Active standing of forest administration for public property recovery: scope of administrative right under Forest Code art. 11(10)

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 17 mai 2018 au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2017, recursurile declarate de recurenta-reclamantă RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva Deciziei civile nr. 235A din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

1. Recurenta - reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat, în esenţă, următoarele:

Hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa apreciind în mod greşit că reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Călăraşi, nu are calitate procesuală activă pentru a formula acţiune în revendicare imobiliară, în numele Statului Român, pentru terenurile forestiere aflate în proprietatea publică a acestuia, pe motiv că acest drept aparţine exclusiv Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

În sinteză, recurenta-reclamantă a susţinut că nu au fost analizate dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 10 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, art. 4 şi următoarele din H.G. nr. 229/2009, art. 24 şi următoarele din Legea nr. 1/2000, art. 71 - 74 din H.G. nr. 890/2005, art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 12 şi următoarele din Legea nr. 213/1998, Decizia nr. 15 pronunţată în Dosarul nr. x/2011, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 412/23 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu toate că aceste precizări au fost expuse pe larg în motivele de respingere a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâte.

S-a arătat că prin Decizia nr. 412 din 23 februarie 2016, pronunţată într-o decizie de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că potrivit H.G. nr. 229/2009 Regia Naţională a Pădurilor a fost creată ca instituţie având ca obiect de activitate apărarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietatea statului, pe care îl administrează conform art. 2 lit. a) pct. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor, această instituţie, creată pentru a acţiona în numele statului, ca un prepus al său în domeniul silviculturii, având dreptul de a apăra şi de a asigura integritatea fondului forestier proprietatea statului, respectiv de a promova orice acţiune în justiţie pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare - terenurile forestiere.

A susţinut recurenta-reclamantă că în condiţiile în care legea conferă un mandat special Regiei Naţionale a Pădurilor de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, obligaţia de apărare şi asigurare a integrităţii fondului funciar, proprietate a statului, trebuie interpretată în sens larg, şi anume în sensul că Regia Naţională a Pădurilor exercită în numele statului toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, dreptul de administrare neputând fi înţeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus şi fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând deci şi dreptul de dispoziţie (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

În consecinţă, sub acest aspect, recurenta a susţinut că dispoziţiile speciale menţionate conferă Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva calitate procesuală activă în formularea acţiunii în revendicare promovate pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate a statului, cu scopul realizării obiectului său de activitate, acţiune pe care nu a formulat-o în calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră, ci în numele statului, în calitate de reprezentant al acestuia.

Recurenta-reclamantă a subliniat că la pronunţarea hotărârii atacate cu recurs nu au fost avute în vedere Deciziile nr. 15/2011, dată în recurs în interesul legii, şi nr. 412/2016, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a recunoscut calitate procesuală activă Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva de a formula acţiune în revendicare în numele Statului Român, precum şi împrejurarea că titlul de proprietate care a stat la baza acestor acţiuni a fost amenajamentul silvic.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că, anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 2165 din 18 martie 2005, faptul că Regia Naţionala a Pădurilor Romsilva are calitate procesuală activă de a revendica fonduri forestiere în numele Statului Român.

În acelaşi sens, a invocat practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a instanţelor de fond şi apel, prin care s-a reţinut calitatea procesuală activă a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în revendicarea unor terenuri forestiere proprietate publică a Statului Român.

A susţinut că, în prezenta cauză, acţiunea introductiva de instanţă a avut drept capăt principal de cerere revendicarea imobiliară, celelalte capete de cerere fiind subsidiare.

Or, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, s-a ajuns la situaţia în care prin aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material evocate acţiunea în revendicare dedusa judecaţii să nu fie soluţionată în fond.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile legale menţionate, recurenta-reclamantă a apreciat că are calitate procesuală activă în prezentul litigiu, întrucât reprezintă interesele Statului Român în domeniul fondului forestier proprietate publică a acestuia, situaţie faţă de care a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, iar, în rejudecare, să se constate că Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Călăraşi are calitate procesuală activă de a formula prezenta acţiune.

Recurenta-reclamantă a susţinut că a depus la dosarul cauzei un titlu de proprietate valabil constând în Amenajamentul Silvic al Marei Unităţi Forestiere (MUFG), UP VI Ulmeni ediţia 1955, devenit prin redenumire în anul 1986 Amenajamentul Silvic UP III Frasin Ulmeni, ceea ce determină admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Printr-o altă critică reclamanta Regia Naţionala a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Călăraşi, a arătat că în mod greşit instanţele de fond au considerat că aceasta nu a invocat un drept concret, un titlu concret, individual, de atestare a dreptului de proprietate, ci texte de lege, care, în termeni reali, nu pot fi aplicate general, teoretic, abstract, fiind asociate cu situaţii de fapt anterioare anului 1989.

Or, din interpretarea prevederilor legale invocate, respectiv art. 136 din Constituţia României, art. 2 lit. b), art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 861 din C. civ., art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 5 alin. (3), art. 9, art. 24 alin. (2) şi art. 34 din Codul silvic, în opinia recurentei - reclamante, rezultă faptul că terenul revendicat face parte din fondul forestier aflat în proprietatea publică a Statului Român, deoarece terenurile forestiere pot să fie în circuitul civil numai în cazul în care au fost retrocedate conform legilor fondului funciar sau ca urmare a trecerii acestora, în condiţiile legii, din domeniul public al statului în cel privat al acestuia sau al unităţii administrativ-teritoriale.

A mai arătat recurenta-reclamantă că trebuie avute în vedere şi Deciziile nr. 374 din 13 februarie 2018 şi nr. 1740 din 4 mai 2004, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze similare, prin care s-a statuat în sensul că terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la data de 1 ianuarie 1990 sunt proprietate de stat, fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, aparţin domeniului public şi nu pot fi trecute în circuitul civil decât în baza unei legi speciale; acţiunea în revendicare imobiliară este o acţiune în realizare care reprezintă cererea prin care reclamantul se pretinde titularul unui drept subiectiv şi solicită instanţei de judecată să îl oblige pe pârât la respectare dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

A susţinut că, faţă de înscrisurile depuse la dosar, instanţa de fond ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor de proprietate pentru a stabili care dintre acestea a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu şi să dea câştig de cauza celui al cărui titlu de proprietate întruneşte aceste cerinţe.

