Recourse annulled for failure to substantiate cassation grounds: factual re-argument of tort liability elements cannot support lack of reasoning under Art. 488(1)(6) CPC

Asupra cauzei de faţă, se reţin următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 19 ianuarie 2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăviţa, prin primar, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul A., să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 365.125,53 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare silită, plătite de recurentă în temeiul Sentinţei civile nr. 458/09.04.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1285/12.09.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, precum şi la plata unor daune moratorii sub forma dobânzii legale şi a unor daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului stabilit, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1349 C. civ., art. 1357 şi urm. C. civ., art. 1381 şi urm. C. civ., art. 1530 şi urm. C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 180/PI din 13 februarie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăviţa, prin primar şi a obligat pe reclamantă să îi plătească pârâtului A. suma de 3.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin Decizia civilă nr. 163 din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăviţa împotriva Sentinţei civile nr. 180/13.02.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, a respins cererea apelantei privind acordarea cheltuielilor de judecată şi a obligat apelanta să îi plătească intimatului A. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva Deciziei civile nr. 163 din 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăviţa, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând cauza, să fie admis apelul reclamantei, astfel cum a fost formulat, cu consecinţa admiterii acţiunii, în sensul obligării intimatului-pârât la plata sumei de 365.125,53 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare silită, plătite de recurentă în temeiul Sentinţei civile nr. 458/09.04.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1285/12.09.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, precum şi la plata unor daune moratorii sub forma dobânzii legale şi a unor daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului stabilit. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în primă instanţă, în apel şi în recurs.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 180/13.02.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a respins acţiunea astfel formulată, reţinând, în esenţă, ca în cauză nu ar fi întrunite în mod cumulativ condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ.

Instanţa de apel, deşi ar fi trebuit să se pronunţe asupra argumentelor aduse de instituţia reclamantă cu privire la fapta ilicita săvârşită de pârâtul-intimat şi cu privire la vinovăţia acestuia, s-a mărginit la a relua motivarea judecătorului fondului de respingere a acţiunii introductive.

Recurenta-reclamantă a arătat că motivarea instanţei de apel este în contradicţie cu legea, în condiţiile în care vinovăţia pârâtului-intimat rezultă din împrejurarea că acesta era la acel moment ordonatorul de credite, astfel că avea cunoştinţă despre situaţia exactă a obligaţiilor contractuale asumate de către Comuna Dumbrăviţa, precum şi din împrejurarea că facturile fiscale emise nu au fost achitate la scadenţă şi, cu toate acestea, a încheiat multe alte contracte, care au împovărat şi mai mult instituţia reclamantă, ceea ce a permis acţionarea în judecată şi obligarea la plata unor penalităţi de întârziere, care, în mod evident, nu ar fi trebuit plătite dacă plăţile ar fi fost efectuate în termenul contractual.

A considerat că fapta ilicită a intimatului-pârât trebuie apreciată în raport de faptul că, deşi ştia că nu are resurse alocate nici pentru contractul în litigiu, a angajat financiar suplimentar unitatea administrativ teritorială, diminuând şi mai mult posibilităţile de a achita sumele datorate în temeiul Contractului de lucrări nr. x/07.09.2009.

Întrucât nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat asupra celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, recurenta-reclamantă a arătat că s-a limitat a critica hotărârile pronunţate în cauză doar în ceea ce priveşte fapta ilicită şi vinovăţia pârâtului, considerând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

5. Procedura de filtru.

Raportul asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului a fost comunicat părţilor la data de 10 iunie 2019, respectiv la data de 04 iulie 2019, conform dovezilor aflate la filele x, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin rezoluţia din data de 17 septembrie 2019 a fost acordat termen la data de 11 decembrie 2019 pentru analiza, în complet de filtru, a admisibilităţii, în principiu, a recursului

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 15 martie 2019, intimatul-pârât A. a solicitat, în principal, în raport de art. 489 C. proc. civ., să se constate nulitatea cererii de recurs, pentru nemotivarea căii de atac, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a deciziei instanţei de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prioritar, Înalta Curte apreciază că se impune a se reţine că admisibilitatea unui recurs, în condiţiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., presupune analiza de către completul de filtru, a îndeplinirii cumulative a condiţiilor de fond şi de formă a cererii de recurs, stabilite sub sancţiunea nulităţii de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., care reglementează conţinutul cererii de recurs, de dispoziţiile art. 489 din C. proc. civ., care se referă la încadrarea criticilor în motivele de casare, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., şi de dispoziţiile art. 485 din C. proc. civ., referitoare la termenul de exercitare a recursului, a legalităţii căii de atac exercitate şi a îndeplinirii de către recurent a obligaţiei legale de achitare a taxei judiciare de timbru.

