Military Material Liability: Timeliness of Administrative Investigation Restoration and Statute of Limitations for Loss Constation

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, anularea Hotărârii nr. 221 din 26.01.2016, cu consecinţa restituirii sumei de 1.611,54 RON, actualizată la data plăţii; obligarea pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de 11.700 euro, echivalentul sumei de 52.222 RON (la cursul valutar de la data introducerii acţiunii); obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata pricinuite de soluţionarea prezentei cauze.

Prin Sentinţa civilă nr. 3298/19.05.2016, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

La termenul de judecată din 12.09.2016 s-a luat act de precizarea obiectului acţiunii, formulată de reclamant prin răspunsul la întâmpinare, în sensul că înţelege să solicite şi anularea Hotărârii nr. 2835/2015 şi a Deciziei de imputare nr. x/2015.

La termenul de judecată din 10.10.2016 au fost respinse excepţiile necompetenţei materiale, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a netimbrării, invocate de către reclamant, respectiv de către pârâţi, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 3848 din 5 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. astfel cum a fost precizată şi, în consecinţă, a dispus anularea Hotărârii nr. 221/26.01.2016 emise de Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor şi a Hotărârii nr. 2835/24.11.2015 emise de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă - Comisia de soluţionare a contestaţiilor şi, rejudecând, a admis contestaţia, a anulat Decizia de imputare nr. x/28.09.2015 emisă de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, a obligat pârâţii la restituirea către reclamant a sumei de 1.611,54 RON, creanţă actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii, a obligat pe fiecare dintre pârâţi la plata către reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de daune morale şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

De asemenea, instanţa a luat act că reclamantul îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Căile de atac exercitate

Împotriva Sentinţei nr. 3848 din 05 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recursuri motivate, atât reclamantul A., cât şi pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

În motivarea recursului său, recurentul reclamant A. a susţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului recurenţilor-pârâţi de a mai solicita tragerea sa la răspundere, în acest caz intervenind decăderea, termenul general de prescripţie de 3 ani împlinindu-se la data de 10.01.2015, prin raportare la presupusa dată a producerii prejudiciului, 10.01.2012 (data la care s-a întocmit Nota de recepţie nr. x/10.01.2012).

Recurentului i s-a pus în vedere să ia măsuri pentru recuperarea presupusului prejudiciului în data de 14.01.2015 prin Raportul nr. x/14.01.2015 al Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa, adică cu 10 zile după prescrierea dreptului de a recupera respectiva creanţă, şi, în data de 28.09.2015, adică la 3 ani 8 luni şi 24 de zile de la data producerii presupusului prejudiciu, s-a emis decizia de imputare având la bază un drept prescris.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 24 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor, termenele prevăzute de acest articol fiind termene de decădere.

Potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, astfel că este fără relevanţă susţinerea recurenţilor-pârâţi potrivit căreia prin OZU nr. x/31.05.2013 s-ar fi dispus efectuarea unei cercetări administrative, astfel termenul fiind întrerupt.

Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut că, deşi data producerii pagubei este 10.01.2012, data constatării pagubei ar fi 31.05.2013 (când a fost dispusă prin OZU nr. x efectuarea unei cercetări administrative), în mod greşit calculând termenul de 3 ani de la data constatării ei, şi nu de la producere, nefăcând aplicarea art. 24 din O.G. nr. 121/1998.

Mai mult, chiar în decizia de imputare şi în hotărârile emise ulterior de MAI şi IGSU, recurenţii-pârâţi precizează că motivul ce a stat la baza anulării deciziilor de imputare emise pe numele plt. B. şi mr. C. l-a reprezentat lipsa prejudiciului, contractul fiind legea părţilor şi niciuna dintre părţile contractante (IGSU şi S.C. D. SRL) nesolicitând instanţei rezilierea acestui contract.

Instanţa reţine în mod corect că angajarea răspunderii materiale a reclamantului este condiţionată de constatarea pagubei în interiorul termenului de decădere de 3 ani de la data producerii acesteia.

