Vindication of Nationalized Property: Inability of Heirs to Succeed to Legal Entity’s Assets Under General Civil Law

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 19/S din 2 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul civil nr. x/2010, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâtul Municipiul Braşov, prin primar, şi de intervenienta Compania Naţională Romarm SA Filiala Societatea Metrom SA, şi în consecinţă:

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, modificată şi precizată de reclamanţii A. şi B., respectiv de succesorul acestora, C., şi, după decesul acestuia, de reclamanţii E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Braşov, prin primar, ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanţi în contradictoriu cu intervenienta Compania Naţională Romarm SA Filiala Societatea Metrom SA, prin reprezentant legal director G., ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a tuturor bunurilor care au aparţinut H., în special a imobilului compus din terenuri şi construcţii care, la nivelul anului 1923, era înscris în C.F. x, nr. top. x, iar, în cazul în care acestea nu se mai regăsesc în proprietatea pârâţilor sau nu mai pot fi restituite în natură, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri în conformitate cu evaluările patrimoniale ale persoanei juridice menţionate.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 480, 481 şi 998 din C. civ. de la 1864.

Cu referire la obiectul material al procesului, tribunalul a reţinut că, deşi intervenienta a arătat, prin notele de şedinţă formulate, că reclamanţii sunt în eroare cu privire la identitatea imobilului revendicat, şi că, în realitate, imobilul care a constituit proprietatea "H." şi care a făcut obiectul naţionalizării este acela înscris în C.F. x Braşov, nr. top. x, instanţa este ţinută a se pronunţa asupra cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanţi.

Analizând înscrisurile depuse de pârâţi în vederea stabilirii identităţii imobilului revendicat, tribunalul a reţinut că, potrivit înscrierilor din C.F. x Braşov, nu există la foaia A un imobil cu nr. top. x, ci numai imobilul cu nr. top. x (A + 1), singurele imobile având nr. top. cu rădăcina 6778/1 fiind acelea cu terminaţia/a/1/a/a,/a/1/1/b şi/a/1/1/c, de la poziţiile A + 72, 73 şi 74, care, conform notării de la A + 89, au fost contopite cu alte imobile, formând incinta tehnică a Întreprinderii Metrom, de 337.799 mp, imobilele fiind contopite în nr. top. nou 6780 (conform A + 93, B + 72), cu menţinerea dreptului de administrare operativă de la C + 47.

Din înscrierile de la foaia B a cărţii funciare, respectiv de la poziţia B + 11, rezultă că, în anul 1923, în baza Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 mai 1923, parcela cu nr. top. x s-a abnotat şi s-a dezmembrat în parcelele cu nr. top. noi 6778/1, de 10 iugăre, şi 6778/2, de 5 iugăre, iar apoi parcela cu nr. top. x s-a transcris în C.F. x în favoarea H. pentru fabricarea acumulatorilor electrici, cu sediul în Bucureşti, imobilul cu nr. top. nou 6778/2 fiind renotat sub A + 2 în favoarea vechiului proprietar.

Conform înscrierilor din C.F. x Braşov, parcela cu nr. top. x a fost înscrisă pe numele H. pentru fabricarea acumulatorilor electrici (B + 1).

Conform notării de la A + 2, imobilul cu nr. top. x a fost abnotat şi dezmembrat în alte parcele noi, parcela cu nr. top. xb fiind transcrisă în C.F. x Braşov, în favoarea lui I., iar parcela cu nr. top. xa a fost renotată în favoarea vânzătorului H., ceea ce conduce la concluzia că aceasta a dezmembrat terenul proprietatea sa şi a vândut o parcelă din acesta, de 360 stânjeni pătraţi, cumpărătorului I.

A mai reţinut tribunalul că, la B + 8 s-a menţionat că asupra imobilului de la A + 3 s-a înscris, în anul 1957, dreptul de "folosinţă veşnică proprietate", cu titlul de drept naţionalizare, în favoarea Statului Român, pentru ca la poziţia B + 9 să se menţioneze că acest imobil s-a dezmembrat în parcelele cu nr. top. xa/1/1 şi 6778/1/a/1/2, în favoarea proprietarului de la B + 9.

Ulterior, în cartea funciară au fost menţionate o serie de operaţiuni de dezmembrare a imobilelor menţionate mai sus, precum şi operaţiuni juridice, în prezent existând mai mulţi proprietari persoane fizice asupra unor imobile cu destinaţia de locuinţă, având numere topografice cu rădăcina 6778/1; intervenienta este proprietara imobilului cu nr. top. x, înscris în C.F. x Braşov, cu titlul de drept proprietate conform H.G. nr. 834/1991 şi Legii nr. 15/1990.

În raport de cele ce preced, tribunalul a constatat că, la momentul naţionalizării, H. era proprietară asupra imobilului cu nr. top. xa, iar nu asupra celui cu nr. top. x, parcela cu nr. nou fiind rămasă în urma dezmembrării şi vânzării unei porţiuni din parcela cu nr. top. iniţial x.

