Service apartment rent calculation: OUG 40/1999 lex specialis precludes inclusion of amortization costs under Law 114/1996

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07 octombrie 2015, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat:

- anularea punctului 2 din Încheierea nr. 88/17.09.2015, emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul pârâtei;

- anularea măsurii dispuse la pct. II.3 din Decizia nr. 18/13.07.2015, emisă de pârâtă;

- anularea Procesului-verbal nr. x/2015;

- suspendarea executării actelor administrative contestate, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 604 din 25 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte Încheierea nr. 88/17.09.2015, respectiv în ceea ce priveşte respingerea pct. 2 din Contestaţia administrativă nr. 55625/29.07.2015 şi, în consecinţă, a anulat măsura dispusă la pct. II.3 din dispozitivul Deciziei nr. 19/13.07.2015 pentru înlăturarea abaterii consemnate la pct. 1 din aceeaşi decizie şi la pct. I.1 din Procesul-verbal de constatare nr. x/11.06.2015, cu privire la nerecuperarea prin chirie a cheltuielilor estimate la 119.114 RON.

Totodată, prima instanţă a suspendat executarea măsurii dispuse la pct. II.3 din dispozitivul Deciziei nr. 19/13.07.2015, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 604/25.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În dezvoltarea recursului, pârâta a criticat soluţia de admitere a cererii de suspendare a executării actului administrativ, apreciind că aceasta a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi a prevederilor art. 26 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, în cauză nefiind dovedite cazul bine justificat şi paguba iminentă.

În ceea ce priveşte soluţia de anulare a pct. 2 din Încheierea nr. 88/2015 şi a măsurilor dispuse la pct. II.3 din Decizia nr. 19/2015, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea de fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, coroborate cu art. 14 şi art. 22 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002, precum şi cu dispoziţiile art. 1, art. 2 lit. k) şi art. 10 alin. (3) - (4) din O.G. nr. 119/1999.

În urma controlului desfăşurat de recurenta-pârâtă, s-a constatat existenţa unei nereguli constând în aceea că intimata-reclamantă a stabilit un nivel al chiriilor aferente locuinţelor de serviciu inferior nivelului cheltuielilor cu amortizarea înregistrată a acestor imobile. Acest fapt a condus la nerecuperarea din chirie a cheltuielilor suportate de entitate, fiind încălcate dispoziţiile art. 1, art. 2 lit. k) şi art. 10 alin. (3) - (4) din O.G. nr. 119/1999 şi ale art. 31 din Legea nr. 114/1996.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că modul de stabilire a chiriei pentru locuinţele de serviciu este cel prevăzut în cap. III din O.U.G. nr. 40/1999, în raport de prevederile art. 26 - 27 din Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 40/1999. Invocarea acestor articole nu exclude posibilitatea recuperării din chirie a cheltuielilor efectuate de intimata-reclamantă, având în vedere prevederile art. 31 şi art. 35 din O.U.G. nr. 40/1999, care îndreptăţesc unitatea angajatoare să majoreze chiriile percepute, pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, în limita nivelului de 15 - 25% din venitul net lunar pe familie.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurenta-pârâtă arată că, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. (13 iunie 2011), dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 114/1996 prevedeau în mod expres că chiria trebuie să acopere cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de fond şi sub aspectul greşitei interpretări a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte efectele lucrului judecat, în raport de considerentele Deciziei nr. 7222/12.11.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit modalitatea în care intimata-reclamantă trebuia să calculeze chiria percepută în perioada 2010 - 2011. Or, susţine recurenta-pârâtă, intimata-reclamantă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei nu a dus la îndeplinire măsurile dispuse de Curtea de Conturi a României cu ocazia controlului din anul 2010, care au fost menţinute prin hotărârea definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi.

A mai susţinut pârâta că reclamantei îi revine sarcina de a urmări realizarea unei bune gestiuni financiare, conform art. 5 din O.G. nr. 119/1990, chiar dacă funcţionează ca instituţie publică autonomă, finanţată din venituri proprii, cu atât mai mult cu cât, în perioada 2010 - 2014, a gestionat fonduri publice, astfel cum sunt definite de art. 2 lit. k) din O.G. nr. 119/1999. Totodată, contravaloarea chiriilor locuinţelor de serviciu reprezintă venituri ale bugetului de stat, conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1428/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei şi art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 33/2007.

