Absolute nullity of land sale violating statutory alienation ban: inapplicability of nemo auditur propriam turpitudinem allegans to illicit (non-immoral) contracts

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2013 pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x din 9 octombrie 1995 de către Notariatul de Stat Local al Sectorului II Bucureşti, constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului teren ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare menţionat în patrimoniul pârâtului B., în calitate de unic moştenitor al defunctului C. şi constatarea valabilităţii actului mai sus menţionat ca şi antecontract de vânzare-cumpărare, având în vedere principiul conversiunii actului juridic cu consecinţa pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic cu efect translativ al dreptului de proprietate asupra imobilului teren ce a făcut obiectul contractului din patrimoniul pârâtului în patrimoniul său şi a rectificării menţiunilor existente şi intabulării dreptului său de proprietate, în cartea funciară nr. x (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x) a oraşului Voluntari, aferentă imobilului teren ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 194 şi urm. C. proc. civ.

Prin cererea reconvenţională înregistrată la data de 27 aprilie 2015, pârâtul a solicitat să se constate nulitatea absolută a aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare, autentificat sub numărul x din 9 octombrie 1995 de către Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti şi că, în calitate de unic moştenitor al defunctului C., este unicul proprietar al terenului în suprafaţă de 1000 mp situat în com. Voluntari, jud. Ilfov, tarlaua x, parcela x, cu consecinţa obligării reclamantului să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.

Prin Sentinţa civilă nr. 6932 din 21 octombrie 2015, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 567 din 28 februarie 2017, Tribunalul Ilfov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul B., ca neîntemeiate.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin Decizia nr. 11/A din 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâtul B., precum şi apelul incident formulat de reclamantul A. şi, respectiv, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

4. Căile extraordinare de atac formulate în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal pârâtul B., invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi recurs incident reclamantul A., invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea recursului principal, pârâtul arată că a înţeles să critice prin apel sentinţa primei instanţe pentru patru motive, anume greşita constatare a validităţii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, depăşirea de către prima instanţă a limitelor învestirii şi pronunţarea asupra unui lucru care nu s-a cerut, interpretarea restrictivă, în mod greşit, a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 18/1991 şi greşita reţinere a principiului conversiunii actului juridic lovit de nulitate absolută.

Pârâtul susţine că respingând apelul, instanţa a reţinut ca argument al soluţiei incidenţa principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" în ceea ce-l priveşte, în afara limitelor învestirii prin apel şi fără ca acest aspect să fi fost pus în discuţia părţilor la judecata în primă instanţă ori la judecata în apel.

Pârâtul susţine că a invocat, ca apărare, acest principiu însă cu privire la pretenţiile formulate de reclamant şi nu cu privire la autorul său, cu menţiunea că reclamantul nu a înţeles să invoce un astfel de motiv, turpitudinea autorului său, în fundamentarea pretenţiilor deduse judecăţii.

Aplicând acest principiu în contra sa, în condiţiile în care nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută o cere, pârâtul susţine că instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, un act juridic ilegal, întocmit în contra dispoziţiilor legale.

Pârâtul susţine şi că, potrivit doctrinei, această regulă de drept este aplicabilă doar actelor juridice imorale, nu şi actelor juridice nelegale, cum greşit s-a reţinut în cauză, în cazul cărora, astfel cum s-a statuat în practica judiciară, excepţia nulităţii absolute poate fi ridicată şi de partea care, cu intenţie şi profitând de neştiinţa celeilalte părţi, a nesocotit dispoziţiile legale întrucât, în caz contrar, s-ar abdica de la principiul legalităţii actelor juridice.

În motivarea recursului incident, pârâtul A. a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 472 (2) C. proc. civ.. Aceasta, întrucât, în cauză, nu erau incidente premisele enunţate de norma de drept menţionată care ar fi permis instanţei să respingă apelul incident ca rămas fără obiect.

