Tax assessment annulment claim assigned to tribunal jurisdiction under Public Servants Statute, tribunal prevails.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă la data de 08.03.2018, reclamantul A. a chemat în judecată B. Bucureşti, solicitând anularea deciziei de impunere nr. x/22.09.2011, emisă de pârâtă pentru suma de 13.370 RON.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Argeş, secţia civilă

Prin Sentinţa civilă nr. 719/2018 pronunţată de Tribunalul Argeş la data de 06.07.2018 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut, pe de o parte, că reclamantul nu are statut de poliţist, astfel că raportul juridic născut între părţile procesului nu era supus Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, iar pe de altă parte, că autoritatea emitentă a actului administrativ este una de nivel central, ce atrage competenţa prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin Sentinţa nr. 87/f-cont din data de 12 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018 s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă, complet specializat de contencios administrativ şi fiscal.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în speţă, potrivit art. 1 şi 3 din H.G. nr. 294/2007, coroborat cu art. 1 din Legea nr. 360/2002 şi art. 85 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, cenzurarea deciziei de impunere revine în competenţa instanţei de contencios administrativ, având în vedere că poliţistul este un funcţionar public cu statut special şi că, în absenţa unor norme proprii de competenţă, devin aplicabile cele privind Statutul funcţionarului public.

S-a mai reţinut că actul administrativ contestat a fost emis în considerarea încheierii unor raporturi de serviciu ale reclamantului, funcţionar public cu statut special şi că B. se impune a fi calificată ca fiind o instituţie publică de interes local.

Astfel, s-a apreciat că, întrucât reclamantul este funcţionar public, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Cum nu se face distincţie după cum autoritatea publică pârâtă este una de nivel central sau local şi cum dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 au caracter de lege generală în raport cu dispoziţiile speciale ale art. 109 din Legea nr. 188/1999, norma generală este înlăturată de la aplicare.

S-a mai reţinut că soluţia se impune şi prin prisma Soluţiilor de unificare a jurisprudenţei adoptate în şedinţa judecătorilor secţiei contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 18 februarie 2013 şi 11 aprilie 2016.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în regulator de competenţă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauză ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ. dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei de impunere nr. x/22.09.2011, emise de pârâta B. Bucureşti, pentru suma de 13.370 RON.

Înalta Curte reţine că, pentru determinarea instanţei competente material să soluţioneze prezentul litigiu, prezintă relevanţă natura dreptului pretins de către reclamant, dar şi cea a raporturilor juridice dintre reclamant şi instituţia pârâtă.

Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, răspunderea materială a militarilor este angajată, în condiţiile prevăzute în cuprinsul său, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, provocate de militari, din vina acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei, indiferent dacă, după producerea pagubei, persoanele a căror răspundere este angajată, mai au sau nu calitatea de militar.

Art. 7 din acelaşi act normativ stabileşte ce se înţelege prin termenul "militari", în sensul acestei ordonanţe: militari în termen, militari cu termen redus, rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, elevi şi studenţi ai instituţiilor militare de învăţământ, militari angajaţi pe bază de contract şi cadre militare.

În consecinţă, prin O.G. nr. 121/1998 este instituită o procedură specială în ceea ce priveşte aceste categorii de personal, diferită de cea din dreptul comun, în vederea atragerii răspunderii materiale a acestora pentru pagubele cauzate în legătură cu munca lor ori în legătură cu obligaţia de restituire a sumelor nedatorate. Totuşi, prin acest act normativ nu este reglementată o competenţă specială, derogatorie, a instanţelor judecătoreşti, motiv pentru care aceasta se stabileşte în considerarea raporturilor de serviciu ale militarilor, astfel cum sunt enumeraţi la art. 7 din O.G. nr. 121/1998.

În acest sens, din Decizia nr. 10 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, rezultă că militarii reprezintă o categorie aparte de funcţionari publici, fiindu-le aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 cu titlu de drept comun, cu consecinţa atragerii competenţei secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a tribunalului în privinţa soluţionării tuturor cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al acestora, excepţie făcând situaţiile pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

De asemenea, şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 34 din 9 februarie 2016 s-a constatat că Legea nr. 188/1999 reprezintă cadrul general pentru funcţionarii publici, precizându-se în mod clar faptul că militarii sunt o categorie specială de funcţionari publici.

Prin Decizia nr. 23/2018 din 12.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 109 din 12.02.2019 s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, raportat la art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, litigiile având ca obiect acţiuni în anularea deciziilor de imputare şi a hotărârilor comisiilor de jurisdicţie a imputaţiilor constituite la nivelul ministerelor şi autorităţilor publice centrale, promovate de militarii nominalizaţi de art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, de militarii aflaţi în misiune în afara graniţelor ţării prevăzuţi de art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 şi de funcţionarii publici din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, sunt de competenţa tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal."

Prin considerentele deciziei mai sus amintite s-a concluzionat că elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ sunt incluşi în noţiunea de "militari", în sensul art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, reprezentând o categorie specială de funcţionari publici şi, odată calificate raporturile acestora cu unitatea angajatoare ca fiind raporturi de serviciu, dreptul comun aplicabil este Legea nr. 188/1999, nemaifiind relevantă, în stabilirea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, ierarhia autorităţii publice emitente a actului administrativ contestat.

Astfel fiind, competenţa materială de soluţionare a cauzei se stabileşte în raport cu dispoziţiile legii speciale, şi anume Legea nr. 188/1999, care la art. 109 prevede: "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

În consecinţă, răspunderea materială a funcţionarilor publici şi, implicit, a tuturor militarilor, astfel cum au fost prevăzuţi de art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, derivă din raporturile de serviciu ale acestora, astfel că litigiile având ca obiect acţiuni în anularea deciziilor de imputare revin competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a tribunalelor, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, textul de lege privitor la competenţă din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 10 alin. (1), stabileşte competenţa curţii de apel în primă instanţă în cazul litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel, ceea ce atrage subsidiaritatea aplicării acestora în raport cu prevederile unor norme speciale în materie, derogatorii de la norma generală, iar o asemenea normă specială şi derogatorie în materie este prevăzută la art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare, faţă de calitatea reclamantului şi raporturile juridice deduse judecăţii, devin aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013, ce atrag competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a tribunalului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2019.

GGC - GV