Or, aşa cum reiese din chiar cuprinsul Deciziei de imputare nr. x/28.09.2015, prin OZU nr. S/101 din 27.05.2013 şi ulterior, prin OZU nr. x din 31.05.2013, Comisia de cercetare administrativă a stabilit că nu există o diferenţă de preţ care să constituie prejudiciu, apreciind că, prin semnarea Contractului de furnizare nr. x/20.12.2011, obligaţiile au fost asumate de ambele părţi (proces-verbal de cercetare administrativă din 10.09.2015 emis de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă).

Cu toate acestea, instanţa a reţinut în mod greşit că nu s-a statuat în mod definitiv de către o instanţă, cu putere de lucru judecat, inexistenţa unui prejudiciu şi că măsura 10 din ordinul Biroului de audit public Constanta a fost dispusa în considerarea faptului că ar fi existat un prejudiciu care nu a fost recuperat.

Pe de altă parte, pentru atragerea răspunderii materiale trebuia să fie întrunită şi condiţia ca pretinsul prejudiciu să fi fost produs cu vinovăţie şi să existe legătură de cauzalitate între acest prejudiciu şi fapta ilicită.

A apreciat recurentul şi cuantumul despăgubirilor ca fiind foarte mic, prin raportare la denigrarea imaginii sale, desfăşurată de nu mai puţin de 13 colegi din cadrul I.G.S.U. şi MAI, care au semnat, atât decizia de impunere, cât şi cele doua hotărâri ulterioare. În plus, la momentul emiterii deciziei de imputare, avea o funcţie de conducere la nivel de judeţ şi intra în relaţii cu toate instituţiile statului, dovezile în acest sens depuse la dosarul cauzei nefiind luate în considerare de instanţă.

A criticat soluţia instanţei de fond şi în privinţa actualizării creanţei cu rata inflaţiei la data plăţii, iar nu cu dobânda legală şi remuneratorie, considerând greşit că nu ar fi fost cerută prin acţiune.

Însă, aşa cum rezultă din petitul acţiunii introductive, recurentul reclamant a solicitat obligarea recurenţilor-pârâţi la restituirea creanţei în suma actualizată, iar în notele de concluzii a menţionat expres actualizarea cu dobânda legală.

În cererea sa de recurs, recurentul pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea este casabilă, întrucât nu cuprinde explicit motivele admiterii sau respingerii fiecăreia din cererile formulate prin acţiune, nu au fost examinate probele şi nu s-a răspuns la toate apărările formulate de părţi, iar în lipsa acestora, instanţa de recurs nu poate analiza temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate.

De asemenea, a susţinut că, hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, prin Hotărârea nr. 221 din 26.01.2016 din 19.04.2015, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a respins plângerea formulată de recurentul reclamant A. împotriva Hotărârii nr. 2835 din 24.11.2015 pronunţată de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul IGSU şi a menţinut respectiva hotărâre şi, implicit, Decizia de imputare nr. x din 28.09.2015, prin care acesta a fost găsit vinovat de încălcarea prevederilor art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, în sensul că a formulat tardiv cererea de repunere în termen a cercetării administrative pentru recuperarea prejudiciului.

Astfel, prin Raportul de audit public intern nr. x din 14.01.2015 (document înregistrat la secretariatul I.S.U. Constanţa sub nr. x din 19.01.2015) s-a dispus efectuarea solicitării pentru repunerea în termen a cercetării administrative pentru stabilirea şi recuperarea pagubei rezultate în urma utilizării unor preţuri diferite la achiziţia de combustibil de tip M decât cel stabilit în şedinţa de tranzacţionare, stabilindu-se, totodată, persoană responsabilă de implementarea măsurii inspectorul şef în funcţie. Cererea de repunere în termen a fost formulată de I.S.U.J. Constanţa abia la data de 21.05.2015 prin adresa cu nr. x.

