Judicial error compensation: incompatibility of domestic statute of limitations rules with international human rights standards.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 august 2015 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare, a solicitat admiterea acţiunii; să se constate că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu ambii pârâţi; să se constate că sunt îndeplinite cerinţele art. 539 şi următoarele C. proc. pen. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirii morale în cuantum de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condiţiile inumane în care a fost deţinut în perioada arestării preventive; obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 16.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin arestarea nelegală; obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 834.366,77 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat prin încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului; obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 94.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată avansate în cuantum pe care îl va preciza ulterior, având în vedere următoarele considerente:

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 570 din 20.10.2016 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare, s-a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare formulată de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare ca fiind lipsită de obiect.

De asemenea, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 10.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condiţiile inumane în care a fost deţinut pe perioada arestării preventive, fiind respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 10.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condiţiile inumane în care a fost deţinut pe perioada arestării preventive ca fiind prescris.

Totodată, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a admis în parte acţiunea civilă precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă: a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv că sunt îndeplinite cerinţele stipulate de art. 539 şi următoarele C. proc. pen. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor în sumă de 834.366,77 RON, despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantului prin încălcarea art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de 3.500 euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat de arestarea nelegală, de 50.000 euro reprezentând prejudiciu moral cauzat prin încălcarea art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la plata sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată .

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Curtea de Apel Curtea de Apel Cluj, secţia I Civilă prin Decizia civilă nr. 35/A/2018 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 570 din 20 octombrie 2016 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

A admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, precum şi apelul declarat de Ministerul Public, împotriva aceleaşi sentinţe, pe care o schimbă în parte, după cum urmează:

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte acordarea de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului moral suferit de reclamant prin arestarea sa preventivă în perioada 19 - 24 aprilie 2001.

A respins ca prescrisă cererea reclamantului de acordare de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului moral suferit prin arestarea sa preventivă în perioada 19 - 24 aprilie 2001.

A admis în parte excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A respins ca inadmisibilă cererea reclamantului de acordare de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului moral suferit prin arestarea sa preventivă în perioada 20 martie - 18 aprilie 2001.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea că sunt îndeplinite cerinţele stipulate de art. 539 şi urm. C. proc. pen.

A obligat pe pârâtul Statul Român la a-i plăti reclamantului suma de 75.692,01 RON cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 30.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii) cu titlu de despăgubiri corespunzătoare încălcării prevederilor art. 6 şi 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

A menţinut dispoziţiile din sentinţă privitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte acordarea sumei de 10.000 euro reprezentând prejudiciul moral cauzat prin condiţiile de detenţie în perioada arestării preventive, precum şi dispoziţiile prin care a fost respins ca prescris acest capăt de cerere.

A menţinut şi dispoziţiile din sentinţă, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la a-i plăti reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă.

4. Recursul formulat în cauză.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Cluj au formulat cereri de recurs, cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, în consecinţă, să se dispună respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respingerea excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa admiterii cererii de acordare a unor despăgubiri în cuantum de 16.000 euro corespunzătoare prejudiciului moral cauzat prin arestarea nelegală a recurentului şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 recurentul reclamant a criticat soluţia dată prin Decizia civilă nr. 35/2018 excepţiei inadmisibilităţii cererii privind acordarea de despăgubiri cauzate prin privare nelegală de libertatea şi asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubire pentru privare nelegală de libertate.

Susţine recurentul că hotărârea instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte petitul privind daunele morale pentru arestare nelegală în perioada 19 - 24 aprilie 2001, nu cuprinde raţiunile pentru care s-a apreciat că momentul naşterii dreptului la acţiune ar coincide cu datele la care s-au pronunţat hotărârile penale în care se constată caracterul ilicit al detenţiei.

Pe de altă parte, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în măsura în care, pe de o parte, constată că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 539 C. proc. pen., iar pe de altă parte statuează asupra faptului că termenul special de prescripţie în materia dreptului la reparaţie, ar fi aplicabil de la momentul constatării caracterului nelegal al detenţiei, şi nu de la data achitării.

Totodată, recurentul arată că întrucât instanţa de apel a reţinut că există o constatare explicită a caracterului nelegal al privării de libertate pentru perioada 19 - 24 aprilie 2001, în acord cu exigenţele art. 539 alin. (2) C. proc. pen., se prezumă că termenul de prescripţie special avut în vedere de către instanţă este cel prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen.. În atare condiţii, ar rezulta în optica instanţei că, în speţă, ar fi aplicabil un termen de 6 luni care începe să curgă de la data pronunţării hotărârilor penale prin care se constată explicit caracterul nelegal al privării de libertate, respectiv data de 20.04.2001, şi data de 24.04.2001.

În opinia recurentului, în cauză, este necesară identificarea textului legal aplicabil ratione temporis pentru perioada de detenţie precizată şi respectiv analizarea aplicabilităţii în timp a art. 541 alin. (2) noul C. proc. pen., întrucât, dacă se apreciază că această normă ar fi aplicabilă perioadei de detenţie 19 - 24 aprilie 2001, ar însemna să se admită că acest text produce efecte retroactive, cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Susţine recurentul că, sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune în materie civilă, principiul general este tempus regit actum, care presupune că actele şi faptele juridice încheiate, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera efecte juridice decât cele prevăzute de legea vigoare la data încheierii sau după caz a săvârşirii ori producerii lor (art. 6 alin. (2) noul C. civ. sau art. 1 C. civ. din 1864), iar prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse în întregime dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Or, în ceea ce priveşte perioada de detenţie 19 - 24 aprilie 2001, sunt aplicabile prevederile art. 506 din vechiul C. proc. pen..şi nicidecum cele ale art. 541 noul C. proc. pen., iar momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie se impunea a fi calculat, în toate cazurile, de la hotărârea definitivă de achitare, indiferent că actul constatator al caracterului nelegal al detenţiei îl reprezintă în sine hotărârea de achitare, sau o altă hotărâre penală definitivă privind măsurile preventive, o interpretare contrară având drept consecinţă lipsirea de eficienţă a acţiunii în repararea pagubei fapt ce contravine prevederilor art. 5 parag. 4 şi art. 13 din Convenţie.

În acest sens, recurentul a invocat jurisprudenţa instanţelor naţionale, (Decizia nr. 633/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), care, a reţinut că reclamantul s-ar afla în prezenţa unui caz de întrerupere al termenului de prescripţie, pe parcursul procesului penal finalizat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare.

Cu privire la soluţia pronunţată de către instanţa de apel asupra excepţiei inadmisibilităţii petitului de acordare a daunelor morale pentru privare nelegală de libertate în perioada 20 martie 2001 - 18 aprilie 2001, recurentul susţine că temeiul juridic al acestei cereri este reprezentat de prevederile art. 5 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, şi nu de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., nelegalitatea arestării preventive rezultând, în opinia acestuia, din faptul că arestarea a fost dispusă şi s-a derulat sub imperiul vechilor reglementări ale C. proc. pen. care, aşa cum a statuat Curtea europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa constantă, erau contrare exigenţelor art. 5 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, întrucât această măsură putea fi dispusă de către procuror, organ al statului care nu poate fi considerat a îndeplini cerinţele unui tribunal independent şi imparţial datorită subordonării sale faţă de puterea executivă a statului.

