Civil liability claim subject to automatic suspension in bankruptcy proceedings

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei-

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 noiembrie 2014, rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. Carmen, în contradictoriu cu pârâţii S.C. D. şi S.C. E. S.R.L., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză pentru aducerea în starea iniţială a imobilului proprietatea reclamanţilor, valoarea fiind apreciată de aceştia la suma de 10.000 EURO, echivalentul a 44.304 RON; obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză reprezentând lipsa de folosinţă de la data vătămării, 2 octombrie 2014 şi până la achitarea despăgubirii plus perioada necesară readucerii în starea iniţială, reclamanţii evaluând lipsa de folosinţă raportat la chiria unei case similare la suma de 400 EURO/lună, la data introducerii acţiunii pretenţiile fiind de 600 EURO, echivalentul a 2.658,24 RON; obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză reprezentând conservarea clădirii până la momentul achitării despăgubirii, valoare evaluată de reclamanţi la suma de 400 RON/luna, la data introducerii acţiunii fiind de 600 RON; obligarea pârâtelor la plata daunelor morale aduse onoarei şi demnităţii, prin distrugerea imobilului în cuantum de 100.000 EURO şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Pârâta S.C. E. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate învoiala părţilor în sensul reparării în natură a prejudiciului adus imobilului proprietatea reclamanţilor, parţial afectat din culpa acesteia, potrivit înscrisului sub semnătura privata încheiat la data de 6 octombrie 2014, să se dispună repararea prejudiciului material adus reclamanţilor reprezentând consecinţa directa a faptelor sale, în natură, prin aducerea imobilului afectat la starea iniţială şi obligarea reclamanţilor - pârâţi reconvenţionali, să permită accesul societăţi în incinta imobilului situat în str. x, jud. Timiş, în vederea reparării în natură a prejudiciului material adus reclamanţilor reprezentând consecinţa directă a faptelor sale.

3. La data de 13 februarie 2015, pârâta S.C. D. a formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu S.C. F. S.R.L., solicitând, ca, în situaţia admiterii acţiunii reclamanţilor, să fie obligată această chemată în garanţie - S.C. F. SRL - la plata despăgubirilor către reclamanţii A. şi B. ca efect al obligaţiei de garanţie pe care o are faţă de titulara acestei cereri în temeiul Contractului de Antrepriza nr. 1 din 9 august 2013 precum şi la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului demers judiciar, în caz de opunere.

4. Chemata în garanţie, F. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva G. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună, în situaţia admiterii acţiunii principale a reclamanţilor, obligarea chematei în garanţie - G. S.R.L.- la plata despăgubirilor către reclamanţii A. şi B. ca efect al obligaţiei de garanţie pe care chemata în garanţie o are faţă de titulara acestei cereri, în temeiul Contractului de Sub antrepriza nr. 7 din 25 august 2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei pricini, în caz de opunere.

5. Chemata în garanţie, G. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii S.C. E. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa sa dispună, în cazul admiterii acţiunii principale a reclamanţilor, obligarea chematei în garanţie, S.C. E. S.R.L., la plata despăgubirilor către A. şi B., ca efect al obligaţiei de garanţie pe care aceasta o are faţă de titulara acestei cereri în baza contractului de subantrepriza încheiat între acestea.

6. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a Ii-a civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Timiş.

Prin Sentinţa civilă nr. 192 din 3 februarie 2015, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia II civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 62 din 11 martie 2015 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit competenţa funcţională de soluţionare a cererii formulată de reclamanţii A. şi B. Carmen, în contradictoriu cu pârâtele D. şi S.C. E. S.R.L. în favoarea secţiei I Civilă a Tribunalului Timiş.

7. Prin Sentinţa civilă nr. 1100/PI din 11 iulie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. şi cererile de chemare în garanţie formulate în cauză şi a admis cererea reconvenţională formulată de către reclamanta - pârâta S.C. E. S.R.L. împotriva pârâţilor reclamanţi A. şi B., a constatat învoiala părţilor în sensul reparării în natură a prejudiciului adus imobilului proprietatea reclamanţilor, parţial afectat din culpa reclamantei reconvenţionale şi a dispus repararea prejudiciului material adus reclamanţilor reprezentând consecinţa directă a faptelor pârâtei reconvenţionale, în natură, prin aducerea imobilului afectat la starea iniţială.

