Validity of forced land exchange under unconstitutional 1950 Decree and absolute nullity in revendication claims

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I.Primul ciclu procesual

1. Procedura în primă instanţă

1.1 Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 5 octombrie 2007 sub nr. x/2007, astfel cum a fost în mod repetat modificată, precizată şi completată, reclamanţii A., B., C., D. - decedat [având ca moştenitori pe E., C. şi F.], F. şi G. şi intervenienţii în interes propriu H. - decedat [având ca moştenitor pe I.] şi J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului, Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti prin Primar şi Ministerul Finanţelor Publice să se constate nevalabilitatea titlului Statului cu privire la suprafaţa de 4.000 m.p. teren arabil situat în Bucureşti, fosta K., fosta proprietate L., identificat conform schiţei ataşate acţiunii sub coordonatele A, B, C, D; să se constate caracterul abuziv al Decretului nr. 151/1950, în temeiul căruia s-a efectuat schimbul de terenuri între autorul M. şi fostul Minister al Agriculturii şi Silviculturii; să se constate nulitatea absolută a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin şi să fie obligate pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul indicat.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 497 din 12 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul G. ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a celorlalţi reclamanţi şi a intervenienţilor în interes propriu ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti prin Primar, şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa ca fiind formulat în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin; a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului ca inadmisibil; a constatat nulitatea absolută a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că din Certificatul de moştenitor nr. x/1997 emis de pe urma defunctei N., rezultă că au calitate de moştenitori H. şi J., fiul G. fiind renunţător. Ceilalţi reclamanţi şi intervenienţi în interes propriu şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai defunctului M. prin certificatele de moştenitor, actele de stare civilă şi declaraţia de notorietate depuse la dosar.

Pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti prin Primar şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa nu sunt părţi în Actul de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, care produce efecte doar între contractanţi, motiv pentru care pârâţii indicaţi nu au calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de schimb. Acest capăt de cerere este admisibil întrucât argumentele privind necesitatea parcurgerii procedurii instituite de legile speciale se referă doar la acţiunea în revendicare, instanţele de judecată fiind competente să verifice, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, legalitatea modului în care terenul în litigiu a fost preluat de stat, ceea ce presupune analizarea şi a valabilităţii actului normativ în temeiul căruia s-a efectuat preluarea.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. În acest sens, Tribunalul a constatat că terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 223 din Legea nr. 290/2002 şi art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005, întrucât legea prevede posibilitatea restituirii terenurilor aflate în administrarea staţiunilor de cercetare-dezvoltare, cu condiţia ca terenul să fie preluat de la foştii proprietari, fără să fi fost necesar ca, anterior, bunul să se fi aflat în patrimoniul fostelor cooperative de producţie, aşa cum susţin reclamanţii.

S-a mai reţinut că, din actele dosarului, nu rezultă că reclamanţii ar fi formulat o cerere de restituire/notificare în temeiul vreunei legi de restituire, pentru ca instanţa să poată face aplicarea deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu aveau, raportat la dispoziţiile art. 53 şi urm. din Legea nr. 18/1991 şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 1/2000, posibilitatea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauzele Glod contra României şi Crişan contra României). S-a reţinut că aceştia nu au invocat şi nu au dovedit că neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în termenele prevăzute de legile speciale menţionate s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor, deşi, pentru diferenţa de teren de 1 ha, reclamanţii au urmat respectiva procedură, fiindu-le emis Titlul de proprietate nr. x/1994, astfel că neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligenţă a reclamanţilor şi intervenienţilor. Prin urmare, raportat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

Tribunalul a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, cu motivarea că, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 151/1950 este nelegal, deoarece contravenea dispoziţiilor art. 8 din Constituţia din 1948 şi art. 480 - 481 din C. civ., urmărind comasarea terenurilor, fără a ţine seama de interesele proprietarilor şi de voinţa acestora şi fără a acorda o dreaptă despăgubire. În consecinţă, neconstituţional fiind, Decretul nr. 151/1950 nu a reprezentat un titlu valabil pentru preluare, astfel că actul de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin încheiat în baza acestuia este nul. Raportat la aceste considerente, Tribunalul a arătat că nu se mai impune a se verifica dacă actul normativ respectiv a fost aplicat cu respectarea condiţiilor sale interne.

2. Procedura derulată în apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, intervenienţii şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului.

2.1. Apelanţii-reclamanţi au solicitat admiterea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, arătând că Statul nu deţine un titlu de proprietate cu privire la terenul revendicat, Actul de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin fiind lovit de nulitate absolută.

2.2. Apelanţii-intervenienţi în interes propriu au solicitat admiterea acţiunii în revendicare, susţinând că terenul a intrat în proprietatea Statului în temeiul Decretului neconstituţional nr. 151/1950, deci fără un titlu valabil. Aceştia au arătat şi că Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa trebuie să figureze, pentru opozabilitatea hotărârii, ca intimată, în condiţiile în care între Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa s-a încheiat Contractul de concesiune nr. x din 17 iunie 2002 a unor suprafeţe de teren, printre care şi terenul revendicat.

2.3. Apelanta-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, neavând calitatea de parte contractantă, iar în subsidiar, respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

2.4. Apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, iar în subsidiar, respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, arătând că nu a fost parte, nici în nume propriu şi nici în calitate de reprezentant al Statului român. În cadrul actului de schimb, Statul român a fost reprezentat de Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, actualul Minister al Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. În temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 3 din H.G. nr. 386/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a Statului de către Ministerul Finanţelor Publice în faţa instanţelor de judecată, Statul poate fi reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice numai în acea categorie de raporturi juridice în care, în virtutea personalităţii sale juridice, este parte în mod nemijlocit, adică fără să mai existe o altă persoană juridică, implicată într-un raport juridic de drepturi şi obligaţii, în numele Statului.

În subsidiar, apelantul-pârât a arătat că în mod greşit prima instanţă de fond a constatat nulitatea absolută a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, deoarece, chiar dacă s-ar reţine că Decretul nr. 151/1950 ar fi abuziv, actul de schimb încheiat între Republica Populară Română, prin Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi M. reprezintă voinţa părţilor, fiind respectate condiţiile de fond şi de formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor. În acest sens, actul de schimb a fost încheiat personal de autorul reclamanţilor şi al intervenienţilor în interes propriu şi de un delegat al Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, fiind autentificat prin procesul-verbal nr. x din 28 iulie 1958 al Notariatului de Stat Raionului Stalin şi transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Raionului Stalin sub nr. x din 29 septembrie 1958, neputându-se reţine nicio cauză de nulitate deoarece voinţa părţilor rezultă în mod neechivoc din partea finală a actului de schimb.

2.5 Prin Decizia civilă nr. 98 din 10 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a admis toate apelurile declarate în cauză, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal, reţinând, în esenţă, că acţiunea în revendicare este admisibilă şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă nu a intrat în judecarea pe fond a cauzei.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că revendicarea este admisibilă chiar dacă terenul revendicat de reclamanţi face parte dintr-o suprafaţă mai mare, pentru care, după apariţia legilor fondului funciar şi, în special, după apariţia Legii nr. 247/2005, au fost emise, până în prezent, 8 titluri de proprietate, prin care s-au retrocedat în compensare (dar nu pe acelaşi amplasament) diverse suprafeţe de teren, titluri a căror valabilitate a fost constatată în instanţă. Instituirea unei proceduri speciale administrative prin Legea nr. 10/2001 sau prin legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991 şi nr. 1/2000) nu poate îngrădi accesul liber la justiţie şi, respectiv, formularea acţiunilor în revendicare de drept comun - art. 480 C. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

3. Hotărârea instanţei de recurs

Prin Decizia civilă nr. 4077 din 29 iunie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi de intervenienţii în interes propriu, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinând, în esenţă, că aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este nelegală, întrucât Tribunalul a analizat temeinicia acţiunii în revendicare, considerentele sentinţei cuprinzând, de fapt, criterii aplicate de prima instanţă în compararea titlurilor de proprietate ce se opun.

De asemenea, a constatat, în recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, omisiunea instanţei de apel de a analiza motivul de apel prin care pârâtul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, în ceea ce priveşte capătul de cerere în constatarea nulităţii actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin.

A fost admis şi recursul intervenienţilor reţinându-se că acestora li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, ceea ce atrage nulitatea deciziei astfel pronunţate, în condiţiile în care Curtea de Apel, prin admiterea apelului declarat de intervenienţi, a desfiinţat, în totalitate, hotărârea primei instanţe, sentinţă care le era favorabilă în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii actului de schimb, fără a arăta considerentele pentru care a dispus această măsură, întrucât decizia recurată nu face referire la motivele de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice sub acest aspect.

II. Al doilea ciclu procesual

1. Prin Decizia civilă nr. 395A din 11 aprilie 2011 pronunţată, în rejudecare, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2010, instanţa a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului împotriva Sentinţei civile nr. 497 din 12 martie 2008 şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată; a respins apelurile declarate de reclamanţi şi de intervenienţii în interes propriu ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că autorii reclamanţilor şi intervenienţilor au fost proprietarii unei suprafeţe de 14.000 m.p. teren, care a constituit obiectul unui contract de schimb cu autorităţile Statului Român, act încheiat în faţa notarului, în anul 1958. Reclamanţii şi intervenienţii au refuzat sau au neglijat să promoveze sau să finalizeze demersuri pe calea legilor speciale de reparaţie adoptate de Statul Român în materie imobiliară funciară, mai exact Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009, din motive care nu au fost dovedite, în cauză, a fi fost fortuite. Prin urmare, aceştia că nu se pot prevala de dreptul comun, cale subsidiară de acţiune, condiţionată de parcurgerea etapelor reglementate de legile speciale, având în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008 prin care s-a stabilit prevalenţa legii speciale în concurs cu dreptul comun, sub rezerva respectării normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cauza Atanasiu vs. România prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la subsidiaritatea dreptului fostului proprietar, de a cere respectarea "bunului" său, de transformarea acestuia într-o "valoare patrimonială" pe calea procedurilor prevăzute de legile speciale de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de respectivele legi.

În legătură cu apelurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului, s-a reţinut că reclamanţii au invocat nulitatea actului în baza argumentului că schimbul nu s-a efectuat pentru suprafeţe egale, aşa cum prevedea art. 5 din Decretul nr. 151/1950 şi că acest act normativ contravenea Constituţiei din anul 1948 şi C. civ. în vigoare la data respectivă.

Instanţa de apel a constatat că Decretul nr. 151/1950 nu a încălcat dispoziţia constituţională, ci chiar i-a dat eficienţă, întrucât terenul proprietatea autorilor reclamanţilor nu a fost confiscat sau naţionalizat, ci a fost recunoscut ca valoare juridică şi a constituit, în virtutea acestei recunoaşteri, obiect al unui contract de schimb încheiat chiar cu autorităţile de la acea vreme. În acelaşi timp, Constituţia din anul 1948 prevedea încurajarea cooperaţiei săteşti şi crearea de "întreprinderi agricole" pentru "a stimula ridicarea agriculturii", iar Decretul nr. 151/1950 tocmai acest proces îl concretiza, prin "comasarea de terenuri" şi pentru eliminarea "proprietăţii parcelare fărâmiţate" şi "asigurarea condiţiunilor cele mai prielnice pentru întovărăşirile agricole". Nu a fost examinată neconcordanţa, invocată de reclamanţi, a Decretului nr. 151/1950 cu C. civ. din acea perioadă, întrucât s-a considerat că părţile nu au precizat care sunt dispoziţiile neconcordante, pentru ca acestea să poată fi cercetate.

În ceea ce priveşte nerespectarea art. 5 din Decretul nr. 151/1950, referitor la diferenţa suprafeţelor de teren schimbate, aceasta nu a fost considerată o cauză de nulitate a actului, în condiţiile în care schimbul a fost ratificat de autorul reclamanţilor în faţa autorităţii locale şi a notarului public, fapt care nu poate fi interpretat altfel decât sub forma unui acord al celor doi proprietari pentru suprafeţele schimbate. Este adevărat că actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din Decretul nr. 151/1950, chiar şi în lipsa semnăturii autorului reclamanţilor şi intervenienţilor, dar numai într-o atare situaţie s-ar fi putut accepta nulitatea actului, prin vădita înfrângere a voinţei unuia dintre proprietarii coschimbaşi. Semnând actul, autorul proprietar a achiesat la prevederile sale, şi, consfinţind voinţa părţilor în aplicarea unui text legal, actul nu poate fi apreciat altfel decât valabil.

Au fost respinse celelalte critici din apelurile pârâţilor, cu privire la calitatea lor procesuală pasivă, apreciindu-se că prezenţa acestora în proces se justifică nu doar pentru opozabilitate, în cazul Agenţiei Domeniilor Statului, dar şi în calitate de reprezentant al autorităţii statale, parte a contractului, în cazul Ministerului Finanţelor Publice.

2. Prin Decizia civilă nr. 2247 din 27 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de intervenienţii în interes propriu, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel. Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, prin Decizia nr. 4077 din 29 iunie 2010, se reţinuse, cu putere de lucru judecat, că acţiunea reclamanţilor reprezintă o veritabilă acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, şi nu o acţiune în reconstituirea dreptului de proprietate, întemeiată pe legile fondului funciar.

În al doilea rând, s-a reţinut că instanţa de apel a nesocotit dezlegările date prin decizia de casare, revenind asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciase că prima instanţă a analizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, astfel că, instanţa de apel, ca instanţă de trimitere, trebuia să soluţioneze cauza din perspectiva comparării titlurilor opuse de părţi, dând preferinţă titlului mai bine caracterizat.

Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate şi criticile formulate de reclamanţii Mincu şi de intervenienţi, cu privire la motivarea superficială a hotărârii recurate, din care nu rezultă cum au fost comparate titlurile de proprietate invocate de părţi, care au fost criteriile aplicate şi de ce s-a dat preferabilitate titlului statului, spre a se putea ajunge la soluţia respingerii acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată. S-a reţinut nemotivarea şi în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiilor invocate de apelanţii pârâţi, neprecizându-se temeiul de drept care ar justifica calitatea procesuală a pârâţilor Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice.

III. Al treilea ciclu procesual

1. Prin Decizia civilă nr. 314A din 28 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2010, instanţa a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat, în totalitate, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins, în totalitate, cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi şi de apelanţii-intervenienţi în interes propriu ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut, în primul rând, că pârâţii nu au formulat critici directe împotriva dispoziţiei instanţei de fond, prin care a fost constatată nelegalitatea Decretului nr. 151/1950, însă, criticile asupra acestui aspect sunt implicite în apelul declarat de Ministerul Finanţelor. Critica formulată de Ministerul Finanţelor a fost considerată ambiguă, deoarece neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950 atrage nulitatea absolută a actului de schimb, indiferent de respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale contractului în sine, nefiind de conceput, din punct de vedere juridic, existenţa unui contract legal încheiat în baza unei legi neconstituţionale, raportat la principiul quod nullum est nullum producit effectum. De altfel, şi instanţa de fond a raţionat în acelaşi mod, în sensul că, reţinând neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, nu a mai verificat dacă actul de schimb a fost încheiat cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă, considerând inutilă verificarea condiţiilor interne ale actului în raport de constatarea neconstituţionalităţii Decretului nr. 151/1950, în baza căruia a fost încheiat actul.