Ca un ultim aspect de legalitate a actelor administrative atacate, recurenta-pârâtă a arătat că misiunea de control s-a desfăşurat în limitele competenţei Curţii de Conturi a României, cu respectarea art. 21 alin. (3), art. 29 şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 94/1992.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 iulie 2016, intimata-reclamantă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 23 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 22 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va analiza, cu prioritate, criticile de nelegalitate privitoare la soluţia de anulare a actelor administrative atacate, întrucât dezlegarea dată acestor chestiuni litigioase se răsfrânge şi asupra soluţiei de suspendare a executării actelor menţionate.

Principala critică de nelegalitate formulată de pârâta Curtea de Conturi a României se referă la greşita aplicare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 26 - 31 O.U.G. nr. 40/1999, în ceea ce priveşte modul de calcul al chiriilor aferente locuinţelor de serviciu puse la dispoziţia salariaţilor reclamantei. În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut, pe de-o parte, că textele de lege amintite nu sunt aplicabile cauzei, impunându-se un calcul al chiriei conform art. 31 din Legea nr. 114/1996, iar, pe de altă parte, conţinutul normativ al O.U.G. nr. 40/1999 nu se opune includerii în valoarea chiriei a cheltuielilor cu amortizarea imobilelor.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 40/1999, în defavoarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 114/1996. Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că O.U.G. nr. 40/1999 are caracter de lege specială în raport de dispoziţiile Legii nr. 114/1996, considerent faţă de care recurenta-pârâtă nu a prezentat, prin cererea de recurs, niciun argument de natură a invalida concluzia instanţei de fond.

Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că prevederile art. 31 din Legea nr. 114/1996, în forma în vigoare până la data de 13.06.2011, care stipulau că în calculul chiriei se include şi valoarea cheltuielilor de administrare, întreţinere şi reparaţii, a impozitului pe clădiri şi teren, precum şi a cheltuielilor efectuate pentru recuperarea investiţiei, au caracter de normă generală, aplicarea acestora fiind înlăturată în prezenţa unei norme speciale. Această concluzie este susţinută de existenţa art. 37 din H.G. nr. 1275/2000 privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 114/1996, care prevede că chiria practicată pentru locuinţe se stabileşte conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 40/1999, astfel încât art. 31 din Legea nr. 114/1996 nu-şi mai găseşte aplicarea în speţă.

În concluzie, în analizarea modului de calcul al chiriilor percepute de intimata-reclamantă, pârâta Curtea de Conturi a României trebuia să se raporteze la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, iar nu la cele ale Legii nr. 114/1996, aspect care constituie un motiv de nelegalitate a actelor de control atacate şi căruia instanţa de fond i-a dat o corectă dezlegare.

Subsumat acestui motiv de recurs, pârâta Curtea de Conturi a României a susţinut că, şi în situaţia aplicării O.U.G. nr. 40/1999, din interpretarea prevederilor acestui act normativ rezultă că era posibilă recuperarea din chirie a cheltuielilor cu amortizarea imobilelor, prin includerea acestor sume în valoarea chiriei nefiind depăşit nivelul maxim al chiriei prevăzut de ordonanţa de urgenţă a guvernului şi nici nivelul chiriilor practicate pe piaţa imobiliară.

Înalta Curte consideră că această susţinere nu este întemeiată, având în vedere că, pentru a reţine o neregulă în sarcina reclamantei, este necesar a exista o obligaţie impusă în mod expres printr-un text de lege şi pe care reclamanta nu ar fi respectat-o, în cazul de faţă obligaţia includerii în calculul chiriei a cheltuielilor cu amortizarea imobilelor. Or, atât timp cât O.U.G. nr. 40/1999 nu cuprinde prevederi exprese, care să oblige intimata-reclamantă să procedeze de o astfel de manieră, este irelevantă împrejurarea că, dacă s-ar proceda la includerea amortizării în valoarea chiriei, nu s-ar depăşi nivelul maxim al chiriei prevăzut de lege ori al chiriei practicate pe piaţă. Lipsa consecinţelor majorării chiriilor percepute pentru locuinţele de serviciu până la nivelul maxim prevăzut de lege, nu poate fi interpretată ca o obligaţie în sarcina reclamantei de a include în valoarea chiriei cheltuielile cu amortizarea şi, cu atât mai puţin, nu poate constitui o abatere de la legalitate.