Totodată, a obligat reclamanţii-pârâţi reconvenţionali să permită accesul reclamantei reconvenţionale în incinta imobilului situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, în vederea reparării în natură a prejudiciului material adus reclamanţilor, reprezentând consecinţa directă a faptelor S.C. E. S.R.L.

8. Împotriva Sentinţei civile nr. 1100/PI din 11 iulie 2017 a Tribunalului Timiş au formulat apel reclamanţii A. şi B.

9. Prin încheierea de şedinţă din data de 14 februarie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a suspendat în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, judecata apelului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 1100/PI/11 iulie 2017 a Tribunalului Timiş în dosarul nr. x/2014, fixându-se termen de verificare a măsurii suspendării la 14 mai 2018, constatând că, prin Sentinţa nr. 394/F din 21 iunie 2017 a Tribunalului Hunedoara, pronunţată în dosarul nr. x/2016, judecătorul sindic a dispus începerea procedurii falimentului pârâtei S.C. E. S.R.L.

10. Prin Încheierea din data de 6 iunie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererea de repunere pe rol formulată de apelanţi şi a menţinut măsura suspendării judecării apelului declarat de reclamanţii A. şi B. Carmen împotriva Sentinţei civile nr. 1100/PI/11 iulie 2017 al Tribunalului Timiş, în dosarul nr. x/2014.

11. Împotriva acestor două încheieri, au formulat recurs reclamanţii A. şi B. Carmen, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 31 octombrie 2018, sub nr. x/2014.

În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat aplicarea greşită în cauză a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, susţinând că măsura suspendării nu se aplică acţiunilor care au alt obiect decât realizarea creanţelor, respectiv obligaţia de a face, cum este cazul acţiunii pe care a soluţionat-o Tribunalul Timiş prin Sentinţa civilă nr. 1100 din 11 iulie 2017.

S-a mai arătat că, în speţă, instanţa de apel a ignorat faptul că art. 75 din Legea nr. 85/2014 prevede şi excepţii de la regula suspendării de drept, în sensul că nu sunt supuse suspendării de drept acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 75 din O.U.G. nr. 91/2013.

Au mai invocat recurenţii că suspendarea prevăzută de art. 75 din Legea nr. 85/2014 operează doar în acele litigii în care se pun în discuţie acele drepturi de creanţă ce pot fi înscrise în tabelul creditorilor, adică drepturi de creanţă constând în sume de bani.

De asemenea, au invocat faptul că întrucât nu se pot prevala de un titlu executoriu pentru a se înscrie la masa credală a debitorului aflat în faliment, astfel încât, prin menţinerea măsurii suspendării judecării apelului din prezenta cauză, reclamanţii nu îşi pot realiza creanţa împotriva debitorului, fiind astfel încălcat dreptul acestora de acces la instanţă garantat de art. 21 din Constituţie şi dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO.

12 .Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Încheierilor din 14 februarie 2018 şi din 6 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014 şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data 11 decembrie 2019.

13. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta S.C. D. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurenţii reclamanţi şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că suspendarea dispusă în cauză este o situaţie temporară în care se opreşte judecarea cauzei până se finalizează procedura de insolvenţă, iar recurenţii aveau posibilitatea să se înscrie la masa credală, fie să aştepte finalizarea procedurii.

În opinia intimatei, prin prezenta acţiune recurenţii valorifică o creanţă împotriva debitorului E. S.R.L., ceea ce nu se poate face paralel şi/sau separat de procedura colectivă reglementată de Legea nr. 85/2014, iar faptul că recurenţii nu au un titlu împotriva debitoarei E. S.R.L., nu înseamnă că aceştia pot obţine un titlu de creanţă împotriva debitoarei în această procedură după ce, conform Legii nr. 85/20014, se finalizează tabelul creanţelor şi/sau toate contestaţiile sunt soluţionate de judecătorul sindic.

În consecinţă, apreciază intimata că recurenţii sunt obligaţi să respecte finalizarea procedurii de insolvenţă, având posibilitatea să execute creanţa împotriva celorlalte societăţi care figurează în proces în calitate de părţi.

De asemenea, intimata arată că, întrucât art. 79 din Legea nr. 85/2014 suspendă orice termen de prescripţie la data deschiderii procedurii de insolvenţă, astfel că recurenţii nu sunt prejudiciaţi în valorificarea dreptului lor de creanţă dacă acesta va fi constatat prin sentinţă judecătorească.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând, în limitele criticilor cu a căror analiză a fost legal învestită, legalitatea încheierilor recurate, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la critica vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 ca urmare a ignorării obiectului acţiunii interpretat şi judecat de către prima instanţă, respectiv, obligaţia de a face.