A reţinut, de asemenea, tribunalul că cererea de chemare în judecată a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judecata cauzei fiind suspendată până la soluţionarea în mod definitiv a cererii de restituire formulată pe calea acestui act normativ.

În legătură cu soluţia dată cererii de restituire, s-a constatat că, prin Decizia de invalidare nr. 3286 din 24 februarie 2015, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, s-a dispus invalidarea Deciziei nr. 269 din 22 noiembrie 2011 emisă de Autoritatea pentru Valorificare a Activelor Statului, reţinându-se, în esenţă, că notificatorul C. nu a depus notificare în termenul şi în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Această decizie a rămas definitivă, fiind respinsă contestaţia formulată de reclamanţii din cauza de faţă prin Sentinţa civilă nr. 236 din 26 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, precum şi apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe, prin Decizia civilă nr. 80A din 1 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, reţinându-se că autorul reclamanţilor nu a respectat termenul pentru formularea notificării, instituit de prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, procedura prevăzută de legea specială de reparaţie fiind finalizată, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată este supusă în întregime dispoziţiilor dreptului comun, întrucât legea specială nu retroactivează şi nici nu poate interfera cu prevederile generale pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea.

Astfel, instanţa a reţinut că proprietarul tabular al imobilului în litigiu a fost, anterior naţionalizării, o persoană juridică, respectiv H.

Singurul act normativ care a dat posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a solicita acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile care au constituit proprietatea unor persoane juridice, a fost Legea nr. 10/2001, art. 3 alin. (1) lit. b) din acest act normativ prevăzând că: sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent:

(...) persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.

S-a apreciat că, prin prisma dreptului comun, reclamanţii nu au şi nu pot avea calitatea de moştenitori ai fostului proprietar tabular, având în vedere că acesta a fost, la data preluării imobilului de către stat, o persoană juridică, iar reclamanţii, ca şi autorii lor, sunt persoane fizice, dreptul comun neprevăzând posibilitatea ca persoanele fizice să poată veni la "moştenirea" persoanelor juridice.

Cum autorul reclamanţilor nu şi-a valorificat în termen util şi în condiţiile legii speciale de reparaţie drepturile conferite de Legea nr. 10/2001, dreptul acestuia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru preluarea bunurilor care au aparţinut persoanei juridice la care autorii săi au fost acţionari s-a stins, nemaiputând fi valorificat pe calea dreptului comun, care nu prevede posibilitatea ca o persoană fizică să succeadă în drepturile unei persoane juridice prin moştenire.

A subliniat tribunalul că cele două căi de valorificare a dreptului, respectiv dreptul comun şi legea specială de reparaţie, se exclud reciproc şi nu interferează, neputând fi preluate dispoziţii din legea specială pentru a se ajunge la valorificarea unui drept pe care legea generală nu îl prevede şi a cărui exercitare a fost supusă unor termene şi condiţii pe care autorul reclamanţilor nu le-a respectat.

Împrejurarea că, anterior, prin acte cu caracter administrativ sau prin hotărâri judecătoreşti s-a stabilit calitatea reclamanţilor din cauza de faţă de succesori după autorii lor nu prezintă relevanţă din punctul de vedere al calităţii procesuale active, având în vedere că prezenta acţiune a fost promovată în temeiul prevederilor dreptului comun, iar reclamanţii nu pot avea calitatea de moştenitori ai persoanei juridice de la care a fost preluat imobilul.

A reţinut prima instanţă că Legea nr. 10/2001 se aplică numai persoanelor care au urmat procedura prevăzută de acest act normativ, în termenele şi în condiţiile stipulate de acesta, iar din aplicarea C. civ. şi a Legii nr. 10/2001 nu se poate naşte o lex tertia din care reclamanţii să aleagă beneficiul anumitor dispoziţii legale.

Legea nr. 10/2001 are caracter de lege specială şi este singura care a creat noţiunea de "persoane îndreptăţite", noţiune care nu se suprapune în mod obligatoriu şi în toate cazurile cu cea de succesor în drepturi din dreptul comun, ci cuprinde categorii suplimentare, cum este şi cazul reclamanţilor, care au calitate de moştenitori (prin succesiune succesivă) ai unor persoane fizice care au avut calitatea de acţionari ai unei persoane juridice.

Noţiunea de "persoană îndreptăţită", în sensul arătat mai sus, este una de strictă interpretare şi este specifică exclusiv legii speciale de reparaţie, nefiind cunoscută de dreptul comun, pe care se întemeiază acţiunea de faţă, aceasta neputându-se, de altfel, întemeia pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care a intrat în vigoare ulterior.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtul Municipiul Braşov, prin primar, şi de intervenienta Compania Naţională Romarm SA Filiala Societatea Metrom SA, este întemeiată, reclamanţii nefăcând dovada calităţii lor de proprietari ai imobilului a cărui restituire s-a solicitat şi nici de succesori ai fostului proprietar de la data preluării, care a fost o persoană juridică şi pe care reclamanţii nu o pot moşteni.