Nefondată este şi critica formulată de recurenta-pârâtă cu privire la efectele lucrului judecat, invocate în raport de Decizia nr. 7222/12.11.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2011.

Recurenta-pârâtă nu a prezentat, prin cererea de recurs, argumente prin care să conteste în mod efectiv considerentele hotărârii de fond referitoare la inaplicabilitatea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., rezumându-se la reluarea succintă a susţinerilor formulate în primă instanţă. În lipsa unei critici efective din partea pârâtei şi analizând argumentele pentru care instanţa de fond a respins apărările acesteia, în raport de Decizia nr. 7222/12.11.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2011, Înalta Curte apreciază a fi corectă concluzia neîntrunirii condiţiilor prevăzute de art. 431 C. proc. civ.

Astfel, în litigiul care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011, chestiunea litigioasă a privit, printre altele, caracterul de locuinţă de serviciu a imobilelor atribuite cu chirie salariaţilor intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciind că, întrucât în contractul colectiv de muncă şi în contractele individuale de muncă nu s-a prevăzut dreptul salariaţilor A.N.R.E. de a beneficia de locuinţă de serviciu, atunci imobilele închiriate nu se supun acestui regim juridic şi, ca atare, intimata-reclamantă avea obligaţia de a stabili chiria conform prevederilor art. 31 din Legea nr. 114/1996, prin includerea în cuantumul său a cheltuielilor de administrare, întreţinere şi reparaţii, a impozitului pe clădiri şi teren, precum şi a cheltuielilor efectuate pentru recuperarea investiţiei.

Pe de altă parte, în prezenta cauză nu s-a contestat caracterul de locuinţă de serviciu a imobilelor închiriate salariaţilor autorităţii publice reclamante, astfel încât considerentele Deciziei nr. 7222/12.11.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2011 nu pot fi avute în vedere, întrucât statuează asupra unei situaţii de fapt şi de drept diferită, respectiv asupra modului de calcul a chiriilor aferente imobilelor supuse altui regim juridic decât cel relevat în prezentul litigiu.

Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiate şi susţinerile pârâtei privitoare la obligaţia reclamantei de urmărire a realizării unei bune gestiuni financiare, precum şi cele privitoare la desfăşurarea acţiunii de control cu respectarea competenţelor şi a procedurilor prevăzute de Legea nr. 94/1992, aceste aspecte nefiind relevante în stabilirea legalităţii actelor administrative contestate, atât timp cât prin cererea de chemare în judecată nu s-au invocat astfel de motive de nelegalitate, iar instanţa de fond nu a argumentat pe marginea acestor aspecte. De altfel, în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu a probat încălcarea de către reclamantă a unei prevederi legale în procedura de calculare a chiriilor percepute pentru locuinţele de serviciu, cuantumul acestor sume respectând dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, este evident că reclamanta a respectat obligaţia realizării unei bune gestiuni financiare.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este conformă dispoziţiilor legale incidente, neputând fi decelat un motiv de casare privitor la greşita interpretare sau aplicare a legii, astfel încât recursul declarat de pârâtă cu privire la soluţia de anulare a actelor administrative este nefondat.

Înalta Curte constată că, în condiţiile menţinerii soluţiei instanţei de fond de anulare a actelor atacate, nu se mai impune analizarea cererii de recurs din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate cu privire la soluţia dată asupra cererii de suspendare a executării actelor administrative.

Prin formularea cererii de suspendare, partea interesată urmăreşte temporizarea executării actului contestat, motiv pentru care această măsură presupune existenţa unui act administrativ care beneficiază de prezumţia de legalitate şi este apt de a fi pus în executare, suspendarea executării putând fi dispusă, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, doar până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

În cauza de faţă, Înalta Curte a confirmat soluţia de anulare pronunţată de instanţa de fond, aşadar actele administrative atacate sunt desfiinţate definitiv, în partea privind măsurile contestate de reclamantă şi nu mai produc niciun fel de efecte, pierzând caracterul executoriu. Prin urmare, nici recursul exercitat împotriva soluţiei de admitere a cererii de suspendare nu mai este apt să producă efecte în raporturile juridice dintre părţi, acestea fiind definitiv tranşate prin admiterea cererii în anulare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei civile nr. 604 din 25 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2019.

GGC - NN