Or, a arătat recurenta, conform art. 136 din Constituţia României, bunurile proprietate publică a statului sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, iar în prezenta cauză aceasta a făcut dovada calităţii de proprietar cu privire la suprafaţa de teren revendicată cu amenajamentele silvice (depuse la dosarul cauzei), care reprezintă, conform art. 3 şi 19 din Codul silvic, titlul de proprietate al statului.

Recurenta - reclamantă a opinat că în cauza de faţă este vorba despre un singur titlu de proprietate, şi anume amenajamentul silvic depus de către aceasta, situaţie faţă de care prezenta acţiune trebuia admisă aşa cum a fost formulată, deoarece nici Sentinţa civilă nr. 1843/2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa în Dosarul nr. x/2004, şi nici Hotărârea Consiliului Local Olteniţa nr. 76 din 16 august 2004, de completare a HCL Olteniţa nr. 51 din 24 mai 2001, privind însuşirea listei terenurilor ce aparţineau domeniului privat al municipiului Olteniţa, nu reprezintă titlul de proprietate al acestora.

În aceeaşi idee, recurenta-reclamantă a arătat că din legislaţia anterioară datei de 1 ianuarie 1990 se desprinde faptul că în perioada regimului comunist proprietatea era doar a Statului Român, neexistând proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau a consiliului local.

De altfel, terenul revendicat de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Călăraşi, apare ca fiind proprietate de stat încă din anul 1948, aşa cum rezultă din Amenajamentul silvic al Marei Unităţi Forestiere (MUFG), UP VI Ulmeni ediţia 1955, devenit prin redenumire, în anul 1986, Amenajamentul Silvic UP III Frasin Ulmeni, unde se face menţiunea că, până în anul 1948, pădurile acestei unităţi de producţie au aparţinut statului.

După anul 1989 s-a pus problema "împărţirii" proprietăţii de stat la nivel central dar şi la nivel local, chestiune care trebuia tranşată în raport de dispoziţiile legale incidente, respectiv Legea nr. 18/1991, H.G. nr. 113/1992 şi Legea nr. 213/1998.

Conform dispoziţiilor legale anterior evocate, terenul care a intrat în patrimoniul statului anterior datei de 01 ianuarie 1990 şi care la această dată este înregistrat ca atare în amenajamentele silvice este proprietate de stat.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, pentru ca terenul revendicat să fie proprietatea Consiliului Local Olteniţa sau al Municipiului Olteniţa, trebuia să se uzeze de prevederile art. 36 şi următoarele din Legea nr. 18/1991, deoarece numai în acest mod unitatea administrativ-teritorială putea deveni proprietarul suprafeţei revendicate, iar nu prin introducerea suprafeţei revendicate în domeniul privat prin hotărâre a consiliului local.

În opinia recurentei, în lipsa altor dovezi, terenul revendicat aparţine domeniului public al statului, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât aceste terenuri sunt cuprinse în categoria bunurilor prevăzute la pct. 1.4 din anexa legii, reprezentând păduri ce aparţin fondului forestier care nu sunt proprietate privată.

În continuare, recurenta-reclamantă a expus într-un mod succint istoricul suprafeţei revendicate, litigiile purtate între părţi cu privire la această suprafaţă de teren, modul de înregistrare în amenajamentele silvice şi în evidenţele de publicitate imobiliară.

Pentru considerentele expuse şi în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 3 şi 19 din Codul silvic, recurenta-reclamantă a conchis că la data de 1 ianuarie 1990, suprafaţa de 28 ha teren forestier revendicat era proprietatea publică a Statului Român, fapt reţinut şi prin Decizia civilă nr. 1740 din 4 mai 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la solicitarea de rectificare a întabulării în CF nr. x Olteniţa, CF nr. x Olteniţa, CF nr. x Olteniţa şi a nr. cadastral x Olteniţa, în sensul înscrierii ca proprietar a Statului Român, recurenta-reclamantă a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 7/1996, ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, cum suprafaţa revendicată se bucură în continuare de prevederile art. 136 din Constituţia României, de prevederile art. 861 din C. civ., dar şi de cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ca o consecinţă a încălcării dispoziţiilor legale mai sus enunţate, recurenta-reclamantă a susţinut că este justificată rectificarea întabulării CF nr. x Olteniţa, CF nr. x Olteniţa, CF nr. x Olteniţa şi a nr. cadastral x Olteniţa, în sensul înscrierii ca proprietar al Statului Român.

Referitor la nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, recurenta-reclamantă a susţinut că în condiţiile în care nu a fost respectată procedura de trecere a terenurilor proprietate publică a statului din domeniul public în domeniul privat, toate actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale evocate sunt nule de drept, iar ca o consecinţă a nerespectării dispoziţiilor legale se impune desfiinţarea tuturor actelor ulterioare hotărârilor consiliului local, inclusiv a contractelor de vânzare-cumpărare.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă a arătat că onorariul de avocat solicitat de pârâta SC B. SA este exagerat de mare raportat la activitatea prestată de avocaţii pârâtei, motiv pentru care a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

2. Prin recursul său, recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, a formulat critici de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susţinut acest recurent că în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, deşi prin apelurile formulate nu a fost criticată soluţia instanţei de fond cu privire la această excepţie.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a arătat că, atât Decizia civilă nr. 2524/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2009, cât şi Sentinţa civilă nr. 1843/2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa, în Dosarul x/2004, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local Olteniţa pentru suprafaţa de 670.862, 50 mp au fost pronunţate în dosare având ca obiect "acţiune în constatare", în timp ce prezentul dosar are ca obiect o "acţiune în revendicare".

Recurentul - intervenient a susţinut că instanţa de apel a repus în discuţie excepţia autorităţii lucrului judecat, deşi prin apelurile formulate în cauză nici Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român şi nici RNP - Romsilva, prin Direcţia Silvica Călăraşi, nu au criticat soluţia instanţei de fond cu privire la aceasta excepţie.