Prin urmare, s-a apreciat că nu există identitate între reclamanţi şi titularii dreptului la acţiune pe calea cererii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dreptul de proprietate deţinut de persoana juridică la data preluării nefiind apt a se transmite pe cale succesorală, în mod succesiv, în proprietatea reclamanţilor, aceştia neavând vocaţie la "moştenirea" unei persoane juridice în condiţiile C. civ.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, prima instanţă a reţinut că nici sub acest aspect reclamanţii nu au făcut dovada unei asemenea calităţi, această modalitate de restituire fiind prevăzută exclusiv de legea specială.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii E. şi F., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesule active a reclamanţilor şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Prin Decizia civilă nr. 841/Ap din 22 mai 2018, Curtea de Apel Braşov - secţia civilă a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi E. şi F. împotriva Sentinţei civile nr. 19/S/2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că lex terţia apare atunci când sunt combinate dispoziţii de favoare din legi diferite în cadrul aceleiaşi instituţii juridice.

În speţă, reclamanţii, succesori ai autorului lor D., au investit instanţa cu o cerere prin care au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a unor bunuri imobile care au făcut parte din patrimoniul persoanei juridice H., specifică Legii nr. 10/2001, dar s-au întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 480, 481 şi 998 C. civ., pentru petitul privind revendicarea, care priveşte restituire în natură a bunului, respectiv pe art. 998 C. civ., în ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri, pentru valoarea imobilelor preluate abuziv de către Statul Român de la persoana juridică H., în temeiul Legii nr. 119/1948. Aceştia şi-au justificat calitatea procesuală activă în sensul că sunt moştenitori ai defunctului D., persoana îndreptăţită "la restituire".

De principiu, legitimarea procesuală activă trebuie să se materializeze prin echivalenţa dintre persoana reclamantului şi titularul dreptului, iar, în acţiunea în revendicare, calitatea procesuală activă revine reclamantului - proprietar neposesor.

În speţă, s-a invocat, pe cale incidentală, în cadrul acţiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către Statul român, în temeiul Legii nr. 119/1948, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul la care a avut loc dobândirea, şi a fost propusă teza potrivit căreia preluarea abuzivă a imobilului echivalează cu faptul că dreptul de proprietate asupra activelor societăţii nu ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul societăţii, astfel că acţiunea în revendicare este admisibilă.

A reţinut instanţa de apel că şi dacă ar fi primit acest raţionament al invocării, pe cale incidentală, a nevalabilităţii dobândirii dreptului de proprietate de către Statul Român, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor a fost corect tranşata de prima instanţă, întrucât singurul act normativ în virtutea căruia reclamanţii, persoane fizice, moştenitori succesivi ai unei persoane fizice care a avut calitatea de asociat al persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, a fost Legea nr. 10/2001, în speţă stabilindu-se în mod definitiv că autorul reclamanţilor nu s-a conformat prevederilor acestui act normativ în ceea ce priveşte formularea în termen a notificării.

Decizia nr. 32/2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, faţă de care s-a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nu conferă calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare, întrucât persoana juridică H. nu îi are ca moştenitori pe persoanele fizice E. şi F.

Nu au fost administrate probe în sensul că, anterior naţionalizării, ar fi operat procedura de lichidare a persoanei juridice H., dispunându-se închiderea lichidării cu consecinţa repartizării activului rămas către persoanele fizice, autori ai reclamanţilor.

Puterea de lucru judecat a hotărârii menţionate priveşte calitatea de moştenitori a reclamanţilor E. şi F. după defunctul D., care a avut calitate de persoana îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, iar legea specială nu se aplică decât persoanelor care au urmat procedura prevăzută de acest act normativ, în termenele şi în condiţiile stipulate de acesta; din aplicarea C. civ. şi a Legii nr. 10/2001 nu se poate naşte o lex terţia din care reclamanţii să îşi aleagă beneficiul anumitor dispoziţii legale.

Noţiunea de "persoană îndreptăţită", este una de strictă interpretare şi este specifică exclusiv legii speciale de reparaţie, nefiind cunoscută de dreptul comun, pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.

Cu referire la criticile privitoare la respingerea celui de al doilea capăt de cerere relativ la plata despăgubirilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 998 C. civ., pentru ipoteza în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, curtea de apel a reţinut că nu pot fi primite întrucât unicul cadru legal pentru acordarea de măsuri reparatorii, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, îl constituie Legea nr. 10/2001.

Aceasta întrucât, prin Legea nr. 368/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 819 din 21 decembrie 2013, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost modificat, având următorul cuprins:

"În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III."

Conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, măsurile compensatorii se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezenţei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Or, prin Decizia de invalidare nr. 3286 din 24 februarie 2015, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, s-a dispus invalidarea Deciziei nr. 269 din 22 noiembrie 2011 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, reţinându-se, în esenţă, că notificatorul C. nu a depus notificare în termenul şi în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Aşa fiind, întrucât autorul reclamanţilor nu şi-a valorificat în termen util şi în condiţiile legii speciale de reparaţie drepturile conferite de Legea nr. 10/2001, dreptul acestuia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru preluarea bunurilor care au aparţinut persoanei juridice la care autorii săi au fost acţionari s-a stins, nemaiputând fi valorificat pe calea dreptului comun, care nu prevede posibilitatea ca o persoană fizică să succeadă în drepturile unei persoane juridice prin moştenire.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii E. şi F., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de recurs subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi au arătat că acest motiv de recurs cuprinde două teze, respectiv: hotărârea nu este deloc motivată ori, deşi este motivată, considerentele sunt contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, deşi în cadrul considerentelor, curtea de apel a reţinut că reclamanţii au formulat acţiune în revendicare şi în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 480, art. 481 şi art. 998 C. civ., că au invocat "pe cale incidentală în cadrul acţiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către (...) Statul Român, în temeiul Legii nr. 119/1948" şi că "preluarea abuzivă a imobilului echivalează cu faptul că dreptul de proprietate asupra activelor societăţii nu a ieşit niciodată valabil din patrimoniul societăţii", aceasta îşi întemeiază întreaga motivare a soluţiei exclusiv pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Deşi înţelege care este temeiul juridic al acţiunii formulate, curtea de apel analizează cauza şi susţinerile reclamanţilor exclusiv prin filtrul instituit de legea specială de restituire a bunurilor preluate abuziv, contrar celor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În concret, instanţa de control judiciar a ignorat temeiul juridic al acţiunii şi susţinerile prin care s-a arătat că reclamanţii au vocaţia pentru a solicita revendicarea imobilului ce face obiectul prezentei cauze precum şi despăgubiri, în cazul în care bunul nu se mai găseşte în patrimoniul intimaţilor, în virtutea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite a statului de a prelua abuziv bunurile deţinute de autorii lor.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, pentru a respecta cerinţele legislaţiei naţionale privind obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, curtea de apel avea obligaţia să analizeze cauza în raport de temeiul juridic indicat.

Astfel decizia recurată este, pe de o parte, nemotivată, prin raportare la temeiul său juridic, iar, pe de altă parte, conţine motive contradictorii, străine de natura pricinii.

Având în vedere că instanţa de apel a expus şi analizat condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta nu a făcut nicio analiză a acţiunii în revendicare, respectiv a cererii de obligare la despăgubiri în condiţiile dreptului comun.

În opinia recurenţilor, calitatea procesuală activă trebuia analizată prin prisma dreptului comun, atât în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, cât şi în ceea ce priveşte acţiunea în solicitarea de despăgubiri, aceasta deoarece Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că orice raportare a drepturilor şi obligaţiilor la aceasta lege este străină pricinii.

În ceea ce priveşte cerinţele unei motivări corespunzătoare, s-a arătat că în jurisprudenţa de specialitate s-a reţinut că "un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" (...). Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (Hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României şi Hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României)."

De asemenea, s-a mai stabilit că, ori de câte ori instanţa nu respectă temeiul juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii şi pronunţă o soluţie pe alt temei decât cel indicat, cum este cazul în speţă, instanţa de recurs urmează să admită recursul declarat împotriva deciziei atacate şi să caseze decizia pe temeiul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motive care nu au fost invocate, deci care sunt străine de natura pricinii.

Au conchis recurenţii-reclamanţi că, având în vedere că decizia recurată conţine motive contradictorii, străine pricinii, şi nu este motivată prin raportare la temeiul juridic al acţiunii, se impune casarea acesteia, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat, sub un prim aspect, că în mod greşit curtea de apel a considerat că decizia nr. 32A/2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost dată în legătură cu procedura specială a Legii nr. 10/2001, respectiv că nu justifică calitatea procesuală activă a reclamanţilor.

Au susţinut recurenţii că decizia nr. 32 A din 14 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată cu privire la acţiunea iniţială formulată în anul 2000 de către reclamanţii iniţiali, A. şi B.; această decizie, nu are nicio legătură cu procedura administrativă în baza Legii nr. 10/2001, pornită de autorul lor la 11 aprilie 2011, când acesta a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, chiar suspendarea intervenită în prezenta cauză, în faţă Tribunalului Braşov, s-a dispus la solicitarea autorului lor pentru a urma procedura prevăzută de legea specială, în anul 2011.

Prin urmare, instanţa de control judiciar trebuia să observe că prin Decizia 32A din 14 martie 2006 s-a constatat expressis verbis calitatea procesuală activă a autorului D., în calitatea sa de moştenitor a lui B.; cum la momentul pronunţării acestei decizii dl D. era în viaţă, nu era posibil ca această decizie să se refere la "calitatea de moştenitor a reclamanţilor" aşa cum în mod eronat a reţinut Curtea de Apel Braşov.