Critica este nefondată.

Astfel, interpretarea logică şi gramaticală a art. 75 din Legea nr. 85/2014, impune concluzia că suspendarea de drept reglementată de această normă legală intervine numai în cazul acţiunilor care au ca obiect realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale, adică îndestularea creditorilor, iar nu în cazul oricăror acţiuni având un obiect patrimonial, indiferent de natura lor, îndreptate împotriva debitorului.

Contrar însă argumentelor recurenţilor, în speţă, obiectul acţiunii introductive nu este reprezentat de o obligaţie de a face, ci de o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

În acest sens, se constată, aşa cum s-a arătat anterior în prezentarea circumstanţelor cauzei, că prin cererea de chemare în judecată formulată reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. D. şi S.C. E. S.R.L., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză pentru aducerea în starea iniţială a imobilului proprietatea reclamanţilor, valoarea fiind apreciată de aceştia la suma de 10.000 EURO, echivalentul a 44.304 RON; obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză reprezentând lipsa de folosinţă de la data vătămării, 2 octombrie 2014 şi până la achitarea despăgubirii plus perioada necesară readucerii în starea iniţială, reclamanţii evaluând lipsa de folosinţă raportat la chiria unei case similare la suma de 400 EURO/lună, la data introducerii acţiunii pretenţiile fiind de 600 EURO, echivalentul a 2.658,24 RON; obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză reprezentând conservarea clădirii până la momentul achitării despăgubirii, valoare evaluată de reclamanţi la suma de 400 RON/lună, la data introducerii acţiunii fiind de 600 RON; obligarea pârâtelor la plata daunelor morale aduse onoarei şi demnităţii, prin distrugerea imobilului în cuantum de 100.000 EURO şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Aşadar, este neîndoielnic faptul că prin prezenta acţiune recurenţii tind la a valorifica drepturi de creanţă împotriva pârâtei S.C. E. S.R.L., aceştia urmărind, în esenţă, repararea prejudiciului pretins a fi fost înregistrat prin faptele imputate pârâtelor, nu în natură, ci prin plata unor sume de bani.

De vreme ce, prin cererea formulată de reclamanţi nu se urmăreşte obligarea pârâţilor la a executa anumite lucrări sau servicii, aceasta nu are ca obiect o obligaţie de a face, cum nefondat se susţine în recurs.

Totodată, în speţă, aşa cum rezultă din cuprinsul actelor dosarului prima instanţă nu a procedat la o recalificare a obiectului sau cauzei cererii introductive, ci, aşa cum rezultă neechivoc din cuprinsul sentinţei civile apelate, a judecat această cerere şi cererea reconvenţională formulată de S.C. E. S.R.L..

Împrejurarea că prin Sentinţa civilă nr. 1100 din 11 iulie 2017, Tribunalul Timiş a apreciat cererea reclamanţilor ca neîntemeiată, dar a admis cererea reconvenţională a pârâtei S.C. E. S.R.L., a constatat învoiala părţilor în sensul reparării în natură a prejudiciului adus imobilului proprietatea reclamanţilor, dispunând repararea prejudiciului material adus reclamanţilor reprezentând consecinţa directă a faptei culpabile săvârşită de această pârâtă, în natură, prin aducerea imobilului afectat la starea iniţială, respectiv a obligat reclamanţii să permită accesul în incinta imobilului situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, nu are valenţa unei alte calificări date cererii introductive, ci reprezintă modalitatea şi limitele în care prima instanţă a apreciat că se impune repararea prejudiciului pretins de reclamanţi.

În acest context, chiar în ipoteza în care, în apel, s-a invocat faptul că această modalitate de soluţionare a cererii introductive este deficitară, în sensul că prima instanţă ar fi omis să analizeze întregul prejudiciu înregistrat de reclamanţi, nu s-ar putea imputa instanţei de apel faptul că ar fi determinat în mod eronat obiectul cauzei, fără a realiza o diferenţiere între o acţiune în pretenţii şi acţiunea având ca obiect obligaţia de a face.

Aceasta întrucât, instanţă devolutivă are a se raporta, pentru stabilirea obiectului raportului juridic litigios, la petiţele din cererile principale şi incidentale deduse judecăţii, iar nu la modalitatea de soluţionare a acestor cerere, cum nefondat argumentează recurenţii în speţă.

