Taxpayer prevails: suspension of tax appeal overturned for lack of decisive criminal impact due to excessive delay.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 22 decembrie 2015, sub nr. x/2015 reclamanta SC A. SRL TIMIŞOARA în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. x din 11 septembrie 2015 emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la soluţionarea în fond a contestaţiei formulate împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x încheiat la data de 12 mai 2015, listat la data de 4 decembrie 2014, înregistrat la A.J.F.P TIMIŞ - INSPECŢIA FISCALĂ sub nr. x din 9 decembrie 2014, care a stat la baza întocmirii Deciziei de impunere nr. x din 12 mai 2015 şi a Deciziei nr. x din data de 11 septembrie 2015, anularea deciziilor contestate şi obligarea pârâtei la soluţionarea în fond a contestaţiei formulate; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 62 din 15 martie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 62 din 15 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut în esenţă că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, formulând, în esenţă, următoarele critici:

Recurenta a arătat că atât în Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 emisa de ANAF, contestată, cât şi în Sentinţa civila nr. 62 din 15 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, recurată, se face vorbire despre "sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, înregistrată sub nr. x din 12 mai 2015". Sesizarea menţionată nu se regăseşte nici la dosarul acestei cauze şi nici printre documentele comunicate subscrisei de ANAF. Apreciem că prima condiţie necesară pentru ca organul de soluţionare a contestaţiei să dispună suspendarea acesteia nu este îndeplinită, respectiv organul care a efectuat activitatea de control nu a făcut dovada că ar fi sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni.

În al doilea rând arătăm că Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 emisă de intimata, nu este motivată în mod concret în ceea ce priveşte soluţia de suspendare. Dispoziţiile legale sunt invocate în mod formal fără a se indica în concret legătura de cauzalitate dintre pretinsa plângere formulată şi soluţionarea contestaţiei formulată de subscrisa împotriva actelor administrative încheiate de intimata.

Intimata ANAF nu a demonstrat imposibilitatea sa de a soluţiona contestaţia până la finalizarea cercetărilor penale şi nici interdependenţa dintre solicitările subscrisei enumerate în contestaţie şi activităţile comerciale pentru care intimata opinează că pot prezenta un caracter penal.

Prin suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de subscrisa împotriva RIF şi a Deciziilor de impunere, intimata creează grave dificultăţi şi prejudicii subscrisei, împiedicând practic activitatea şi punând sub semnul întrebării existenţa viitoare a societăţii, în condiţiile în care culpa sau vinovăţia din pretinsa sesizare cu caracter penal nu au fost nici măcar afirmate la acest moment şi cu atât mai puţin dovedite. Ca o consecinţa deosebit de gravă, subscrisa suntem vătămată în drepturile noastre prin decizia contestata, în condiţiile în care datoria către bugetul de stat este doar presupusă în raport de afirmaţiile intimatei.

În al treilea rând apreciem că aspectele redate în RIF şi pe care intimata susţine că fac obiectul sesizării penale nu pot fi considerate ca determinante în modul de soluţionare a contestaţiei formulată de subscrisa.

Recurenta a susţinut că prin suspendarea soluţionării contestaţiei, intimata tinde către o situaţie abuzivă, respectiv restricţionarea liberului acces la justiţie, câtă vreme este evident că diferenţa de opinii cu privire la interpretarea dispoziţiilor fiscale nu va putea fi soluţionata decât de către o instanţa de judecată. Procedând astfel, intimata nu face altceva decât sa obstrucţioneze în mod voit accesul subscrisei la procedura legală şi supunerea spre analiza a actului administrativ instanţei de contencios

A mai arătat recurenta că până la acest moment nu exista vreo dovadă că împotriva sa s-ar fi pus în mişcare o acţiune penală, cu atât mai mult cu cât în realitate intimata ANAF a formulat şi în anul 2012 o sesizare penala prin PV nr. x din 8 octombrie 2012, sesizare care nu a condus până în prezent la urmărirea penala a societăţii.