Or, deşi instanţa de control judiciar reţine existenţa puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei Curţii de Apel Bucureşti, în mod greşit s-a apreciat că această putere se referă "la calitatea de moştenitor a reclamanţilor E. şi F.", în contextul în care aceştia nu aveau această calitate.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că, potrivit articolului 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel sunt obligatorii pentru judecătorii fondului; cum instanţa de apel a constatat expressis verbis calitatea procesuală activă a autorului lor, rezultă că reclamanţii au calitate procesuală activă.

Astfel, Curtea de Apel Braşov trebuia să constate că Tribunalul Braşov a admis în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, trecând peste puterea de lucru judecat a decizie nr. 32A/2006 şi obligativitatea ei, fapt ce se impunea a fi cenzurat prin desfiinţarea sentinţei atacate.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, puterea de lucru judecat a constatării calităţii procesuale active a acestora de către Curtea de Apel Bucureşti este pe deplin aplicabilă doar în cadrul procedurii de drept comun de recuperare a imobilului, respectiv de obţinere de despăgubiri.

Sub un al doilea aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că, interpretând şi aplicând greşit legea, curtea de apel a ajuns la concluzia eronată că aceştia nu mai pot recupera imobilul întrucât le-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Însă, prezenta acţiune este una pe drept comun pornită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, judecata trebuie să se raporteze la dispoziţiile legale de drept comun, iar nu la Legea nr. 10/2001.

Or, prin recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că sunt admisibile acţiunile în revendicare de drept comun începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este cazul în speţă.

În plus, chiar Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul celor care au introdus acţiuni pe dreptul comun înainte de intrarea în vigoare a acestei legi de a alege între a continua acţiunea pe dreptul comun sau a depune notificare conform legii speciale.

Prin urmare, în opinia recurenţilor-reclamanţi, aprecierea legată de calitatea procesuală activă trebuia raportată la dispoziţiile de drept comun şi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar nu la formularea unei notificări conform Legii nr. 10/2001.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au arătat că, aşa cum în mod corect a reţinut şi tribunalul în primă instanţă, până la momentul naţionalizării în bloc a tuturor întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, proprietarul bunului a cărui revendicare s-a solicitat a fost H. SA, ai căror acţionari au fost autorii acestora; preluarea prin naţionalizare a H. din patrimoniul acţionarilor de către stat s-a făcut în mod abuziv, prin Legea nr. 119/1948, fără nicio despăgubire.

Legea nr. 119/1948 nu reprezintă un titlu valabil pentru preluarea H. şi a patrimoniului acesteia (inclusiv a imobilului revendicat) întrucât acesta a fost un act normativ neconstituţional chiar în raport de textul legii de la acea dată, care prevedea obligaţia statului de a acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate, aşa cum rezultă din art. 11 din Legea nr. 119/1948.

Singura situaţie în care o persoană putea fi lipsită de bunurile sale era exproprierea care se putea dispune pentru cauza de utilitate publică şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.

Însă, Statul Român nu a plătit nicio despăgubire pentru activele deţinute de H.

Atât timp cât actul de preluare al activelor deţinute de H. nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate, care să transfere dreptul de proprietate asupra bunurilor, inclusiv asupra imobilului care face obiectul litigiului din patrimoniul societăţii H. în patrimoniul statului, dreptul de proprietate asupra activelor societăţii nu a ieşit niciodată, în mod valabil şi legal din patrimoniu societăţii; de asemenea, nici dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor asupra acţiunilor societăţii Tudor nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul autorilor lor.

La data de 11 februarie 1949, societatea H. (denumită la acea vreme "J."), a fost radiată conform Cererii de modificare (menţiuni) emisă de Registrul comerţului de la acel moment în baza Deciziei Ministeriale nr. 285 publicată în Monitorul Oficial nr. 34 Partea I din 10 februarie 1949.

Conform raţionamentului expus, până la data radierii, H. avea în continuare dreptul de proprietate asupra tuturor activelor, inclusiv asupra imobilului revendicat.

Potrivit actului normativ în vigoare la acel moment, respectiv Codul Comercial din 1887, după lichidarea şi radierea unei societăţi pe acţiuni, activele acesteia revin acţionarilor societăţii dispărute; în acest sens, sunt dispoziţiile art. 347 din Codul Comercial din 1887 "Carol II" care prevedeau că "după terminarea lichidării, lichidatorii întocmesc bilanţul final, arătând partea ce se cuvine fiecărei acţiuni în repartiţia activului social".

De asemenea, în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 349 din acelaşi act normativ, care precizează ce se întâmplă cu sumele ce le revin acţionarilor, neîncasate de aceştia. Astfel, sumele cuvenite acţionarilor, neîncasate în cele două luni de la publicarea bilanţului, vor fi depuse, conform art. 386, cu arătarea numelui proprietarului sau numerelor acţiunilor, dacă ele sunt la purtător. Plata se va face persoanei arătate sau posesorului acţiunilor, reţinându-se titlul".

Prin urmare, activul societăţii era repartizat acţionarilor societăţii în funcţie de participarea acestora la capitalul social, aceeaşi soluţie fiind păstrată de legiuitor şi în prezent.