De aceea, având în vedere motivarea sentinţei, apelantul Ministerul Finanţelor a formulat o critică ce nu poate produce niciun efect, deoarece s-a referit la condiţiile de fond şi de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanţa de fond), acceptând, implicit, constatarea nelegalităţii Decretului nr. 151/1950, deşi singurul motiv pentru anularea actului de schimb a fost constatarea nelegalităţii acestui act normativ. Pentru a da un efect criticii formulate de Ministerul Finanţelor, instanţa a considerat că trebuie să analizeze inclusiv constituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, sens în care a avut în vedere dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., care permit calificarea criticii respective, principiul voinţei reale a părţii, ce rezultă din întregul act şi, de asemenea, principiul în baza căruia orice act trebuie analizat în sensul în care poate produce un efect, şi nu în sensul în care nu ar produce niciun efect. A mai arătat instanţa că, în cazul în care ar considera că Ministerul Finanţelor nu a criticat, nici chiar implicit, dispoziţia instanţei de fond, de constatare a neconstituţionalităţii Decretului nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză, simpla constatare a neconstituţionalităţii conducând la nulitatea actului.

Pentru aceste motive, Curtea de Apel a apreciat că este învestită, implicit, şi sub acest aspect, pentru a da un efect criticilor, în ansamblu.

Sub un prim aspect, instanţa a constatat că este sesizată cu o acţiune în revendicare de drept comun, în care este necesară compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din proces, în baza art. 480 - 481 C. civ.. În acest context, atât Ministerul Finanţelor Publice, cât şi Agenţia Domeniilor Statului, au calitate procesuală, deoarece Agenţia Domeniilor Statului se află în posesia bunului, iar Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului, este chemat să se apere asupra legalităţii şi constituţionalităţii unui act emis de legiuitor, şi anume Decretul nr. 151/1950. Ca atare, criticile din ambele apeluri ale pârâţilor, privind lipsa calităţii lor procesuale, au fost respinse.

Pe fond, instanţa de apel a constatat, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 151/1950 a fost constituţional şi a respectat tratatele internaţionale la care România era parte la data faptelor. Ca atare, în baza unui decret constituţional, autorul reclamanţilor a cedat o suprafaţă de teren în favoarea statului, în schimbul unei suprafeţe de teren echivalente, pe care a primit-o în schimb, iar contractul de schimb a fost legal încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă. În concluzie, titlul de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanţi şi de intervenienţi aparţine statului, ceea ce impune respingerea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

2. Prin Decizia civilă nr. 4494 din 15 octombrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de intervenienţii în interes propriu, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, reţinând, din nou, încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu motivarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat în cauză, în soluţionarea impusă prin ultima decizie de recurs, cu respectarea limitelor fixate prin cererea de apel formulată de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a efectelor dezlegărilor din hotărârea primei instanţe, necontestate.

Înalta Curte a înlăturat concluzia instanţei de apel în ceea ce priveşte interpretarea pe care aceasta a dat-o conţinutului cererii de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că se critică, implicit, constatarea nelegalităţii Decretului nr. 151/1950. În condiţiile în care, cu încălcarea art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care prima instanţă ar fi constatat, greşit, neconstituţionalitatea decretului în baza căruia a fost încheiat actul de schimb, instanţa de apel a depăşit limitele de învestire (modul de soluţionare fiind grefat pe respectarea cerinţelor de fond şi de formă ale actului de schimb, impuse de decretul reţinut astfel constituţional), ceea ce atrage aplicarea art. 304 pct. 5 din acelaşi cod şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

IV. Al patrulea ciclu procesual

1. Prin Decizia civilă nr. 123A din 21 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2014, instanţa a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat, în totalitate, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins, în totalitate, cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi şi de apelanţii-intervenienţi în interes propriu ca nefondate.

Instanţa de apel a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă care derivă din aceea de reprezentant al Statului Român, într-un proces în care se invocă nulitatea absolută, pentru nelegalitate şi neconstituţionalitate, a unui act emis de legiuitor, respectiv Decretul nr. 151/1950.

În privinţa nulităţii actului de schimb, Curtea a reţinut că acesta respectă condiţiile de fond şi de formă impuse de legea aplicabilă la momentul întocmirii lui, cu referire specială la voinţa părţilor şi, prin urmare, nu se impune anularea acestuia.

Critica privind lipsa calităţii procesuale pasive a Agenţiei Domeniilor Statului a fost respinsă ca nefondată, pârâta fiind unitatea deţinătoare a bunului şi, în consecinţă, cea obligată la lăsarea posesiei, în cadrul acţiunii în revendicare.

Critica din apelul formulat de intervenienţii J. şi H. referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria sectorului 1 Bucureşti prin Primar, şi Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa a fost considerată nefondată întrucât pârâţii indicaţi nu sunt părţi în actul a cărui nulitate se solicită şi nici nu deţin posesia imobilului în litigiu.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, această chestiune a fost deja dezlegată ca urmare a desfiinţării, în totalitate, a hotărârii primei instanţe, în baza deciziei nr. 98 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar, prin decizia nr. 4077 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că motivul desfiinţării vizează doar nemotivarea capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii actului de schimb.

În apelul formulat de reclamanţi s-a reţinut că actul de schimb a fost legal încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă prevăzute de Decretul nr. 151/1950. Nefiind probată valoarea inegală a terenurilor schimbate, nu s-a reţinut critica ce priveşte încălcarea principiului echităţii, avut în vedere de legiuitor. De asemenea s-a reţinut constituţionalitatea Decretului nr. 151/1950 şi caracterul formal al criticii privind neconcordanţa dispoziţiilor C. civ. cu cele ale Decretului nr. 151/1950. Referitor la art. 480 C. civ., constatându-se că ambele părţi deţin titluri de proprietate valabile, ca urmare a realizării schimbului şi că, de soarta capătului de cerere privind constatarea nulităţii schimbului depinde şi soarta acţiunii în revendicare, şi această cerere a fost respinsă.

2. Prin Decizia civilă nr. 3353 din 27 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosar nr. x/2014, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de intervenienţii în interes propriu, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, reţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa de rejudecare a procedat la examinarea constituţionalităţii Decretului nr. 151/1950 şi a concordanţei cu tratatele internaţionale la care România era parte, raportat la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 în apelul reclamanţilor, deşi nici în calea de atac formulată de aceştia, şi nici în apelurile declarate de celelalte părţi nu se regăsesc astfel de susţineri. În acest sens, în decizia de casare nr. 4494 din 15 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impută instanţei de apel anterioare depăşirea limitelor de învestire, în condiţiile în care a procedat la verificarea constituţionalităţii Decretului, în ipoteza în care Ministerul Finanţelor Publice nu a formulat o asemenea critică în legătură cu hotărârea primei instanţe, "acceptând, implicit", nelegalitatea actului normativ în discuţie.

Pe de altă parte, reclamanţii nu aveau interesul să conteste hotărârea primei instanţe, prin care s-a reţinut neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950, de vreme ce, sub acest aspect, sentinţa le era favorabilă.

Procedând la reverificarea constituţionalităţii Decretului, instanţa de apel a depăşit limitele de învestire prin apelul reclamanţilor, dar a încălcat şi puterea de lucru judecat a sentinţei apelate, care s-a pronunţat în sensul neconstituţionalităţii actului normativ, aspect necontestat de niciunul dintre apelanţi, motive care se circumscriu incidenţei cazurilor de casare, respectiv de modificare, prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

De asemenea, s-a reţinut că decizia de casare anterioară a fost încălcată şi pentru faptul că aspectul neconstituţionalităţii Decretului nr. 151/1950 reprezenta o chestiune dezlegată de prima instanţă care, nefiind contestată de apelanţi, intrase în puterea de lucru judecat, în condiţiile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

S-a apreciat că soluţia finală care a fost pronunţată de Curte asupra acţiunii cu care a fost învestită este consecinţa, printre altele, a omisiunii de a analiza în ce măsură un act normativ neconstituţional poate genera un act juridic (actul de schimb) apt să producă efectele specifice naturii sale (în speţă, transferul dreptului de proprietate către coschimbaşi), chiar şi în ipoteza în care contractul respectă condiţiile prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost încheiat (decretul nr. 151/1950), lege, însă, neconstituţională. Această chestiune prealabilă se impunea a fi lămurită înainte ca instanţa de apel să verifice susţinerile din apelul Ministerului Finanţelor Publice privind respectarea voinţei părţilor şi îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale contractului, raportat la actul normativ în baza căruia a fost încheiat, în condiţiile în care Tribunalul nu a mai procedat la o asemenea examinare, a actului de schimb perfectat în raport de dispoziţiile Decretului nr. 151/1950, reţinute a fi neconstituţionale.

Numai ulterior clarificării acestei probleme juridice, Curtea de Apel putea proceda la analiza încheierii actului de schimb cu respectarea sau nu a dispoziţiilor Decretului nr. 151/1950, ţinând seama de circumstanţele particulare ale speţei, în care, cum s-a arătat, neconstituţionalitatea actului normativ enunţat nu a fost contestată de apelanţi.

În raport de răspunsul Curţii la problema sus-enunţată, se poate trece la analiza corespondenţei Decretului cu legislaţia naţională în materie de libertate contractuală şi de proprietate, în vigoare la data preluării (art. 480 C. civ.), având în vedere că valabilitatea măsurii de preluare trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate cerinţele prevăzute în art. 6 din Legea nr. 213/1998 (corespondenţa cu dispoziţiile constituţionale, tratatele internaţionale şi legile în vigoare la data preluării).

Criticile referitoare la modul de soluţionare a acţiunii în revendicare urmează a fi examinate de instanţa de rejudecare, după ce vor fi lămurite aspectele legate de acţiunea în nulitate, de soluţia căreia depinde soluţia dată în revendicare.

Nu au fost primite apărările intimatei pârâte Agenţia Domeniilor Statului, în sensul că acţiunea reclamanţilor nu poate fi promovată în condiţiile dreptului comun, faţă de procedurile legilor speciale, pe care aceştia nu le-au urmat. Astfel cum s-a stabilit în ciclurile procesuale anterioare, în mod irevocabil, soluţionarea acţiunii în revendicare urmează a se realiza prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi (în mod evident, dacă se ajunge la constatarea că ambele părţi deţin astfel de titluri), fără a se mai repune în discuţie posibilitatea retrocedării imobilului în condiţiile dreptului comun, raportat la procedurile prevăzute de legile speciale, pe care reclamanţii nu le-au urmat.

Totodată, se vor avea în vedere şi susţinerile recurenţilor, referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 din Constituţia României.

V. Ciclul procesual pendinte

În rejudecare, în faţa instanţei de apel, a fost administrată proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie în vederea identificării şi stabilirii deţinătorului actual şi a eventualelor suprapuneri cu privire la terenul revendicat în suprafaţă de 4.000 m.p., lot B, astfel cum fusese iniţial identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 8634 din 28 noiembrie 2007 întocmit de expertul tehnic O. în dosar de fond nr. x/2007; precum şi proba cu expertiza tehnică specialitatea evaluare imobiliară.

V.1 Prin Decizia nr. 1104 din 28 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respinsă cererea formulată în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de suspendare a judecării apelului până la soluţionarea dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018; în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "Cererea precizatoare cu privire la obiectul acţiunii "formulată la data de 21 septembrie 2018 a fost calificată drept o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată şi a fost respinsă ca inadmisibilă, ca fiind formulată direct în apel; a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare; au fost respinse apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerului Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti; a fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., E., C.

şi F. şi de apelanţii-intervenienţi în interes propriu I. şi J., a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că, în rejudecarea fondului: s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin ca neîntemeiată; s-a constatat nulitatea absolută a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin; a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi şi intervenienţii în interes propriu, au fost obligate pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, să le lase reclamanţilor şi intervenienţilor în interes propriu, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 4.000 m.p., lot B, identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 8634 din 28 noiembrie 2007 întocmit de expertul tehnic O.

în dosar de fond nr. x/2007, a fost menţinută în rest sentinţa civilă apelată; în temeiul art. 213 alin. (2) C. proc. civ. din 1865, s-a stabilit onorariul definitiv pentru expertul tehnic judiciar P. la suma de 7.600 RON şi au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi la plata către Q. a diferenţei de onorariu de expert de 4.200 RON şi apelanţii-intervenienţi în interes propriu la plata către Q. a diferenţei de onorariu de expert de 1.400 RON; au fost obligaţi apelanţii-pârâţi Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerului Economiei şi Finanţelor la plata către apelanţii-intervenienţi în interes propriu I.

şi J. a cheltuielilor de judecată de 16.632,27 RON reprezentând onorariu de avocat în apel; a fost obligată apelanta-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului la plata către apelanţii-intervenienţi în interes propriu I. şi J. a cheltuielilor de judecată de 4.400 RON reprezentând onorariu de expert în apel; a fost obligată apelanta-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului la plata către apelanţii-intervenienţi în interes propriu I. şi J. a cheltuielilor de judecată de 5.700 RON reprezentând onorariu de expert în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

1. În ceea ce priveşte cadrul procesual, apelanţii-reclamanţi A., B., C., E. şi F. şi intervenienţii în interes propriu I. şi J., părţi în cadrul procesual actual, sunt moştenitorii autorului M..

Municipiul Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 nu sunt părţi în apelul pendinte în condiţiile în care, prin Sentinţa civilă nr. 497 din 12 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2007, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, soluţie neapelată, iar Municipiul Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti nu au fost chemaţi în judecată pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului.

2. Cu privire la situaţia de fapt, Curtea a arătat că între Statul român [Republica Populară Română], prin Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi autorul apelanţilor-persoane fizice, M., ambii în calitate de coschimbaşi, s-a încheiat, în temeiul Decretului Ministerului Agriculturii nr. 151/1950 pentru comasarea şi circulaţia bunurilor agricole, Actul de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, în baza căruia, în schimbul terenului în suprafaţă de 1 ha şi 4.000 m.p. situat în comuna Băneasa, regiunea Oraş Bucureşti, R. a primit terenul în suprafaţă de 1 ha situat în comuna Băneasa, regiunea Oraş Bucureşti.

