Fiscal suspension pending criminal prosecution: invalidity due to absence of decisive impact on tax assessment and violation of reasonable time

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin cererea înregistrată la data de 29.09.2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat, în principal:

- anularea Deciziei nr. 181/16.06.2015 emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, privind soluţionarea contestaţiei fiscale prealabile formulate de reclamantă, a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/09.02.2015, ambele emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa;

- obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei ANAF la emiterea unei decizii prin care să soluţioneze în fond contestaţia administrativă.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 673 din 01 martie 2016, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/9.02.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/9.02.2015 formulate de reclamanta A. SRL De asemenea, a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. SRL, care a solicitat casarea, în parte, a acesteia şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea, în parte, a acţiunii introductive, în sensul anulării Deciziei nr. 181/16.06.2015, emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, obligării ANAF la emiterea unei decizii prin care să soluţioneze în fond contestaţia societăţii din procedura prealabilă, precum şi la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a prezentat istoricul litigiului şi a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta arată că a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.02.2015 înregistrată la Administraţia Judeţeană Ialomiţa sub nr. x/24.03.2015, însă, prin Decizia nr. 181/16.06.2015, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, în baza dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , deoarece, în urma controlului efectuat, A.J.F.P. Ialomiţa a sesizat, în conformitate cu dispoziţiile art. 108 C. proc. fisc. , DIICOT - Biroul Teritorial Ialomiţa, în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Partea susţine că în decizia contestată intimata a făcut referire la mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, fără a ţine seama de faptul că instanţa constituţională a statuat în sensul că întâietatea rezolvării acţiunii penale presupune existenţa pe rolul unei instanţe a unui proces penal în curs de soluţionare, în timp ce, în speţă, sesizarea parchetului nu a condus nici măcar la începerea urmăririi penale in personam. Consideră că acest aspect este confirmat indirect chiar de argumentele organului fiscal din Decizia de suspendare, precum şi de considerentele instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă precizează că, urmare a sesizării organelor de urmărire penală, nu s-a luat nicio măsură faţă de societate sau faţă de reprezentanţii acesteia, iar societatea nu are nicio calitate în dosarul penal. Nu a fost începută nici măcar urmărirea penală in personam, aşa încât nu există indicii temeinice privind săvârşirea de către recurentă a unei infracţiuni de natură să legitimeze suspendarea soluţionării contestaţiei în procedura prealabilă. Ca atare, simpla formulare şi depunere de către organul fiscal a unei sesizări cu caracter penal nu poate justifica măsura suspendării în condiţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , text de lege din care reiese necesitatea ca opinia organului fiscal în sensul existenţei indiciilor de natura penală să fie confirmată şi constatată de organele de urmărire penală.

Totodată, recurenta-reclamantă mai arată că, potrivit Normelor metodologice de aplicare a C. proc. fisc. , suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative trebuie motivată prin prisma legăturii de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale şi stabilirea de către organele de urmărire penală a faptului că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea recurată şi sub aspectul faptului că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra argumentatelor aduse prin cererea principală şi cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei şi nici nu a indicat în considerente raţiunea pentru care nu a înţeles să le valorifice în procesul de deliberare. Mai arată că instanţa de fond a evaluat probatoriul în mod selectiv, deoarece şi-a însuşit doar argumentele intimatelor.

În opinia recurentei, în contextul în care sesizarea trimisă de ANAF sub nr. x/15.06.2015 către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT nu a fost urmată de demararea procesului penal in personam şi nici de punerea în mişcare a acţiunii penale, nu pot exista consecinţe penale în privinţa societăţii recurente sau a reprezentanţilor acesteia, nefiind în derulare vreo procedură penală care să le fie opozabilă.

Precizează că sesizarea organelor penale de către ANAF nu a fost urmată de demararea procesului penal in personam şi nici de punerea în mişcare a acţiunii penale, cu atât mai mult cu cât, în configurarea noului C. proc. pen., orice judecată în faţa instanţei civile se suspendă doar după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în prima instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an, conform art. 27 alin. (7) C. proc. pen.

Consideră că, în speţă, nu sunt realizate condiţiile pentru suspendarea procedurilor extrapenale în baza demarării unei proceduri penale, astfel că decizia organului fiscal este nelegală.