Arată recurentul că, în condiţiile în care România este parte la Convenţia europeană a Drepturilor Omului din anul 1994, statul avea obligaţia de a respecta exigenţele impuse de această Convenţie, astfel că, nerespectarea dispoziţiilor art. 5 parag. 3 din Convenţie, chiar şi în situaţia în care normele interne ar fi fost respectate, atrage în mod implicit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive.

Se susţine că în baza principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 C. proc. civ., instanţa este ţinută de temeiul juridic stabilit de către reclamant prin cererea introductivă, în măsura în care recurentul insistă pe acest temei juridic, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ..

În cauză fiind incidentă o situaţie de aplicare directă a dispoziţiilor art. 5 parag. 3 din Convenţie, consideră recurentul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, în condiţiile în care hotărârea atacată, se referă la un alt temei juridic al acţiunii, astfel că ambele principii au fost încălcate prin ignorarea temeiului juridic al acţiunii stabilit de către reclamant, ceea ce atrage nulitatea relativă a actelor procesuale întocmite în cauză, vătămarea sa fiind evidentă prin prisma soluţiei finale pronunţate în cauză, de respingere a acestei cereri ca inadmisibilă.

În opinia acestuia, instanţa de apel a reţinut greşit că Decizia nr. 15/2017 pronunţată în recurs în interesul legii ar fi aplicabilă şi perioadei de detenţie 20 - 30 martie 2001, fiind necesară şi pentru această perioadă de timp constatarea caracterului nelegal al privării de libertate în mod explicit, dat fiind că a invocat nerespectarea unor garanţii suficiente de imparţialitate ale modalităţii de luare a măsurilor preventive de către procuror, astfel că nu mai prezintă relevanţă şi nici nu mai poate fi vorba despre necesitatea constatării caracterului nelegal al măsurii în cadrul acţiunii în reparaţie, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Niedbala c. Polonia din 2000, Pantea c. România din 3 iunie 2003).

O interpretare contrară ar însemna că persoana care este vătămată printr-o măsură preventivă nelegală ar fi pusă în situaţia în care să obţină constatarea explicită a caracterului nelegal al măsurii, tocmai de la persoanele care nu au prezentat anterior, la momentul luării măsurii preventive, suficiente garanţii de imparţialitate, ceea ce ar contraveni dreptului la un proces echitabil.

În atare condiţii, recurentul apreciază că soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 5 parag. 3 şi art. 5 parag. 5 din Convenţie, sens în care devine aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la perioada 30 martie - 18 aprilie 2001, recurentul invocă hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ivan Todorov c. Bulgariei, Hotărârea din 19.1.2017 şi apreciază că hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 539 C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţie, astfel cum a fost acesta dezvoltat în jurisprudenţa Curţii europene.

În acest sens, opinează recurentul că deşi este adevărat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia pronunţată în RIL, concluzionează în sensul că o hotărâre de achitare nu ar fi suficientă pentru a atrage concluzia aplicabilităţii dreptului la reparaţie conform art. 539 C. proc. pen., din analiza argumentelor aduse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia pronunţată, nu rezultă că în toate cazurile ar fi exclus ca nelegalitatea măsurii preventive să fie constatată prin hotărârea de achitare, astfel cum a apreciat instanţa de apel.

În opinia acestuia, o interpretare restrictivă a acestei decizii echivalează cu ignorarea jurisprudenţei constante a Curţii europene a Drepturilor Omului, care concluzionează în sensul că există o încălcare a art. 5 din Convenţie în situaţia în care în sarcina reclamantului se află obligaţia de a obţine o hotărâre de recunoaştere a nelegalităţii detenţiei emisă de către autorităţile naţionale.

În atare condiţii, în opinia recurentului, în cauză se impune a se observa, că deşi caracterul nelegal al arestării preventive din acest interval de timp nu a fost niciodată constatat de către o instanţă penală, achitarea sa ulterioară poate să constituie un temei juridic suficient pentru acordarea de despăgubiri.

Raportându-se la argumentarea Deciziei în interesul legii nr. 15/2017, recurentul reclamant subliniază că există situaţii în care nu există suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel că măsurile preventive luate, devin nelegale prin simpla pronunţare a hotărârii de achitare.

În acest sens, recurentul invocă cauza O'Hara contra Regatului Unit, arătând că, în speţă, achitarea sa s-a dispus întrucât nu avea niciun fel de atribuţii legate de rambursările de TVA şi accize, iar această constatare nu s-a produs pe baza unei probaţiuni diferite faţă de cea avută în vedere la momentul arestării, ceea ce ar demonstra, că în lipsa oricăror probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că recurentul ar fi săvârşit o infracţiune, se prefigurează un caz de arestare nelegală, fără a mai fi necesară orice altă constatare suplimentară sau explicită.

În acelaşi sens, arată că hotărârea Tribunalului Satu Mare prin care s-a respins plângerea recurentului contra ordonanţei de arestare, reprezintă o eroare judiciară datorată fie neglijenţei grave a instanţei - care nu a verificat fişa de post a reclamantului - fie relei credinţe, care nu este vizată de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15/2017, ci de prevederile constituţionale care dau dreptul persoanei la despăgubiri.

Cum acordarea de despăgubiri nu poate fi decât în sarcina unei instanţe civile, în opinia recurentului reclamant devine evident că tot instanţa civilă este cea care trebuie să verifice în ce măsură există eroare judiciară, remediile indicate în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie neputând fi incidente în toate cazurile.

În concluzie, în opinia recurentului, inexistenţa unui alt act constatator al caracterului nelegal al privării în afara hotărârii de achitare nu înlătură per se dreptul la reparaţie contrar celor argumentate de instanţa de apel, ci dimpotrivă, în anumite situaţii hotărârea de achitare, poate să constituie fără îndoială, actul care constată nelegalitatea măsurilor preventive, pornind tocmai de la raţiunile care duc la o soluţie de achitare, şi nu de condamnare.

Tocmai din aceste raţiuni, în baza art. 52 din Constituţie şi a art. 5 parag. 5 din Convenţie, aplicate cu prioritate faţă de art. 539 C. proc. pen. şi de Decizia RIL nr. 15/2017, statul român având obligaţia de a plăti reparaţii pentru această perioadă de detenţie.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului şi modificarea Sentinţei civile nr. 570/2016, pronunţată de Tribunalul Cluj, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentului, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este greşită, în sensul că s-a reţinut eronat că legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice rezultă din calitatea acestuia de garant al aplicării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, el răspunzând pentru erorile săvârşite de organele şi instituţiile sale, în condiţiile în care nu a fost admisă acţiunea în ceea ce priveşte obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor materiale şi morale întemeiate pe art. 539 şi urm. C. proc. pen.