R. (decedat la 12 iunie 1963, cunoscut şi ca M. ori S. ori M.) era proprietarul suprafeţei de 1 ha şi 4.000 m.p. situate pe K., fosta proprietate L., în baza Titlului definitiv de proprietate nr. x fără lună 1926 emis în baza Legii pentru reforma agrară promulgată la data de 17 iulie 1921. Calitatea de proprietar şi, subsecvent, de coschimbaş a autorului M. rezultă în mod neechivoc din înscrisurile anexate titlului de proprietate (Tablou de numele proprietarilor loturilor din parcela Băneasa, poz. 73 + schiţa) şi din cererea adresată ulterior autorităţilor în vederea înscrierii terenului primit la schimb în registrul de transcripţiuni.

Terenul primit la schimb a avut o suprafaţă de 1 ha, fiind compus dintr-un pogon [unitate de măsură pentru suprafeţe de teren agricol egală cu 0,5 ha] situat în Băneasa Vatra Nouă [actualul cartier Vatra Nouă] şi un pogon situat la linia forturilor [actuala T.], astfel cum rezultă din aceeaşi cerere indicată mai sus şi din cererea depusă de unul din moştenitorii autorului în vederea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.

Moştenitorilor autorului M. le-a fost reconstituit, pe un alt amplasament, dreptul de proprietate cu privire la o suprafaţă de 1 ha, fiind emis Titlul de proprietate nr. x din 1 martie 1994 de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor a Municipiului Bucureşti - Sectorul Agricol Ilfov, ei revendicând, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului pendinte, diferenţa de suprafaţă de teren de 4.000 m.p. în contradictoriu cu Statul român.

3. Cu privire la dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanţelor de control judiciar din ciclurile procesuale anterioare, s-au reţinut următoarele:

- obiectul pricinii pendinte este o acţiune în revendicarea terenului în suprafaţă de 4.000 m.p., admisibilă şi formulată în condiţiile dreptului comun, iar nu o acţiune în reconstituirea dreptului de proprietate, întemeiată pe legile fondului funciar;

- soluţionarea acţiunii în revendicare urmează a se realiza prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi (dacă se ajunge la constatarea că ambele părţi deţin astfel de titluri), fără a se mai repune în discuţie posibilitatea retrocedării imobilului în condiţiile dreptului comun, raportat la procedurile prevăzute de legile speciale, pe care reclamanţii nu le-au urmat, avându-se în vedere şi susţinerile părţilor referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 din Constituţia României (decizia de casare nr. 2247 din 27 martie 2012);

- neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950 este un aspect definitiv dezlegat în proces, în sensul că, nefiind contestat de apelanţii-pârâţi, a intrat în puterea de lucru judecat, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. din 1865 (decizia civilă nr. 3353 din 27 noiembrie 2014);

- pentru a se ajunge la verificarea susţinerilor din apelul pârâtului Ministerului Finanţelor Publice referitoare la respectarea voinţei părţilor şi la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale contractului raportat la actul normativ în baza căruia a fost încheiat, instanţa de apel trebuie să lămurească, cu titlu prealabil, în ce măsură un act normativ neconstituţional poate genera un act juridic (actul de schimb) apt să producă efectele specifice naturii sale (în speţă, transferul dreptului de proprietate către coschimbaşi), în ipoteza în care contractul respectă condiţiile prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost încheiat (Decretul nr. 151/1950), lege neconstituţională. Instanţa de apel trebuie să stabilească, pornind de la prezumţia că actul de schimb respectă Decretul nr. 151/1950, dacă acesta poate genera un act de schimb apt să producă efectul transferului dreptului de proprietate către coschimbaş. Numai în subsidiar, instanţa de apel va verifica dacă actul de schimb respectă dispoziţiile Decretului nr. 151/1950 şi, subsecvent, dacă Decretul nr. 151/1950, la rândul lui, respectă libertatea contractuală şi dreptul de proprietate, prin raportate la art. 480 C. civ. din 1864 şi la actualul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

4. În limitele rejudecării, astfel enunţate, instanţa de apel a statuat următoarele:

4.1 Actul de schimb este lovit de nulitate pentru următoarele considerente:

Actul de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin a fost încheiat în temeiul Decretului Ministerului Agriculturii nr. 151/1950, publicat în Buletinul Oficial nr. 52 din 10 iunie 1950. Potrivit art. 5 din decretul ce a avut ca obiect comasarea loturilor fărâmiţate prin schimburi de terenuri:

"Schimburile de terenuri se vor face la suprafeţe egale urmărindu-se ca ţărănimea muncitoare să primească pe cât posibil, terenuri de calitate şi în poziţii cât mai avantajoase. Schimburile aprobate sunt obligatorii pentru toţi proprietarii ale căror terenuri sunt supuse comasării".

Potrivit art. 7:

"Actele de schimb vor fi formulate potrivit contractelor tip ce vor fi alcătuite de Ministerul Agriculturii. Ele vor fi obligatorii pentru părţile interesate chiar atunci când vor fi semnate numai de către una din acestea. În acest caz ele vor fi opozabile terţilor dacă vor fi prevăzute cu menţiunea Sfaturilor Populare comunale, în raza cărora se află loturile supuse schimbului, că schimbul a fost aprobat potrivit decretului de faţă".

Instanţa de apel a constatat că neconstituţionalitatea Decretului nr. 151/1950 este un aspect definitiv dezlegat în proces, astfel că actul de schimb încheiat cu respectarea condiţiilor Decretului nr. 151/1950 nu poate fi valid, cu atât mai mult cu cât aspectele care au determinat reţinerea neconstituţionalităţii Decretului nr. 151/1950 - comasarea terenurilor fără a ţine cont de interesele proprietarilor şi de voinţa acestora şi fără a acorda o dreaptă despăgubire - sunt incidente în ipoteza concretă a actului de schimb dedus judecăţii.

Într-o analiză subsidiară, trecând peste ipoteza de lucru stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de apel a arătat că actul de schimb nu respectă nici dispoziţiile Decretului nr. 151/1950 instituite în favoarea coschimbaşilor - persoane fizice, în sensul că schimbul de teren nu s-a făcut la suprafeţe egale [M. a dat 1,4 ha şi a primit 1 ha], fără a se primi o dreaptă despăgubire ori a se face dovada, care îi incumba Statului, că terenul primit era de calitate sau în poziţie mai avantajoasă decât cel dat la schimb.

Au fost respinse apărările formulate de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că actul de schimb ar reprezenta voinţa părţilor, deoarece ar fi fost respectate condiţiile de fond cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor. Actul de schimb nu este "încheiat personal" de autorul M., fiindu-i încălcată libertatea contractuală reglementată de C. civ. din 1864, întrucât nu a fost semnat decât de un delegat al Ministerului Agriculturii şi Silviculturii şi de Preşedintele Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin, în pofida existenţei procesului-verbal nr. x din 28 iulie 1958 al Notariatului de Stat Raionului Stalin şi al transcrierii în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Raionului Stalin sub nr. x din 29 septembrie 1958.

4.2. Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului au calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de schimb, chiar dacă nu au figurat, formal, în calitate de părţi, nici în nume propriu şi nici în calitate de reprezentanţi ai Statului român, la încheierea actului de schimb, având în vedere următoarele:

Actul de schimb a fost încheiat între Statul român [Republica Populară Română], prin Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi autorul apelanţilor, M., ambii în calitate de coschimbaşi, iar emitentul Decretului nr. 151/1950 a fost Ministerul Agriculturii. Potrivit dispoziţiilor art. 3, 6 şi 7, Statul român a fost reprezentat, la încheierea actelor de schimb în baza Decretului nr. 151/1950, de Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, în calitate de emitent al decretului şi de organizator al tuturor procedurilor ce au stat la baza comasărilor (luarea hotărârilor, întocmirea normelor de efectuare a lucrărilor, redactarea contractelor tip etc.).

Cu toate acestea, nu se poate reţine că Statul român ar urma să fie reprezentat în pricina pendinte tot de Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, actualul Minister al Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, deoarece Decretul nr. 151/1950 a fost, între timp, abrogat, iar art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 3 alin. (1) lit. A) pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, în vigoare la data demarării litigiului, au instituit un mandat legal de reprezentare a Statului român de către Ministerul Finanţelor Publice în faţa instanţelor de judecată.

De asemenea, faţă de regimul juridic actual al bunului, Agenţia Domeniilor Statului are, la rândul ei, calitate procesuală pasivă în pricina pendinte, faţă de atribuţiile stabilite în sarcina sa, potrivit art. 4 lit. a) şi c) din Legea nr. 268/2001, de exercitare în numele statului a prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului; respectiv, de administrare a terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic.

Raportat la aceste considerente, Curtea a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi şi de apelanţii-intervenienţi în interes propriu, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb ca neîntemeiată şi a constatat nulitatea absolută a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin.

4.3. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a admis şi acţiunea în revendicare, obligând pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa să lase reclamanţilor şi intervenienţilor în interes propriu, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 4.000 m.p., lot B, identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 8634 din 28 noiembrie 2007 întocmit de expertul tehnic O. în dosar de fond nr. x/2007, pentru următoarele considerente:

Cu privire la regimul juridic actual al terenului, instanţa a reţinut următoarele:

Încă de la finalul anului 2008 (a se vedea încheierea din data de 9 decembrie 2008), părţile şi instanţele de judecată au cunoscut că este posibil ca terenul ce formează obiectul pricinii pendinte să fi fost restituit unor persoane fizice prin compensare (nu pe vechiul amplasament), sens în care terenul în suprafaţă de 4.000 m.p., lot B, identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 8634 din 28 noiembrie 2007 întocmit de expertul tehnic O. în dosarul de fond să nu mai fie în proprietatea Statului român şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului ori a Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, aspecte ce au fost reţinute chiar şi prin considerentele Deciziei civile nr. 98 din 10 februarie 2009.

În concret, prin Hotărârile nr. 917 din 20 aprilie 2006 şi nr. 929 din 28 septembrie 2007 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legilor Fondului Funciar s-a validat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 12,52 ha situată în Aleea Meteorologiei f.n., pe numele d-lui U. iar Agenţia Domeniilor Statului a predat cele 12,52 ha în baza protocolului de predare-primire a terenurilor cu destinaţie agricolă din domeniul privat al statului nr. x din 29 octombrie 2007. Pe numele lui U. a fost emis Titlul de proprietate nr. x din 1 noiembrie 2007 având ca obiect suprafaţa de 12 ha şi 5.200 m.p., fiind întocmit şi Procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 30 octombrie 2007, terenul fiind împărţit în 12 loturi. Reclamanţii au înregistrat cererea de chemare în judecată pendinte pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 5 octombrie 2007, deci anterior emiterii Titlului de proprietate pe numele lui U..

În condiţiile în care R. a posedat 1 ha şi 4.000 m.p., în baza Titlului definitiv de proprietate nr. x/03.fără lună. 1926 emis în baza Legii pentru reforma agrară promulgată la data de 17 iulie 1921, moştenitorilor le-a fost reconstituit, pe un alt amplasament, în baza Legii nr. 18/1991 şi a titlului menţionat, dreptul de proprietate cu privire la o suprafaţă de 1 ha, fiind emis Titlul de proprietate nr. x din 1 martie 1994 de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor a Municipiului Bucureşti - Sectorul Agricol Ilfov; în pricina pendinte, moştenitorii revendică, pe calea dreptului comun, diferenţa de suprafaţă de teren de 4.000 m.p. din cei 1 ha şi 4.000 m.p. care au aparţinut autorului lor, în contradictoriu cu Statul român.

În acest context, instanţa de apel a respins apărările intimatei-pârâte Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa în sensul că nu se pot stabili cei 4.000 m.p. din cei 1 ha şi 4.000 m.p. stăpâniţi de autorul lor, considerând că un fost proprietar poate să revendice, dintr-o suprafaţă mai mare de teren, doar o parte, neexistând niciun impediment de a proceda în acest fel. O bucată de 4.000 m.p. din Titlul de proprietate al autorului M. a fost identificată prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 8634 din 28 noiembrie 2007 întocmit de expertul tehnic O. în dosar de fond nr. x/2007 şi acest teren formează obiectul pricinii pendinte, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Consideră instanţa că dificultatea provine din faptul că, potrivit probatoriului administrat în pricina pendinte, terenul se suprapune în integralitate cu cel care a format obiectul Titlului de proprietate nr. x din 1 noiembrie 2007, mai exact, cu lotul x, care a fost înstrăinat de către U., în cote indivize, către terţii V. (41,8%), W., căsătorită cu X. (41,8%) şi Y. (16,4%) în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 decembrie 2007 de B.N.P. Z. şi Asociaţii; subsecvent, cumpărătorul V. a înstrăinat, la rândul lui, către AA., o cotă indiviză de 5,81% din teren (corespunzătoare unei suprafeţe de 1.853 m.p.), prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 februarie 2009 de B.N.P. BB..

După înstrăinarea lotului x, prin Sentinţa civilă nr. 7078 din 16 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Satu-Mare în dosar nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 786R din 27 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, instanţa a constatat, la cererea reclamantei Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa şi în contradictoriu, printre altele, cu pârâţii U. şi Agenţia Domeniilor Statului, nulitatea absolută a Titlului de proprietate nr. x din 1 noiembrie 2007 întocmit pe numele proprietarului U., a Protocolului de predare-primire nr. x din 29 octombrie 2007 şi a Procesului-verbal de punere în posesie nr. x din 30 octombrie 2007, pe motiv că suprafaţa de teren de 12,52 ha reconstituită pârâtului U. făcea parte din domeniul public al Statului - categoria de folosinţă livezi, fiind în administrarea Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, fiind încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 şi că trecerea bunului din domeniul public în domeniul privat al statului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Trecând peste aspectele care ţin de inopozabilitatea faţă de moştenitori a sentinţei civile nr. 7078 din 16 decembrie 2010, instanţa de apel a apreciat că aceste constatări nu împiedică, în pricina pendinte, admiterea acţiunii în revendicare formulate de moştenitorii coschimbaşului M. în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa. Pe de o parte, pentru că, prin chiar sentinţa civilă menţionată, s-a reţinut că, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, asupra acestui teren se poate reconstitui dreptul de proprietate doar în favoarea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora, şi doar asupra vechilor amplasamente. Prin urmare, nefiind un impediment la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari pe vechiul amplasament, Curtea a apreciat că situaţia juridică actuală a terenului nu poate constitui un impediment juridic sau material nici în admiterea acţiunii în revendicare de drept comun a foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora.

