Exclusive jurisdiction under Law 165/2013 for compensation claims against National Commission; territorial conflict resolved based on entity headquarters

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la 2 octombrie 2019, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, obligarea acestuia la soluţionarea dosarului de despăgubire, în baza dispoziţiei nr. 2514 din 17 octombrie 2006 a Primarului Municipiului Timişoara şi punerea la dispoziţie a dosarului care face obiectul acestei cereri.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 996 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 554/2004.

La 10 ianuarie 2019, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Municipiul Timişoara, prin primar, constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii prin puncte, privind imobilul situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, înscris în CF nr. x; obligarea pârâtului Municipiul Timişoara, prin primar, la emiterea dispoziţiei privind acordarea măsurilor compensatorii sub formă de puncte aferente imobilului menţionat; obligarea pârâtului Municipiul Timişoara, prin primar, ca după emiterea dispoziţiei să înainteze dosarul către pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în vederea emiterii deciziei de compensare.

La 5 noiembrie 2019, reclamantul a modificat din nou cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor să soluţioneze, în termen de 60 de luni, dispoziţia nr. x din 17 octombrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Timişoara, care se află la dosarul cauzei.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal

Prin încheierea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei secţii civile din cadrul Tribunalul Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică (...) prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru (...) repararea pagubei ce i-a fost cauzată". Aceeaşi menţiune este reluată şi în art. 8 alin. (1) teza a II- a din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a constat că prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 stipulează următoarele:

"(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor."

Apreciind că finalitatea acţiunii introduse de reclamant este aceea de a obţine măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, a stabilit că, în raport de acest aspect, obiectul acţiunii se circumscrie dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, astfel încât competenţa aparţine secţiei civile a tribunalului.

De asemenea, a reţinut că această normă legală face trimitere la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor deţinute de foştii proprietari, nefiind incidente în cauză dispoziţiile speciale privind competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

În acest sens, instanţa a constatat că dispoziţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 se referă la emiterea sau refuzul de emitere a unui act administrativ, situaţie care nu se regăseşte în speţă, întrucât reclamantul solicită emiterea unor acte care se referă la reconstituirea dreptului de proprietate sau care să constate existenţa dreptului de proprietate. Or, această procedură este reglementată de Legea nr. 165/2013 care stabileşte competenţa de soluţionare în favoarea secţiei civile a tribunalului.

Pentru aceste argumente, a stabilit că este competentă să judece cauza secţia civilă a Tribunalului Bucureşti.

3. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin Sentinţa nr. 1198 din 28 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetentei teritoriale şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a reţinut, în esenţă, că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Timişoara, prin primar, să emită dispoziţie privind acordarea de masuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul situat în str. x, Timişoara, precum şi obligarea acestuia la înaintarea dosarului administrativ Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Referitor la primul capăt de cerere al acţiunii civile, prin care reclamantul a solicitat constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul indicat, a stabilit că acesta vizează soluţionarea pe fond, de către instanţa de judecată, a notificării formulate de reclamant.

În raport de aceste constatări, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 (în forma în vigoare la data introducerii cererii), care stabilesc un caz de competenţă teritorială exclusivă în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite cu soluţionarea notificării.

Considerând că această entitate este Primăria Municipiului Timişoara (imobilul notificat fiind situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş), a apreciat că revine Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a cauzei, în temeiul dispoziţiilor mai sus menţionate.

Deşi reclamantul a înţeles să se judece în contradictoriu şi cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a reţinut că acesta nu a formulat nicio pretenţie faţă de acestea, iar competenţa teritorială se stabileşte conform art. 35 alin. (2) C. proc. civ., în raport de sediul entităţii învestite cu soluţionarea notificării.

4. Hotărârea Tribunalului Timiş, secţia I civilă

Prin Sentinţa nr. 1404 din 5 noiembrie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată iniţial, la data sesizării Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, respectiv la 2 octombrie 2018, şi astfel cum a fost reiterat prin a doua cerere modificatoare a acţiunii civile depuse la primul termen la Tribunalul Timiş, constă în obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de despăgubire, în temeiul art. 34 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul prevăzut la art. 5 din dispozitivul dispoziţiei nr. 2514 din 17 octombrie 2006 emise de Primarul Municipiului Timişoara.