De asemenea, recurenta arată că, prin comparaţie cu dispoziţiile anterioare, noul C. proc. pen. prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite [art. 28 alin. (1)]. Astfel, singurele împrejurări tranşate de instanţa penală sunt cele legate de situaţia de fapt, cele referitoare la vinovăţie şi existenta unui prejudiciu fiind stabilite de către instanţa civilă.

În acest context, partea consideră că este neîntemeiată constatarea potrivit căreia între stabilirea creanţelor fiscale şi stabilirea caracterului infracţional al faptei săvârşite, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei, în condiţiile în care stadiul procedurii penale în speţă nu permite anticiparea realizării condiţiei strânsei legături dintre cele două proceduri.

În acelaşi timp, recurenta arată că infracţiunea de evaziune fiscală, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 241/2005, este o infracţiune de pericol, astfel că existenţa prejudiciului este independentă de existenţa răspunderii penale, ceea ce lipseşte de justificare suspendarea procedurii administrative.

Recurenta nominalizează prevederile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., în care se precizează faptul că, în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, ceea ce poate conduce la amânarea sine die a soluţionării litigiului fiscal.

Partea consideră că, prin suspendarea soluţionării contestaţiei, ANAF a evitat să se pronunţe asupra nelegalităţii şi netemeiniciei deciziei de impunere, cu atât mai mult cu cât, anexat contestaţiei administrative, a depus documente justificative ale tranzacţiilor efectuate, însumând 700 de pagini, astfel că simplele aserţiuni ale instanţei de fond, preluate din decizia de soluţionare a contestaţiilor, reprezintă exercitarea defectuoasă a prerogativelor de control judecătoresc.

În susţinerea aspectelor de mai sus, partea invocă hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lungu contra României, precum şi cuantumul ridicat al sumelor stabilite în urma controlului fiscal, care i-au produs un dezechilibru financiar şi au determinat-o să înregistreze pe rolul Tribunalului Ialomiţa cererea de intrare în insolvenţă, în prezent, societatea recurentă fiind în reorganizare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ialomiţa, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Arată că organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea recurentă a efectuat livrări intracomunitare de bunuri către societăţi din Bulgaria, care au fost considerate în raportul VIES emis de Compartimentul de Schimb Internaţional de Informaţii ca livrări intracomunitare suspecte, având coduri de TVA valide temporar, numai pentru perioada în care au efectuat achiziţii de la SC A. SRL Mai mult, în răspunsurile primite de la autorităţile bulgare se precizează că operatorii respectivi au sedii fictive, nu au prezentat niciun document organelor de control şi nici nu au declarat în totalitate achiziţiile de la SC A. SRL. Mai mult decât atât, operatorii în discuţie au fost încadraţi în categoria firmelor fantomă, destinaţia bunurilor neputând fi dovedită ca reală.

Având în vedere aceste aspecte, organele de inspecţie fiscală au apreciat că aceste livrări intracomunitare către societăţile din Bulgaria nu constituie operaţiuni scutite de TVA, iar în ceea ce priveşte impozitul pe profit, au apreciat anumite achiziţii ca fiind nereale, deoarece nu se justifică cu documente, respectiv nu au scop economic, cheltuielile cu marfa fiind considerate, în acest caz, nedeductibile.

Între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată din Decizia de impunere nr. x/09.02.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, ce constă în faptul că se pune problema realităţii operaţiunilor desfăşurate, fiind descoperite elemente ce conduc la suspiciunea de fraudă.

Intimata-pârâtă susţine că, şi în situaţia în care ar exista documente justificative, recurenta nu are drept de deducere, deoarece operaţiunile nu sunt reale. În sprijinul acestei opinii, partea invocă Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza 255/02 Halifax & alţii.

În speţă, prin Adresa nr. x/09.02.2015, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a sesizat Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata şi Terorism - Biroul Teritorial Ialomiţa pentru constatarea existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar prin adresa nr. x/05.06.2015, organele de inspecţie fiscală au formulat o completare la sesizarea penală iniţială, în ceea ce priveşte impozitul pe profit.