Pe de altă parte, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, Statul român nu are niciun fel de titlu asupra terenului, sens în care devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prin Decizia civ. nr. 1292A din 10 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2011 rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civ. nr. 1187R din 25 noiembrie 2015 a C.A.B., secţia a IV-a civilă, instanţa a obligat-o pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului să încheie cu reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa un protocol de predare-preluare în administrare a suprafeţei rămase de 411,5991 ha situate în perimetrul Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, respingând cererea cu privire la loturile de teren ce au făcut obiectul unor protocoale expres enumerate - între care nu se află şi Protocolul de predare-primire nr. x din 29 octombrie 2007. În considerentele deciziei civile menţionate se face referire la împrejurarea că Protocolul de predare-primire nr. x din 29 octombrie 2007 [cel care a dus într-un final la emiterea Titlului de proprietate nr. x din 1 noiembrie 2007 întocmit pe numele d-lui U.] a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. 7078 din 16 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Satu-Mare în dosar nr. x/2008, suprafaţa de teren de 12,52 ha nefiind exceptată de la predarea-primirea ce a format obiectul dosar nr. x/2011

În temeiul acestei hotărâri judecătoreşti, între Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de predător şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în calitate de primitor, s-a încheiat Protocolul de predare-preluare a terenurilor cu destinaţie agricolă din domeniul public şi privat al statului nr. x din 8 iunie 2017 având ca obiect o suprafaţă de 397,1144 ha. Faţă de aceste aspecte, Curtea a reţinut că terenul ce formează obiectul pricinii pendinte - dacă nu ar fi intervenit vânzarea către terţi - persoane fizice - ar fi trebuit să se afle - din nou - în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi în exploatarea Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa.

În considerentele Deciziei civile nr. 1187R din 25 noiembrie 2015 se reţine, în mod expres, după ce se face referire la Protocolul de predare-primire nr. x din 29 octombrie 2007, că "anularea protocoalelor de predare-preluare încheiate de A.D.S. cu Subcomisia (...) totalizează 14,5191 ha, suprafaţă care, de asemenea, s-a întors în administrarea apelantei [Agenţia Domeniilor Statului] şi care poate fi dată în administrarea intimatei [Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa], conform Legii nr. 72/2011".

Chiar dacă expertul tehnic judiciar P. ajunge la o soluţie contrară în expertiza specialitatea topografie administrată în apel, în sensul că terenul ce formează obiectul pricinii pendinte nu ar fi fost cuprins în Protocolul de predare-preluare nr. x din 8 iunie 2017 încheiat cu Agenţia Domeniilor Statului, totuşi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa a demarat litigiul cu terţii cumpărători în vederea readucerii bunului în exploatarea sa şi nu a contestat, ci, dimpotrivă, a recunoscut în mod expres că terenul se află în perimetrul său împrejmuit.

Pentru terenul revendicat, persoanele fizice V., W., căsătorită cu X., Y. şi AA. exhibă Contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 7 decembrie 2007 de B.N.P. Z. şi Asociaţii şi sub nr. x din 24 februarie 2009 de B.N.P. BB., în calitate de cumpărători de la vânzătorul U. iar Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa a demarat un prim litigiu, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018, având ca obiect numai anularea primului contract de vânzare-cumpărare încheiat [autentificat sub nr. x din 7 decembrie 2007 de B.N.P. Z. şi Asociaţii], nu şi a celui subsecvent [autentificat sub nr. x din 24 februarie 2009 de B.N.P. BB.].

Curtea a reţinut, pe de o parte, că dosarul a parcurs 5 cicluri procesuale fără introducerea în cauză a proprietarilor în indiviziune actuali [V., W. căsătorită cu X., Y. şi AA.] şi, pe de altă parte, că Statul nu este parte litigantă pe capătul de cerere având ca obiect revendicare, ci doar Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în calitate de administratori ai bunurilor Statului. Unul din aspectele dezlegate în mod categoric şi repetat, deşi existau indicii că terenul ce formează obiectul pricinii nu se mai află în stăpânirea Statului, a fost compararea titlului de proprietate exhibat de reclamanţi cu titlul de proprietate exhibat de Stat, sens în care Curtea s-a pronunţat în aceste limite, urmând ca pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, faţă de care s-a admis acţiunea în revendicare, să întreprindă toate demersurile juridice în vederea punerii în executare a hotărârii pronunţate în cauza pendinte, după clarificarea situaţiei juridice cu terţii cumpărători V., W. căsătorită cu X., Y. şi AA..

5. Cu privire la incidentul procedural al suspendării cauzei:

Curtea a pus în discuţie, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. din 1865, posibilitatea suspendării judecării apelului până la soluţionarea dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018 având ca obiect cererea reclamantelor Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu - Sişeşti" şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa de anulare a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 decembrie 2007 de BNP Z. şi Asociaţii încheiat de U. cu terţii V., W. şi Y.. În respectivul litigiu au fost introduşi în cauză, alături de cei trei cumpărători, şi CC. (moştenitoarea vânzătorului U. - decedat) şi X. (soţul cumpărătoarei W.). Faţă de decesul pârâtei CC., acea cauză a fost suspendată în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Instanţa de apel a respins suspendarea judecării apelului până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 deoarece, trecând peste opunerea categorică a apelanţilor-reclamanţi şi a apelanţilor-intervenienţi în interes propriu de a proceda în acest fel, a reţinut că dosarul nr. x/2018 este, la rândul lui, suspendat; că obiectul acestuia nu este şi anularea vânzării subsecvente încheiate de V. cu AA. [Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 februarie 2009 de BNP BB.]; că asupra cotelor indivize ale cumpărătorilor W. şi V. s-a notat urmărirea silită imobiliară demarată de B.E.J.A. DD., EE. şi FF. în dos. de executare nr. 1487/2014 şi B.E.J. GG. în dos. de executare nr. 833/2015, sens în care, chiar şi după soluţionarea definitivă a acestui dosar, părţile s-ar găsi în aceeaşi situaţie juridică neclarificată.

6. Cu privire la cererea formulată la data de 21 septembrie 2018

La data de 21 septembrie 2018 apelanţii-intervenienţi în interes propriu au formulat "Cerere precizatoare cu privire la obiectul acţiunii" prin care au solicitat contravaloarea terenului în ipoteza în care "instanţa va considera că bunul se află în proprietate publică, neputând fi restituit". Curtea, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, a calificat respectiva solicitare ca fiind o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, considerând că fundamentul unei cereri astfel formulate nu este pieirea sau pierderea bunului, în sensul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. din 1865, ci existenţa unui eventual impediment juridic care ar face ca acţiunea în revendicare să nu poată fi primită. În aceste condiţii, cererea formulată la data de 21 septembrie 2018 a fost considerată o veritabilă cerere modificatoare în despăgubiri şi, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, conform cărora în apel "nu se poate schimba (...) obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi", Curtea a respins-o ca inadmisibilă şi, în consecinţă, excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

7. Dispoziţii privind cheltuielile de judecată:

În temeiul art. 213 alin. (2) C. proc. civ. din 1865, Curtea a stabilit onorariul definitiv pentru expertul tehnic judiciar P. la suma de 7.600 RON (adică o diferenţă de onorariu de expert de 5.600 RON) şi i-a obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata către Q. a diferenţei de onorariu de expert de 4.200 RON şi pe apelanţii-intervenienţi în interes propriu la plata către Q. a diferenţei de onorariu de expert de 1.400 RON (prin încheierile din data de 14 martie 2016 şi 16 mai 2016 s-a stabilit ca reclamanţii să suporte 3/4, iar intervenienţii în interes propriu, 1/4 din onorariu).

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea i-a obligat pe apelanţii-pârâţi Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerului Economiei şi Finanţelor (căci pârâta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa nu a declarat apel, iar onorariul de avocat este aferent judecării cauzei în această fază procesuală) la plata către apelanţii-intervenienţi în interes propriu I. şi J. a cheltuielilor de judecată de 16.632,27 RON reprezentând onorariu de avocat în apel.

De asemenea, Curtea a obligat apelanta-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului (căci pârâtul Ministerului Economiei şi Finanţelor nu a fost parte pe capătul de cerere având ca obiect revendicare; pârâta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa nu a declarat apel, iar expertizele au fost administrate în această fază procesuală) la plata către apelanţii-intervenienţi în interes propriu I. şi J. a cheltuielilor de judecată de 4.400 RON reprezentând onorariu de expert în apel (1.400 RON - diferenţa de onorariu de expert către Q. + 500 RON, pentru expertiza specialitatea topografie + 2.500 RON, pentru expertiza specialitatea evaluare imobiliară) şi la plata către apelanţii-reclamanţi A., B., C., E. şi F. a cheltuielilor de judecată de 5.700 RON reprezentând onorariu de expert în apel (4.200 RON - diferenţa de onorariu de expert către Q. + 1.500 RON, pentru expertiza specialitatea topografie).

VI. Procedura în recurs

Împotriva Deciziei nr. 1104 din 28 iunie 2019 au declarat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor Publice (fost Ministerul Economiei şi Finanţelor) prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa şi intervenienţii I. şi J..

VI.1 Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice (fost Ministerul Economiei şi Finanţelor), întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:

- În mod eronat instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, în condiţiile în care recurentul nu a fost parte la încheierea acestui act iar, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în actul de schimb nici în nume propriu şi nici în calitate de reprezentant al Statului Român, întrucât, în cadrul actului de schimb, Statul român a fost reprezentat de Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, actualul Minister al Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Coroborând dispoziţiile art. 25 cu cele ale art. 31 din Decretul nr. 31/1954 rezultă că Statul poate fi reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice numai în acea categorie de raporturi juridice în care, în virtutea personalităţii sale juridice, este parte în mod nemijlocit, adică fără să mai existe o altă persoană juridică, implicată într-un raport juridic de drepturi şi obligaţii, în numele Statului, motiv pentru care în speţa dedusă judecăţii, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, actualul Minister al Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

- În subsidiar, pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a actului de schimb, recurentul critică concluzia instanţei de apel deoarece, chiar dacă s-ar reţine că Decretul nr. 151/1950 ar fi abuziv, actul de schimb încheiat între Republica Populară Română, prin Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi M. reprezintă voinţa părţilor, fiind respectate condiţiile de fond şi de formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor.

În acest sens, învederează că actul de schimb a fost încheiat de autorul reclamanţilor şi al intervenienţilor în interes propriu şi de un delegat al Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, fiind autentificat prin procesul-verbal nr. x din 28 iulie 1958 al Notariatului de Stat Raionului Stalin şi transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Raionului Stalin sub nr. x din 29 septembrie 1958 şi nu se poate reţine nicio cauză de nulitate deoarece voinţa părţilor rezultă în mod neechivoc din partea finală a acestuia.

- Referitor la obligarea Ministerului Finanţelor Publice, împreună cu Agenţia Domeniilor Statului, la plata către apelanţii-intervenienţi în interes propriu I. şi J. a cheltuielilor de judecată de 16.632,27 RON reprezentând onorariu de avocat, critică soluţia instanţei considerând că, în speţă, nu există culpă procesuală a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice întrucât acesta nu a dat dovadă de rea credinţă sau neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, cuantumul cheltuielilor de judecată de 16.632,27 RON este considerat de recurent ca fiind exagerat de mare, motiv pentru care solicită a fi cenzurat. În acest sens precizează că instanţa are abilitatea de a cenzura cuantumul onorariului avocatului, fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistenţă legală. În sensul acesta este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (e.g. cauza Costin contra România, Hotărârea din 26 mai 2005 şi cauza Johanna Huber contra România, Hotărârea din 21 februarie 2008), care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. Prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părţii căzute în pretenţii, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de a se valorifica pretenţiile alegate.

VI.2 Recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului (ADS) cuprinde următoarele critici:

- Decizia recurată este nelegală, întrucât conţine motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta arată că nu deţine calitatea de "posesor neproprietar" al imobilului revendicat, condiţie esenţială de exercitare a acţiunii în revendicare, astfel că admiterea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului, sub condiţia suspensivă a efectuării de noi demersuri pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilului, în contradictoriu cu terţii cumpărători, reprezintă o măsură nelegală a instanţei devolutive. O soluţie de încuviinţare a acţiunii în revendicare nu poate fi afectată de o condiţie suspensivă cu privire la cerinţa esenţială de exercitare a acţiunii, aparte de aspectul că recurenta nu este parte litigantă, reclamantă sau pârâtă, raportat la prevederile Legii nr. 72/2011, în dosarele ce au ca obiect acţiunile de constatare a nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, iar art. 480 C. civ. impune dovedirea calităţii de posesor neproprietar la momentul soluţionării acţiunii şi nu la un moment incert din viitor, când ar putea fi admise sau nu eventuale demersuri, efectuate pentru anularea vânzărilor succesive a terenului.

Contrarietatea considerentelor constă în faptul că instanţa de apel susţine mai întâi posibilitatea ca terenul în litigiu să se afle din nou în administrarea recurentei şi a Staţiunii Băneasa, doar cu condiţia să nu se fi realizat vânzarea către terţi, însă ulterior se contrazice când concluzionează că, oricum înstrăinările nu sunt impediment, de vreme ce pârâţii pot redobândi calitatea impusă de lege, de posesori neproprietari, în viitor, la momentul soluţionării demersurilor întreprinse pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

De asemenea, susţine că o altă situaţie de contrarietate a considerentelor este şi aceea prin care instanţa devolutivă recunoaşte că dezlegarea pricinii, cât şi punerea în executare a hotărârii pronunţate, atârnă, în tot sau în parte, de demersurile întreprinse în vederea anulării vânzărilor succesive, dar în acelaşi timp, respinge cererea de suspendare a judecăţii, pe considerentul că aceste demersuri, iniţiate deja pe rolul Tribunalului Bucureşti, nu ar clarifica de fapt regimul juridic al imobilului, contradicţia din raţionamentul curţii fiind evidentă.

Contradictorialitatea deciziei recurate rezultă şi din alte afirmaţii ale curţii, prin care aceasta recunoaşte dificultatea ridicată de regimul juridic actual al imobilului, cu alte cuvinte de problema de a motiva corespunzător decizia de admitere a acţiunii în revendicare. Poziţia oscilantă şi contradictorie a curţii rezultă şi din decizia acesteia de a acorda din nou părţilor, la termenul de judecată din 17 mai 2019, cuvântul pe suspendarea cauzei, în temeiul art. 244, alin. (1), pct. 1 C. proc. civ. din 1865, în condiţiile în care, în 5 octombrie 2018, a respins o cerere identică, formulată de apărătorul apelanţilor - intervenienţi.

Măsura instanţei dovedeşte conştientizarea faptului că, în condiţiile înstrăinării succesive, nu este posibilă încuviinţarea acţiunii în revendicare faţă de pârâţii ADS şi Staţiunea Băneasa, care nu au posesia imobilului.

- Cererea de suspendare a fost respinsă în mod nelegal de către curte, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deşi suspendarea legală prevăzută de art. 244, pct. 1 C. proc. civ. are caracter facultativ şi este lăsată la latitudinea instanţei, normele procesuale prevăd posibilitatea părţilor de a ataca măsurile instanţelor, pronunţate pe aceste incidente procesuale. În prezenta cauză, condiţia impusă de lege este dovedită chiar de considerentele contradictorii ale instanţei. Faptul că dosarul nr. x/2018 era suspendat pentru un incident minor, respectiv introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei CC. nu are nicio relevanţă, aşa cum nu are nicio relevanţă "opunerea categorică a apelanţilor - intervenienţi, care iniţial au solicitat luarea măsurii de suspendare".