Prin Hotărârea nr. 65 din data de 08.06.2015, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a constatat că, prin raportare la dispoziţiile art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor (cu referire expresă la termenul de 15 zile prevăzut de actul normativ menţionat pentru solicitarea de repunere în termen), cererea de repunere în termen formulată de I.S.U.J. Constanţa la data de 21.05.2015 este tardivă, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

A susţinut recurentul că, prin sentinţă, nu se indică de ce motivele invocate în cererea de repunere în termen nu se încadrează în prevederile art. 33 din O.G. nr. 121/1998, câtă vreme cererea de repunere în termen a fost formulată de I.S.UJ. Constanţa şi însuşită de reclamant la 21.05.2015.

Omisiunea reclamantului de a-şi exercita atribuţia de a solicita repunerea în termen pentru efectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei constituie, în concret, o modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a faptei ilicite, din moment ce posibilitatea valorificării dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii, prin angajarea răspunderii materiale în sarcina autorului direct al pagubei, este subordonată, legalmente, efectuării cercetării administrative, iar neefectuarea acesteia ca urmare a respingerii ca tardivă a cererii de repunere în termenul legal de efectuare a cercetării are drept consecinţă pierderea dreptului la despăgubiri anterior menţionat.

Aşadar, instanţa de fond reţine în mod greşit faptul că, "şi dacă ar fi fost formulată în termenul de 15 zile cererea de repunere în termen, cercetarea administrativă nu ar fi putut fi reluată ori continuată, cu respectarea prevederilor legale incidente, considerent suficient pentru admiterea acţiunii reclamantului", câtă vreme nu se justifică pentru care motive cercetarea administrativă nu ar fi putut fi reluată ca urmare a admiterii cererii de repunere în termen.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 "când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4) curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauză".

Altfel spus, dacă ar fi fost formulată în termenul de 15 zile cererea de repunere în termen, cercetarea administrativă ar fi putut fi declanşată cu respectarea prevederilor articolului mai sus amintit.

Instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea pe o interpretare eronată, reţinând în mod greşit că "cererea de repunere în termen a fost formulată cu respectarea termenului stabilit de Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa", aspect contrar prevederilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998, în conformitate cu care "cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau şeful unităţii competent a luat cunoştinţă că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală".

Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că cererea de repunere în termen a fost soluţionată fără a fi cercetat fondul cauzei, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor pronunţându-se asupra excepţiei tardivităţii cererii, aspect procedural care făcea inutilă cercetarea în fond a cauzei.

De asemenea, pe fondul litigiului, recurentul pârât a reiterat susţinerile sale privind faptul că sunt întrunite toate condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii materiale a reclamantului, concluzionând că neefectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei ca urmare a respingerii ca tardive a cererii de repunere în termen echivalează cu nevalorificarea dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii.

Ceea ce i se impută reclamantului, aşa cum rezultă atât din decizia de imputare, cât şi din procesul-verbal de cercetare administrativă care a stat la baza emiterii acestei decizii, este nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, prin omisiunea culpabilă de a îndeplini corespunzător obligaţia de a efectua cererea de repunere în termen pentru efectuarea cercetării administrative, şi nu producerea în mod direct a faptei ilicite producătoare de prejudiciu, aşa cum susţine acesta fără temei.

Cu privire la obligarea instituţiei pârâte la plata către reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de daune morale, a arătat că nu se încearcă decât să se obţină avantaje materiale nejustificate, reclamantul neprezentând nicio dovadă a existenţei şi întinderii unui prejudiciu moral. A invocat recurentul şi raţionamente din jurisprudenţa instanţelor naţionale în materia daunelor morale.

La rândul său, recurentul pârât Ministerul Afacerilor Interne a criticat sentinţa pentru nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond, făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, a căror nerespectare atrage sancţiunea decăderii, a reţinut că acţiunea formulată de reclamant este întemeiată, iar actele atacate sunt nelegale, prin raportare la faptul că cererea de repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative a fost formulată cu respectarea termenului stabilit în acest sens de Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa.