Intimata-pârâtă susţine că la stabilirea taxei pe valoarea adăugată aferentă tranzacţiilor efectuate de recurenta-reclamantă cu operatorii intracomunitari au fost avute în vedere relaţiile comunicate de autorităţile fiscale din Bulgaria: operatorii intracomunitari au sedii fictive, unii dintre aceştia nu şi-au îndeplinit obligaţiile declarative de TVA, operatorii respectivi sunt de tip "missing trader", nu au prezentat niciun document organelor de control fiscal bulgare şi nu au declarat în totalitate achiziţiile de la A. SRL Au mai arătat că există suspiciuni privind realitatea tranzacţiilor efectuate, toate firmele sunt considerate firme fantomă, destinaţia bunurilor nu a putut fi dovedită ca fiind reală, existând cazuri când pe scrisorile de transport CMR sunt aplicate ştampilele altor firme, situaţie în raport cu care toţi operatorii intracomunitari au fost calificaţi ca societăţi care prezintă risc fiscal, motiv pentru care le-a fost retras codul valabil de TVA. În ceea ce priveşte impozitul pe profit, partea arată că nu au fost întocmite foi de parcurs pentru datele în care au fost efectuate achiziţiile, apreciind că aceste tranzacţii nu au scop economic, iar cheltuielile aferente sunt nedeductibile, deoarece nu au la bază documente justificative.

Totodată, partea invocă practica judiciară europeană în materie, respectiv Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauzele C-285/09, C-419/02, C-32/03, C-439/04, C-440/04, C-80/11, C-142/11 şi C-285/11, susţinând că acţiunea penală are întâietate faţă de acţiunea civilă, deoarece cauza celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii sau existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, astfel că instituţia suspendării este deosebit de utilă pentru realizarea unei optime administrări a justiţiei.

Din jurisprudenţa instanţelor naţionale, intimata invocă Deciziile nr. 272 din 28 ianuarie 2013 şi nr. 1312 din 13 martie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 72/28.05.1996 şi nr. 95/2011 ale Curţii Constituţionale şi arată că, în condiţiile în care asupra caracterului infracţional al faptelor din speţă urmează să se pronunţe organele de cercetare penală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu se poate pronunţa asupra fondului cauzei până la soluţionarea definitivă a laturii penale.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 12.06.2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Faţă de conţinutul Hotărârilor Colegiului de conducere al instanţei nr. 106/2016, nr. 109/2018 şi nr. 110/2018, dar şi de dispoziţiile art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin prevederile XVII alin. (3) raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată a recursului în şedinţă publică pentru data de 23.11.2018.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 218 C. proc. fisc. , cu analizarea legalităţii Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.02.2015, a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015, ambele emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, precum şi a Deciziei nr. 181/16.06.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă în ceea ce priveşte anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.02.2015 şi a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015, ambele emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, şi ca neîntemeiată în ceea ce priveşte anularea Deciziei nr. 181/16.06.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că nu se poate investi cu analizarea legalităţii Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.02.2015 şi a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015, în condiţiile în care acestea nu au fost verificate în cadrul procedurii administrative prealabile. Măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative, dispusă prin Decizia nr. 181/16.06.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a fost luată cu respectarea prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. . În concret, între stabilirea obligaţiilor bugetare prin decizia de impunere contestată şi stabilirea caracterului penal al faptelor sesizate Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul teritorial Ialomiţa - nominalizate prin adresa nr. x/09.02.2015 - există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea contestaţiei în calea administrativă de atac.

Înalta Curte nu poate împărtăşi soluţia primei instanţe.

Reevaluând probatoriul administrat în cauză în contextul propriului demers de analiză a criticilor recurentei-reclamante, prezentate în memoriul de recurs, instanţa de control judiciar consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , conform cărora organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indicilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează fie dată în procedura administrativă.

Din lecturarea conţinutului textului normativ anterior redat, Înalta Curte reţine faptul că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, desigur, cu obligaţia acestuia de a motiva decizia adoptată.

În speţa de faţă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a prezentat în cuprinsul Deciziei nr. 181/16.06.2015 motivele de fapt şi de drept care au justificat necesitatea suspendării soluţionării contestaţiei administrative promovate de recurenta-reclamantă împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.02.2015 şi a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015, ambele emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Înalta Curte reţine că adoptarea măsurii analizate este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În acest sens, în cuprinsul deciziei prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative s-a menţionat faptul că, prin adresa nr. x din 09.02.2015, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a sesizat, în conformitate cu dispoziţiile art. 108 C. proc. fisc. , Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul teritorial Ialomiţa, cu privire la cele constatate în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.02.2015 şi în Decizia de impunere nr. x/09.12.2015, în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, prin adresa nr. x/09.07.2015, acelaşi organ de inspecţie fiscală a formulat o completare la sesizarea penală anterior nominalizată.