Totodată, aspectul potrivit căruia, prin acţiunea ce constituie obiectul dosarului nr. x/2018 s-a solicitat anularea doar a contractului de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. x din 7 decembrie 2007, de BNP Z. şi Asociaţii, nu şi acelui subsecvent, nu are relevanţa susţinută de curte. Este evident că, în situaţia soluţionării favorabile a acestei pricini, Staţiunea va formula o acţiune prin care va ataca şi vânzarea succesivă a imobilului, către AA., în ceea ce priveşte cota indiviză de 5,81 % din teren, tot aşa cum, în cazul soluţionării nefavorabile, încetează motivul de suspendare a judecăţii prezentei cauze, însă cu consecinţa firească a nedovedirii calităţii de posesori neproprietari a pârâtelor ADS şi Staţiunea Băneasa.

Verificarea întrunirii condiţiei esenţiale a calităţii pârâtelor, de posesori neproprietari ai imobilului revendicat sau a împrejurărilor în care această calitate mai poate fi dobândită în viitor, priveşte însăşi revendicarea întemeiată pe dreptul comun, astfel că admiterea cererii de suspendare ar fi fost soluţia firească şi legală.

- Soluţia pronunţată în acţiunea în revendicare este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea art. 480 C. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţine recurenta că admiterea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului, sub condiţia suspensivă a efectuării de noi demersuri pentru clarificarea situaţiei juridice, în contradictoriu cu terţii cumpărători, este o măsură nelegală a instanţei devolutive, întrucât recurenta nu deţine calitatea de "posesor neproprietar" al imobilului revendicat, condiţie esenţială de exercitare a acţiunii în revendicare.

Terenul se află în posesia unor persoane fizice, ce deţin titluri intabulate în evidenţele Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, urmare a unor vânzări succesive, titluri cu privire la care operează prezumţia de valabilitate, de vreme ce nu au fost anulate definitiv, la momentul pronunţării deciziei recurate. Desfiinţarea protocolului de predare preluare nr. x din 29 octombrie 2007, încheiat între recurentă şi Subcomisia de aplicare a legilor fondului funciar de pe lângă Consiliul local-al Sectorului 1 Bucureşti, pentru suprafaţa de 12,52 ha, în care sunt incluşi şi cei 4000 mp, a procesului-verbal de punere în posesie nr. x din 30 octombrie 2007, precum şi a titlului de proprietate emis pe numele defunctului U., prin sentinţa Judecătoriei Satu Mare nr. 7078 din 16 decembrie 2010, definitivă şi irevocabilă, nu a avut ca şi efecte repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actelor anulate, conform principiului "restitutio in integrum", întrucât suprafaţa de teren a făcut obiectul unor înstrăinări succesive.

Nefiind încheiat, potrivit principiului simetriei actelor juridice, un protocol de restituire către ADS a suprafeţei predate în anul 2007, admiterea acţiunii în contradictoriu cu recurenta este o măsură nelegală a instanţei de apel. Instanţa nu arată în concret probele sau situaţiile de fapt în baza cărora a concluzionat că pârâtele întrunesc calitatea obligatorie de posesori neproprietari ai imobilului, aşa cum nu identifică titlul acestora, care să fie opus reclamanţilor, în condiţiile în care a prezentat pe larg modalităţile în care terenul a ajuns în patrimoniul proprietarilor actuali.

Susţinând că hotărârea va putea fi dusă la îndeplinire la momentul soluţionării demersurilor ce vor fi întreprinse pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului, în contradictoriu cu terţii cumpărători, curtea recunoaşte, practic, că imobilul nu este în posesia pârâtelor ADS şi Staţiunea Băneasa.

Or, acest raţionament contrazice esenţa acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun. La data predării terenului, de către ADS, Subcomisiei de fond funciar de pe lângă Consiliul local al Sectorului 1 Bucureşti, prin protocolul de predare preluare nr. 36056 din 29 octombrie 2007, părţile din dosar, aşadar inclusiv reclamanţii şi intervenienţii, nu aveau cunoştinţă de datele de identificare a imobilului revendicat până la acel moment, obiectul acţiunii era identificat generic, ca fiind o suprafaţă de 4000 mp, situată în mun. Bucureşti şi în incinta Staţiunii Băneasa. Terenul a fost identificat la momentul la care expertul tehnic judiciar O., desemnat în primul ciclu procesual, a identificat prin raportul de expertiză depus la termenul din judecată din 5 decembrie 2007, pe baza documentelor cartografice şi prin suprapunerea planurilor parcelare şi cadastrale, amplasamentul suprafeţei revendicate de reclamanţi.

- Critici cu privire la soluţia pronunţată pe cererea de anulare a actului de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958.

Soluţia de respingere a apărărilor Ministerului Finanţelor Publice şi ale Staţiunii Băneasa, potrivit cu care actul de schimb autentificat sub nr. x din 28 iulie 1958, de Notariatul Raionului Stalin, reprezintă acordul părţilor, este nelegală de vreme ce, prin invocarea schimbului de terenuri, s-a realizat reconstituirea dreptului de proprietate în anul 1994, odată cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 18/1991. Moştenitorii coschimbaşului M. au acceptat titlul de proprietate nr. x din 1 martie 1994, emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a Mun. Bucureşti pe un alt amplasament, prin invocarea actului de schimb încheiat în 1958, ceea ce echivalează cu recunoaşterea legalităţii şi valabilităţii schimbului efectuat de autorul lor, în anul 1958.

Or, raportat la acest aspect, aceştia nu se mai află în situaţia tipică a unui fost proprietar care înţelege să revendice, dintr-o suprafaţă mai mare de teren, doar o parte, ci în situaţia în care persoanele interesate se folosesc de un act juridic, apreciat ca legal şi valabil încheiat, atunci când solicită restituirea unui bun, dar despre care, ulterior, se susţine că este contrar dispoziţiilor legale, atunci când realizează că pot revendica un alt amplasament, de regulă datorită valorii financiare mult mai mari.

Demersul părţilor adverse urmăreşte un scop pur financiar, aspect dovedit de cererea de modificare a obiectului acţiunii, formulată de apelanţii intervenienţi, în acest ciclu procesual. Retrocedarea diferenţei de teren pe un amplasament, avantajos financiar, se putea realiza doar prin elaborarea tezei potrivit căreia actul de schimb din anul 1958 este nul absolut, teză care nu a fost invocată la momentul introducerii cererii de restituire, în baza Legii nr. 18/1991. Realizând că vânzările succesive ale amplasamentului revendicat pot conduce la pronunţarea unei soluţii de respingere a acţiunii în revendicare, părţile au solicitat acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului.

În ipoteza rămânerii definitive a soluţiei de anulare a actului de schimb, rezultă şi nelegalitatea titlului de proprietate, emis conform legilor de fond funciar, de vreme ce actul juridic pe care s-a întemeiat solicitarea de restituire a fost desfiinţat.

VI.3 Recursul declarat de Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa (SCDP) este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, este pronunţată cu ignorarea situaţiei de fapt a terenului ce face obiectul prezentului dosar, precum şi cu interpretarea greşită a probelor administrate în cauză, hotărârea fiind contradictorie şi pronunţată cu încălcarea legii.

- În privinţa soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la valabilitatea contractului de schimb, recurenta arată următoarele:

Instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire faptul că obiectul contractului de schimb nu era un teren de 4000 mp ca bun distinct, astfel cum l-au tratat reclamanţii prin cererea de revendicare şi cum a fost tratat şi de expertul O. în expertiza omologată, prin care a preluat toate indicaţiile reclamanţilor, fără nicio verificare sau analiză şi fără a avea elemente care să permită determinarea amplasamentului concret al bunului imobil de "4000 mp". Pentru a putea analiza acţiunea în revendicare a celor 4000 mp trebuie aplicate dispoziţiile art. 964 C. civ., condiţie esenţială de validitate a oricăror acte juridice, ceea ce instanţa de apel nu a analizat, mulţumindu-se să preia concluziile din raportul de expertiză privind identificarea celor 4000 mp, deşi nu sunt susţinute de nicio probă.

Instanţa de apel s-a rezumat în a stabili doar că terenul dat la schimb era în suprafaţă mai mică decât cel primit, fără să se stabilească dacă nu cumva suprafaţa de teren primită de la stat nu era mai valoroasă decât suprafaţa dată la schimb.

Instanţa de apel a interpretat greşit conduita reclamanţilor care, recunoscând efectele juridice depline ale actului de schimb în baza căruia li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha, au renunţat implicit la orice acţiune de desfiinţare a acestui act juridic.

Instanţa de apel a aplicat aceluiaşi imobil două regimuri juridice diferite, pe o parte pentru 10000 mp supuşi legii reparatorii, iar pe cealaltă parte, pentru 4000 mp, dreptul comun.

Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă abia în anul 2007, adică la mai bine de 13 ani de la data la care au obţinut titlul de proprietate în baza legilor speciale de reparaţie şi nu putea fi formulată decât ca o acţiune în anulabilitate, deoarece vizează o diferenţă a contraprestaţiei din cadrul contractului de schimb în raport de acest argument. Acţiunea formulată este una prescriptibilă şi putea fi formulată în termen de 10 ani de la încetarea regimului comunist, conform art. 1900 C. civ., sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de schimb şi s-a formulat şi acţiunea.

De reţinut că şi în ipoteza admiterii acţiunii de desfiinţare, reclamanţii nu mai sunt în termen să formuleze o nouă cerere în baza legilor reparatorii, fiind de necontestat că atât terenul dat la schimb, cât şi cel primit, pentru care li s-a şi eliberat titlul de proprietate, puteau şi au făcut efectiv obiectul legii speciale reparatorii. Or, în acest context, devin incidente efectele obligatorii ale Deciziei RIL nr. 33 din 9 iunie 2008 publicată în M.Of din 9 februarie 2009.

- În privinţa soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la capătul de cerere privind acţiunea în revendicare, recurenta susţine următoarele:

A. Bunul revendicat nu este determinabil, aspect ignorat complet de instanţa de apel.

Diferenţa de suprafaţă de 4000 mp revendicată nu este o suprafaţă de teren preluată distinct, care să fi avut vreodată elemente de identificare proprii, în sensul că nu a avut o locaţie concretă, limite de hotar, vecinătăţi şi nici o formă descrisă de vreun poligon, fiind doar o simplă diferenţă de suprafaţă dintre cele două imobile care au făcut obiectul schimbului. Această suprafaţă nu a fost preluată sau ocupată de cineva în mod distinct ca să poată fi tratată juridic separat de întreg imobilul dat la schimb. Din acest motiv se revendică o cotă parte de 4/14 din imobilul de 14000 mp, format dintr-o singura parcelă, conform parcelării L..

Expertiza efectuată de exp. O. în anul 2007 nu are niciun act în spate din care să rezulte că acest teren are o identificare distinctă, în realitate nu există un lot de 4000 mp, el fiind stabilit de expert, cei 4000 mp nefiind un bun determinabil.

Din actele vechi depuse la dosar rezultă că parcela de 1 ha şi 4000 mp a fost o parcelă compactă, fiind identificată cu vecinătăţi chiar în cuprinsul actului de schimb a cărui nulitate se solicită, această parcelă nu a fost niciodată dezmembrată, astfel că bunul revendicat de către reclamanţi, respectiv cei 4000 mp, reprezintă în realitate o parte dintr-un lot mai mare, ce nu putea fi identificată în lotul total de 1 ha şi 4000 mp.

B. Bunul revendicat nu se află în posesia pârâţilor HH. şi ADS, fiind în proprietatea altor persoane.

Instanţa de apel a interpretat total eronat probatoriul administrat în cauză, obligând HH. şi ADS să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul de 4000 mp care se află în proprietatea unor terţi şi la care recurenta nu mai are acces, nemaifiind folosit de instituţia recurentă încă din anul 2007 de când a fost eliberat Titlul de proprietate nr. x din 1 noiembrie 2007 în favoarea numitului U..

Contrar dovezilor administrate şi a raportului de expertiză întocmit de expertul P., instanţa reţine că, deşi ADS a predat această suprafaţă către Subcomisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar al Sectorului 1 Bucureşti, în urma pronunţării sentinţei civile nr. 7078 din 16 decembrie 2010, terenul s-ar fi reîntors în posesia ADS. Însă acest lucru nu s-a întâmplat deoarece între data încheierii protocolului şi data pronunţării sentinţei terenul fusese înstrăinat prin două vânzări succesive, contractele de vânzare cumpărare nefiind desfiinţate.

Toate alegaţiile instanţei de apel cu privire la dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti din dosarul nr. x/2011 sunt străine de cauză, prin aceste hotărâri ADS fiind obligată să predea către HH. terenurile din Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009 modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011. În baza acestor hotărâri s-a încheiat Protocolul nr. x din 8 iunie 2017, în care nu se regăseşte şi suprafaţa de 4000 mp deoarece ea nu revenise în administrarea ADS aflându-se în proprietatea unor terţi. Acest aspect, confirmat şi de expertul P. în cuprinsul raportului de expertiză, a fost ignorat total de instanţă.

Instanţa reţine o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii, prezumând că terenul de 4000 mp va reveni în posesia HH. în cazul desfiinţării actelor subdobânditorilor lui U., al cărui titlu de proprietate a fost desfiinţat. Terenul nu a revenit niciodată în posesia ADS.

În temeiul art. III al Legii nr. 72/2011 de modificare şi completare a Legii nr. 45/2009 şi în baza Sentinţei civile nr. 21952 din 22 noiembrie 2012 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, Deciziei civile nr. 1292A din 10 aprilie 2015 a Tribunalului Bucureşti şi Deciziei civile nr. 87R din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost încheiat cu ADS Protocolul de predare preluare din 22 mai 2017, prin care ADS a predat către recurentă terenurile din Anexa nr. 3.35, în suprafaţă de doar 376,94 ha, suprafaţa fiind diminuată cu suprafeţele de teren ce au fost înstrăinate succesiv după eliberarea titlului de proprietate şi pentru care nu au fost desfiinţate în instanţă actele de înstrăinare, cum este şi cazul suprafeţei de teren din prezenta cauză.

Instanţa de apel se află într-o confuzie totală reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 ca şi cum reclamanţii ar fi formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar pentru suprafaţa de 4000 mp. Pentru instanţa de apel faptul că există proprietari tabulari încă din anul 2007, alţii decât pârâţii din prezenta cauză, nu reprezintă niciun impediment în admiterea acţiunii în revendicare.

Instanţa ignoră cu bună ştiinţă ultima teză a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care instituie excepţia de la revendicare pentru terenurile ce au făcut obiectul legilor de reparaţie.

De reţinut că reclamanţii cunoşteau încă din anul 2015 că terenul a făcut obiectul unor vânzări succesive şi că există proprietari tabulari în prezent, peroane fizice, însă nu au efectuat niciun demers în vederea clarificării situaţiei juridice în contradictoriu cu aceştia.