Cum în cauza de faţă, reclamanţii au dedus judecăţii, prin cererea formulată, un drept de creanţă având ca obiect plata unor sume de bani, măsura suspendării cauzei, operează, în acest caz, ope legis, de la data deschiderii procedurii insolvenţei în privinţa pârâtei S.C. E. S.R.L., astfel că nu se poate reţine o aplicare eronată în cauză a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Nefondată este şi critica recurenţilor prin intermediul căreia aceştia tind la a susţine că instanţa de apel, dispunând şi menţinând măsura suspendării judecăţii ar fi ignorat excepţia prevăzută de Legea nr. 85/2014 de la regula suspendării de drept, reglementată prin art. 75 alin. (2) lit. b) din această lege.

În acest sens, se reţine că norma invocată stabileşte că nu sunt supuse suspendării de drept acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau a terţilor garanţi.

Recurenţii ignoră însă faptul că, obiectul apelului este reprezentat, în speţă, de Sentinţa civilă nr. 1100 din 11 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, instanţa de apel, care a dispus suspendarea judecăţii, criticată în recurs, fiind învestită cu soluţionarea unei căi de atac, iar nu cu o acţiune judiciară îndreptată împotriva unor codebitori şi/sau a terţi garanţi.

În egală măsură, în speţă, acţiunea introductivă a fost îndreptată împotriva pârâţilor S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., reclamanţii urmărind recunoaşterea pe cale judiciară a unui drept de creanţă, împotriva acestora invocând înregistrarea unui prejudiciu cuantificabil în bani ca efect al săvârşirii de către aceşti pârâţi a unor fapte, în privinţa cărora pretind că au caracter ilicit.

În acest sens, recurenţii au susţinut în cererea de chemare în judecată că se impune obligarea ambelor pârâte la acoperirea întregului prejudiciu întrucât pârâta D. răspunde atât pentru ruina edificiului conform art. 1349 alin. (2) C. civ., cât şi pentru fapta prepusului - S.C. E. S.R.L. (intrată în faliment) - care răspunde pentru fapta proprie în baza art. 1349 alin. (1) din C. civ., aceeaşi pretenţie fiind reiterată şi în apel.

Or, deşi este real că art. 1382 din C. civ. instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat un prejudiciu prin aceeaşi faptă ilicită, cel vătămat putând să solicite oricărui făptuitor repararea integrală a prejudiciului, calitatea de codebitor, nu poate fi dedusă însă, în acest caz, din simpla formulare a unei acţiuni în justiţie cu acest obiect, ci, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar a se stabili, într-o procedură jurisdicţională cu caracter definitiv, îndeplinirea cerinţelor impuse de lege în persoana fiecărui pretins făptuitor şi determinarea contribuţiei fiecăruia la producerea prejudiciului invocat prin acţiunea introductivă.

În acest context, raportat la obiectul apelului, analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate nu se poate realiza decât unitar, în contradictoriu cu toate părţile cu capacitate de folosinţă, care au figurat în proces în prima fază procesuală sau cu succesorii acestora şi cu respectarea dreptului la apărare al tuturor participanţilor la proces, iar nu etapizat, nefiind aşadar posibilă continuarea judecăţii apelului, doar în privinţa unor părţi şi suspendarea judecăţii aceleiaşi căi de atac, în privinţa altor părţi - cum este cazul pârâtei împotriva căreia a fost deschisă procedura insolvenţei.

Invocarea de către recurenţi a prevederilor art. 75 din O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei este lipsită de relevanţă juridică, în condiţiile în care, această normă nu mai era în vigoare la data când a fost dispusă suspendarea judecăţii, O.U.G. nr. 91/2013, fiind declarată neconstituţională prin Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 a Curţii Constituţionale.

Nici critica vizând greşita suspendare a cauzei prin încheierea din 14 februarie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, cu ignorarea solicitării din apel, de a se anula sentinţa civilă apelată şi a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, nu poate fi validată, de vreme se recurenţii reclamanţi ignoră faptul că o atare măsură, operează, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de drept, astfel că, în temeiul acestei norme speciale, instanţa are obligaţia, iar nu facultatea de a dispune această măsură, fără a putea continua judecata.

Or, invocând faptul că, în speţă, instanţa de apel trebuia să dispună anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instante, recurenţii pretind în realitate că s-ar fi impus continuarea judecăţii, cu nesocotirea caracterului imperativ al prevederii înscrise în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi a raţiunii instituirii acestei măsuri, care se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislaţia în materia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Astfel, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, întregul patrimoniu al firmei debitoare se constituie ca şi garanţie a creanţelor tuturor debitorilor, în scopul asigurării unui tratament egal al creditorilor de acelaşi rang.