Înalta Curte apreciază că măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative nu se mai impune.

În primul rând, în argumentarea acestei concluzii, instanţa va pleca de la câteva consideraţii de ordin teoretic referitoare la principiul celerităţii procedurii jurisdicţionale ce vor fi redate în continuare.

În mod indiscutabil, celeritatea procedurii jurisdicţionale este o exigenţă a statului de drept. Practicile administrative şi judiciare trebuie să evite durata nerezonabilă a procedurilor. Ca atare, litigiile trebuie să fie soluţionate într-un termen optim şi previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat. Astfel spus, celeritatea participă la această efectivitate. Aceasta este raţiunea pentru care Înalta Curte consideră că "efectivitatea drepturilor" este subordonată într-o mare măsură recursurilor puse la dispoziţia celor interesaţi pentru remedierea încălcării acestor drepturi.

În România, principiul celerităţii este reglementat în art. 21 alin. (3) din Constituţie, care prevede că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenţei dreptului într-o societate democratică.

Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe.

În al doilea rând, în speţa de faţă, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă împrejurarea că Decizia de impunere nr. x a fost emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa la data de 09.12.2015, că debitele stabilite în sarcina recurentei-reclamante au vizat perioadele de 01.06.2010 - 31.03.2013 (taxa pe valoarea adăugată) şi 01.01.2013 - 31.12.2013 (impozit pe profit), iar suspendarea procedurii de soluţionare a recursului administrativ a fost dispusă prin Decizia nr. 181/16.06.2015, dată de la care s-au scurs aproape 4 ani, perioadă care nu corespunde cerinţei termenului rezonabil.

Mai mult decât atât, este de observat faptul că, în toată perioada care s-a scurs din anul 2015 şi până în prezent, bănuiala existenţei unor fapte de natură penală - premisă a suspendării procedurii administrative - nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale. În acest sens, este de reţinut faptul că, prin adresele înregistrate pe rolul instanţei nr. 5927 din 06.02.2019 şi nr. 5927 din 20.03.2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a comunicat faptul că Dosarul penal nr. x/2016 este în curs de soluţionare, fără a preciza cu acurateţe obiectul cauzei penale, persoanele faţă de care se fac cercetări şi dacă a fost emisă o soluţie de începere a urmăririi penale din care s-ar fi putut deduce indiciile săvârşirii unei infracţiuni de către recurenta-reclamantă.

În al treilea rând, relevant pe aspectul analizat este şi faptul că recurenta-reclamantă se află în prezent în procedura de reorganizare judiciară, după cum rezultă din Raportul de activitate nr. 16 întocmit de administratorul judiciar B. în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă.

În al patrulea rând, instanţa de control judiciar apreciază că prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. , care stabilesc un moment obiectiv al reluării procedurii administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 181/16.06.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Chiar în lipsa unei hotărâri definitive în cauza penală, instanţa de contencios administrativ este în măsură să verifice dacă mai subzistă argumentele care au determinat adoptarea măsurii suspendării soluţionării recursului administrativ.

În acest sens, Înalta Curte trebuie să aibă în vedere justul echilibru între interesul public şi drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, în condiţiile în care soluţia adoptată de autoritatea de soluţionare a contestaţiei administrative nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea scopului propus, respectiv acela de a evita pierderile la bugetul de stat.

Pentru toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că măsura suspendării generează o întârziere judiciară nepermisă, motiv pentru care se impune revenirea asupra acesteia.

În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, va admite, în parte, acţiunea reclamantei, în sensul că va anula Decizia nr. 181 din 16.06.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi o va obliga să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x-42 din 09.02.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. SRL, prin administrator judiciar B., împotriva Sentinţei nr. 673 din 01 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar B., în sensul că:

Anulează Decizia nr. 181 din 16.06.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Obligă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x-42 din 09.02.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2019.

GGC - GV