De asemenea, recurentul susţine că acţiunea este prescrisă în totalitate. Astfel, prin raportare la termenul de prescripţie reglementat pe Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, termenul de prescripţie este de trei ani. Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi cel care răspund de ea. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data de 24.04.2001 când reclamantul a fost pus efectiv în libertate. În aceste condiţii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu putea fi obligat şi la plata către reclamant a sumelor reprezentând prejudiciu material şi moral, acţiunea fiind prescrisă în totalitate.

În ceea ce priveşte sumele acordate cu titlu de daune materiale, recurentul pârât apreciază că decizia civilă recurată nu este motivată. Astfel, în mod greşit Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata sumei de 75.692,01 RON cu titlu de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli de judecată făcute în procesul penal, deşi aceste pretenţii nu sunt dovedite, în cauză nefiind administrate probe care să facă dovada acestor cheltuieli.

În acest sens, recurentul arată că, înscrisurile depuse la dosar nu au menţionat în cuprinsul lor faza procesuală pentru a putea verifica dacă au fost făcute efectiv aceste cheltuieli cu privire la procesele penale în care a fost parte reclamantul, respectiv că, prin probele administrate în cauză nu se poate dovedi în mod convingător că aceste cheltuieli au fost făcute în cadrul procesului penal şi în legătură cu soluţionarea acestuia.

De asemenea, se arată că în mod eronat instanţa de apel a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 30.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plaţii), reprezentând daune morale, această soluţie fiind şi nemotivată.

În acest sens, se arată că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Filip contra României şi Calmanovici contra României) s-a statuat că acordarea unor sume foarte mari de bani, nejustificate faţă de întinderea prejudiciului real suferit nu este legală, întrucât instituţia răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogăţire fără just temei, iar simpla afirmaţie a unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte satisfacţia echitabilă, în lipsa probatoriului ce să dovedească suferinţa psihică efectivă suferită.

Apreciază recurentul că despăgubirile morale solicitate de reclamant au caracter excesiv, întrucât deşi este de necontestat că arestarea este susceptibilă să producă suferinţe morale, reparaţia acordată trebuie să fie o reparaţie simbolică.

Mai mult, în jurisprudenţa naţională şi cea comunitară se reţine că daunele morale reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru reclamant, însă, părţile trebuie să conştientizeze faptul că daunele morale nu pot constitui o îmbogăţire fără just temei a persoanei vătămate.

În evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echităţii. Respectarea acestui criteriu se impune pentru motivul ca suma de bani acordata cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie sa fie justa, echitabila şi nu exagerata, ţinându-se cont de criteriul gravitaţii prejudiciului moral.

De asemenea, recurentul a criticat soluţia instanţei de apel ce vizează menţinerea dispoziţiilor din sentinţa apelată prin care s-a dispus obligarea sa la a-i plăti reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă, acesta arătând că nu este în culpă în această cauză. Apreciază recurentul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi că nu a dat dovadă nici de rea-credinţă şi nici de comportament neglijent care să determine instanţa să-l oblige la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în opinia recurentului, o altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuieli de judecată, este ca partea care le solicita sa fi câştigat în mod irevocabil procesul, ori în situaţia de faţă nu este incidentă această situaţie.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi suplimentul la acesta, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 35/A din 23 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data 27 noiembrie 2019.

6. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 30.07.2018, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul A.

În motivare, s-a susţinut în esenţă, că argumentele expuse de recurentul reclamant sunt nefondate întrucât prin Sentinţa penală nr. 3523 din 19.12.2011, definitiva prin Decizia nr. 1/26.02.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi, nu s-a stabilit în mod expres nelegalitatea măsurii arestării preventive, fapt pentru care, în concret, nu este îndeplinită condiţia unei privări nelegale de libertate, iar reclamantul nu a probat cele pretinse cu dovezile cerute de textul de lege în baza căruia a formulat acţiunea, neputând avea astfel drept la despăgubire.

Referitor la perioada 19 aprilie - 24 aprilie 2001, se arată că dreptul la acţiune este prescris raportat la data înregistrării acţiunii la Tribunalul Cluj, respectiv 17.08.2015, indiferent dacă s-ar lua în considerare termenul special în materia prescripţiei acţiunii în reparaţie sau chiar cel general de 3 ani întemeiat pe art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dat fiind că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi cel care răspunde de ea. Or, momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripţie este data de 24.04.2001 când reclamantul a fost pus efectiv în libertate.

Prin întâmpinarea formulată la data de 06.08.2018, recurentul A. a solicitat constatarea nulităţii recursului declarat de recurentul pârât în conformitate cu art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. 2 şi, în subsidiar, respingerea acestui recurs ca inadmisibil, respectiv ca nefondat, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susţine că argumentele expuse de recurentul pârât nu vizează în concret aspecte de nelegalitate, ci exprimă nemulţumirea acestuia cu privire acordarea acestor despăgubiri.

Or, aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate s-a realizat de către instanţele inferioare în urma unei analize ample, concrete şi subiective a probaţiunii administrate, neputând fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar.

În opinia reclamantului, decizia recurată înfăţişează pe larg şi explicit împrejurările de fapt şi de drept, precum şi raţionamentul care a stat la baza acordării acestor despăgubiri, instanţa de apel făcând o examinare amănunţită a criticilor şi argumentelor părţilor.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că decizia atacată este fundamentată juridic, niciuna dintre criticile aduse de către recurentul pârât neputând constitui o încălcare sau aplicare greşită a textelor de lege aplicabile speţei.

De asemenea, se apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de apel calitatea statului de garant al aplicării Convenţiei europene a Drepturilor Omului, întrucât acesta răspunde pentru erorile săvârşite de organele şi instituţiile sale. Astfel, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, statul răspunde în nume propriu, fiind titularul obligaţiei de despăgubire, potrivit art. 1 al Convenţiei angajându-se să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lui drepturile şi libertăţile prevăzute în Convenţie.

Cu privire la excepţia prescripţiei, se arată că data pronunţării Deciziei penale nr. 1/26.02.2015, de achitare a reclamantului marchează momentul la care a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor fundamentale.

Referitor la soluţia instanţei de apel de menţinere a dispoziţiilor din sentinţă prin care s-a dispus obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată se susţine că aceasta este perfect legală şi justă, raportat la faptul că acţiunea a fost admisă, în parte, chiar şi în urma modificării acesteia prin soluţia Curţii de apel.

Astfel, în virtutea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, chiar dacă cererea a fost admisă în parte, independent de dovada unui comportament neglijent sau reaua credinţă a acesteia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul litigiului declanşat de reclamantul A., astfel cum a fost fixat prin cererea de chemare în judecată, a constat în acordarea de despăgubiri materiale şi morale, atât pentru condiţiile în care a fost deţinut reclamantul în perioada arestării preventive, cât şi pentru pretinsa sa arestare nelegală, respectiv ca urmare a încălcării art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, prin durata excesivă a procesului penal şi a încălcării prezumţiei de nevinovăţie.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-au constituit, în viziunea reclamantului, atât dispoziţiile interne ale C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, reprezentate de art. 1357 - 1358, art. 1373, cât şi normele art. 3, art. 5, art. 6 şi art. 8 ale Convenţiei europene a Drepturilor Omului, respectiv cele reprezentate de art. 539 din C. proc. pen.