Or, faţă de prevederile art. 432 din C. proc. civ., care permit chiar agravarea situaţiei în propria cale de atac, instanţa de apel, în mod greşit a admis excepţia autorităţii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2524/2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008.

De asemenea, acest recurent a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Statul Român a formulat cerere de intervenţie principală, solicitând doar anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate între parţi; a învederat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat cererea de intervenţie în calitatea sa de proprietar al suprafeţei de teren revendicate şi ca urmare a acestui fapt, a solicitat şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de teren revendicată.

În consecinţă, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate şi rejudecarea cauzei.

Intimata-pârâtă SC A. SRL - în reorganizare judiciară a formulat întâmpinare la recursul formulat de Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, şi la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestora.

A arătat că, în mod corect, instanţa de apel a respins apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, iar susţinerea recurentului conform căreia "atât decizia civilă nr. 2524/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2009, cât şi Sentinţa civilă nr. 1843/2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa în Dosarul nr. x/2004, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local Olteniţa pentru suprafaţa de 670.862,50 mp au fost pronunţate în dosare diferite având ca obiect acţiune în constatare în timp ce prezentul dosar are ca obiect o acţiune în revendicare", nu poate fi primită.

Astfel, acţiunea în revendicare încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1843 din 20 noiembrie 2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa în cadrul Dosarului nr. x/2004, întrucât există identitate de părţi între Statul Român (pârât în Dosarul nr. x/2004) şi RNP Romsilva (reclamant în prezenta cauză care acţionează, în baza unui mandat nelegal, în calitate de reprezentant al Statului Român.); din perspectiva actualului proprietar tabular, există identitate între Municipiul Olteniţa (reclamant în Dosarul nr. x/2004) şi succesorul cu titlu particular - A. SRL şi SC B. SA (pârâtă în prezenta cauză).

De asemenea, există identitate de obiect în condiţiile în care, din analiza pretenţiilor formulate în cadrul celor două dosare, rezultă fără echivoc că scopul final urmărit este identic în ambele dosare, respectiv stabilirea şi obţinerea dreptului de proprietate (privată sau publică) asupra terenului în suprafaţă de 670.862,50 mp situat în stânga vărsării râului Argeş în Dunăre.

Identitatea de cauză derivă din împrejurarea că litigiile în raport de care a fost invocată autoritatea de lucru judecat au acelaşi temei juridic, respectiv dispoziţiile Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, şi dispoziţiile C. civ.

Cu referire la Decizia civilă nr. 2524 din 16 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2009, a arătat această pârâtă că mare parte din capetele cererii de chemare în judecată care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2009, au fost preluate în cererea de revendicare, existând identitate de părţi, obiect şi cauză.

De asemenea, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a deciziei recurate, intimaţii B. SA, Municipiul Olteniţa, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Olteniţa.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reţinut că recursurile formulate de recurenţii RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva Deciziei civile nr. 235A din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sunt motivate conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 18 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului părţilor cu menţiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; reprezentantul recurentei-reclamante a comunicat că îşi însuşeşte punctul de vedere exprimat de raportor; celelalte părţi nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 20 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursurile; ulterior, s-a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 13 februarie 2019.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate şi urmează a fi admise, în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de 9 septembrie 2015, sub numărul 1563/116/2015, reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Olteniţa, SC A. SRL, SC B. SA şi Municipiul Olteniţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul forestier aflat în proprietatea publică a Statului Român, situat în tarlaua T, respectiv: Consiliul Local al Municipiului Olteniţa - terenul în suprafaţă de 246.511,10 mp, pârâta SC A. SRL - suprafaţa de 19.988,897 mp cu număr cadastral x, cumpărată de la Consiliul Local al Municipiului Olteniţa, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 iulie 2007, şi pârâta SC B. SA suprafaţa de 20.000 mp, având număr cadastral x, cumpărată de la Consiliul Local al Municipiului Olteniţa, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008.

În subsidiar, reclamanta a solicitat următoarele: rectificarea Cărţii Funciare nr. x/Olteniţa, cu nr. cadastral x, pentru suprafaţa de 286.500.00 mp (28.65 ha); rectificarea Cărţii Funciare nr. x/Olteniţa, cu nr. cadastral x, pentru suprafaţa de 286500.00 mp (28.65 ha); anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27 iulie 2007 încheiat între Consiliul Local Olteniţa, în calitate de vânzător, şi pârâta SC A. SRL, în calitate de cumpărător, pentru suprafaţa revendicată şi anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008, încheiat între Municipiul Olteniţa (în calitate de vânzător) şi SC B. SA (în calitate de cumpărător), pentru suprafaţa revendicată.

Totodată, reclamanta a solicitat, şi introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de "parte care poate solicita aceleaşi drepturi ca şi reclamanta".

La data de 1 octombrie 2015, Statul Român - prin Ministerul Finanţelor, respectiv AJFP Călăraşi, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu; această cerere fost admisă în principiu la data de 20 aprilie 2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 552 din 14 iunie 2017, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în formularea cererii în revendicare, invocată de către pârâta B. SA, şi, în consecinţă, a respins cererea în revendicare, formulată de către reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi împotriva pârâtei B. SA, pentru lipsa calităţii procesuale active, a respins excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârâta B. SA cu referire la cererile de anulare a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008 şi, respectiv, de rectificare a cărţii funciare; a respins, în tot, acţiunea formulată de reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi în contradictoriu cu pârâţii B. SA, A. SRL, Municipiul Olteniţa şi Consiliul Local al Municipiului Olteniţa şi cu intervenientul Statul Român; a respins cererea de intervenţie formulată de Statul Român; a admis, în parte, cererea formulată de pârâta B. SA de acordare a cheltuielilor judecată şi, în consecinţă, a obligat-o pe reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi la plata sumei de 84.998,63 RON, reprezentând cheltuieli judecată, către aceasta.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta RNP Romsilva Direcţia - Silvică Călăraşi şi intervenientul Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi; pârâta SC B. SA a formulat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin Decizia civilă nr. 235A din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi.