Au conchis recurenţii-reclamanţi că, în condiţiile expuse, este evident că bunurile care au aparţinut societăţii naţionalizate sunt, de drept, proprietatea moştenitorilor acţionarilor, respectiv a acestora.

Pe cale de consecinţă, apare ca vădit nelegală afirmaţia curţii de apel conform căreia reclamanţii nu ar mai avea posibilitatea să solicite restituirea bunurilor care au aparţinut H. H. în baza acţiunii în revendicare deoarece au pierdut calea în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Concluzionând, recurenţii-reclamanţi au arătat că H. era proprietara imobilului revendicat, iar aceştia, în calitate de moştenitori ai unuia din acţionarii H., au dobândit proprietatea imobilului de la autorul lor iniţial, K., care, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul în cauză, ca urmare a radierii H. în anul 1949 (acţiunile sale neieşind niciodată în mod valabil din patrimoniul său, fiind preluate în baza unei legi abuzive şi neconstituţionale).

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, pe de o parte, că decizia recurată este nemotivată prin raportare la temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, iar, pe de altă parte, că aceasta cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei.

Sub aspectul criticilor prin care s-a susţinut că hotărârea atacată nu este motivată în raport de temeiul juridic al cererii, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 298 din acelaşi act normativ, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul III al codului.

Din coroborarea textelor legale menţionate, Înalta Curte reţine că hotărârea judecătorească pronunţată în apel trebuie să evidenţieze motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel, precum şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, formulate cu respectarea dispoziţiilor legale în această fază procesuală.

Prin urmare, hotărârea pronunţată în apel trebuie să cuprindă elementele menţionate de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar circumstanţiate aspectelor deduse judecăţii în apel.

În speţă, Înalta Curte constată că reclamanţii au declarat un apel motivat împotriva Sentinţei civile nr. 19/S din 2 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel avea a verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în limitele cererii de apel.

Cu alte cuvinte, obligaţia instanţei de apel de a motiva hotărârea trebuie subsumată prevederilor legale menţionate; pe cale de consecinţă, respectarea exigenţelor impuse de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie analizate din perspectiva criticilor formulate în apel şi a apărărilor formulate de intimaţi.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de control judiciar a ignorat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi susţinerile lor în sensul că au vocaţie să solicite revendicarea imobilului, respectiv despăgubiri, dacă bunul nu se mai regăseşte în patrimoniul intimaţilor, în virtutea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite a statului de a prelua abuziv bunurile deţinute de autorii lor.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a examinat criticile formulate de apelanţi, privitoare la calitatea procesuală activă a acestora, reţinând în mod corect împrejurarea că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, este reprezentat de dispoziţiile art. 480, 481 şi 998 din C. civ. de la 1864.

Referirile pe care curtea de apel le-a făcut la Legea nr. 10/2001 au fost determinate, în principal, de faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în perioada de referinţă a legii speciale de reparaţie, iar, prin cererea de apel, apelanţii-reclamanţi au invocat ca argumente în susţinerea apelului, că "deşi Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, aceasta stabileşte cu putere de lege că persoanele moştenitori ai acţionarilor societăţilor juridice au dreptul să revendice bunurile deţinute de persoanele juridice", respectiv că "Legea nr. 10/2001 nu prevede un drept în plus ci doar constată că aceste persoane fizice, moştenitori ai foştilor acţionari ai persoanelor juridice cărora li s-au luat în mod abuziv bunurile, au dreptul legal de a revendica aceste bunuri. Prin urmare, (...) Legea nr. 10/2001 recunoaşte acest drept de proprietate tuturor, indiferent dacă aceştia urmează calea dreptului comun sau a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 10/20001 neinstituind un drept nou, ci recunoscând un drept existent în baza legilor aplicabile la momentul preluării bunurilor, respectiv a radierii societăţii."

Prin urmare, curtea de apel nu a ignorat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, aşa cum în mod greşit susţin recurenţii-reclamanţi, ci a expus considerentele pentru care susţinerile apelanţilor, sus-menţionate, nu au fost primite, dând deplină eficienţă atât normelor interne care reglementează obligaţia judecătorilor de a motiva hotărârile pronunţate, cât şi celor convenţionale, invocate în cererea de recurs.

În ceea ce priveşte examinarea soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Înalta Curte constată că prin cererea de apel au fost formulate critici care au privit încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 32/14 martie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi consecinţele lipsei unui titlu valabil de preluare de către stat a imobilului aflat în litigiu.

Aceste critici au fost analizate de instanţa de apel, astfel cum rezultă din considerentele expuse la paginile 6-7 din decizia recurată.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile prin care s-a susţinut că decizia recurată este nemotivată prin raportare la temeiul juridic al cererii deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că decizia atacată conţine motive contradictorii, străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care nu au fost găsite fondate criticile referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanţilor - persoane fizice, în cererea de revendicare formulată în temeiul dreptului comun, de principiu, considerentele instanţei de apel care susţin corecta soluţionare a excepţiei au privit deopotrivă şi cererea formulată în subsidiar, de obligare a pârâţilor la despăgubiri.