Aşadar, în cauză au fost deduse judecăţii mai multe situaţii juridice distincte, care nu se circumscriu în integralitate acţiunii întemeiate pe prevederile art. 539 din C. proc. pen., ci fiecare dintre aceste situaţii au cauze diferite, susceptibile a genera formularea unor cereri principale, care au avut ca obiect plata unor despăgubiri materiale şi/sau morale, acesta fiind contextul în care, în speţă, Înalta Curte a constatat incidenţa art. 460 alin. (3) din C. proc. civ., în privinţa admisibilităţii căii de atac a recursului.

În referire la recursul declarat de recurentul A.

O primă critică formulată de acest recurent aduce în discuţie legalitatea soluţiei pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, asupra pretenţiilor care au fost justificate de reclamant ca fiind consecinţa detenţiei nelegale, în perioada 20.03.2001 - 18.04.2001, din perspectiva nerespectării de către instanţa de apel a normelor legale care reglementează principiul disponibilităţii procesului civil.

Astfel, recurentul pretinde că instanţa de apel a ignorat în analiza sa temeiul juridic în baza căruia acesta a solicitat acordarea de daune morale pentru perioada de detenţie situată în perioada 20 martie 2001 - 18 aprilie 2001 respectiv prevederile art. 5 par. (3) din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, nesocotind, în acest fel limitele învestirii realizate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că formulând această critică, recurentul ignoră statuările instanţei de apel care a expus, într-o motivare substanţială, care sunt argumentele pentru care a considerat că inclusiv în privinţa acestui capăt de cerere sunt aplicabile prevederile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. - normă a cărei aplicabilitate în cauză, nu este, de altminteri, contestată, de recurent, în privinţa celorlalte pretenţii întemeiate de acesta pe o pretinsă eroare judiciară constând în arestarea sa nelegală.

Potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a fost expusă de reclamant şi reţinută de instanţele anterioare, pe baza probelor administrate în cauză, situaţie necontestată în cauză, reclamantul a fost arestat preventiv la data de 20.03.2001, prin Ordonanţa procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare nr. 70/P/2001.

Prin Încheierea nr. 577/23.03.2001, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în Dosarul nr. x/2001, această instanţă a admis plângerea reclamantului formulată împotriva măsurii arestării preventive şi a dispus cercetarea acestuia în stare de libertate, cu motivarea că nu s-au conturat elemente de vinovăţie şi nu este concretizată infracţiunea pentru care reclamantul va fi trimis în mod cert în judecată.

Prin Decizia penală nr. 75/R/30.03.2001 a Tribunalului Satu Mare, s-a admis calea de atac a recursului declarat de Parchet împotriva Încheierii nr. 577/23.03.2001 pronunţată de Judecătoria Satu Mare şi s-a menţinut măsura arestului preventiv, statuându-se că Judecătoria Satu Mare trebuia să se limiteze, în analiza realizată, la verificarea legalităţii măsurii arestării preventive, respectiv că în cauză, concluzia în sensul că reclamantul nu ar încerca să zădărnicească adevărul şi să împiedice organele Ministerului Finanţelor şi de urmărire penală în aflarea adevărului este greşită, din dosar rezultând că, în calitatea de director adjunct, acesta avea responsabilităţi majore în asigurarea legalităţii financiare şi că prin încălcarea atribuţiilor de serviciu, această disciplină financiară nu a fost respectată şi asigurată de agenţii economici.

Ulterior, Judecătoria Satu Mare, prin Încheierea penală nr. 795/19.04.2001, pronunţată în Dosarul nr. x/2001, a dispus punerea reclamantului în libertate, însă, prin Decizia penală nr. 100/R/19 aprilie 2001, pronunţată în Dosarul nr. x/2001, de către Tribunalul Satu Mare, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare împotriva sus menţionatei încheieri, dispunându-se prelungirea măsurii arestării preventive.

În justificarea acestei măsuri s-a reţinut pe de o parte, că prin Încheierea penală nr. 795/19.04.2001, au fost încălcate prevederile art. 148 lit. h) din C. proc. pen., respectiv s-a apreciat că prejudiciul cauzat contra intereselor publice este deosebit de mare, nefiind recuperat, iar lăsarea în liberate a reclamantului prezintă pericol pentru ordinea publică, atât prin natura infracţiunii, cât şi a funcţiei deţinute de acesta, urmărirea penală nefiind finalizată.

În data de 20.04.2001 reclamantul a formulat o contestaţie la executare la Judecătoria Satu Mare, solicitând instanţei să constate că mandatul de arestare emis în privinţa sa a încetat în data de 18.04.2001, cerere care a fost soluţionată favorabil prin Sentinţa penală nr. 812/20.04.2001 în Dosarul nr. x/2001.

Prin Sentinţa nr. 2265 pronunţată la data de 23.12.2002, Judecătoria Satu Mare a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 11 pct. 2, lit. a) C. proc. pen., rap la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Ulterior, Tribunalul Satu Mare, prin Decizia penală nr. 5/Ap/12.01.2006 pronunţată în Dosarul nr. x/2003, a dispus condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 663 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în Dosarul nr. x/2006, s-a dispus casarea hotărârilor pronunţate în dosar şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de fond.

Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 3523/19.12.2011 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, reclamantul a fost achitat în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., soluţie care a fost menţinută prin Decizia nr. 1/26.02.2015 pronunţată de către Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/2008.

În speţă, raportându-se la limitele învestirii primei instanţe prin acţiunea introductivă, în analiza petitului privind acordarea daunelor morale pentru privare nelegală de libertate, instanţa de apel a distins trei perioade distincte în care recurentul a fost arestat preventiv, respectiv, perioada 20.03.2011 - 30.03.2001, 30.03.2001 - 18.04.2001, 19.04.2001 - 24.04.2001.

În ceea ce priveşte perioadele 20.03.2001 - 30.03.2001 şi 30.03.2001 - 18.04.2001, instanţa de apel a apreciat, în esenţă, că pretenţiile reclamantului, sunt nefondate, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de prevederile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. - în privinţa cărora s-a statuat cu forţă obligatorie prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - respectiv că, în privinţa arestării preventive a reclamantului în această perioadă nu s-a constatat nelegalitatea privării de libertate în cuprinsul vreunuia dintre actele jurisdicţionale cerute de lege.