Instanţa nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, expertul menţionând în completarea la raportul de expertiză depusă pentru termenul de judecată din 27 aprilie 2018 că cei 4000 mp nu fac parte din suprafeţele de teren predate de ADS către HH., terenul fiind deţinut de persoanele fizice cumpărătoare din cele două contracte de vânzare cumpărare.

Deşi această suprafaţă de teren este înscrisă în Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009 modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011, în realitate HH. nu o utilizează efectiv întrucât există riscul ca staţiunea să fie obligată la plata contravalorii unei eventuale lipse de folosinţă. Faptul că terenul se află amplasat în perimetrul staţiunii, este un lucru evident, deoarece aceasta este locaţia, însă nu se poate reţine, implicit, că recurenta exploatează această suprafaţă.

Faptul că terenul de 4000 mp se află în perimetrul HH. nu înseamnă că aceasta are posesia acestuia, însă instanţa nu face o asemenea distincţie, deşi acest aspect rezultă din concluziile raportului de expertiză administrat în cauză.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu două entităţi neposesoare, stabilind în sarcina recurentei obligaţia de a continua procesul de desfiinţare a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente şi de a clarifica situaţia juridică a terenului din cartea funciară, în vederea executării hotărârii pronunţate de instanţă, prevăzând şi soluţia viitoare pe care o vor pronunţa instanţele în privinţa contractelor de vânzare cumpărare subsecvente.

Or, în atare condiţii, decizia pronunţată de instanţa de apel nu va putea fi pusă în executare, obligaţia de lăsare în deplină proprietate şi posesie a bunului altuia fiind imposibil de executat, lucru pe care chiar instanţa îl stabileşte. Practic, fără clarificarea situaţiei juridice, hotărârea nu se poate executa. Pentru a-şi putea valorifica dreptul creat de instanţa de apel, reclamanţii vor trebui să formuleze acţiune în revendicare cu proprietarii actuali ai terenului, proprietari înscrişi în cartea funciară încă din anul 2007.

Prin urmare, hotărârea instanţei cuprinde motive contradictorii, instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi astfel a schimbat natura acestuia, hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.

VI.3 Recursul declarat de intervenienţii I. şi J. conţine următoarele critici:

Cu titlu prealabil, recurenţii învederează că recursul este declarat în termen, potrivit art. 102 alin. (1) şi art. 301 teza I C. proc. civ., în condiţiile în care, deşi existenţa unui domiciliu procesual ales al intervenienţilor a fost reţinută inclusiv prin Decizia civilă nr. 1104 din 28 iunie 2019, aceasta din urmă a fost comunicată în data de 11 iulie 2019 exclusiv la domiciliul legal al intervenienţilor, context în care nu se poate aprecia că decizia recurată a fost legal comunicată către I. şi J.. Prin urmare, pentru intervenienţii în interes propriu termenul de recurs nu a început să curgă de la 11 iulie 2019, ci de la o dată ulterioară, respectiv atunci când a fost obţinută copia legalizată a deciziei civile nr. 1104 din 28 iunie 2019 de la dosarul cauzei.

De asemenea, susţin că justifică doar un interes subsidiar în promovarea recursului în sensul că acesta este condiţionat de admiterea celorlalte recursuri declarate împotriva aceleaşi decizii. Altfel spus, în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, găsind fondate oricare dintre recursurile pârâţilor, va casa decizia Curţii de Apel Bucureşti, declanşând o nouă rejudecare a apelurilor sau va modifica hotărârea şi va respinge acţiunea în revendicare, intervenienţii vor fi interesaţi să obţină şi analizarea cererii lor depuse la data de 21 septembrie 2018. Astfel, aceştia din urmă au interes să solicite casarea deciziei recurate în privinţa calificării date cererii în discuţie şi soluţiei de respingere a acestei cereri ca inadmisibilă.

În motivarea recursului, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., solicită a se constata că instanţa de apel în mod greşit a calificat cererea intervenienţilor depusă la data de 21 septembrie 2018 ca fiind o cerere modificatoare în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., calificare în raport de care, ulterior, a respins-o ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Arată că la termenul de judecată din data de 21 septembrie 2018 au depus, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., o cerere precizatoare a celui de-al doilea petit al cererii de intervenţie în interes propriu, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului revendicat în ipoteza în care, deşi va recunoaşte dreptul de proprietate al intervenienţilor asupra acestui teren, va constata că el nu poate fi restituit în natură, aflându-se în domeniul public. O cerere similară a fost depusă şi de reclamanţi la termenul de judecată din data de 5 aprilie 2019.

Prin decizia recurată Curtea de Apel Bucureşti a considerat că, întrucât fundamentul cererii formulate de intervenienţii în interes propriu este reprezentat de existenţa unui eventual impediment juridic, ce ar face ca acţiunea în revendicare să nu poată fi primită, această cerere nu se circumscrie prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., fiind, în realitate, o veritabilă cerere modificatoare în despăgubiri, prin care s-a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurenţii critică această dezlegare, susţinând că cererea nu poate fi calificată decât ca o cerere precizatoare în sensul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. deoarece imposibilitatea restituirii în natură a bunului din motive independente de voinţa solicitantului este asimilată situaţiei reglementate de acest text. Altfel spus, câtă vreme prin cererea formulată de intervenienţi nu s-au schimbat cadrul procesul, calitatea părţilor, obiectul acţiunii şi temeiul de drept al acesteia, nu se poate aprecia că intervenienţii au modificat/completat acţiunea iniţială cu care instanţa a fost învestită în anul 2007.

Este adevărat faptul că în cuprinsul cererii intervenienţilor, alături de prevederile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au fost indicate şi cele ale alin. (1) al acestui articol, însă instanţa, în baza rolului său activ, avea obligaţia să dea acestei cereri calificarea juridică exactă.

Prin cererea formulată de intervenienţi nu s-a schimbat cauza cererii de chemare în judecată [fundamentul raportului juridic dedus judecăţii] şi nici obiectul acesteia, deoarece solicitarea contravalorii terenului revendicat are la bază tot prevalenţa titlului reclamanţilor şi al intervenienţilor în dauna celui al pârâţilor, grefată, însă, pe o imposibilitate de restituire în natură a acestui teren, nefiind aplicabile prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. al căror scop este acela de a nu permite surprinderea adversarului în apel şi încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

În doctrina juridică în mod corect s-a arătat că nu constituie o cerere nouă în apel cererea prin care se solicită contravaloarea unui obiect determinat, care nu mai poate fi dat în natură, deoarece solicitarea obiectului în natură implică şi contravaloarea lui. În jurisprudenţa mai veche a instanţei supreme s-a stabilit că atunci când reclamantul cere în primă instanţă marfa trimisă sau valoarea ei, iar în apel cere numai valoarea ei [deoarece marfa s-a uzat] şi instanţa îi acordă această valoare, nu poate fi vorba de schimbarea obiectului cererii.

Apărările formulate în cauză:

Intimatele Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa au formulat întâmpinări la recursul intervenienţilor, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Intervenienţii au formulat întâmpinare, solicitând anularea recursului declarat de Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa şi respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului şi, în subsidiar, şi a recursului declarat de Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa. În motivarea primei solicitări, intimaţii au arătat că recurenta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa a indicat formal motivele de recurs, însă argumentele sale nu se subsumează acestora ci vizează modul în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt pe baza probelor administrate în cauză. Intimaţii intervenienţi au solicitat şi respingerea tuturor recursurilor ca nefondate, apreciind că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ. în privinţa niciuneia dintre criticile dezvoltate în memoriile de recurs.

Reclamanţii C., F., B. şi E. au formulat întâmpinări la recursurile Agenţiei Domeniilor Statului şi Ministerului Finanţelor Publice solicitând respingerea acestora.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

I. Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice

Prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii actului de schimb, susţinând recurentul că parte contractuală a fost Ministerul Agriculturii, astfel că cererea ar fi trebuit să se judece cu succesorul în drepturi al acestuia.

Critica este nefondată în condiţiile în care instanţa de apel a indicat corect temeiul juridic ce conferă recurentului calitate procesuală în cauză ca reprezentant al Statului român, într-o acţiune care urmăreşte paralizarea efectelor unui act normativ considerat neconstituţional şi desfiinţarea actului subsecvent, actul atacat nefiind o simplă convenţie cu caracter privat încheiată între părţi pentru care se verifică exclusiv condiţiile de formă şi de fond necesare pentru încheierea ei valabilă, prevăzute de dreptul comun. Dimpotrivă, fiind încheiat în executarea unei obligaţii de a contracta dispusă prin lege, s-a impus verificarea concordanţei acestei dispoziţii legale cu normele constituţionale în vigoare la data edictării ei.

Prin urmare, în cauză se pune problema reprezentării Statului român care a adoptat actul normativ contestat, exercitându-şi astfel atribuţiile legislative prin intermediul autorităţii abilitate.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 151/1950:

"Actele de schimb vor fi formulate potrivit contractelor tip ce vor fi alcătuite de Ministerul Agriculturii. Ele vor fi obligatorii pentru părţile interesate chiar atunci când vor fi semnate numai de către una din acestea. În acest caz ele vor fi opozabile terţilor dacă vor fi prevăzute cu menţiunea Sfaturilor Populare comunale, în raza cărora se află loturile supuse schimbului, că schimbul a fost aprobat potrivit decretului de faţă".

Ca atare, parte în contractul de schimb era Statul Român, Ministerul Agriculturii fiind instituţia desemnată organizator al tuturor procedurilor ce au stat la baza comasărilor (luarea hotărârilor, întocmirea normelor de efectuare a lucrărilor, redactarea contractelor tip etc.).

Atribuţiile acestei instituţii s-au finalizat odată cu terminarea procedurilor impuse de legiuitor şi încheierea actului de schimb în discuţie, Decretul nr. 151/1950 fiind, de altfel, între timp, abrogat.

Cum potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 3 alin. (1) lit. A) pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, în vigoare la data demarării litigiului, statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop, rezultă că în speţă se impune concluzia potrivit căreia Ministerul Finanţelor Publice deţine un mandat general de reprezentare ce îi conferă calitate procesuală în prezenta cauză.

Pe fondul cererii, recurentul susţine că actul de schimb îndeplineşte condiţiile de valabilitate prevăzute de legea civilă la încheierea convenţiei, astfel încât nu prezintă relevanţă faptul că s-a încheiat în baza unui act normativ declarat neconstituţional.

O astfel de afirmaţie este eronată întrucât nu se poate aprecia că a existat un acord de voinţă al părţilor liber exprimat câtă vreme schimbul a fost încheiat, nu în exercitarea libertăţii contractuale, ci pentru punerea în executare a unei dispoziţii legale, ce a fost declarată neconstituţională. Aceasta presupune că, deşi părţile şi-au exprimat acordul de voinţă în conformitate cu procedura descrisă în actul normativ, potrivit căreia actul este considerat valabil şi fără semnătura coschimbaşului, câtă vreme manifestarea de voinţă nu a fost expresia libertăţii contractuale, ci a executării unei norme cu caracter imperativ, nu prezintă relevanţă împrejurarea că celelalte condiţii ar fi fost îndeplinite.

Instanţa de apel a analizat, cu caracter subsidiar, şi aspectele de nulitate combătute de recurentă, deşi o astfel de analiză este inutilă, întrucât, dacă actul de schimb este nul în virtutea caracterului de act subsecvent unei norme declarate neconstituţională, atunci devine lipsită de interes verificarea celorlalte condiţii de valabilitate izvorâte din natura de convenţie civilă a actului atacat, respectiv faptul că autorul reclamanţilor nu a semnat convenţia sau că nu ar fi existat un echilibru între contraprestaţii.

Este eronată afirmaţia recurentului în sensul că nu prezintă relevanţă declararea ca neconstituţional a actului normativ, câtă vreme schimbul respectă condiţiile de fond şi de formă ale unei convenţii.

Dimpotrivă, cauza de nulitate care primează este aceea că actul de schimb a fost încheiat în lipsa unei reale libertăţi contractuale, în executarea unei dispoziţii legale declarate neconstituţională pentru că încalcă dreptul de proprietate, neţinând seama de interesele şi voinţa proprietarilor şi fără o dreaptă despăgubire, împrejurare care, de altfel, nu a făcut obiectul unei critici efective, recurentul considerând-o nerelevantă. În consecinţă, faţă de cele reţinute, nu mai impune a fi analizată îndeplinirea celorlalte condiţii de valabilitate de care se prevalează recurentul.

În fine, ultima critică formulată de recurent vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. În cadrul acestei critici, recurentul a dezvoltat două argumente: primul este acela că nu se află în culpă procesuală, nefiind vinovat de declanşarea procesului şi al doilea, că instanţa a reţinut un cuantum excesiv al acestor cheltuieli puse în sarcina sa.

Înalta Curte constată că doar prima critică îmbracă un aspect de nelegalitate ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi poate fi supusă controlului jurisdicţional în recurs, întrucât se invocă nerespectarea unui criteriu legal prevăzut de art. 274 C. proc. civ., respectiv că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât partea care a căzut în pretenţii.

Sub acest aspect, recurentul a susţinut că nu a declanşat procesul, însă culpa procesuală, la care legea se referă, nu presupune declanşarea unui proces, constatarea ei depinzând exclusiv de soluţia pronunţată în cauză. Cum apelul Ministerului Finanţelor a fost respins, fiind admisă acţiunea reclamanţilor, în mod corect au fost aplicate, în ceea ce îl priveşte, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea câştigătoare.

În ceea ce priveşte caracterul oneros al obligaţiei de plată, Înalta Curte reţine că nu a fost invocată nerespectarea vreunui criteriu de nelegalitate în acordarea cheltuielilor de judecată, ci a fost criticată modalitatea în care instanţa de apel a stabilit cuantumul sumelor de plată. Este reală susţinerea recurentului în sensul că instanţa are abilitatea de a cenzura cuantumul onorariului avocatului, fără a însemna că intervine în raportul juridic decurgând din contractul de asistenţă legală, însă aceasta este o problemă de evaluare a situaţiei concrete din dosar, atribut ce ţine de limita de apreciere a instanţei. Fiind un aspect de temeinicie, excedează controlului jurisdicţional al instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

II. Recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului

În primul rând, recurenta invocă, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., o motivare contradictorie a instanţei de apel sub mai multe aspecte.

O primă critică, din acest punct de vedere, este aceea că instanţa de apel ar fi admis acţiunea în revendicare sub condiţia suspensivă a efectuării de către pârâte a demersurilor pentru readucerea imobilului în posesia acestora.

Această aserţiune nu reprezintă o motivare contradictorie a instanţei, ci o problemă de aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., urmând a fi analizată la momentul verificării incidenţei motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susţine faptul că sunt contradictorii afirmaţiile instanţei de apel în sensul că terenul urmează a se afla din nou în posesia recurentei cu condiţia să nu se fi realizat vânzarea către terţi iar, apoi, că înstrăinarea este nerelevantă cât timp pârâţii pot dobândi în viitor calitatea de posesori neproprietari, după anularea contractelor de vânzare.

