Negative conflict of jurisdiction over Law No. 10/2001 compensation claim resolved by attributing exclusive competence to Bucharest Civil Court under absolute territorial rule

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 31 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul Local Timişoara, Administraţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au arătat că prin dispoziţia nr. x din 20 august 2002 a Primarului Municipiului Timişoara s-a rezolvat notificarea pe care au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul că imobilul revendicat, situat în Timişoara, Bd. x, înscris în CF ind. nr. x Timişoara, nr. top. xx şi CF col. x Timişoara, a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, unor terţe persoane şi, drept urmare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la primirea despăgubirilor.

Cum de la data notificării au trecut 16 ani şi nu au primit un răspuns favorabil, reclamanţii au solicitat rezolvarea cererii lor, arătând că aceasta a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 35 alin. (2) şi art. 34 din Legea nr. 165/2013.

În drept, au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 165/2013, Legii nr. 65/2015 şi ale Legii nr. 103/2016.

2. Apărările formulate în cauză

2.1 Prin întâmpinarea formulată, pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca fiind introdusă faţă de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

2.2 Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

3. Hotărârea Tribunalului Timiş, secţia I civilă

Prin Sentinţa nr. 535 din 4 aprilie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Timiş a reţinut că reclamanţii vizează, prin demersul judiciar, finalizarea procedurii iniţiate în temeiul Legii nr. 10/2001, urmare căreia a fost emisă dispoziţia nr. x din 20 august 2002 a Primarului Municipiului Timişoara, prin care s-a propus acordarea despăgubirilor în echivalent.

Tribunalul Timiş a apreciat că reclamanţii au solicitat îndeplinirea atribuţiilor conferite prin lege Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, a reţinut că scopul demersului judiciar rezultă din pretenţia concretă dedusă judecăţii, ce vizează soluţionarea dosarului înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, respectiv finalizarea procesului de retrocedare.

Astfel, a constatat că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii în termen de 30 de zile de la data comunicării" alin. (2) din acelaşi act normativ prevede în sensul că, "în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor".

Tribunalul Timiş, interpretând sistematic prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, a constatat că deciziile emise, conform art. 33, de unităţile deţinătoare ori de entităţile sesizate cu rezolvarea notificării în derularea procedurii demarate în baza Legii nr. 10/2001, vor fi supuse controlului de legalitate la secţia civilă a tribunalului unde îşi are sediul entitatea căreia îi revine obligaţia legală de a emite decizia, în raport de stadiul procedurii de restituire, competenţa teritorială reglementată de legea specială de reparaţie fiind exclusivă.

Cum acţiunea civilă dedusă judecăţii vizează refuzul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (succesoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor) de a emite decizia de compensare prin puncte a imobilului nerestituit în natură, Tribunalul Timiş a apreciat că aparţine Tribunalului Bucureşti competenţa teritorială de soluţionare a acesteia, potrivit prevederilor art. 34, 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, raportate la cele ale art. 3 pct. 4 lit. g) din acest act normativ.

4. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin Sentinţa nr. 2363 din 30 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei privindu-i pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul Local Timişoara, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea Tribunalului Timiş. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti, faţă de cadrul procesual stabilit de reclamanţi, a reţinut că reclamanţii au înţeles să cheme în judecată atât entitatea care trebuia să-i soluţioneze notificarea, cât şi pe pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi alte instituţii ale statului.

Având în vedere că, la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, au fost chemate în judecată mai multe persoane juridice dintre care unele au sediul în municipiul Timişoara, Tribunalul Bucureşti a reţinut că prima instanţă învestită era competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată, fiind sesizată conform art. 112 C. proc. civ.

Odată făcută alegerea de către reclamant, în privinţa sesizării oricăreia dintre instanţele deopotrivă competente, Tribunalul Bucureşti a arătat că pârâţii nu pot solicita declinarea competenţei, iar instanţa (corect sesizată şi competentă faţă de sediul unuia dintre pârâţi), nu poate din oficiu să îşi decline competenţa.

În aceste condiţii, Tribunalul Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conflictul de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect cererea de chemare în judecată prin care reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin Primar, Consiliul Local Timişoara, Administraţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul situat în Timişoara, Bd. x, jud. Timiş, astfel cum s-a stabilit prin dispoziţia nr. x din 20 august 2002 emisă de Primarul Municipiului Timişoara în dosarul administrativ nr. x/2001, aflat în prezent pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cadrul legislativ aplicabil soluţionării unei astfel de cereri este reglementat de Legea nr. 165/2013, act normativ care a fost adoptat în scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau acordării despăgubirilor aferente acestora, prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, pentru bunurile care nu pot fi restituite în natură.

Prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost reglementată sfera de aplicare a acestui act normativ, stabilindu-se că, "În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III".

De asemenea, prin art. 41 din Legea nr. 165/2013 s-a stabilit în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor obligaţia de emitere a titlului de plată cu privire la despăgubirile acordate în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum şi a sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a acesteia.

În cauză, scopul urmărit de reclamanţi prin litigiul dedus judecăţii constă în plata despăgubirilor aferente imobilului care a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, a cărui restituire în natură s-a stabilit că nu este posibilă şi pentru care, prin dispoziţia nr. x din 20 august 2002, emisă de Primarul Municipiului Timişoara în dosarul administrativ nr. x/2001, aflat în prezent pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a dispus acordarea despăgubirilor.

Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, "Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicate, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora (...)".

Art. 34 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că "Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni; (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni; (4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale.

Prin art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, s-a stabilit competenţa de soluţionare a deciziilor emise de entităţile învestite de lege cu soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicate, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.

Totodată, prin alin. (2) al art. 35 din acest act normativ, s-a stipulat că "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor".

Aceste prevederi legale instituie o normă de competenţă absolută, ce atribuie secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii competenţa de soluţionare a cererilor prevăzute de articolul mai sus menţionat, în termenele prevăzute de Legea nr. 165/2013.

În acest context se impun a fi menţionate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 833/2015 prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, (la care au făcut referire instanţele aflate în conflict) conform cărora "decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum şi refuzul autorităţii de a soluţiona cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii", că din coroborarea dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013 menţionate, "rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti", reglementându-se astfel, "competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze".

Referitor la semnificaţia sintagmei "entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt enumerate structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, fiind menţionate şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva cărora a fost îndreptată acţiunea civilă formulată de reclamanţi.

Reţinând că art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede o normă de competenţă absolută a secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii învestite cu soluţionarea cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi că pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au sediul în Bucureşti, Calea x, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Faptul că alături de aceste pârâte în dosar figurează, în aceeaşi calitate procesuală, şi pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local Timişoara, cu sediul în municipiul Timişoara, nu este de natură a atrage competenţa Tribunalului Timişoara, faţă de caracterul absolut al normei de competenţă prevăzute de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

În concluzie, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2019.

GGC - MM