În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura specială prevăzută de Legea nr. 85/2014 ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării.

Înalta Curte apreciază, de asemenea, ca fiind nefondată critica din recurs vizând încălcarea art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, legea specială prevede posibilitatea de a depune cerere de admitere a creanţei pretinse, art. 102 şi următoarele din Legea nr. 85/2014, stabilind natura creanţelor care pot face obiect al acestor cereri şi procedura care trebuie urmată, inclusiv căile de atac la care cei interesaţi pot apela în ipoteza respingerii acestei cereri.

Totodată, art. 102 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 stabilesc neechivoc faptul că "Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu", iar alin. (4) al art. 102 din Legea nr. 85/2014 prevede:

"Creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezentul titlu".

Aşadar, contrar susţinerilor din recurs, în ipoteza în care se urmăreşte realizarea unui drept de creanţă, legea specială nu impune în sarcina creditorilor deţinerea unui titlu executoriu şi prevede remedii procesuale la care cei interesaţi pot apela pentru realizarea creanţelor pretinse, fiind astfel respectat dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil.

De altfel, în speţă, recurenţii nu au invocat nici necunoaşterea momentului declanşării procedurii insolvenţei şi nici un alt impediment care i-ar fi împiedicat în mod obiectiv să uzeze de procedura specială, anterior menţionată, astfel că omisiunea acestora de a uza de o atare procedură nu poate fi invocată drept temei care să justifice repunerea pe rol a pricinii.

În plus, art. 79 din Legea nr. 85/2014 suspendă orice termen de prescripţie la data deschiderii procedurii de insolvenţă, astfel că recurenţii nu pot pretinde nici din această perspectivă prejudicierea lor prin temporizarea soluţionării cauzei, ca efect al suspendării de drept a acesteia.

În egală măsură, nici invocarea procesului-verbal privind rezultatul inventarierii bunurilor, datoriilor şi capitalurilor proprii ale pârâtei aflată în procedura falimentului, care raportat la Tabelul definitiv al creanţelor nr. 3431 din 25 ianuarie 2017 întocmit de Lichidatorul judiciar şi depus la dosarul de insolvenţă şi faliment nr. 4756/97/2016 al Tribunalului Hunedoara, ar proba în opinia recurenţilor faptul că valoarea creanţelor deja înscrise la masa credală este mult mai mare decât valoarea activelor evaluate, nu poate valida argumentele recurenţilor, în sensul că s-ar fi impus analizarea oportunităţii menţinerii măsurii suspendării cauzei.

Astfel, dincolo de faptul că în analiza recursului ce vizează măsura suspendării, instanţa de recurs nu are a specula asupra rezultatului lichidării - operaţiune care intră în atribuţiile judecătorului specializat, trebuie reamintit că, prin voinţa legiuitorului, nici încetarea măsurii suspendării nu este lăsată la latitudinea judecătorului de drept comun, ci, legea prevede expres şi limitativ cazurile în care pricinile suspendate pot fi repuse pe rol, printre acestea neregăsindu-se însă şi ipoteza invocată de recurenţi.

Astfel, repunerea pe rol a cauzelor suspendate potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178 din legea specială.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierilor din 14 februarie 2018 şi din 6 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014, ca nefondat.

Faţă de soluţia adoptată şi de solicitarea intimatei - chemată în garanţie S.C. F. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate şi dovedite de partea adversă.

Înalta Curte reţine însă că, potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa are posibilitatea, chiar din oficiu, să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din onorariul de avocat plătit de partea adversă, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei.

Or, raportându-se la munca depusă de avocatul care a reprezentat intimata chemată în garanţie, în recurs, la complexitatea şi dificultatea concretă a cauzei, la împrejurarea că în faţa Înaltei Curţi a existat un singur termen de judecată stabilit în şedinţă publică, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu există un just echilibru între prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat, astfel că se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate în recurs de către S.C. F. S.R.L.

Această soluţie este conformă prevederilor art. 6 din C.E. D.O., întrucât dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Aşa fiind, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte va dispune obligarea recurenţilor la plata către intimata- chemată în garanţie S.C. F. S.R.L. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierilor din 14 februarie 2018 şi din 6 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii- reclamanţi A. şi B.-Carmen la plata către intimata- chemată în garanţie S.C. F. S.R.L. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, potrivit art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 decembrie 2019.

GGC - MM