Nu există o contrarietate asupra acestor considerente în condiţiile în care instanţa de apel a considerat că soluţia pe care urmează a o pronunţa este impusă de limitele stabilite prin dezlegările anterioare ale instanţelor de control judiciar care, deşi au cunoscut că imobilul fusese în mod succesiv înstrăinat, au dispus a se compara titlurile între părţile litigante.

Faptul că instanţa de apel, pentru a da un plus de valoare argumentelor sale, a făcut referiri la modalitatea în care, ulterior, reclamanţii vor putea intra efectiv în posesia terenului, nu poate conduce la concluzia existenţei unor motive contradictorii, decizia recurată neconţinând, sub acest aspect, dezlegări cu caracter decisiv prin care se impun părţilor anumite obligaţii, indiferent cum ar fi fost apreciate, ca fiind de diligenţă sau de rezultat.

O altă contradicţie invocată este atitudinea, oscilantă, susţine recurenta, a instanţei cu privire la cererea de suspendare pe care a supus-o dezbaterii părţilor în două rânduri, pentru ca, într-un final, să o respingă.

Nici această împrejurare nu poate fi echivalată cu o motivare contradictorie în condiţiile în care instanţa nu a făcut decât să repună în discuţia părţilor aspecte pe care le-a apreciat ca fiind relevante în economia soluţionării cauzei. Raţionamentul judiciar expus în considerente este concordant în a susţine soluţia de respingere a cererii de suspendare, instanţa de apel apreciind că o eventuală suspendare nu ar aduce lămuriri sau dezlegări utile prezentului litigiu întrucât nu există premisa că, o soluţie favorabilă în litigiul ce priveşte anularea primului contract din vânzările succesive ce au privit terenul în litigiu, ar avea ca efect readucerea imobilului în patrimoniul pârâtelor.

Împrejurarea că instanţa a pus în dezbaterea părţilor suspendarea cauzei, nu înseamnă, de plano, că ar trebui să se pronunţe în favoarea admiterii unei atare cereri, câtă vreme, soluţia ce se impune a fi luată este rezultatul convingerii judecătorului determinată atât de situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, dar şi de susţinerile şi apărările părţilor, exprimate în scris sau cu ocazia dezbaterilor orale, cu respectarea principiului contradictorialităţii.

Prin urmare, reluarea discuţiei asupra suspendării nu echivalează cu o contrarietate a considerentelor.

Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că cererea de suspendare a fost soluţionată cu încălcarea legii în condiţiile în care deşi, iniţial, cererea apărătorului apelanţilor - intervenienţi a fost respinsă la termenul din 5 octombrie 2018, la data de 17 mai 2019, instanţa a acordat, din nou, părţilor cuvântul pe suspendarea cauzei, raportat la aceleaşi considerente.

Recurenta nu precizează care este norma legală încălcată care ar împiedica instanţa să repună în discuţie aspecte considerate relevante în derularea unui litigiu, dezbaterile asupra acestui aspect putând fi reluate în măsura în care se identifică alte argumente de natură faptică sau juridică ce se impun a fi discutate.

Pe de altă parte, se constată că prin încheierea din data de 5 octombrie 2018 a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe când, la termenul din data de 17 mai 2019, cererea de suspendare a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor şi prin prisma altui dosar, respectiv dosarul nr. x/2018 aflat la acea dată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, deci, strict formal, situaţia premisă avută în vedere la soluţionarea celor două cereri nu era identică.

Recurenta mai susţine, în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, criticând, pe fond, respingerea cererii de suspendare, că măsura instanţei este susceptibilă a fi atacată pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., în speţă neprezentând relevanţă, în analiza interdependenţei celor două litigii, faptul că dosarul în care se solicită anularea contractului de vânzare a fost suspendat pentru decesul unei părţi sau că nu are ca obiect şi anularea actului subsecvent întrucât, în situaţia soluţionării favorabile a acelei pricini, Staţiunea va formula o acţiune prin care va ataca şi vânzarea succesivă a imobilului, tot aşa cum, în cazul soluţionării nefavorabile, încetează motivul de suspendare a judecăţii cu consecinţa firească a nedovedirii calităţii de posesori neproprietari ale pârâtelor ADS şi Staţiunea Băneasa. Recurenta a susţinut că, în acel dosar, se tranşează asupra calităţii pârâtelor de posesori neproprietari ai imobilului revendicat sau a împrejurărilor în care această calitate mai poate fi dobândită în viitor, cu relevanţă directă asupra revendicării întemeiate pe dreptul comun, astfel că admiterea cererii de suspendare este soluţia firească şi legală.

Această critică este nefondată, în condiţiile în care, fiind vorba despre un caz de suspendare facultativă, dispunerea acestei măsuri, în baza temeiului de lege pretins încălcat, reprezintă atributul exclusiv al judecătorului care apreciază dacă o asemenea dispoziţie se justifică şi îndeplineşte condiţiile cerute de textul de lege invocat.

Prin conferirea unui caracter permisiv dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., judecătorul are posibilitatea să cenzureze, în fiecare caz, utilitatea suspendării, iar instanţa de apel a exercitat, în limitele legii, această prerogativă a dreptului de apreciere statuând în sensul respingerii măsurii suspendării cauzei. În condiţiile în care instanţa a considerat că, distinct de împrejurarea că dosarul la care se raportează analiza este suspendat, chiar şi o soluţie favorabilă în litigiul respectiv nu ar conduce, în mod direct şi necesar, la influenţarea soluţiei pendinte, instanţa de recurs nu ar putea să cenzureze o atare judecată şi să reaprecieze asupra oportunităţii unei soluţii de suspendare, ce reprezintă un aspect de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii. Soluţia asupra suspendării suportă, pe calea recursului, exclusiv critici de nelegalitate, care, însă, nu au fost formulate în cauză.

Recurenta a invocat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motive de nelegalitate şi referitor la dezlegarea dată în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.

Susţine recurenta că acţiunea în revendicare a fost admisă împotriva Agenţiei Domeniilor Statului, sub condiţia suspensivă a efectuării de demersuri, în contradictoriu cu terţii cumpărători, deoarece aceasta nu deţinea, la data pronunţării deciziei, calitatea de "posesor neproprietar" al imobilului revendicat, condiţie esenţială de exercitare a acţiunii în revendicare, împrejurare recunoscută de instanţa de apel. În acest sens, desfiinţarea protocolului de predare preluare nr. x din 29 octombrie 2007, a procesului-verbal de punere în posesie şi a titlului de proprietate emis pe numele defunctului U., prin sentinţa Judecătoriei Satu Mare nr. 7078 din 16 decembrie 2010, definitivă şi irevocabilă, nu a avut ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actelor anulate, în condiţiile în care suprafaţa de teren a făcut obiectul unor înstrăinări succesive, terenul nefiind restituit, efectiv, recurentei. În plus, acesta a fost identificat doar la momentul efectuării raportului de expertiză, 5 decembrie 2007, dată la care nu se mai afla în administrarea sa.

Astfel cum s-a menţionat, pe larg, anterior, instanţa de apel a apreciat, în esenţă, faptul că, date fiind limitele impuse rejudecării, are a compara titlurile părţilor litigante, constatând că statul nu are un titlu valabil, iar pârâtele Administraţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa sunt posesori ai imobilului în litigiu, chiar dacă, formal, imobilul nu le fusese predat printr-un proces-verbal. Prin urmare, greşit susţine recurenta că, prin aceste considerente ale hotărârii, a fost inserată o condiţie suspensivă de executare a obligaţiei de restituire a bunului, care urmează a se îndeplini după finalizarea demersurilor de anulare a vânzărilor succesive în favoarea terţilor.

Referitor la calitatea de posesor neproprietar, negată în mod constant de recurenta pârâtă, nu este necesar, pentru a constitui obiect al analizei în cadrul unei acţiuni în revendicare, ca o persoană să deţină, în mod efectiv şi nemijlocit, un drept de tipul ius possidendi, ci să poată fi identificate forme de exercitare a elementelor posesiei, corpus şi animus possidendi, în ceea ce o priveşte.

Situaţia de fapt, constatată în etapele devolutive ale procesului, asupra căreia nu se mai poate statua în recurs, relevă împrejurarea că şi în situaţia în care posesia terenului nu a fost predată formal şi scriptic, în urma anulării actelor iniţiale prin care aceasta a fost pierdută de recurentă în 2007, şi chiar dacă imobilul nu este exploatat în interesul statului, aceste împrejurări nu sunt de natură a duce la concluzia că recurenta este un terţ faţă de situaţia faptică şi juridică a imobilului. Câtă vreme există dispoziţii cu caracter normativ sau acte jurisdicţionale care dispun cu privire la faptul că recurentei îi revine posesia asupra terenului, aspectul subiectiv al posesiei este indus de obligaţia de a se conforma celor dispuse de autorităţi administrative sau judiciare.

În acest sens, instanţa de apel a argumentat corect că, cel puţin la nivel formal, urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care se anulează procesul-verbal de predare a terenurilor către Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, pârâta a redobândit dreptul cedat asupra terenului.

Prin urmare, date fiind limitele între care instanţa de apel a procedat la rejudecare, soluţia pronunţată este una corectă prin raportare la situaţia de fapt reţinută.

Sub acest aspect, se constată şi faptul că instanţa de apel a apreciat în mod corect că instanţele de control judiciar, în ciclurile procesuale precedente, deşi au cunoscut situaţia terenului, au dat prioritate principiului disponibilităţii procesuale, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a demarat o procedură, permisă de lege indiferent de calitatea procesuală, de a atrage în procesul pendinte, pe cale incidentală, acele persoane pe care le considerau ca având vocaţia să invoce un titlu de proprietate actual asupra terenului. Prin urmare, respectând indicaţiile deciziilor de casare, instanţa a procedat la compararea, potrivit dreptului comun, a titlurilor părţilor, statuând în favoarea celui mai caracterizat.

Pe de altă parte, acţiunea în revendicare, astfel cum era reglementată de normele în vigoare la data introducerii cererii, reprezintă acţiunea in justiţie aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul respectiv, fără drept. Ca atare, aceasta produce efecte doar între părţile din prezentul litigiu în considerarea calităţii lor de proprietari neposesori, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv posesori neproprietari, astfel încât în mod concret instanţa anterioară a procedat la verificarea situaţiei de fapt doar în limitele deduse judecăţii şi raportat la cadrul procesual cu care a fost învestită.

O altă critică subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de recurentă vizează greşita constatare de către instanţa de apel a nulităţii actului de schimb, în condiţiile în care moştenitorii coschimbaşului M. s-au prevalat de acesta obţinând reconstituirea dreptului de proprietate în anul 1994, prin soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 18/1991 ceea ce echivalează, consideră recurenta, cu recunoaşterea legalităţii şi valabilităţii schimbului efectuat de autorul lor, în anul 1958. Susţine recurenta că prezentul demers procesual urmăreşte un scop pur financiar, respectiv dobândirea unui teren cu valoare economică mai mare şi că, în ipoteza rămânerii definitive a soluţiei de anulare a actului de schimb, şi titlul de proprietate, emis conform legilor de fond funciar, ar fi nelegal de vreme ce actul juridic pe care s-a întemeiat solicitarea de restituire a fost desfiinţat.

Critica astfel formulată pune în discuţie, pe lângă aspectele de legalitate ce decurg din valorificarea anterioară a unui act de proprietate ce a fost, ulterior, constatat nul, moralitatea demersului procesual al reclamanţilor şi intervenienţilor, ceea ce excedează competenţei de analiză a unui organ jurisdicţional.

Ceea ce se poate analiza în recurs este susţinerea recurentei în sensul că, prevalându-se de un act juridic nul, moştenitorii i-au confirmat valabilitatea în momentul în care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha, beneficiind de efectele pe care acesta le-a produs în patrimoniul autorului lor.

Trebuie menţionat că, potrivit dispoziţiilor C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, doar un act juridic afectat de o cauză de nulitate relativă poate fi valorificat printr-o eventuală confirmare. Un act juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare, după cum, în privinţa acestuia, nu poate opera conversiunea, care să permită înlocuirea lui, prin efectul legii, cu un alt act valabil care să paralizeze o acţiune în constatarea nulităţii.

Ca atare, împrejurarea că moştenitorii titularului iniţial al dreptului de proprietate s-au prevalat de titlul nul absolut (contractul de schimb) pentru a obţine reparaţia parţială a prejudiciului suferit de autorul lor prin trecerea terenurilor deţinute de acesta în proprietatea statului, nu validează actul în sine.

De altfel, demersurile moştenitorilor sunt concurente şi tind la înlăturarea totală a prejudiciului cauzat autorului lor, în condiţiile în care, în prezenta acţiune, pe calea dreptului comun, reclamanţii şi intervenienţii au solicitat doar diferenţa nerecuperată pe calea legilor speciale de reparaţie.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ADS urmează a fi respins.

III. Recursul declarat de Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa

Recurenta a invocat art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei cuprinde motive contradictorii, că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii şi astfel a schimbat natura acestuia şi că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea legii şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, cu ignorarea situaţiei de fapt a terenului ce face obiectul prezentului dosar, precum şi cu interpretarea greşită a probelor administrate în cauză.

Intervenienţii au invocat nulitatea recursului, pe motiv că vizează aspecte de temeinicie, respectiv modul în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt pe baza probelor administrate în cauză.

Înalta Curte apreciază că recursul se încadrează, sub aspectele ce vor fi analizate în continuare, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a înlătura criticile ce vizează situaţia de fapt rezultată din administrarea probelor în faţa instanţelor devolutive.

De asemenea, constată că din memoriul de recurs nu rezultă în mod explicit care sunt motivele de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., nefiind indicat în concret în ce constă contrarietatea de considerente care nu ar susţine soluţia pronunţată şi în ce modalitate actul juridic dedus judecăţii, probabil cu referire la actul de schimb, a fost greşit interpretat. În acest context, precizările reprezentantului legal al recurentei formulate la termenul de dezbatere a recursurilor, în măsura în care adaugă noi semnificaţii motivelor formulate în scris, nu pot fi analizate.

În ceea ce priveşte valabilitatea contractului de schimb, recurenta a formulat critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:

Într-o primă critică formulată, recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire faptul că obiectul contractului de schimb nu era un teren de 4000 mp privit ca bun distinct, astfel cum l-au tratat reclamanţii prin cererea de revendicare şi cum a fost tratat şi de expertul O. în expertiza omologată, deşi nu avea elemente care să îi permită determinarea amplasamentului concret al bunului imobil de "4000 mp". Pentru a putea analiza acţiunea în revendicare a celor 4000 mp, arată recurenta, trebuie aplicate dispoziţiile art. 964 C. civ., condiţie esenţială de validitate a oricăror acte juridice.

