fost privat de un grad de jurisdicţie, în condițiile în care prima instanță, reținând autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, nu a soluţionat fondul litigiului, iar curtea de apel, deși a considerat că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, l-a decăzut din dreptul de a propune probe.

Critica nu este fondată.

În primul rând, Înalta Curte constată că în fața primei instanțe, pârâtul a fost decăzut din dreptul de a propune probe, instanța făcând aplicarea art. 114 1 alin. 2 Cpc. Această împrejurare nu poate echivala cu o necercetare a fondului în condițiile art. 297 Cpc. În al doilea rând, tribunalul s-a pronunțat asupra fondului litigiului, admițând în parte pretențiile reclamantului.

b. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 Cpc. nu pot fi primite. În cauză, hotărârea pronunțată nu s-a întemeiat pe interpretarea greșită a unui act juridic, care a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel cum impune cazul de modificare a hotărârii menționat. Temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății în reprezintă răspunderea civilă delictuală, iar hotărârile pronunțate au avut în vedere elementele acestei răspunderi, iar nu interpretarea unui act juridic, în sensul art. 304 pct. 8 Cpc.

În plus, Înalta Curte constată că nu poate face aplicarea art. 306 alin. 3 Cpc., criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 8 Cpc., neputând fi reîncadrate în alt motiv de recurs reglementat de art. 304 Cpc.

III. Recursul declarat de Spitalul X.

a. Considerentele expuse anterior în analizarea criticilor întemeiate de recurentul B. pe prevederile art. 304 pct. 8 Cpc. sunt valabile și în ceea ce privește motivele de recurs formulate de pârâtul Spitalul X. în același temei juridic. De altfel, recursul declarat de pârâtul Spitalul X. reproduce mare parte din criticile formulate de pârâtul B., rămânând astfel valabile aprecierile anterior expuse vizând imposibilitatea de aplicare de către instanța de recurs a prevederilor art. 306 alin. 3 Cpc. și de reîncadrare în acest fel a motivelor de recurs în alte cazuri de modificare ori de casare a hotărârii, reglementate de art. 304 Cpc.

În ceea ce privește criticile formulate în cuprinsul punctului 2 d) în recursul declarat de reclamantul A., respectiv cele grupate la punctul c) în recursul formulat de pârâtul B. și la punctul b) în cererea de recurs a Spitalul X. și care vizează aspecte comune soluționării prezentei cauze, Înalta Curte reține următoarele:

Toate părțile atrase în prezentul litigiu au formulat critici legate de dezlegările date de instanța de apel în privința întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în cauză.

Astfel, în ceea ce privește culpa, ca element al răspunderii civile delictuale, reclamantul a pretins că nu se poate reține în sarcina sa o culpă rezultată din faptul că la câteva luni după data internării ar fi refuzat o pretinsă operaţie. Prin urmare, și dezlegările date de instanța de apel sub aspectul prejudiciului material, care au avut drept premisă o culpă a reclamantului sunt legale.

Pârâții B. și Spitalul X. au criticat hotărârea curții de apel în ceea ce privește dezlegarea dată asupra dovedirii faptei ilicite, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate, susținând că instanţa de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a pârâtului B., în condiţiile în care luxația reclamantului nu exista la radiografia de la momentul externării, ci a fost evidenţiată după o lună de zile, când reclamantul s-a prezentat la control şi a fost efectuată o noua radiografie, iar între perioada externării şi perioada controlului ulterior, conduita reclamantului este „incertă şi pusă sub semnul întrebării”. Pârâtul B. a pretins și că hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea legii, a Ordinul nr.1196/2013 al Ministrului Sănătăţii, a Legii nr.459/2011, a Legii nr.271/2004 şi a HG nr.774/2000, respectiv că probele reținute la pronunțarea deciziei sunt extrajudiciare (efectuate pe parcursul cercetării penale) și nelegale, sens în care a invocat actele normative menționate, prin care a argumentat neregularități în întocmirea raportului de expertiză medico-legală.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate sub următoarele aspecte:

Temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății îl reprezintă răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile de drept comun prevăzute la art. 998 și urm. C.civ. (aspect reținut, de altfel, și prin decizia nr. 875/20.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I Civilă, în soluționarea conflictului negativ de competență care a intervenit în cauză).