De asemenea, se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare.

Analizând admisibilitatea în principiu a căii de atac din perspectiva încadrării criticilor formulate de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăviţa în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile susţinute nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, deşi s-a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această invocare este una formală, recurenta-reclamantă nedezvoltând critici care să arate sub ce aspect considerentele instanţei de apel nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei.

Astfel, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante care ar releva o pretinsă omisiune a instanţei de apel de a analiza fapta ilicită şi vinovăţia pârâtului, argumentele recurentei nu relevă o situaţie de nelegalitate a hotărârii recurate în sensul celor anterior relevate, ci tind la a susţine o greşită apreciere a situaţiei de fapt a cauzei. Astfel, deşi în opinia recurentei incidenţa acestui motiv de casare ar rezulta din împrejurarea că "acesta avea calitatea de ordonator de credite, că facturile fiscale emise nu au fost achitate la scadenţă şi că deşi avea cunoştinţă de toate acestea, a încheiat alte contracte, care au împovărat şi mai mult pe reclamantă,", aceste susţineri nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii recurate, ci vizează aspecte ce ţin de aprecierea probelor, astfel că nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs.

De altfel, se poate reţine, din conţinutul considerentelor hotărârilor instanţelor de fond, că acestea nu au analizat vinovăţia pârâtului, ca o condiţie a răspunderii civile delictuale, apreciind că, întrucât elementele răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea unei singure condiţii, respectiv cea a existenţei unei fapte ilicite, face de prisos analiza îndeplinirii celorlalte condiţii (vinovăţia, legătura de cauzalitate şi prejudiciul).

Ca atare, şi din această perspectivă, susţinerile recurente-reclamante care vizează vinovăţia pârâtului nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs.

De asemenea, excedează controlului de legalitate ce se exercită în calea de atac a recursului aspectele arătate de către recurenta-reclamantă cu privire la împrejurările de care instanţa ar fi trebuit să ţină cont atunci când a analizat fapta ilicită, respectiv că pârâtul a acţionat în cunoştinţă de cauză, şi că, "deşi avea cunoştinţă despre obligaţia de achitare a sumelor restante în temeiul contractului în litigiu, a contractat şi alte servicii, diminuând şi mai mult posibilitatea de a achita sumele datorate în Contractul de lucrări nr. x din 07.09.2009", chestiuni ce vizează situaţia de fapt a speţei şi care nu susţin nelegalitatea hotărârii atacate.

Aşa cum chiar recurenta-reclamantă susţine prin cererea de recurs, scopul căii de atac a recursului nu este acela de a rejudeca cauza pe fond, ci acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aşa cum impun şi exigenţele dispoziţiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele dezvoltate de recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs vizează aprecierea probelor şi situaţia de fapt a speţei, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, astfel încât nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului.

În plus, în speţă, instanţa de apel, în raport de criticile aduse de apelanta-reclamantă, a respins apelul declarat de aceasta, apreciind că sunt nefondate susţinerile formulate cu privire la existenţa caracterului ilicit al faptei pârâtului.

Or, raportat la considerentele hotărârii recurate şi la aspectele invocate în susţinerea cererii de recurs, Înalta Curte reţine că niciuna dintre criticile aduse de recurenta-pârâtă soluţiei date de către instanţa de apel nu vizează raţionamentul acesteia care a dus la respingerea, ca nefondat, a apelului, ca efect al aplicării normelor legale incidente cauzei.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, va anula recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăviţa împotriva Deciziei civile nr. 163 din data de 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăviţa împotriva Deciziei civile nr. 163 din data de 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2019.

GGC - NN