Însă, ţinând seama că reclamanţii ar fi putut avea vocaţie la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, sub condiţia formulării notificării în termenul prevăzut de lege, iar prin cererea de apel s-a susţinut, aşa cum s-a arătat, că "Legea nr. 10/2001 recunoaşte acest drept de proprietate tuturor, indiferent dacă aceştia urmează calea dreptului comun sau a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 10/20001 neinstituind un drept nou, ci recunoscând un drept existent în baza legilor aplicabile la momentul preluării bunurilor, respectiv a radierii societăţii", curtea de apel a expus considerentele pentru care nu pot fi combinate procedura dreptului comun (la care au apelat reclamanţii) şi procedura reglementată de legea specială, cu referire la care s-a statuat, prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, că notificarea a fost depusă de autorul recurenţilor cu depăşirea termenului legal.

Înalta Curte reţine şi faptul că, deşi au criticat decizia recurată din perspectiva referirilor la legea specială de reparaţie, recurenţii-reclamanţi au făcut ei înşişi trimitere la acest act normativ invocând caracterul abuziv al preluării bunului, lipsa unei despăgubiri şi o serie de prezumţii care ar deriva din radierea societăţii, care au impus instanţelor de fond să expliciteze de ce nu poate fi admisă cererea de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, care impune condiţii restrictive de dovadă a dreptului de proprietate, prin comparaţie cu Legea nr. 10/2001 care ar fi permis surmontarea aspectului legal care a condus la respingerea cererii.

În consecinţă, criticile expuse de recurenţii-reclamanţi în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Examinând criticile întemeiate de recurenţi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează interpretarea greşită, de către instanţă, a actului juridic dedus judecăţii ori schimbarea naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat revendicarea unui imobil, respectiv acordarea de despăgubiri, precum şi faptul că nu intră sub incidenţa acestui motiv de recurs greşita interpretare a actelor juridice folosite ca probe în dovedirea sau în combaterea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este prin ipoteză incident în speţă, astfel că va examina în continuare criticile de nelegalitate formulate prin cererea de recurs prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte efectele Deciziei civile nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că prin această hotărâre judecătorească a fost admis apelul declarat de apelanţii L. şi M., împotriva Sentinţei civile nr. 25 din 14 ianuarie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 25 din 14 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă admisese excepţia prematurităţii acţiunii şi respinsese, în consecinţă, cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că reclamanţii nu au epuizat procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a reţinut că excepţia prematurităţii acţiunii a fost în mod greşit admisă în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio precizare cu privire la situaţia în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite, în termenul de 60 de zile, decizia sau dispoziţia prevăzute de art. 23 din lege; s-a apreciat că a considera că cererea adresată tribunalului este prematură sau inadmisibilă, înseamnă a nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi a împiedica persoana îndreptăţită să redobândească drepturile pe care legea i le recunoaşte, impunându-i să aştepte un răspuns din partea unităţii notificate.

De asemenea, instanţa de apel a dat îndrumări tribunalului în sensul de a avea în vedere "caracterul procesual legal care rezultă din probele administrate", reţinând că a operat o transmisiune a calităţii procesuale ca efect al decesului reclamantului B. către moştenitorul legal D., respectiv o transmisiune convenţională a calităţii procesuale, ca efect al încheierii de către reclamantul A. a unui contract de donaţie a drepturilor materiale cu privire la imobilul în litigiu, către L. şi M.

Înalta Curte reţine astfel că, prin Decizia civilă nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat cu referire la calitatea procesuală a persoanelor menţionate însă numai din perspectiva continuării procedurii judiciare cu succesorii reclamanţilor cărora le-a încetat capacitatea de folosinţă în timpul procesului.

Având în vedere că până la pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti în cauză nicio instanţă nu statuase cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, precum şi împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost modificată în sensul constatării nulităţii actului de preluare a H., cu consecinţa restituirii în natură a bunurilor care au aparţinut patrimoniului acesteia, iar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâţilor la despăgubiri, la data de 21 iunie 2007, deci ulterior hotărârii judecătoreşti sus-menţionate, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel a statuat la data de 14 martie 2006 cu referire la calitatea procesuală activă a reclamanţilor în raportul juridic de drept substanţial, respectiv la calitatea reclamanţilor de proprietari ai imobilelor revendicate.

În mod eronat susţin recurenţii-reclamanţi că Decizia civilă nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu are nicio legătură cu procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care din considerentele Sentinţei civile nr. 25 din 14 ianuarie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rezultă cu evidenţă că, la momentul pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată fusese precizat de reclamanţi ca fiind Legea nr. 10/2001; ulterior acest temei a fost modificat prin cererea depusă la data de 21 iunie 2007.