În raport de acest temei juridic, revenea părților sarcina de a dovedi îndeplinirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale, și instanței obligația de a pronunța hotărârea în raport de limitele în care existența și întinderea acestor elemente au fost probate.

Sub aspect normelor privind administrarea probelor în procesul civil, Înalta Curte reține următoarele aspecte de nelegalitate:

i. În considerentele deciziei recurate, instanța de apel reține că „raportul de expertiză medico-legală întocmit în cursul urmăririi penale nu poate fi apreciat ca probă extrajudiciară”. Acest considerent al curții de apel contravine celor reținute prin încheierea din termenul de judecată de 21.11.2018, (când instanța a constatat caracterul extrajudiciar al expertizelor medico-legale) și dispozițiilor art. 129 și art. 201 Cpc., în raport de care numai dovezile administrate nemijlocit de instanță sunt probe judiciare.

În măsura în care considera că, față de specificul cauzei și al expertizei ce se poate administra, hotărârea ar putea fi întemeiată pe o probă extrajudiciară (cum sunt rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în cauză), instanța de apel avea obligația de a pune în discuția părților această împrejurare, permițându-le să își exprime poziția față de o astfel de posibilitate.

Prin urmare, pornind de la premisa că expertizele medico-legale efectuate pe parcursul cercetării penale au natura unor probe extrajudiciare, Înalta Curte constată că, pentru respectarea drepturilor procesuale ale părților, curtea de apel avea obligația de apune în discuția părților în ce măsură o astfel de probă poate servi la darea hotărârii. Întemeierea deciziei pe o probă (extrajudiciară), în lipsa posibilității părților de a-și exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect, atrage nelegalitatea deciziei în temeiul art. 304 pct. 5 Cpc.

ii. Aspectele de nelegalitate invocate de părți în ceea ce privește atitudinea culpabilă a petentului (reclamantul pretinzând lipsa unei astfel de cuple, iar pârâții susținând existența ei) cu relevanță asupra întinderii daunelor materiale și morale acordate, nu pot fi analizate de instanța de recurs, dată fiind insuficienta motivare sub acest aspect din considerentele deciziei instanței de apel.

Verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului nu se poate realiza sub aspectul menționat, cercetarea judecătorească efectuată de instanța de apel fiind insuficientă în ceea ce privește o eventuală culpă a reclamantului și raportul de cauzalitate între aceasta și întinderea prejudiciului material și moral pretins.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. 5 Cpc., Înalta Curte a admis recursurile declarate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel, păstrând natura juridică – de probă extrajudiciară – a expertizelor efectuate în faza de cercetare penală, va pune în dezbaterea contradictorie a părților în ce măsură o astfel de probă extrajudiciară poate servi la darea hotărârii, urmând a decide o eventuală completare sub

aspect probatoriu a dovezilor necesare în stabilirea elementelor răspunderii civile delictuale.

Totodată, va administra probele necesare pentru a stabili dacă a existat o culpă a reclamantului în producerea prejudiciului moral și material pretins, iar în ipoteza în care o astfel de culpă va fi dovedită, va stabili măsura în care aceasta va influența cuantumul despăgubirilor acordate.

Sub același aspect, al elementelor răspunderii civile delictuale, instanța de apel va analiza susținerile reclamantului cu privire la prejudiciul moral suferit, verificând prin prisma probelor administrate, întinderea acestuia și formele în care un astfel de prejudiciu s-a manifestat în cazul reclamantului. Pentru cuantificarea prejudiciului, instanța de apel ca aplica criteriile dezvoltate în practica judecătorească și principiile de drept

aplicabile, răspunzând totodată și apărărilor formulate de pârâți sub acest aspect.

În consecință, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art.312 alin. 5 Cpc., Înalta Curte a admis recursurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. şi de pârâtul Spitalul X., a casat decizia nr. 312/23.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I Civilă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.