Contrar celor stabilite de instanţa de fond, Hotărârea nr. 221 din 26.01.2016 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor este temeinică şi legală, recurentul reclamant fiind găsit, în mod corect, răspunzător pentru prejudiciul existent la nivelul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă "E." al Judeţului Constanţa (I.S.U. Constanţa), având în vedere că acesta nu a urmărit implementarea măsurii nr. 10 dispuse de Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa, în termenul stabilit de lege.

Prin Hotărârea nr. 65 din data de 08.06.2015, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a constatat că, prin raportare la dispoziţiile art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor (cu referire expresă la termenul de 15 zile prevăzut de actul normativ menţionat pentru solicitarea de repunere în termen), cererea de repunere în termen formulată de I.S.U.J. Constanţa la data de 21.05.2015 este tardivă, motiv pentru care a fost comunicată hotărârea către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă în vederea stabilirii răspunderii materiale a recurentului reclamant, conform art. 34 din O.G. nr. 121/1998 ("După expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neexecutarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen").

Cererea de repunere în termen s-a făcut peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, prima instanţă luând, în mod eronat, ca reper termenul stabilit de Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa în raportul de audit.

Pe fondul litigiului, recurentul a reiterat că fapta ilicită omisivă constând în nerespectarea obligaţiei legale prevăzute de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi menţionată şi în Raportul de audit public intern nr. x/14.01.2015 există şi a fost săvârşită de către recurentul reclamant ca destinatar al obligaţiei în discuţie, iar neefectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei ca urmare a respingerii ca tardive a cererii de repunere în termen echivalează cu nevalorificarea dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii.

A mai susţinut recurentul pârât şi faptul că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea flagrantă a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil. Astfel, deşi recurentul reclamant nu a înţeles să solicite şi anularea Deciziei de imputare nr. x/28.09.2015 şi a Hotărârii nr. 2835/24.11.2015, instanţa de fond, depăşind limitele procesuale stabilite de partea reclamantă, a dispus şi anularea acestor acte, cu consecinţa obligării instituţiei în solidar cu I.G.S.U. la restituirea către recurentul reclamant a sumei de 1.611,54 RON, creanţă actualizată cu rata inflaţiei.

În ceea ce priveşte obligarea instituţiei recurente la plata de daune morale, soluţia instanţei fond este lipsită de temei legal raportat la suportul probatoriu al acestei soluţii. În cauză, instanţa nu era în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că recurentul reclamant nu a produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin emiterea actului administrativ jurisdicţional atacat, de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul moral.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Recurentul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ambelor autorităţi recurente pârâte ca fiind nefondate.

Recurenţii pârâţi au formulat, la rândul lor, întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamantului.

Toate părţile au depus şi răspunsuri la întâmpinări, prin care au reiterat principalele susţineri din recursurile proprii.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare invocate

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte recursul recurentului reclamant A., Înalta Curte apreciază neîntemeiate criticile aduse soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei/decăderii din dreptul de angajare a răspunderii materiale în cauză.

Astfel, potrivit prevederilor exprese ale art. 24 din O.G. nr. 121/1998, "(1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor. (...) (4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere."

De asemenea, art. 23 stipulează că "(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris. (...)"

Prin urmare, constatarea pagubei trebuie făcută, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a se mai stabili/angaja răspunderea materială, în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, acest termen nefiind, într-adevăr, potrivit C. civ., susceptibil de întrerupere sau suspendare.

Odată constatată însă paguba în termenul legal, celelalte termene se calculează de la momentele indicate în actul normativ (data constatării, data luării la cunoştinţă, data înregistrării hotărârii de admitere a repunerii în termen, după caz).

În speţă, data producerii pagubei este 10.01.2012, când ISU Constanţa a întocmit Nota de recepţie nr. x/10.01.2012 în baza căreia unitatea a primit 21,02 tone combustibil lichid M la preţul de 6,33 RON/kg în loc de 6,1 RON/kg, ocazie cu care s-a apreciat că s-a prejudiciat unitatea cu suma de 4834,6 RON.