A admis apelul declarat de reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi apelul incident formulat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008 şi a respins acest capăt de cerere, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, ca fiind inadmisibil, ca efect al autorităţii de lucru judecat.

A obligat-o pe reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva la plata către pârâta SC B. SA a sumei de 21.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, compusă din 1.100 RON onorariu expert şi 20.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi i-a obligat pe apelanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Regia Naţionala a Pădurilor Romsilva la plata către apelanta SC B. SA a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că este fondată critica apelantei SC B. SA privind greşita respingere de către tribunal a excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată prin raportare la Decizia civilă nr. 2524/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008.

A reţinut instanţa de apel că între cauza prezentă şi cea soluţionată prin Decizia nr. 2524/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie există identitate de părţi, în ambele cauze figurând drept părţi RNP Romsilva, Consiliul Local Olteniţa, SC B. SA şi SC A. SRL; de asemenea, există identitate de obiect între cele două cauze.

Astfel, în cauza soluţionată prin Decizia nr. 2524/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, RNP Romsilva a solicitat declararea nulităţii absolute a aceloraşi Contracte de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. x/2007 şi y/2008 (alături de anularea/radierea intabulării dreptului de proprietate al pârâţilor Consiliul Local Olteniţa, SC B. SA şi SC A. SRL).

S-a reţinut că, deşi în cauză reclamanta a invocat nulitatea relativă, în raport de motivele de nulitate expuse - respectiv înstrăinarea de către Consiliul Local Olteniţa a unui teren care era proprietatea publică a statului, deci sustras circuitului civil, inalienabil, în mod evident nulitatea invocată este una absolută, rămânând fără semnificaţie juridică faptul că reclamanta a denumit-o ca fiind nulitate relativă.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că există şi identitatea de cauză juridică, în cele două cauze invocându-se în mod similar cauzele de nulitate, anume împrejurarea că obiectul acestor contracte l-a constituit un teren aflat în domeniul public al statului, care nu era proprietatea vânzătorului Consiliul Local Olteniţa şi, în consecinţă, nu putea face obiectul vânzării, fiind scos din circuitul civil.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la solicitarea de rectificare de carte funciară formulată în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, instanţa de apel a apreciat că soluţia tribunalului este corectă.

Astfel, în cauza soluţionată prin Decizia civilă nr. 2524/2014 singurele capete de cerere formulate au fost nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Consiliul Local Olteniţa cu privire la terenurile în litigiu şi rectificarea cărţii funciare, acest din urmă capăt de cerere fiind considerat de către instanţa supremă la pronunţarea Deciziei civile nr. 2524/2014 ca un capăt de cerere accesoriu pretenţiei de declarare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

În considerentele Deciziei civile nr. 2524/2014 se menţionează că cererea de radiere a intabulării în cartea funciară a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect, ca o consecinţă a respingerii, ca neîntemeiată, a pretenţiei de declarare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi a caracterului de accesorialitate menţionat.

În cauză s-a formulat, în plus faţă de cauza anterioară, şi cerere de revendicare, iar rectificarea cărţii funciare nu a fost motivată numai ca o pretenţie accesorie faţă de declararea nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare, ci s-a susţinut neconformitatea menţiunilor din cartea funciară cu situaţia rezultată din amenajamentele silvice care atestă dreptul de proprietate publică al statului asupra terenurilor. Aşa fiind, cauza juridică a cererii în rectificare de carte funciară este parţial schimbată, prin formularea cererii în revendicare ca acţiune de fond atrăgându-se un nou temei pentru acţiunea în rectificare a cărţii funciare, care apare ca acţiune subsecventa unei acţiuni de fond; în plus, au fost invocate şi alte temeiuri pentru neconformitatea cărţii funciare cu situaţia juridică reală faţă de cele decurgând din nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. În consecinţă, neexistând identitate de cauză juridică, deşi există identitatea de părţi şi obiect, nu există autoritate de lucru judecat sub acest aspect.

În plus, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia civilă nr. 2524/2014 această pretenţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect, soluţie care în sine nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât nu tranşează nici măcar un aspect procedural.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 480 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul SC B. SA şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13 iunie 2008 şi respingerii acestui capăt de cerere în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, ca fiind inadmisibil, ca efect al autorităţii de lucru judecat.

Cu privire la apelurile declarate de reclamanta RNP Romsilva şi de intervenientul Statul Român, instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate criticile referitoare la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei RNP Romsilva în cadrul cererii în revendicare.

Astfel, calitatea procesuală activă reprezintă acea condiţie de exerciţiu a acţiunii civile care constă în existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului invocat.

În cadrul cererii în revendicare calitatea procesuală activă se defineşte ca fiind identitatea între reclamant şi cel care se pretinde titularul dreptului de proprietate pe care îl apără pe această cale.

În cauză, reclamanta RNP Romsilva a formulat acţiune în revendicare, solicitând lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenurilor deţinute de pârâţi, invocând însă nu propriul drept de proprietate asupra acestora, ci dreptul de proprietate al Statului Român, reclamanta având asupra terenurilor un drept de administrare în temeiul art. 11 din Legea nr. 46/2008.

A reţinut instanţa de apel că potrivit art. 11 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, în forma în vigoare la data introducerii cererii (9 septembrie 2015):

"(1) Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, care se reorganizează în Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură "Marin Drăcea" şi de Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", prin ocolul silvic propriu constituit în condiţiile legii."

Potrivit art. 11 alin. (9) şi 10 din aceeaşi lege "(9) În litigiile referitoare la dreptul de administrare a fondului forestier proprietate publică, titularul acestui drept va sta în instanţă în nume propriu. (10) În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier proprietate publică a statului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestor obligaţii."

Dispoziţiile art. 12 alin. (4) teza I din Legea nr. 213/1998 şi ale H.G. nr. 229/2009, invocate de apelanta-reclamantă, nu aduc argumente în sprijinul calităţii sale procesuale active, întrucât aceste dispoziţii vizează dreptul de administrare, iar nu dreptul de proprietate, recunoscând calitate procesuală activă titularului dreptului de administrare în cauzele care au ca obiect acest drept, iar nu dreptul de proprietate.