Pe cale de consecinţă, legitimarea procesuală activă în raportul substanţial de drept dedus judecăţii nu poate fi justificată de recurenţii-reclamanţi prin Decizia civilă nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, interpretând şi aplicând eronat legea, curte de apel a ajuns în mod greşit la concluzia că nu mai pot recupera imobilul în litigiu întrucât le-a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte reţine că soluţia de respingere în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată pe cale dreptului comun, ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă, a fost fundamentată, în esenţă, pe considerentul că reclamanţii (persoane fizice) nu au făcut dovada că dreptul de proprietate asupra activelor H. - la care autorii lor erau acţionari - s-a transmis în condiţiile dreptului comun către aceştia, respectiv pe imposibilitatea aplicării în speţă a regulilor devoluţiunii succesorale pentru justificarea transmiterii dreptului de proprietate din patrimoniul unei persoane juridice în patrimoniul succesorilor acţionarilor.

Cu alte cuvinte, instanţele au reţinut în mod corect că dovada calităţii recurenţilor-reclamanţi de moştenitori ai foştilor acţionari ai H. nu îi îndreptăţeşte pe aceştia în mod automat la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor care au reprezentat active ale persoanei juridice în absenţa dovezii că a fost parcursă procedura dizolvării şi lichidării societăţii, iar, ca efect al lichidării, bunurile în discuţie au intrat în patrimoniul acţionarilor, cu atât mai mult cu cât autorii recurenţilor - reclamanţi, deşi deţineau o pondere majoră, nu erau singurii deţinători de acţiuni.

Astfel, potrivit Procesului-verbal al Adunării ordinare a acţionarilor din 30 iunie 1947, aflat la dosarul nr. x/2006 au fost prezenţi nouă acţionari, numărul total al acţiunilor fiind de 90.000 din care A. deţinea 68.180 de acţiuni, K. deţinea 16.000 de acţiuni, iar succesorul lui K., 400 de acţiuni. O diferenţă de 5.420 de acţiuni aparţineau unor terţe persoane (de ex. N. deţinea 5.000 de acţiuni).

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul de a se constata intervenită o preluare de drept a activelor persoanei juridice în patrimoniul autorilor săi, având în vedere că persoana juridică în discuţie a reprezentat un subiect de drept distinct de persoanele care deţineau acţiuni la aceasta, cu patrimoniu propriu, iar transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul societăţii în cel al asociaţilor nu se presupune, ci trebuie dovedit.

Înalta Curte observă că, deşi considerentele cuprinse în penultimul alineat al deciziei instanţei de apel au un caracter ambigu şi parţial eronat, în sensul în care "imobilul revendicat nu ar mai putea fi solicitat pe calea dreptului comun, care nu prevede posibilitatea ca o persoană fizică să succeadă în drepturi în drepturi unei persoane juridice prin moştenire, deoarece autorul reclamanţilor nu a valorificat în termen util şi în condiţiile legii speciale", această neregularitate nu este de natură a afecta legalitatea deciziei.

În realitate, pierderea beneficiului legii speciale de reparaţie, nu reprezintă un fine de neprimire a cererii formulate pe calea dreptului comun, iar, în condiţiile particulare ale cauzei, motivele care au determinat respingerea cererii de chemare în judecată au privit faptul că reclamanţii nu au probat în condiţiile C. civ., transmiterea în patrimoniul autorilor lor a dreptului de proprietate asupra imobilului care a constituit activ al persoanei juridice H.

Susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că această transmisiune a operat de drept, ca efect al radierii societăţii, dispuse în baza Deciziei ministeriale nr. 285 din 10 februarie 1949, ulterior preluării imobilului de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948 nu pot fi primite în contexul cadrului procesual evocat.

Înalta Curte subliniază că examinarea cererii în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 din C. civ. de la 1864 impune recurenţilor-reclamanţi să respecte exigenţele probatorii de drept comun, neputând fi suficiente prezumţiile invocate de aceştia de parcurgere a procedurii de lichidare prevăzută de Codul comercial de la 1887.

Desigur că, în contextul particular al cauzei, în care s-a reţinut că formularea notificării s-a făcut cu depăşirea termenului legal, reclamanţii nu erau împiedicaţi să dobândească pe calea dreptului comun dreptul solicitat, sub condiţia să probeze existenţa dreptului de proprietate asupra bunului revendicat în patrimoniul autorilor săi, nefiind suficient a se susţine că "este evident că bunurile care au aparţinut societăţii naţionalizate sunt, de drept, proprietatea moştenitorilor acţionarilor."

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor-reclamanţi, care au invocat în combaterea acestui raţionament faptul că preluarea activelor s-a făcut de Statul Român în lipsa unui titlu valabil, Legea nr. 119/1948 fiind un act juridic neconstituţional prin raportare chiar la Constituţia în vigoare, şi în lipsa unei despăgubiri, Înalta Curte reţine că pun în discuţie aspecte privitoare la fondul cererii de revendicare imobiliară a căror analiză nu se impune în condiţiile respingerii cererii de chemare în judecată ca efect al admiterii lipsei calităţii procesuale active.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E. şi F. împotriva Deciziei civile nr. 841/Ap din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2019.

GGC - LM