Raportându-se la argumentele subsumate primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că, prin Decizia nr. 15/2017 pronunţată în interesul legii, instanţa supremă a adus clarificări importante în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare a prevederilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. (care au preluat dispoziţiile art. 504 din vechiul C. proc. pen.), stabilind că, pentru a beneficia de despăgubiri, cel care pretinde săvârşirea unei erori judiciare trebuie să dovedească faptul că măsura preventivă dispusă împotriva sa a avut caracter nelegal, caracter care trebuia să fi fost constatat explicit prin actele jurisdicţionale ale instanţelor penale, respectiv că hotărârea penală de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii de către instanţa civilă a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Astfel, prin această decizie a fost tranşată divergenţa de jurisprudenţă în materia acţiunilor vizând repararea erorilor judiciare, astfel că nu mai există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între această normă specială şi normele de drept civil care ar valida competenţa instanţei civile învestite cu analiza unei pretinse erori judiciare de a cenzura legalitatea măsurii preventive dispuse împotriva acestuia, în afara mecanismelor prevăzute de C. proc. pen., deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar şi a Deciziei în interesul legii nr. 15/2018, care este obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, deşi este real că reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, constituie parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, pot reprezenta temei juridic al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în măsura în care dispoziţiile legale naţionale intră în conflict cu reglementările internaţionale, aşa cum se prevede în art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Ca urmare, mecanismul de aplicare directă a Convenţiei europene are drept premisă existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.

Or, în speţă, analiza concordanţei art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a realizat deja atât în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 15/2017, cât şi în cadrul deciziilor Curţii Constituţionale la care face trimitere expresă Decizia nr. 15/2017, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.

În acest sens, se constată că analiza instanţei supreme a avut în vedere norma convenţională reprezentată de art. 5 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia nr. 15/2017, pronunţată în interesul legii, apreciindu-se, în esenţă, că nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv, art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. şi dreptul european - art. 5 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce dreptul la despăgubire garantat de norma convenţională este unul strict condiţionat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia privărilor nelegale de libertate relevă faptul că nelegalitatea trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, constatându-se că dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care din actele dosarului penal rezultă că legalitatea măsurii arestării preventive a fost verificată de către instanţa de judecată penală, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele care au justificat înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii.

De asemenea, instanţa supremă s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a analizat compatibilitatea art. 539 din C. proc. pen. cu art. 5 din Convenţie, statuând că, având în vedere, pe de o parte, condiţionarea acordării reparaţiilor garantate prin art. 5 parag. 5 din Convenţie de constatarea de către o instanţă naţională a încălcării dispoziţiilor art. 5 parag. 1 - 4 din Convenţie, iar, pe de altă parte, cerinţa de asigurare efectivă, cu un suficient grad de certitudine la nivel naţional, a dreptului la reparaţii, astfel garantat, obligaţia organelor judiciare prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. de a se pronunţa prin hotărâri definitive asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut de art. 5 din Convenţie.

În acest sens, Curtea Constituţională a constatat că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut de art. 539 din C. proc. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 parag. 5 din Convenţie şi a considerat că stabilirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor privative de libertate în favoarea organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale constituie o exercitare a competenţei sale constituţionale prevăzute de art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.

Totodată, s-a reţinut că:

"standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care, din probatoriul administrat, trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de făptuitor. De altfel, Curtea europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp".

Or, în speţă, prin demersul său judiciar reclamantul urmăreşte sancţionarea unei pretinse erori judiciare, în conţinutul (juridic) dat acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acesta tinzând la dezdăunarea sa pentru arestarea preventivă intervenită în perioada 20.03.2001 - 19.04.2001, astfel că toate considerentele anterior expuse sunt pe deplin aplicabile în privinţa cererii sale de despăgubiri şi a temeiului de drept incident raportului juridic litigios dedus judecăţii.

În consecinţă, nu se poate reţine o încălcare a principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., de către instanţa de apel, în sensul că această instanţă s-ar fi pronunţat asupra a ceva ce nu i s-a cerut, omiţând să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, în sensul că s-ar fi raportat la un alt temei juridic al acţiunii, ci de o respectare a considerentelor obligatorii ale instanţei supreme, care a statuat neechivoc în sensul compatibilităţii normei din dreptul intern şi a celei reprezentate de art. 5 din Convenţia europeană.

Printr-o a doua critică, recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel, a Deciziei nr. 15/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, invocând faptul că, din considerentele acesteia nu ar rezulta că, în toate situaţiile, nelegalitatea măsurii preventive nu ar putea fi stabilită de către instanţa civilă prin raportare la considerentele care au condus la adoptarea soluţiei de achitare.

Nici aceste argumente nu pot fi validate, câtă vreme Decizia în interesul legii nr. 15/2017, nu distinge între diferitele ipoteze care au justificat achitarea unei persoane împotriva căreia au fost adoptate măsuri preventive, ci argumentează, neechivoc că, în toate situaţiile, nelegalitatea acestor măsuri trebuie constatată de către instanţele penale, prin intermediul mijloacelor procedurale specifice analizate exhaustiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apreciate ca reprezentând remedii procedurale efective, la care are acces orice parte interesată în toate situaţiile în care se pune în discuţie caracterul nelegal al unei măsuri privative de libertate, aceasta neputând fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa civilă.

De altfel, justeţea acestui raţionament a fost confirmată prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 11/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care s-a statuat:

"O analiză atentă a dispoziţiilor legale menţionate-art. 539 din C. proc. pen. - pune în evidenţă faptul că legislaţia română este compatibilă cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi protocoalele sale adiţionale", respectiv că "această normă este o aplicaţie particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din C. proc. pen., în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparaţiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârşită în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul (prin achitare sau condamnare)".

De asemenea, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că:

"dreptul la reparaţiune pentru cazul în discuţie este reglementat de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., norma condiţionând acordarea unei indemnizaţii de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară/fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei".

Înalta Curte a mai constatat, prin decizia anterior menţionată, că prin C. proc. pen. au fost reglementate "dispoziţii prin care cel condamnat pe nedrept sau faţă de care s-a dispus privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal poate să ceară repararea pagubelor, art. 539 din C. proc. pen. reglementând procedura specială prin care persoana faţă de care s-a făcut actul de justiţie cu încălcarea legii poate să ceară statului recuperarea prejudiciilor materiale ori a daunelor morale suferite", respectiv că "în concordanţă cu prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, scopul prevederilor din C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate, atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare în cursul procesului penal."

De asemenea, s-a reţinut că:

"Dreptul la indemnizare vizat de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., respectiv art. 5 paragraful 5 din Convenţie subzistă, în condiţiile arătate, configurate de textul normei, independent de împrejurarea că la finalul procesului penal inculpatul este achitat sau condamnat definitiv pentru infracţiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, căci dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. nu condiţionează dreptul la despăgubiri de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalităţii detenţiei, în raport cu dispoziţiile legale care o reglementează şi cu dispoziţiile art. 5 paragrafele 1 - 4 din Convenţie, respectiv art. 9 alin. (1) - (4) din C. proc. pen."