Data constatării pagubei este 31.05.2013, când a fost dispusă prin OZU nr. x/2013 efectuarea unei cercetări administrative în vederea stabilirii cauzelor şi responsabilităţilor pentru posibilul prejudiciu adus unităţii privind diferenţele de preţ rezultate din derularea Contractului nr. x din 20.12.2011, această dată fiind înlăuntrul termenului legal de 3 ani de la data producerii pagubei.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că decizia de imputare putea fi emisă doar într-un termen de 3 ani de la data producerii pagubei, nu poate fi deci primită, acesta interpretând eronat dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Cât priveşte critica adusă de recurent considerentului sentinţei referitor la nereţinerea de către instanţa de fond a inexistenţei prejudiciului, ceea ce ar constitui o încălcare a dispoziţiilor art. 4 din Instrucţiunile nr. 114/2013 care se referă la producerea de pagube M.A.I., Înalta Curte apreciază că şi aceasta este nefondată.

În acest sens, reţine că prin Hotărârile nr. x şi nr. x din 30.08.2013 s-au admis, într-adevăr, contestaţiile administrative formulate şi au fost anulate Deciziile de imputare nr. x şi nr. x din 25.07.2013 (prin care paguba de 4.834,60 RON fusese imputată plutonierului B. şi maiorului C.), cu motivarea că diferenţa de preţ nu constituie prejudiciu adus unităţii.

Tot astfel, însă, Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa a constatat că nu a fost implementată corespunzător recomandarea, întrucât prejudiciul existent nu a fost recuperat, membrii comisiilor neţinând cont de toate documentele existente în cadrul dosarului de achiziţie publică, ca urmare stabilind Măsura 10, a cărei nerespectare a generat în final angajarea răspunderii recurentului reclamant în cauză.

În consecinţă, în mod corect judecătorul fondului a arătat că nu s-a statuat în mod definitiv de către o instanţă, cu putere de lucru judecat, cu privire la inexistenţa unui prejudiciu.

A mai criticat recurentul reclamant soluţia primei instanţe de actualizare a creanţei cu rata inflaţiei, iar nu cu dobânda legală "şi remuneratorie" aşa cum s-ar fi solicitat prin acţiune şi nota de concluzii.

Critica este vădit nefondată.

Prin acţiunea introductivă, formulată prin avocat, recurentul reclamant a solicitat restituirea sumei 1611,54 RON, reţinută din salariu, "în sumă actualizată la data plăţii". Aceeaşi formulare se regăseşte şi în răspunsul la întâmpinare depus la dosar.

Prin înscrisul intitulat "Note de concluzii", întocmit prin acelaşi avocat şi depus prin Serviciul Registratură la data de 17.11.2016, recurentul reclamant a solicitat pentru prima oară restituirea "în sumă actualizată cu dobânda legală şi dobânda remuneratorie la data plăţii efective".

Or, cererea de dobânzi constituie o cerere distinctă, accesorie, astfel cum este aceasta definită de art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., şi care trebuie depusă în termenul procedural, pentru a se da posibilitatea părţii adverse să formuleze apărări şi chiar pentru a se putea administra eventuale probe.

În speţă, cererea de obligare a recurenţilor pârâţi la plata dobânzii legale şi "remuneratorii", contrar susţinerii recurentului reclamant, nu a fost formulată nici prin acţiunea introductivă, nici prin cerere completatoare formulată în termenul prevăzut de art. 204 din C. proc. civ., ci pentru prima dată prin nota de concluzii scrise, instanţa nefiind deci legal învestită cu soluţionarea acestor pretenţii, ci doar cu actualizarea sumei de restituit.