Nu aduc astfel de argumente nici dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi practica judecătorească invocată de reclamantă, care este grefată tot pe situaţii guvernate de Legea nr. 18/1991, această lege vizând alte raporturi juridice, care nu sunt specifice acţiunii în revendicare prezente.

În ce priveşte Noul C. civ., instanţa de apel a constatat că potrivit art. 865:

"Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului".

Cu referire la susţinerea apelantei-reclamante în sensul că "legea conferă uneori, în mod excepţional, unor persoane străine de raportul de drept substanţial dedus judecăţii, posibilitatea de a acţiona în judecată pentru ocrotirea drepturilor protejate de lege ale unei persoane sau pentru apărarea unui interes social, general, tocmai în considerarea legăturii de conexitate cu obiectul acestui raport juridic", instanţa de apel a reţinut că aceste situaţii de excepţie sunt strict reglementate de lege, iar în cauză nu există o asemenea prevedere legală de excepţie.

Instanţa de apel a arătat că, deşi este real că prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta Romsilva a menţionat că solicită introducerea în cauză a Statului Român, modalităţile de participare în proces a persoanelor sunt fie cele rezultate din cererea de chemare în judecată, respectiv reclamant şi pârât, fie cele de atragere în proces a terţilor, conform art. 61 şi următoarele din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, şi anume: intervenţia voluntară, chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului şi intervenţia forţată din oficiu.

În cauză, cererea formulată de reclamantă în sensul introducerii în cauză şi a Statului Român poate fi luată în discuţie ca reprezentând o cerere de chemare în judecată a altei persoane, reglementată de art. 68 şi şi următoarele din C. proc. civ., care poate fi făcută şi de reclamant, cu privire la o persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi acesta.

S-a reţinut că, pe de altă parte, această instituţie are în vedere situaţia în care obiectul cauzei poate fi disputat şi între reclamant şi cel chemat în judecată în acest fel. Aşadar, se naşte un raport litigios şi între reclamant şi cel chemat în judecată în condiţiile art. 68 C. proc. civ., în cadrul căruia între cei doi se dispută cui aparţine dreptul dedus judecăţii în cadrul cererii principale.

Însă, în cauză nu se regăseşte o asemenea situaţie, dreptul reclamantei Romsilva fiind unul de administrare, în vreme ce dreptul pretins în persoana Statului Român este însuşi dreptul de proprietate publică, drepturi care au un conţinut distinct şi care nu este disputat între cele două subiecte de drept.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a apreciat că cererea reclamantei de chemare în judecată a Statului Român nu poate fi considerată aptă pentru a da naştere unui raport procesual ca cel reglementat de art. 68 şi următoarele C. proc. civ.

Pe de altă parte, s-a reţinut că, din punct de vedere procesual, Statul Român a formulat cerere de intervenţie principală, solicitând doar anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi, nu şi revendicarea terenului, astfel că acesta nu s-a prezentat ca titular al vreunei pretenţii de revendicare în cadrul dosarului; de altfel, şi prin cererea de apel Statul Român a criticat soluţia tribunalului numai în sensul că reclamanta RNP Romsilva are calitate procesuală activă în cadrul cererii în revendicare, iar nu în sensul că nu s-ar fi pronunţat asupra poziţiei sale în calitate de reclamant în cadrul cererii în revendicare (calitate care ar fi decurs din considerarea sa ca participant în condiţiile art. 68 şi următoarele C. proc. civ.).

A mai reţinut instanţa de apel că, potrivit art. 70 C. proc. civ., cel chemat în judecată conform art. 68 din acelaşi act normativ dobândeşte calitatea de reclamant, aşadar devine titular al aceloraşi pretenţii ca în cererea principală; sub un alt aspect, din modul cum a fost formulată cererea, care pune în discuţie dreptul de proprietate publică al Statului Român, se impune a se analiza dacă aceasta a fost formulată de RNP Romsilva în numele Statului Român.

A apreciat această instanţă că pe tot parcursul judecăţii în faţă tribunalului reclamanta nu a înţeles să arate că aceasta a fost intenţia sa la formularea cererii, caz în care s-ar fi putut pune problema calificării corecte a cererii, cu consecinţa verificării calităţii de reprezentant al RNP Romsilva pentru Statul Român, în contextul art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, conform cărora "în litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor (...)", şi ale art. 155 alin. (2) din Noul C. proc. civ.

A conchis instanţa de apel că, în raport de modul de formulare a cererii de chemare în judecată, conform art. 478 C. proc. civ., în cadrul cererii în revendicare, RNP Romsilva nu are calitate procesuală activă întrucât nu este titularul dreptului dedus judecăţii, respectiv dreptul de proprietate.

Având în vedere soluţia de respingere a cererii în revendicare, ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, curtea de apel a menţionat că nu se impune a analiza criticile dezvoltate de apelanta RNP Romsilva cu privire la fondul pretenţiei de revendicare.

Criticile formulate în apelurile declarate de Statul Român şi de RNP Romsilva referitoare la soluţia dată capetelor de cerere prin care s-a solicitat declararea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2007 şi nr. y/2008, au fost găsite nefondate.

Astfel, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte cererea de declarare a nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008, încheiat cu SC B. SA, soluţia apare ca fiind tranşată din perspectiva excepţiei autorităţii de lucru judecat admisă în cadrul apelului declarat de SC B. SA, nefiind posibilă analizarea criticilor dezvoltate pe fondul acestei pretenţii de cei doi apelanţi.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamantei şi a intervenientului Statul Român de declarare a nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iulie 2007, încheiat între Consiliul Local Olteniţa (în calitate de vânzător) şi pârâta SC A. SRL (în calitate de cumpărător), s-a constatat că motivele de nulitate invocate în cauză au constat în aceea că obiectul vânzării l-a constituit un teren proprietate publică de stat, deci scos din circuitul civil, inalienabil.