Totodată, s-a apreciat că "Aşezarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen. în acest capitol/titlu are o relevanţă deosebită în ceea ce priveşte regimul juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul juridic al altor forme de răspundere juridică, de drept comun, precum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.381 din C. civ. Aşadar, dreptul la reparaţiune vizat de art. 539 din C. proc. pen. este condiţionat de preexistenţa stabilirii caracterului nelegal al detenţiei preventive de către organele judiciare prevăzute în alin. (2) al art. 539 din C. proc. pen.".

Rezultă, aşadar, că atât timp cât nu s-a stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive, nici prin hotărârea de achitare şi nici prin hotărârile instanţelor penale care au cenzurat legalitatea măsurii arestării preventive a reclamantului, nu se poate angaja răspunderea Statului român în temeiul art. 539 din C. proc. pen., deoarece, în cauză, lipseşte situaţia premisă impusă de această normă legală.

În acelaşi timp recurentul susţine că s-ar fi ignorat situaţia sa particulară care relevă că arestarea preventivă nu a fost dispusă de către o instanţă independentă şi imparţială, ci a fost adoptată de un procuror, respectiv că s-ar fi omis a se verifica susţinerea sa în sensul că argumentele care au justificat menţinerea acestei măsuri de către instanţele penale au fost contrazise prin considerentele care au justificat achitarea sa, prin hotărâri definitive, ceea ce ar fi impus a fi o analiză proprie a legalităţii arestării sale preventive realizată de instanţa civilă din perspectiva normei convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În privinţa acestor argumente, care au în acelaşi timp valenţa de a stabili limitele controlului judiciar în recurs, Înalta Curte constată că, deşi este real că măsura arestării preventive a reclamantului a fost dispusă, în speţă, de procuror, este corect argumentul instanţei de apel că, urmare a interpretării date de instanţa supremă prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017, inclusiv o atare ipoteză, intră sub incidenţa art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al arestării putând fi stabilit doar prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestei norme şi doar de către instanţele penale.

De altminteri, deşi recurentul pretinde lipsa unui remediu efectiv în C. proc. pen. în privinţa dreptului de a cere verificarea caracterul nelegal al arestării sale preventive, în speţă, legalitatea acestei măsuri privative de libertate a fost cenzurată de către instanţele penale care întruneau garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale unui tribunal, în sensul art. 5 parag. 4 al Convenţiei, şi care au arătat, în motivarea soluţiilor prin care au menţinut această măsură, că au existat temeiuri pentru arestarea preventivă a reclamantului.

De asemenea, trebuie observat că recurentul nu a susţinut că prin Sentinţa penală nr. 3523 din 19.12.2011, a Judecătoriei Iaşi, soluţie devenită definitivă prin Decizia nr. 1/26.02.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi, instanţele penale care au dispus achitarea sa, ar fi constatat, deopotrivă, şi nelegalitatea măsurii preventive dispuse faţă de acesta în cursul procesului penal, în perioada 20.03.2001 - 18.04.2001, ci a pretins reanalizarea legalităţii arestării sale preventive, de către instanţa civilă, prin raportare la considerentele care au justificat achitarea, mai exact recunoaşterea posibilităţii unui control judiciar în alt cadru procesual decât cel instituit prin C. proc. pen., contrar statuărilor din Decizia nr. 15/2017.

Or, dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins.

Dat fiind că prin art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. legiuitorul a reglementat condiţiile de angajare a răspunderii statului pentru toate situaţiile în care titularul acţiunii a fost arestat nelegal, teza recurentului potrivit cu care instanţa de apel ar fi trebuit să ignore acest text de lege şi să aprecieze că este în competenţa sa să reaprecieze legalitatea măsurii arestării preventive, raportat la norma convenţională reprezentată de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu ignorarea în cauză a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti penale, contrar prevederilor art. 28 din C. proc. pen., nu poate fi validată, instanţa civilă neputându-se transforma într-o "instanţă de casaţie" a hotărârilor penale.

O atare susţinere, prin care se pledează pentru o extindere a condiţiilor în care poate fi constatată nelegalitatea unei măsuri privative de libertate, tinde, în realitate, să scoată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare de sub actualul regim constituţional şi legal de reglementare, care este unul condiţionat, ignorând faptul că această limitare îşi are originea în chiar voinţa legiuitorului constituţional (art. 52 din Constituţie) a cărui conformitate cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost deja analizată de către instanţa de contencios constituţional, dar şi de către instanţa supremă.

În aceste circumstanţe, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii şi a Deciziei nr. 15/2018 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. în contextul în care reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cerute de textele legale menţionate pentru a beneficia de despăgubiri pentru perioada 20.03.2001 - 18.04.2001.

Este însă fondat cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din C. proc. civ. prin intermediul căruia recurentul critică soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte petitul privind daunele morale pentru arestare nelegală în perioada 19 - 24.04.2001, susţinând că aceasta este nemotivată, respectiv că argumentele prezentate de către instanţa de apel în justificarea excepţiei prescripţiei sunt contradictorii.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în cauză, că momentul la care a luat naştere dreptul de acţiune al recurentului cu privire la perioada de detenţie antemenţionată, coincide cu momentul la care s-a constatat caracterul nelegal al măsurii arestului preventiv pentru perioada 19 - 24 aprilie 2001, respective la datele de 20.04.2001 şi 24.04.2001 (momentul pronunţării Sentinţei penale nr. 512/2001, respectiv a Deciziei penale nr. 104/R/2001 a Tribunalului Satu Mare), considerent în raport de care a concluzionat că "este evident că introducerea acţiunii în reparaţie la Tribunalul Cluj în data de 17.08.2015 s-a făcut cu mult după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de lege, indiferent dacă s-ar lua în considerare termenul special în materia prescripţiei acţiunii în reparaţie sau chiar cel general de 3 ani întemeiat pe art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958".

Raportându-se la aceste considerente reţinute de instanţa de apel cu privire la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că art. 425 lit. b) din C. proc. civ. impune obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 parag. (1) din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În cauză, din examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia recurată nu respectă aceste exigenţe, de vreme ce, instanţa de apel, procedând la identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, nu a argumentat raţionamentul pentru care a apreciat că momentul naşterii dreptului la acţiune coincide cu datele la care s-au pronunţat hotărârile penale în care se constată caracterul ilicit al detenţiei şi nici nu a statuat asupra normelor de drept pe care le-a apreciat ca fiind incidente în ceea ce priveşte termenul de prescripţie aplicabil în cauză, pentru a da astfel posibilitatea instanţei de control judiciar să cenzureze legalitatea acestui raţionament.

Astfel, deşi în justificarea soluţiei adoptate, instanţa de apel reţine că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 539 din C. proc. pen., conchide în sensul că termenul special de prescripţie în materia dreptului la reparaţie este aplicabil de la momentul constatării caracterului nelegal al detenţiei, moment la care prevederile art. 539 din C. proc. pen. nu erau în vigoare, iar pe de altă parte, referitor la termenul de prescripţie aplicabil în cauză, considerentele expuse relevă că prima instanţă de control judiciar acceptă că acesta ar putea fi, fie un termen special în materia prescripţiei acţiunii în reparaţie, a cărei durată şi reglementare nu este însă stabilită, fie chiar termenul general de prescripţie de 3 ani întemeiat pe art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, analiza acestei excepţii impunea cu necesitate identificarea dispoziţiei legale incidente, în raport de care instanţa avea a tranşa şi punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive.