Având în vedere că de lege lata (în sistemul C. proc. civ.), singura "actualizare" a unor sume datorate creditorului atunci când nu au fost convenite sau prevăzute expres alte criterii este aceea în funcţie de rata inflaţiei, soluţia pronunţată de instanţa de fond în limitele învestirii este temeinică şi legală.

În sfârşit, în privinţa cuantumului pretenţiilor reprezentând despăgubiri pentru daune morale, Înalta Curte consideră, contrar opiniei recurentului reclamant, că a fost exercitat corespunzător dreptul de apreciere al instanţei de fond în ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor în raport cu starea de frustrare cauzată prin emiterea unor acte nelegale de angajare a răspunderii materiale, cu atingerea adusă prestigiului profesional al părţii, încrederii de care aceasta se bucura printre subalterni în exercitarea funcţiei sale de conducere de inspector şef în cadrul ISU Constanţa.

În plus, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reaminteşte faptul că şi soluţia de admitere a acţiunii şi de anulare a actelor nelegale trebuie privită ca o satisfacţie morală inclusiv în raport cu colegii şi subalternii (reparaţie apreciată mult mai adecvată decât acordarea unei sume de bani calculate prin înmulţirea unei sume, chiar modice, cu numărul de angajaţi, aşa cum a propus recurentul).

Cât priveşte recursul formulat de recurentul pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Înalta Curte apreciază că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nejustificată, acest motiv de casare nefiind incident în cauză, faţă de aspectele dezvoltate de recurent.

Astfel, pe de o parte, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susţinerile părţii adverse sau îl nemulţumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată că este nefondată critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998, instanţa de fond reţinând că cererea de repunere în termen a fost formulată cu respectarea termenului stabilit de Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa, ceea ce contravine prevederilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998.

În realitate, motivarea judecătorului fondului s-a referit în mod temeinic şi legal la faptul că, pentru aducerea la îndeplinire a Măsurii 10 dispuse de Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa, i s-a stabilit recurentului reclamant un termen (31.05.2015) care a fost respectat de către acesta, precum şi la lipsa de incidenţă a termenului prevăzut de art. 33 din O.G. nr. 121/1998, neexistând vreuna dintre situaţiile premisă stipulate în acest articol (existenţa unei cauze care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare, emiterea deciziei de imputare împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală) şi în raport cu care să se calculeze termenul de 15 zile invocat de recurentul pârât.

În aceste condiţii, susţinerea recurentului pârât în sensul că "dacă ar fi fost formulată în termenul de 15 zile cererea de repunere în termen, cercetarea administrativă ar fi putut fi declanşată cu respectarea prevederilor articolului mai sus amintit" este lipsită de temei, neputându-se specula cu privire la admiterea cererii de repunere în termen în lipsa uneia dintre situaţiile prevăzute de legiuitor.

De altfel, în acelaşi context, instanţa de fond a constatat corect nu numai faptul că "şi dacă ar fi fost formulată în termenul de 15 zile cererea de repunere în termen, cercetarea administrativă nu ar fi putut fi reluată ori continuată, cu respectarea prevederilor legale incidente", ci şi, în plus, că situaţia desfiinţării pe cale administrativă, pe considerentul lipsei prejudiciului, a deciziilor de imputare emise iniţial în urma unei cercetări administrative apreciate ulterior ca necorespunzătoare de către Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa, nu este imputabilă recurentului reclamant.

Recurentul pârât a criticat soluţia pronunţată pe fondul litigiului, reiterând susţinerile sale în sensul că erau întrunite toate condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii materiale a recurentului reclamant, întrucât neefectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei ca urmare a respingerii ca tardive a cererii de repunere în termen echivalează cu nevalorificarea dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii.

Înalta Curte reţine că, prin Raportul nr. x/14.01.2015, Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa a dispus, la Măsura nr. 10: "Efectuarea solicitării pentru repunerea în termen a efectuării cercetării administrative pentru recuperarea prejudiciului existent rezultat din utilizarea unor preţuri diferite la achiziţia de combustibil tip M decât cel stabilit prin şedinţa de tranzacţionare. Un exemplar al documentelor întocmite în acest sens va fi înaintat în copie la sediul Biroului 6 Audit Public Intern Constanţa." Persoana responsabilă de implementarea măsurii a fost stabilită inspectorul şef, iar termenul de implementare: 31.05.2015.