Instanţa de apel a arătat că prin Decizia civilă nr. 2524/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost soluţionată aceeaşi pretenţie de declarare a nulităţii Contractului nr. x/2007 încheiat cu SC A. SRL, deci între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică, putându-se pune problema autorităţii de lucru judecat a acestei hotărâri în mod similar cu situaţia Contractului nr. x/2008 încheiat cu SC B., neexistând elemente de fapt sau de drept care să diferenţieze cele două pretenţii.

Pe de altă parte, prin sentinţa tribunalului a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524/2014 cu privire la pretenţia de anulare a contractului nr. x/2007 încheiat cu SC A. SRL, iar această soluţie nu a fost apelată de niciuna dintre părţi, soluţia intrând, sub acest aspect, sub autoritate de lucru judecat.

Instanţa de apel a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa, devenită irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Local Olteniţa în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, constatându-se dreptul de proprietate al reclamantului asupra unei suprafeţe de teren de aproximativ 67 ha., din care face parte terenul din prezenta cauză.

Această hotărâre judecătorească a tranşat, aşadar, cu autoritate de lucru judecat, că terenul în discuţie nu reprezintă proprietatea statului, deci nu este proprietate publică a statului, ci este proprietatea Consiliului Local Olteniţa.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 iulie 2007 încheiat între Consiliul Local Olteniţa (în calitate de vânzător) şi pârâta SC A. SRL (în calitate de cumpărător), este ulterior acestei hotărâri judecătoreşti; prin urmare, la momentul încheierii lui vânzătorul fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, având autoritate de lucru judecat, ca fiind proprietar al bunului vândut, fiind negat caracterul de bun proprietate publică a statului.

În aceste condiţii, motivele de nulitate invocate de reclamantă şi de intervenient, care rezidă în caracterul bunului vândut de a fi proprietate publică de stat (deci inalienabil), au fost găsite neîntemeiate.

A apreciat instanţa de apel că nu mai pot fi rediscutate la acest moment aspectele invocate de reclamantă şi de intervenient în sensul că terenul ar fi fost proprietatea publică a statului, fiind scos din circuitul civil, şi că vânzătorul nu ar fi fost proprietar, opunându-se acestor susţineri o hotărâre judecătorească irevocabilă, care se bucură de autoritate de lucru judecat; s-a reţinut că reclamanta şi intervenientul nu au invocat vreun element nou intervenit după pronunţarea sentinţei civile menţionate care să schimbe condiţiile de analizare a dreptului de proprietate al statului, elementele de fapt şi de drept pe care se sprijină cererea de declarare a nulităţii contractului fiind aceleaşi ca la momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 1843/2004.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate cauzele de nulitate invocate cu privire la Contractul nr. x/27 iulie 2007 încheiat între Consiliul Local Olteniţa şi pârâta SC A. SRL.

Instanţa de apel a constatat că sunt nefondate şi criticile apelantei-reclamante privind pretenţiile de rectificare a cărţii funciare pentru numerele cadastrale x şi y, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru o asemenea rectificare prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996 (aplicabilă în raport de art. 77 din Legea nr. 71/2011), neexistând vreunul din cazurile enumerate de lege pentru efectuarea unei asemenea operaţiuni.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 34 din Legea nr. 7/1996, poate fi cerută rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: 1) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2) dreptul înscris a fost greşit calificat; 3) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea şi 4) înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.

Or, în cauză nu există o asemenea hotărâre judecătorească anterioară şi nici nu este pronunţată în cauza de faţă o hotărâre care să constate unul dintre cazurile prevăzute de text, situaţia din cartea funciară apărând ca fiind în concordanţă cu situaţia legală rezultată din dreptul de proprietate al Consiliului Local Olteniţa, consfinţit prin Sentinţa civilă nr. 1843/2004, şi din cele două contracte de vânzare-cumpărare în discuţie.

Apelanta-reclamantă a solicitat rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi înscrierii dreptului de proprietate al statului, invocând dreptul de proprietate al statului în baza amenajamentelor silvice şi lipsa dreptului de proprietate al pârâţilor, urmare şi a nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare către SC B. şi SC A. Or, situaţia juridică rezultată în cauză, anume dreptul de proprietate recunoscut în favoarea Consiliului Local Olteniţa în contradictoriu cu Statul Român prin Sentinţa civilă nr. 1843/2004, precum şi existenţa valabilă a celor două contracte de vânzare-cumpărare, sunt în concordanţă cu înscrierile existente în cartea funciară.

Curtea de apel a admis critica apelantei-reclamante privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de SC B. SA în faţă instanţei de fond, pe care a schimbat-o, în sensul că a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâta SC B. SA a sumei de 21.100 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă, compusa din 1.100 RON onorariu expert şi 20.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat că suma de 83.398,63 RON percepută ca onorariu conform dovezilor depuse la dosarul de fond este excesivă, iar în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ. se impune reducerea ei.

Examinând cu prioritate criticile formulate de recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, în considerarea necesităţii de a se determina obiectul cererii de intervenţie principală, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile prin care acest recurent a susţinut că instanţa de apel a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008, în raport de Decizia nr. 2524/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi prin apelurile formulate nu a fost criticată soluţia instanţei de fond cu privire la această excepţie.

Astfel, Înalta Curte constată că prin apelul incident, declarat împotriva Sentinţei civile nr. 552 din 14 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, înregistrat pe rolul curţii de apel la data de 14 septembrie 2017, apelanta-pârâtă SC B. SA a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, respectiv numai în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524 din 16 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2009.

Prin urmare, instanţa de apel nu a procedat din oficiu la examinarea legalităţii şi temeiniciei Sentinţei civile nr. 552 din 14 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, sub aspectul menţionat, ci a analizat criticile formulate prin apelul incident.

În ceea ce priveşte susţinerile acestui recurent, referitoare la efectele Sentinţei civile nr. 1843/2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa, Înalta Curte reţine că prin această hotărâre judecătorească, devenită irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Local Olteniţa în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, constatându-se dreptul de proprietate al reclamantului asupra unei suprafeţe de teren de aproximativ 67 ha., din care face parte terenul din prezenta cauză.