În fine, recurenta a susţinut că prin cererea de chemare în judecata formulată, a solicitat şi anularea Deciziilor de impunere nr. x din 12 mai 2015 şi nr. x din 11 septembrie 2015 care au făcut obiectul contestaţiei ce a fost suspendata prin Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 emisa de ANAF - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susţinut că în ipoteza admiterii recursului şi a casării Sentinţei recurate, se impune ca instanţa de fond să analizeze şi fondul contestaţiei noastre, respectiv legalitatea Deciziilor de impunere nr. x din 12 mai 2015 şi nr. x din 11 septembrie 2015 şi motivele expuse pe larg în acţiunea introductivă precum şi în notele de şedinţă în faţa primei instanţe.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la soluţionarea contestaţiei administrative.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, analizând motivele de recurs, în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

În cauză, reclamanta a învestit instanţa de contencios cu o cerere de anulare a Deciziei nr. x din 11 septembrie 2015 emisă de pârâtă privind suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 12 mai 2015 şi a RIF nr. x din 9 decembrie 2014, precum şi obligarea pârâtei la soluţionarea în fond a contestaţiei formulate pe cale administrativă. Reclamanta a solicitat anularea deciziilor contestate,

Prin sentinţa recurată, decizia organului fiscal a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, apreciindu-se a fi legală şi temeinică, în raport de starea de fapt expusă de organul de inspecţie fiscală.

Înalta Curte, împărtăşeşte concluzia primei instanţe doar cu privire la capătul de cerere privind anularea deciziilor de impunere nr. x din 12 mai 2015 şi FTM nr. x din 11 septembrie 2015, în sensul că decizia de impunere, ca act administrativ fiscal poate fi contestată în condiţiile prevăzute de art. 205 şi urm. C. proc. fisc. , iar la instanţa de contencios administrativ se atacă Decizia dată în soluţionarea contestaţiei prealabile în conformitate cu prevederile art. 218 C. proc. fisc. .

În ceea ce priveşte Decizia nr. 328/11.09.2015 emisă de pârâtă, contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , apreciind că nu se impune menţinerea măsurii suspendării contestaţiei administrative.

Astfel, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

Înalta Curte reţine că acest articol instituie o posibilitate, şi nu o obligaţie pentru organul de soluţionare a contestaţiei, iar, pentru a se dispune o asemenea măsură, trebuie (i) să existe indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi (ii) infracţiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. În speţă, nu este, însă, îndeplinită niciuna dintre aceste condiţii.

Contrar susţinerilor recurentei, raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum şi la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine însă, că la dosarul cauzei este ataşată Sesizarea penală nr. x/2015 la filele x din volumul IV al dosarul de fond. Aşadar, în cauză este îndeplinită prima condiţie a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş la data 12 mai 2015, în vederea verificării tranzacţiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi.

Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , respectiv existenţa raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate reprezentanţilor societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Fără a face aprecieri asupra forţei probante a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă în timpul controlului fiscal şi în timpul soluţionării prezentului litigiu, în vederea stabilirii realităţii operaţiunilor de achiziţie de triticale efectuate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Referitor la condiţia înrâuririi asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, organul de soluţionare a contestaţiei are de analizat contestaţia recurentei-reclamante în funcţie de documentaţia avută în vedere de emitentul actelor contestate la data controlului precum şi de prevederile legale incidente. Împrejurarea că ar exista o lucrare penală în curs de cercetare, cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în această procedură administrativă.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt fondate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la durata îndelungată de soluţionare a sesizării penale, întrucât suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative a avut drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiţie al reclamantei.

În speţă, decizia de suspendare a contestaţiei administrative a fost emisă la data de 11 septembrie 2015, durata procedurii administrative de aproximativ 4 ani, devenind nerezonabilă.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerităţii procedurii jurisdicţionale, exigenţă a statului de drept care impune ca practicile administrative şi judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

De asemenea, faptul că societatea reclamantă este supusă procedurii falimentului reclamă o urgenţă sporită în clarificarea situaţiei creanţelor datorate de debitoarea insolventă, fără de care nu se poate finaliza procedura de lichidare a persoanei juridice.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

În consecinţă, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. .

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată în sensul admiterii acţiunii reclamantei, va anula Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 şi obligă pârâta la soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă, în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar B. SPRL împotriva Sentinţei civile nr. 62 din 15 martie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi în rejudecare, admite în parte acţiunea. Anulează Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 şi obligă pârâta la soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - CP