Această chestiune litigioasă se impunea a fi pe deplin lămurită, nefiind suficientă o simplă trimitere la "normele speciale care reglementează prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei produse prin erori judiciare", cu atât mai mult cu cât, între momentul constatării caracterului nelegal al arestării preventive - 2001 şi cel al învestirii instanţei, au intervenit modificări legislative în privinţa reglementărilor ce vizează dreptul la reparaţie pentru erorile judiciare, astfel că era în sarcina instanţei de apel să tranşeze, atât natura normelor procesuale aplicabile acţiunii privind antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar şi chestiunile legate de conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., care a reglementat, prin art. 541 din C. proc. pen., un termen de prescripţie aplicabil acestei acţiuni diferit de cel reglementat anterior prin art. 506 din vechiul C. proc. civ.

De asemenea, în contextul aprecierii incidenţei unui termen special de prescripţie, în considerarea regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 998 - 999 din vechiul C. civ. (similar prin art. 1.349 şi art. 1.357 - 1.380 din noul C. civ.) - procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant reţinerea ca fiind aplicabilă, deopotrivă, raportului juridic litigios dedus judecăţii, norma reprezentată de art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 care reglementează termenul general de prescripţie de trei ani, care reprezintă dreptul comun în cazul acţiunilor civile în pretenţii apare ca fiind şi contradictorie.

Deşi motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, modalitatea lapidară în care instanţa de apel a argumentat, în speţă, soluţia adoptată în cauză, în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru eroarea judiciară constând în arestarea nelegală a reclamantului în perioada 19 - 24 aprilie 2001 impune concluzia că susţinerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea recurată nu îndeplineşte exigenţele impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi nici pe cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ce priveşte soluţia adoptată în privinţa acestor pretenţii.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Câtă vreme, vătămarea procesuală produsă recurentului reclamant nu poate fi înlăturată în cauză decât prin aplicarea art. 497 din C. proc. civ., impunându-se soluţia casării cu trimitere a hotărârii recurate, devine inutilă, în prezentul cadru procesual, analiza criticii vizând aceleaşi pretenţii, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii atacate pe această cale, în acest sens fiind dispoziţiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".

Având în vedere această caracteristică esenţială a căii de atac a recursului, nu pot fi evaluate în acest context procedural aspecte de netemeinicie a deciziei instanţei de apel invocate de recurent prin criticile care vizează modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra situaţiei de fapt, stabilind, în urma evaluării probatoriului, cuantumul despăgubirilor materiale la care este îndreptăţit reclamantul.

Astfel, suma de 75.692,01 RON, stabilită în speţă, cu titlul de daune materiale reprezintă cheltuieli de judecată ocazionate de recurent în procesul penal, constând în onorarii de avocat, cheltuieli de deplasare la instanţa şi pentru administrarea probei cu expertiză.

În privinţa acestor despăgubiri, instanţa de apel a reţinut, în urma analizării probelor administrate de reclamant, că suma menţionată a fost în mod cert achitată de reclamant, în conformitate cu mijloacele de dovadă administrate în cauză şi evaluate de către instanţa devolutivă, fiind avansată în legătură cu procesul penal în care acesta a avut calitatea de parte. Totodată, au fost înlăturate chitanţele care atestau plata unor sume anterior arestării preventive, fie de către subiecte de drept.

În acest context, deşi se constată că susţinerile din recurs, în sensul că înscrisurile astfel evaluate, necuprinzând detalii în privinţa fazei procesuale, nu aveau aptitudinea de a proba că sumele avansate de reclamant au fost în legătură cu procesul penal, respectiv că probele administrate în cauză nu dovedesc în mod convingător că au fost făcute în cadrul procesului penal şi în legătură cu soluţionarea acestuia, nu fost formulate omisso medio - de vreme ce vizează soluţia adoptată de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că prin formularea acestor argumente, recurentul nu tinde la a evidenţia incidenţa în speţă a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. (6) din C. proc. civ. şi nici a unui alt motiv de nelegalitate din cele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care au drept situaţie premisă o încălcare expresă şi reală a unor norme de drept, ci solicită prezentei instanţe de control judiciar, cu depăşirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă, o reevaluare a probelor administrate în etapele procesuale anterioare.

Or, aceste chestiuni care evidenţiază o situaţie de netemeinicie a deciziei recurate nu pot fi supuse cenzurii în recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce priveşte critica vizând soluţia adoptată prin decizia civilă recurată în ceea ce priveşte excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În esenţă, recurentul a arătat că este greşită soluţia adoptată de instanţa de apel în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a statului, apreciind că acesta răspunde exclusiv pentru erori judiciare, în condiţiile art. 538 - 542 din C. proc. pen. - răspundere a cărei incidenţă nu a fost reţinută în cauză, nu şi pentru încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii invocate în acţiunea introductivă şi în aplicarea cărora au fost acordate în cauză reclamantului despăgubiri materiale şi morale.

Înalta Curte constată că faptele pentru care, în speţă, statul a fost obligat la plata de despăgubiri vizează durata nerezonabilă a procedurii judiciare penale care l-a vizat pe reclamant, prin raportare la art. 6 parag. 1 şi art. 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, se constată că dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, durata excesivă a procedurilor judiciare reprezentând una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului punând în evidenţă în mod repetat acest element.

Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează un litigiu.

În consecinţă, obligaţia statului, decurgând din art. 6 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen rezonabil.

În această privinţă, Curtea europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000 pronunţată în cauza Kudla c. Poloniei - ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 parag. 1 privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În consecinţă, statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie.

Ca atare, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, statul răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, acestea neputând fi limitate exclusiv la răspunderea întemeiată pe art. 539 din C. proc. civ., cum eronat se pretinde în recurs.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, şi, în consecinţă, acesta este entitatea care trebuie să stea în procesul de recunoaştere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât, în cauză.

Totodată, împrejurarea că, în speţă, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a solicitat, pe de o parte, repararea prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a privării de libertate din perioada 20.03.2001 - 19.04.2001, iar pe de altă parte, acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru condiţiile de detenţie improprii în care a fost încarcerat, respectiv pentru termenul nerezonabil de desfăşurare a procesului penal, nu înlătură legitimarea procesuală pasivă a statului, în această ultimă ipoteză.

Astfel, de vreme ce fiecare din situaţiile deduse judecăţii are o cauză juridică diferită, analizarea fiecăreia dintre pretenţiile reclamantului trebuie realizată individual, instanţa având a examina legitimarea procesuală a pârâtului şi întrunirea condiţiilor legale pentru fiecare din cererile respective, în funcţie de fiecare temei legal evocat.