Prin Decizia de imputare nr. x/2015 recurentul pârât IGSU a imputat recurentului reclamant suma de 1.611,54 RON, reprezentând prejudiciul adus unităţii prin diferenţele de preţ rezultate pe perioada derulării contractului nr. x/20.12.2011 încheiat cu S.C. D. S.R.L., ca urmare a nesolicitării repunerii în termen a efectuării cercetării administrative, Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, în termenul prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Ca temei legal au fost indicate prevederile art. 25 alin. (1), art. 33 alin. (1) şi ale art. 34 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, coroborate cu prevederile art. 6 şi ale art. 110 din IMI nr. 114/2013 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne.

Potrivit dispoziţiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen.

În speţă, nu există niciuna dintre cele două situaţii menţionate de care să se facă vinovat recurentul reclamant, iar în justificarea Măsurii nr. 10, Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa, a invocat nelegalitatea Hotărârilor nr. x şi nr. x din 30.08.2013 prin care s-au anulat deciziile de imputare iniţiale, care nu ar fi avut în vedere toate documentele din dosarul de achiziţie publică, ceea ce relevă culpa recurentului pârât, iar nu a recurentului reclamant.

În sarcina acestuia din urmă s-a stabilit doar obligaţia de formulare a cererii de repunere în termen cu respectarea unui termen de implementare, 31.05.2015, obligaţia fiind adusă la îndeplinire astfel cum a fost stabilită.

Nici criticile cu privire la obligaţia de plată a daunelor morale nu pot fi primite, având în vedere probele administrate şi dreptul de apreciere al instanţei de fond, aşa cum Înalta Curte a arătat deja în analiza recursului recurentului reclamant.

Referitor la recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Afacerilor Interne, se constată că acesta a formulat aceleaşi critici ca şi recurentul pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, referitoare la greşita aplicare a art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 (prima instanţă luând, în mod eronat, ca reper termenul stabilit de Biroul 6 Audit Public Intern Constanţa pentru depunerea cererii de repunere în termen), întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii materiale a recurentului reclamant (neefectuarea din nou a cercetării administrative în vederea recuperării pagubei ca urmare a respingerii ca tardive a cererii de repunere în termen echivalând cu nevalorificarea dreptului la despăgubiri pentru paguba produsă) şi lipsa de temei a soluţiei de obligare a recurentului la plata de daune în lipsa elementelor care să permită evaluarea corectă a prejudiciului moral.

Aceste critici urmează a fi înlăturate de Înalta Curte ca fiind nefondate, pentru aceleaşi considerente expuse în analiza recursului celuilalt recurent pârât.

În ceea ce priveşte critica suplimentară, referitoare la încălcarea de către instanţa de fond a principiului disponibilităţii, întrucât deşi recurentul reclamant "nu a înţeles să solicite şi anularea Deciziei de imputare nr. x/28.09.2015 şi a Hotărârii nr. 2835/24.11.2015, instanţa de fond, depăşind limitele procesuale stabilite de partea reclamantă, a dispus şi anularea acestor acte, cu consecinţa obligării instituţiei în solidar cu I.G.S.U. la restituirea către recurentul reclamant a sumei de 1.611,54 RON, creanţă actualizată cu rata inflaţiei", Înalta Curte constată că este neîntemeiată, recurentul pârât aflându-se într-o evidentă eroare.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din 12.09.2016, instanţa de fond a luat act de precizarea obiectului acţiunii, formulată de reclamant în sensul că înţelege să solicite şi anularea Hotărârii nr. 2835/2015 şi a Deciziei de imputare nr. x/2015.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă împotriva Sentinţei civile nr. 3848 din 05 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2019.

GGC - NN