Având în vedere că la pronunţarea Deciziei civile nr. 2524 din 16 septembrie 2014, decizie în raport de care a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte a statuat în sensul că nu s-a făcut dovada că terenul vândut la licitaţie publică era, la momentul vânzării, în proprietatea publică a statului, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nu pot fi rediscutate aspectele invocate de reclamantă şi de intervenient în sensul că terenul ar fi fost proprietatea publică a statului, fiind scos din circuitul civil, şi că vânzătorul nu ar fi fost proprietar; reclamanta şi intervenientul nu au invocat vreun element nou intervenit după pronunţarea sentinţei civile menţionate care să schimbe condiţiile de analizare a dreptului de proprietate al statului, elementele de fapt şi de drept pe care se sprijină cererea de declarare a nulităţii contractului fiind aceleaşi ca la momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 1843/2004.

Cu referire la obiectul cererii de intervenţie voluntară principală, formulată la data de 1 octombrie 2015, de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, Înalta Curte constată că titularul acestei cereri a învederat că formulează această solicitare în calitatea sa de proprietar al terenului forestier aflat în litigiu, în suprafaţă de 246.511,10 mp, situată în tarlaua x, înscrisă în amenajamentul silvic UP III Frasin Ulmeni - unităţile amenajistice 5, 6 şi 7, obiectul principal al cererii fiind revendicarea acestei suprafeţe de teren; în subsidiar, a arătat că solicită rectificarea cărţii funciare nr. x Olteniţa cu nr. cadastral x, pentru suprafaţa de 286.500 mp, anularea Contractului nr. x din 27 iulie 2007 şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008.

Prima instanţă a reţinut la fila x din sentinţă că prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată la data de 1 octombrie 2015, Statul Român a solicitat constatarea nulităţii actelor de vânzare-cumpărare către cele două societăţi pârâte, în considerarea naturii şi titularului dreptului de proprietate asupra acestor terenuri.

Cu toate acestea, a conchis la fila x, penultimul alineat, că "acţiunea în revendicare, inclusiv cea în forma intervenţiei în interes propriu a Statului Român" este neîntemeiată.

Aceeaşi instanţă a arătat, anterior expunerii considerentelor vizând examinarea cererii de revendicare imobiliară, că, privitor la fondul cauzei, "va trata unitar cererea reclamantului şi pe cea a intervenientului".

Înalta Curte reţine şi împrejurarea că tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei RNP Romsilva în considerarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. şi a faptului că dreptul de administrare al regiei nu include şi dreptul de a exercita acţiunea în revendicare; ulterior a expus şi considerente care susţin caracterul neîntemeiat al acţiunii în revendicare, analizată în mod unitar, atât cu referire la cererea de chemare în judecată, cât şi cu referire la cererea de intervenţie principală, formulată de Statul Român.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin cererea de intervenţie nu s-a solicitat revendicarea terenului aflat în litigiu, ci numai anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare.

În realitate, cererea de intervenţie principală, chiar redactată într-o formă simplificată, are, în esenţă, acelaşi obiect ca şi cererea principală.

Ţinând seama că, potrivit sentinţei pronunţate de Tribunalul Călăraşi, prima instanţă a examinat cererea de revendicare imobiliară şi prin prisma cererii de intervenţie formulate de Statul Român, rezultă că intervenientul nu justifica interes în a formula în apel critici privitoare la obiectul cererii de intervenţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod nelegal curtea de apel a reţinut că intervenientul Statul Român, prin reprezentant, nu a formulat cerere având ca obiect revendicarea terenului aflat în litigiu, lăsând în afara analizei criticile acestui apelant, relative la acest petit.

Examinând în continuare criticile referitoare la calitatea procesuală activă a recurentei-reclamante Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în formularea capătului de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, Înalta Curte reţine că potrivit art. 11 alin. (1), (9) şi (10) din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 9 septembrie 2015:

"(1) Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, care se reorganizează în Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "Marin Drăcea" şi de "Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", prin ocolul silvic propriu constituit în condiţiile legii. (...)

(9) În litigiile referitoare la dreptul de administrare a fondului forestier proprietate publică, titularul acestui drept va sta în instanţă în nume propriu.

(10) În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier proprietate publică a statului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestor obligaţii’’.

Aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva a formulat prezenta cerere de chemare în judecată în virtutea dreptului de administrare pe care îl exercită, conform dispoziţiilor legale sus-menţionate, asupra fondul forestier aflat în proprietatea publică a statului.

În literatura de specialitate, dreptul de administrare a fost definit ca fiind un drept real principal, inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, constituit de autoritatea competentă, în mod gratuit, asupra unui bun din domeniul public, în favoarea unei regii autonome sau a unei instituţii publice, ca modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, drept care conferă titularului său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor prevăzute în actul de constituire, precum şi a limitelor materiale şi juridice.

Înalta Curte reţine că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost considerată ca fiind legală de către instanţa de apel în considerarea faptului că reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva nu este titulara dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Mai mult, curtea de apel a reţinut că, deşi prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva a menţionat că solicită introducerea în cauză a Statului Român, această cerere nu este aptă să dea naştere unui raport de drept procesual de natura celui reglementat de art. 68 şi următoarele C. proc. civ., motivând, în esenţă, că nu există o dispută judiciară între reclamantă şi titularul afirmat al dreptului de proprietate publică. În plus, s-a reţinut, în mod eronat, după cum s-a arătat deja, că prin cererea de intervenţie voluntară principală, Statul Român nu ar fi solicitat el însuşi revendicarea terenului în litigiu.

În opinia Înaltei Curţi, argumentele expuse de curtea de apel în legătură cu calitatea procesuală activă a reclamantei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a se sublinia că dreptul de administrare asupra fondului forestier aflat în domeniul public al statului, conferit reclamantei de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, are în conţinutul său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, specifice acestui drept real.

Împrejurarea că reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva nu este însuşi titularul dreptului de proprietate publică nu justifică, de plano, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în ceea ce priveşte cererea de revendicare a terenului în litigiu, şi aceasta deoarece, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008:

"În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier proprietate publică a statului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestor obligaţii’’.