Ca atare, recurentul nu poate justifica o situaţie de nelegalitate a deciziei civile recurate din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale în privinţa cererii având ca obiect despăgubiri pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare penale care l-a vizat pe reclamant, prin raportare la art. 6 parag. 1 şi art. 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, făcând trimitere la modalitatea de soluţionare a unui petit distinct, întemeiat pe o altă cauză juridică, cum este cererea care a avut ca obiect acordarea de despăgubiri întemeiată pe art. 539 din C. proc. pen.

În consecinţă, acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare în cauză a art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Un prim argument invocat de către recurent vizează faptul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data de 24.04.2001, când reclamantul a fost pus efectiv în libertate, astfel că, în opinia acestuia, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu putea fi obligat la plata către reclamant a sumelor reprezentând prejudiciu material şi moral, acţiunea fiind prescrisă.

Critica nu poate fi validată, câtă vreme recurentul ignoră faptul că termenul de prescripţie reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 curge de la data la care păgubitul a cunoscut fapta şi pe cel care răspunde de ea.

Cum, în speţă, despăgubirile materiale şi morale încuviinţate reclamantului s-au raportat la durata nerezonabilă a procesului penal, rezultă cu evidenţă că, data la care reclamantul a cunoscut cert şi a putut aprecia asupra caracterului rezonabil al acestei proceduri judiciare este data soluţionării definitive a procesului penal, prin hotărârea penală prin care s-a dispus achitarea sa, iar nu data la care acesta a fost pus în libertate, moment la care cercetarea penală derulată împotriva reclamantului abia începuse, neputându-se anticipa durata procedurii.

Cum procesul penal a fost soluţionat definitiv doar prin Decizia nr. 1/26.02.2015 pronunţată de către Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/2008 iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 17 august 2015, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că dreptul la acţiune cu acest obiect nu era prescris.

În ceea ce priveşte critica prin care recurentul tinde la a susţine că întreaga acţiune civilă formulată de reclamant s-ar fi impus a fi respinsă ca fiind prescrisă, Înalta Curte, raportându-se şi la soluţia ce urmează a fi dispusă în privinţa recursului declarat de recurentul reclamant, aceea a casării cu trimitere, apreciază că se impune soluţionarea unitară a cererii de despăgubire întemeiată pe eroarea judiciară ce vizează arestarea preventivă a reclamantului în perioada 19 - 24.04.2001, de către instanţa de rejudecare, astfel că se impune admiterea formală şi a acestui recurs, din perspectiva acestei critici.

În ceea ce priveşte critica vizând nemotivarea soluţiei adoptate de instanţa de apel în privinţa daunelor morale acordate reclamantului.

Înalta Curte constată că, spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia.

Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la îndemâna judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

De asemenea, Curtea europeană a Drepturilor Omului însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

În speţă, în privinţa prejudiciului de ordin moral înregistrat de recurentul reclamant, instanţa de apel a cuantificat despăgubirile ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta, consecinţele suportate de reclamant în plan emoţional şi social, respectiv s-a raportat atât la gradul de intensitate al suferinţei încercate, durata în timp a procedurii judiciare derulate împotriva reclamantului, dar şi la gradul de intensitate al suferinţei încercate de acesta, la poziţia sa profesională şi socială anterioare acestei proceduri, conduita reclamantului pe timpul derulării procedurii penale, consecinţele existenţei acuzaţiei penale împotriva reclamantului, specificul şi impactul concret al acesteia, în contextul mediatizării cazului acestuia.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurentului, valorile morale lezate prin acţiunile ilicite ale pârâtului au fost avute în vedere de instanţa de apel, atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei victimei asupra consecinţelor vătămării, fiind, aşadar, respectate principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Este eronată şi aserţiunea potrivit căreia lipsesc elementele obiective care au determinat stabilirea cuantumului acestor daune.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a indicat care sunt criteriile de analiză atât în ceea ce priveşte determinarea caracterului nerezonabil al duratei procedurii penală, cât şi a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate şi suferinţele de ordin psihic, pe care le-a aplicat în situaţia concretă dedusă judecăţii.

Astfel, în speţă, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorilor lezate, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de atenuare a efectelor negative produse în plan psihic şi moral.

Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor morale menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamant, daunele morale acordate fiind de natură să acopere suferinţa produsă prin lezarea demnităţii şi a reputaţiei acestuia.

În consecinţă, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse de pârât în recurs, că instanţa de apel a justificat de o manieră coerentă şi judicioasă care sunt considerentele pentru care s-a impus dezdăunarea reclamantului pentru prejudiciul de natură morală încercat de acesta.

Prin urmare, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, considerent în raport de care Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ.

Este de asemenea, nefondată critica vizând ignorarea principiului echităţii în analiza cuantumului daunelor morale, realizată în speţă de către instanţa de apel.

În acest sens, Înalta Curte constată că principiul care se degajă din jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl respecte, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Pentru a păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport de rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită ca efect al duratei procedurilor judiciare.

Or, în speţă, cuantificarea efectivă a despăgubirilor morale acordate a fost raportată de către instanţa de apel la circumstanţele şi probele care au relevat impactul produs asupra reclamantului şi familiei sale de durata nerezonabilă a procesului penal.

În acest context al analizei, despăgubirea bănească acordată de instanţa de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanţă valorică între cuantumul determinat şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinat să contribuie, aşa cum eronat pretinde recurentul pârât.

De asemenea, sub aspectul determinării concrete a daunelor materiale, deşi recurentul susţine că prejudiciul moral încercat de reclamant trebuia dovedit prin probe certe, neputând fi reţinut doar pe baza motivelor menţionate de reclamant, Înalta Curte apreciază că aceste susţineri ale pârâtului referitoare la modul de dovedire a prejudiciului moral nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, întrucât ridică o problemă ce ţine de starea de fapt şi de apreciere a probelor.

Faţă de soluţia ce urmează a fi adoptată în recurs, critica recurentului întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţa primei instanţe prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la a-i plăti reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în prima instanţă, care aduce în analiză culpa procesuală a acestui pârât, nu se mai impune a fi analizată de către instanţa de recurs, în prezentul cadru procesual, acordarea cheltuielilor de judecată urmând a fi analizată de instanţa de trimitere odată cu soluţionarea fondului.

Astfel, câtă vreme fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, dată fiind soluţia ce urmează a fi dispusă în recurs, de casare cu trimitere, care nu permite finalizarea litigiului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, culpa procesuală nu poate fi stabilită definitiv, aceste cheltuieli se impun a fi reevaluate de instanţa de rejudecare, cu ocazia rejudecării apelurilor, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

Pentru aceste considerente şi în limitele anterior arătate, se vor admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva Deciziei nr. 35/A din 23 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, se va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel se va pronunţa inclusiv asupra cererii recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecăţii de recurs asupra căreia nu s-a putut dispune la acest moment, dată fiind soluţia care s-a impus, în baza legii, a casării cu trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva Deciziei nr. 35/A din 23 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.

GGC - NN