Deşi se prevalează de dispoziţiile art. 964 C. civ. care prevăd că obligaţia asupra căreia părţile convin trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cu referire la terenul de 4000 mp despre care spune că nu a fost identificat, recurenta ignoră împrejurarea că obiectul actului de schimb nu este reprezentat de acest teren, ci de diferenţa de 1 ha situat pe un alt amplasament, cu privire la care nu formulează vreo critică, astfel că acest motiv de recurs este străin de soluţia recurată.

Mai pretinde recurenta faptul că, invocând disproporţia contraprestaţiilor în contractul de schimb, instanţa de apel nu a verificat dacă suprafaţa de teren primită de la stat nu era mai valoroasă decât suprafaţa dată la schimb, or, această critică este nerelevantă, în condiţiile în care, astfel cum s-a menţionat anterior, faţă de cauza de nulitate absolută reţinută, aspectele ce ţin de eventuala desfiinţare a contractului pentru neechivalenţa unor contraprestaţii nu se impunea a mai fi analizată.

Recurenta a mai afirmat că instanţa de apel a interpretat greşit conduita reclamanţilor care, odată ce au recunoscut efecte juridice depline actului de schimb, ar fi renunţat implicit la orice acţiune de desfiinţare a acestui act juridic. O critică similară a fost analizată în recursul ADS, instanţa de recurs apreciind că, utilizând actul în procedura specială de reparaţie, nu se poate aprecia că reclamanţii au validat un act lovit de nulitate absolută, aceasta nefiind o modalitate de confirmare a actului juridic, prevăzută de lege. Dimpotrivă, reclamanţii şi intervenienţii au procedat la reîntregirea, în parte, a proprietăţii autorului lor, urmând în prezenta cauză calea dreptului comun pentru reîntregirea totală a suprafeţei pierdute de acesta în favoarea statului.

Mai susţine recurenta, că validând ambele căi, instanţa de apel a aplicat aceluiaşi imobil două regimuri juridice diferite, acela al legii reparatorii, respectiv cel al dreptului comun. Susţinerea este lipsită de relevanţă juridică sub aspectul legalităţii soluţiei recurate, întrucât calea dreptului comun a fost recunoscută reclamanţilor şi intervenienţilor prin deciziile de control judiciar, pronunţate în ciclurile de judecată anterioare, pentru diferenţa de teren ce nu a făcut obiectul legilor speciale, şi nu se pune problema unei duble reparaţii pentru a se constata că partea este decăzută din dreptul de a mai formula atare pretenţii.

Mai susţine recurenta că, invocând o diferenţă a contraprestaţiei din cadrul contractului de schimb, acţiunea este una prescriptibilă şi putea fi formulată în termen de 10 ani de la încetarea regimului comunist, conform art. 1900 C. civ., sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de schimb şi s-a iniţiat şi prezentul demers judiciar. Este eronată aprecierea recurentei având în vedere faptul că, prin această susţinere, se invocă o cauză de nulitate reţinută doar cu caracter subsidiar, în condiţiile în care s-a statuat, iar instanţa de recurs a confirmat prin considerentele expuse anterior, că nulitatea este determinată de cauza nelegală pe care s-a întemeiat actul de schimb, şi anume un act normativ neconstituţional.

În fine, sub acest aspect, recurenta mai consideră că, şi în ipoteza admiterii acţiunii de desfiinţare a actului, reclamanţii nu mai sunt în termen să formuleze o nouă cerere în baza legilor reparatorii, considerând că, în acest context, devin incidente efectele obligatorii ale Deciziei RIL nr. 33 din 9 iunie 2008 publicata în M.Of din 09 februarie 2009.

Deşi instanţa de recurs a supus dezbaterii contradictorii a părţilor această aserţiune, ea nu poate fi analizată în modalitatea propusă de recurentă, în lipsa unei critici efective referitoare la o eventuală încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor de interpretare cu caracter obligatoriu existente în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi şi, cu atât mai mult, în condiţiile în care incidenţa deciziei de recurs în interesul legii menţionate a constituit obiect de analiză şi pentru instanţele de control judiciar care s-au pronunţat în recurs în ciclurile procesuale anterioare şi care au dispus ca, la rejudecare, faţă de specificul situaţiei juridice pendinte, să se aplice normele dreptului comun în procesul de comparare a titlurilor de proprietate, motiv pentru care nu mai poate fi analizată eventuala incidenţă, în ceea ce priveşte recunoaşterea unui drept asupra imobilului în litigiu, a legilor speciale de reparaţie.

În privinţa soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la capătul de cerere privind acţiunea în revendicare, recurenta a susţinut, într-o primă critică, ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că bunul revendicat nu este determinabil.

În susţinerea acestei critici, recurenta a afirmat că diferenţa de suprafaţă de 4000 mp revendicată nu a avut vreodată elemente de identificare proprii, respectiv o locaţie concretă, limite de hotar, vecinătăţi sau o formă descrisă de vreun poligon, fiind doar o simplă diferenţă de suprafaţă dintre cele două imobile care au făcut obiectul schimbului. Această suprafaţă nu a fost preluată sau ocupată de cineva în mod distinct ca să poată fi tratată juridic separat de întreg imobilul dat la schimb. Din acest motiv, susţine reclamanta, se revendică de fapt o cotă de 4/14 din imobilul de 14000 mp, format dintr-o singura parcelă. Recurenta critică concluziile expertizei efectuate de expertul O. în anul 2007 care nu s-ar fi întemeiat pe niciun act din care să rezulte că acest teren are o identificare distinctă.

Critica este nefondată, întrucât, chiar dacă bunul revendicat nu este determinat prin elemente de hotar, dat fiind că, în urma comasării cu alte loturi, acesta şi-a pierdut elementele de identificare exterioare, nu se poate reţine că nu este determinabil, având în vedere atât natura sa juridică, de bun imobil, cât şi concluziile expertizei, validate în apel, ale cărei constatări referitoare la identificarea terenului, ce ţin de situaţia de fapt, nu mai pot fi cenzurate în recurs.

În analiza acţiunii în revendicare deduse judecăţii, instanţa de fond s-a raportat în concret la faptul că reclamanţii au făcut dovada că deţin un titlu de proprietate asupra suprafeţei de 4000 mp, acest teren constituind limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată şi fiind determinat prin poziţionarea pe schiţa de plan a limitelor, dimensiunilor şi vecinătăţilor proprietăţii de către expert. Este adevărat că această suprafaţă de teren putea fi delimitată în oricare zonă din perimetrul celor 1,4 ha deţinute pe acest amplasament de autorul reclamanţilor, dar potrivit principiului disponibilităţii, principiu ce guvernează procesul civil, reclamanţii au fost cei care au supus dezbaterii posibilitatea restituirii terenului cu amplasamentul în discuţie, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, astfel încât instanţa s-a raportat la acesta.

O altă critică, ce poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea că bunul revendicat nu mai este în posesia pârâtelor HH. şi ADS, întrucât se află în proprietatea altor persoane.

Deşi recurenta îşi întemeiază această critică pe interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a probatoriului administrat în cauză, inclusiv a raportului de expertiză întocmit de expertul P., condiţia posesiei este un aspect ce ţine de mecanismul legal de analiză a acţiunii în revendicare prin care proprietarul ce nu deţine posesia terenului se îndreaptă împotriva posesorului neproprietar.

Recurenta mai susţine, în acest context, că, în mod eronat instanţa de apel a reţinut o situaţie care nu corespunde realităţii în sensul că terenul, înstrăinat prin două vânzări succesive, s-ar fi reîntors în posesia ADS fie prin efectul hotărârilor judecătoreşti din dosarul nr. x/2011, deşi în baza acestor hotărâri nu a fost restituită şi suprafaţa de 4000 mp, aspect confirmat şi de expertul P. în cuprinsul raportului de expertiză, fie prezumând că terenul va reveni în posesia HH. în cazul desfiinţării actelor subdobânditorilor lui U., al cărui titlu de proprietate a fost anulat.

Mai susţine recurenta, tot în legătură cu acest aspect că, deşi terenul se află amplasat în perimetrul staţiunii, HH. nu exploatează această suprafaţă, întrucât există riscul ca staţiunea să fie obligată la plata contravalorii unei eventuale lipse de folosinţă, astfel că nu se poate aprecia că deţine posesia ei.

Se constată, din aceste afirmaţii, că recurenta nu contestă situaţia de fapt reţinută în faţa instanţei de apel, în sensul că terenul revendicat se află în incinta Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, însă se opune reţinerii calităţii sale de posesor, câtă vreme, susţine ea, nu utilizează această suprafaţă.

Cu privire la natura posesiei exercitate asupra terenului, Înalta Curte apreciază că împrejurarea că posesia nu este predată formal şi că imobilul nu este exploatat potrivit obiectului de activitate al recurentei nu prezintă relevanţă în economia soluţiei.

Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizării recursului declarat de Agenţia Domeniilor Statului, instanţa de apel a reţinut cu prilejul stabilirii situaţiei de fapt, că terenul este îngrădit, se află în incinta staţiunii, pârâta HH. fiind posesorul în fapt al terenului, iar aceste concluzii nu mai pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar în baza art. 304 C. proc. civ.

Chiar dacă, aşa cum susţine, recurenta nu a exercitat, în mod voluntar, acte de posesie ce pot fi subsumate intenţiei de a poseda, câtă vreme există dispoziţii cu caracter normativ sau acte jurisdicţionale care dispun cu privire la faptul că recurentei îi revine posesia asupra terenului, iar din punct de vedere material, terenul se află în incinta staţiunii, neexistând o terţă persoană care să exercite actele materiale de posesie, aspectul subiectiv al posesiei este indus de obligaţia de a se conforma celor dispuse de autorităţile administrative sau judiciare. Sub acest aspect, instanţa de apel a luat act că, deşi ADS a predat această suprafaţă către Subcomisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar al Sectorului 1 Bucureşti, în urma pronunţării sentinţei civile nr. 7078 din 16 decembrie 2010, Protocolul de predare-primire în discuţie a fost anulat. De asemenea prin dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011, ADS a fost obligată să predea către HH. terenurile din Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009 modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011, printre care se află şi terenul în discuţie.

Mai apreciază recurenta că instanţa de apel ar fi reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 şi că ar fi ignorat ultima teza a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care instituie excepţia de la revendicare pentru terenurile ce au făcut obiectul legilor de reparaţie. Este eronată această afirmaţie întrucât instanţa de apel a utilizat norma invocată din legea specială ca un argument a fortiori în sprijinul analizei admisibilităţii acţiunii în revendicare raportat la regimul juridic al bunului, de teren aflat în posesia unei staţiuni agricole, considerând că, nefiind un impediment la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari pe vechiul amplasament, situaţia juridică actuală a terenului nu poate constitui un impediment juridic sau material nici în admiterea acţiunii în revendicare de drept comun a foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora. Prin urmare, instanţa de apel nu a făcut aplicarea unei norme speciale care să atragă excepţia prevăzută de teza ultimă a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În fine, recurenta invocă imposibilitatea de executare a hotărârii, susţinând că obligaţia de lăsare în deplină proprietate şi posesie a bunului altuia este imposibil de executat în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat acţiunea în revendicare în contradictoriu cu proprietarii actuali ai terenului, deşi cunoşteau încă din anul 2015 că terenul a făcut obiectul unor vânzări succesive şi că există proprietari tabulari în prezent, peroane fizice şi că, pentru instanţa de apel, această situaţie nu a reprezentat un impediment în admiterea acţiunii în revendicare.

Această susţinere nu va fi reţinută ca o critică de nelegalitate a hotărârii recurate, întrucât, astfel cum însăşi recurenta a arătat, aspectul învederat constituie o problemă de executare. În plus, astfel cum s-a arătat anterior, pe de o parte, instanţa de apel a soluţionat cauza în conformitate cu limitele deciziilor de casare şi cu respectarea principiului disponibilităţii, în condiţiile în care nici părţile şi nici instanţele, din oficiu, în primul ciclu procesual, în care s-a definitivat cadrul judecăţii, nu s-au prevalat, in limine litis, de instituţiile juridice de drept procesual care ar fi permis atragerea terţilor ce ar opune un interes juridic protejat, în procesul pendinte. Prin urmare, existenţa unor proprietari tabulari, terţi de cauză, ar putea constitui un impediment la executarea propriu-zisă, însă acest aspect este nerelevant în economia prezentei judecăţi, faţă de limitele în care s-a dispus rejudecarea cauzei.

Recurenta mai susţine că instanţa a pronunţat o hotărâre cu două entităţi neposesoare, stabilind în sarcina recurentei obligaţia de a continua procesul de desfiinţare a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente şi de a clarifica situaţia juridică a terenului din cartea funciară.

Este eronată această afirmaţie întrucât, în ceea ce priveşte situaţia litigiilor aflate pe rol sau a celor viitoare, astfel cum, de asemenea, s-a arătat, instanţa nu a impus vreo obligaţie, cum pretinde recurenta, de diligenţă, cu atât mai mult de rezultat, în sarcina pârâţilor, de altfel nici nu exista un cadru formal pentru a proceda în acest sens, ci a sugerat părţilor posibilitatea urmării altor căi judiciare în viitor.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa.

IV. Recursul declarat de intervenienţii I. şi J.

Recurenţii intervenienţi au precizat faptul că au exclusiv un interes subsidiar în promovarea recursului, pe care îl condiţionează de admiterea celorlalte recursuri declarate împotriva aceleiaşi decizii. Arată că înţeleg să solicite analiza recursului lor doar în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, găsind fondate oricare dintre recursurile pârâţilor, va casa decizia Curţii de Apel Bucureşti, declanşând o nouă rejudecare a apelurilor sau va modifica hotărârea şi va respinge acţiunea în revendicare, numai în această situaţie fiind interesaţi să obţină analiza cererii lor depuse la data de 21 septembrie 2018, în privinţa calificării date şi cenzurarea soluţiei de respingere a acestei cereri ca inadmisibilă.

Ţinând cont de faptul că dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865 nu prevedeau, precum procedura de judecată a apelului reglementată de art. 293 alin. (2) din acest act normativ sau precum Noul cod de procedură, instituţia recursului incident, recurenţii fiind obligaţi să formuleze pe calea unui recurs principal critici cu caracter subsecvent care să tindă la modificarea hotărârii atacate, având în vedere că solicitarea recurenţilor de analiză, numai în subsidiar, a recursului lor reprezintă o formă de manifestare a principiului disponibilităţii procesuale, faţă de soluţia de respingere a celorlalte recursuri, Înalta Curte nu va mai proceda analiza criticilor conţinute în memoriul de recurs, urmând, pe cale de consecinţă, să îl respingă, şi pe acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice (fost Ministerul Economiei şi Finanţelor), prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa şi de intervenienţii I. şi J. împotriva Deciziei nr. 1104 din 28 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 decembrie 2019.

GGC - MM