Se observă că, dacă în ceea ce priveşte dreptul de administrare a fondului forestier aflat în proprietate publică, alin. (9) al aceluiaşi text legal stipulează că titularul acestui drept va sta în instanţă în nume propriu, alin. (10) instituie pentru titularul dreptului de administrare obligaţia de a arăta instanţei, în condiţiile C. proc. civ., pe titularul dreptului de proprietate, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier aflat în proprietate publică.

Nu se poate susţine cu temei că art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008, ar fi aplicabil exclusiv în situaţia în care titularul dreptului de administrare ar fi chemat în judecată în calitate de pârât, caz în care s-ar face aplicarea dispoziţiilor art. 75 din C. proc. civ., pentru această ipoteză ar institui o situaţie de excepţie care nu este expres reglementată.

De asemenea, nu poate fi primită interpretarea conform căreia reclamanta nu ar putea formula, în condiţiile art. 68 şi urm. C. proc. civ., în executarea obligaţiei impuse de art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008, o cerere de intervenţie forţată a Statului Român, în modalitatea chemării în judecată a altei persoane, deoarece această interpretare adaugă la lege.

Faptul că în practică s-a constatat că, de obicei, reclamantul şi terţul îşi dispută dreptul în litigiu, nu exclude existenţa cazurilor în care o asemenea dispută nu există, cum este, de exemplu, situaţia litigiilor promovate de unul sau de unii dintre titularii unui drept aflat în proprietate comună.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în condiţiile particulare ale cauzei, legitimarea procesuală activă a reclamantei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, derivă chiar din dispoziţiile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008, coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) şi (3) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi cu cele ale art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva.

Potrivit acestor dispoziţiile legale, titularul dreptului de administrare are legitimare procesuală activă proprie, având obligaţia de a arăta instanţei pe titularului dreptului de proprietate publică; pe de altă parte, instituirea acestei obligaţii procesuale are ca premisă calitatea de parte în proces a titularului dreptului de administrare, în speţă a RNP Romsilva.

Înalta Curte reţine că, având în vedere modul în care este definit dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în proprietatea publică, dispoziţiile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008 permit participarea la judecată a titularului dreptului de administrare, nefiind făcută nicio distincţie sub aspectul calităţii procesuale active sau pasive; aceste prevederi permit inclusiv formularea unei acţiuni în revendicare, promovate pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier aflat în proprietatea publică a statului, cu scopul realizării obiectului de activitate al titularului dreptului de administrare.

Un eventual risc derivat din efectele unei soluţii de respingere a acţiunii în revendicare introduse de titularul dreptului de administrare, asupra titularului dreptului de proprietate publică, este înlăturat atunci când acesta din urmă este atras în proces.

În speţă, se observă că reclamanta a dat eficienţă prevederilor art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008; în plus, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, a solicitat, prin cererea de intervenţie voluntară principală, revendicarea terenului menţionat în cererea de chemare în judecată.

Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 15 din 17 octombrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, că Regia Naţională a Pădurilor Romsilva are calitate procesuală activă pentru a formula plângere împotriva hotărârilor comisiilor judeţene emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, respectiv pentru formularea de acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere că dispoziţiile legale care fac obiectul dezlegării cu caracter obligatoriu nu sunt aplicabile speţei, în mod evident această decizie nu poate fi reţinută ca fundament al admiterii căii de atac.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că în considerentele acestei decizii s-a statuat în sensul că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, art. 4 alin. (1) şi (3) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi art. 1 alin. (1), art. 2 lit. A) pct. 1 şi art. 3 lit. k) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, rezultă că "Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, în calitate de titular al dreptului de administrare a fondului forestier proprietate publică a statului şi a atribuţiilor conferite în exercitarea acestui drept, poate promova, în nume propriu, acţiuni în justiţie pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului (...)".

Or, pentru identitate de raţiune, în sfera acţiunilor în justiţie pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului se regăsesc şi acţiunile având ca obiect revendicarea terenurilor despre care se susţine că fac parte din fondul forestier aflat în proprietatea publică a statului.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se impune examinarea celorlalte argumente expuse de recurenţi în cadrul acestui motiv de recurs, care ţin de interpretarea prin analogie a unor dispoziţiile legale ori de interpretarea pe cale jurisprudenţială.

În consecinţă, Înalta Curte constată că dezlegările curţii de apel cu referire la obiectul cererii de intervenţie voluntară principală şi la legitimarea calităţii procesuale active a reclamantei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva în cererea de revendicare imobiliară, contravin dispoziţiilor legale evocate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei, pentru o nouă judecată, Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 497 C. proc. civ.

Ţinând seama de motivele care conduc la adoptarea soluţiei de casare a deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu se impune, în acest stadiu procesual, examinarea criticilor privitoare la fondul cererii de revendicare imobiliară şi la titlul de proprietate al Statului Român, a criticilor relative la soluţionarea petitului prin care s-a solicitat rectificarea de carte funciară, care este accesoriu acţiunii în revendicare, precum şi criticilor vizând aplicarea dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ.

Cu referire la dezlegările date de instanţa de apel criticilor privitoare la capetele de cerere prin care s-a solicitat anularea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 27 iulie 2007 şi nr. x din 13 iunie 2008, prin care s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 46/2008, art. 861 din C. civ. şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul nerespectării procedurii de trecere a terenurilor aflate în proprietatea publică a statului din domeniul public în domeniul privat, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite.

Astfel, aceste critici vizează aspecte de nevalabilitate a titlului vânzătorului cu referire la care s-a constatat existenţa autorităţii de lucru judecat.

Înalta Curte reţine că recurenţii nu au dezvoltat, în concret, critici de nelegalitate care să vizeze dezlegările instanţei de apel sub aspectul analizat, nefiind suficientă reiterarea susţinerilor din cererile de sesizare a primei instanţe.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 497 şi 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de recurenţii Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva Deciziei civile nr. 235A din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, pentru o nouă judecată, Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva Deciziei civile nr. 235A din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, pentru o nouă judecată, Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2019.

GGC - LM