Raportat la acest obiect şi la data sesizări instanţei de judecată, respectiv 2 octombrie 2018, a apreciat că revine Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, conform art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, sediul pârâtei fiind pe raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, norma de competenţă teritorială având caracter exclusiv.

Deşi ulterior sesizării acestei instanţe, prin Legea nr. 111/2019, articolul redat mai sus a fost modificat în sensul că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării", Tribunalul Timiş, faţă de dispoziţiile art. 24 şi 25 C. proc. civ., a apreciat că aceste norme se aplică doar proceselor începute după data intrării în vigoare, 27 mai 2019, iar nu şi cererii de chemare în judecată introduse anterior la instanţele de judecată, cum este cea pendinte.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum aceasta a fost modificată, prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, obligarea acestuia la emiterea deciziei de despăgubire pentru imobilul situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, înscris în CF nr. x, pentru care a fost emisă dispoziţia nr. x din 17 octombrie 2006 a Primarului Municipiului Timişoara de acordare a despăgubirilor în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cadrul legislativ aplicabil soluţionării unei astfel de cereri este reglementat de Legea nr. 165/2013, act normativ care a fost adoptat în scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau acordării despăgubirilor aferente acestora, prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, pentru bunurile care nu pot fi restituite în natură.

Prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost reglementată sfera de aplicare a acestui act normativ, stabilindu-se că, "În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III".

În cauză, scopul urmărit de reclamant prin litigiul dedus judecăţii constă în plata despăgubirilor aferente imobilului situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, care a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, a cărui restituire în natură s-a stabilit că nu este posibilă din cauza înstrăinării sale în baza Legii nr. 112/1995, şi pentru care, prin dispoziţia nr. x din 17 octombrie 2006, Primarul Municipiului Timişoara a propus acordarea despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, "Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicate, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora (...)".

Art. 34 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că "Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni; (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni; (4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale".

Prin art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, s-a stabilit competenţa de soluţionare a deciziilor emise de entităţile învestite de lege cu soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicate, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.

Totodată, prin alin. (2) al art. 35 din acest act normativ, s-a stipulat că "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor".

Aceste prevederi legale instituie o normă de competenţă absolută, ce atribuie secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii competenţa de soluţionare a cererilor prevăzute de articolul mai sus menţionat, în termenele prevăzute de Legea nr. 165/2013.

În acest context se impun a fi menţionate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 833/2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, conform cărora "decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum şi refuzul autorităţii de a soluţiona cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii", că din coroborarea dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013 menţionate, "rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti", reglementându-se astfel, "competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze".

Referitor la semnificaţia sintagmei "entitate învestită de lege", în art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 sunt enumerate structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, fiind menţionată şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea civilă formulată de reclamant.

Reţinând că art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede o normă de competenţă absolută a secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii învestite cu soluţionarea cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi că pârâtul Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor are sediul în Bucureşti, Calea x, Înalta Curte apreciază că aparţine Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.

Această concluzie se impune şi în raport de faptul că modificările aduse art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prin Legea nr. 119/2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 418 din 28 mai 2019 - în sensul că îi revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul soluţionarea contestaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 sau solicitarea de emitere a deciziei în termenele prevăzute de aceste articole - nu sunt aplicabile în cauză faţă de dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform cărora "Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub care au început."

Având în vedere că modificarea normelor care reglementează competenţa de soluţionare a litigiilor guvernate de Legea nr. 165/2013 a avut loc ulterior învestirii Tribunalului Bucureşti cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, la 2 octombrie 2019, aceste dispoziţii noi de procedură nu produc efecte în cauza pendinte, care va continua să fie judecată de secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii învestite cu soluţionarea cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, conform art. 35 alin. (1) din actul normativ menţionat, în forma avută la data sesizării primei instanţe.

Concluzionând, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2019.

GGC - MM