În consecinţă, pârâtul solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea, pe fond, şi a apelului incident.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, reclamantul a cerut ca, în măsura în care se va găsi întemeiat motivul principal formulat de pârât, potrivit căruia, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care conduce la casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, se impune, totodată, şi constatarea potrivit căreia celelalte argumente invocate prin cererea de recurs (care susţin imposibilitatea conversiei actului juridic şi incidenţa prescripţiei extinctive) sunt neavenite şi nu pot fi analizate de către instanţa de recurs.

Pârâtul susţine că aceste din urmă argumente pot fi analizate de instanţa de trimitere, în verificarea fondului pricinii, când va fi pus în discuţie şi apelul incident, întrucât, prin apărările formulate la judecata în fond a cauzei, apreciază că a făcut dovada întrunirii premiselor conversiei actului juridic lovit de nulitate absolută, cu menţiunea că mecanismul prescripţiei extinctive este interpretat în mod eronat de către pârât.

6. Procedura de filtru

Raportul a fost întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, constatându-se că, în principiu, criticile se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin Încheierea din 12 iunie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 11/A din 11 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 2 octombrie 2019.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:

În drept, nulitatea reprezintă o sancţiune civilă constând în desfiinţarea cu efect retroactiv a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, (printre care şi cele relative la valabilitatea cauzei), având drept consecinţă restabilirea situaţiei anterioare încheierii actului şi restituirea prestaţiilor executate de părţi.

Cu privire la condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil, legiuitorul a statuat că aceasta trebuie să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

Aplicarea regulii potrivit căreia nemo auditur propriam turpitudinem allegans împiedică partea care, invocându-şi propria culpă, urmăreşte să obţină restituirea prestaţiilor executate în baza contractului lovit de nulitate.

Domeniul de aplicare al regulii de drept menţionate s-a conturat treptat în doctrină şi jurisprudenţă, ca fiind cel al actelor juridice fondate o cauză imorală, nu a celor fondate pe o cauză ilicită.

Interpretarea s-a impus întrucât, în măsura în care aplicarea regulii de drept menţionate ar fi extinsă şi la actele juridice ilicite, efectele nulităţii ar putea fi paralizate în multe cazuri, validându-se astfel, indirect, acte încheiate în contra dispoziţiilor legale prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, pentru încheierea lor valabilă, ceea ce nu este de admis.

În speţă, se constată că prima instanţă a fost învestită atât prin cererea principală, cât şi prin cererea reconvenţională cu pretenţia de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 octombrie 1995 de Notariatul de Stat al sectorului 2 Bucureşti, întrucât ar fi fost încheiat cu nerespectarea interdicţiei de înstrăinare instituită prin dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 18/1991 (în forma iniţială).

Disputa dintre părţi vizează efectele nulităţii, reclamantul solicitând valorificarea actului juridic nul ca antecontract de vânzare-cumpărare prin aplicarea principiului conversiunii actului juridic şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic cu efect translativ al dreptului de proprietate, în timp ce pârâtul solicită a se constata că este proprietarul terenului, în calitatea sa de succesor al vânzătorului, combătând pretenţiile reclamantului prin aceea că acesta a fost de rea-credinţă la încheierea actului juridic şi nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine nulitatea actului şi, mai apoi, conversiunea actului nul într-un act juridic valabil.

Prima instanţă a respins ambele cereri de constatare a nulităţii absolute a actului juridic, apreciind că raportului juridic dedus judecăţii nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 18/1991.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârât, instanţa de apel l-a respins şi, evocând fondul litigiului, a statuat că soluţia de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare se impune a fi menţinută, însă pentru alte considerente decât cele reţinute de prima instanţă.

Anume, instanţa de apel a reţinut, pentru argumentele expuse, că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat, într-adevăr, cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare prevăzută de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 18/1991.

Constatând că pârâtul a preluat drepturile şi obligaţiile autorului său, vânzător în contractul de vânzare cumpărare, instanţa a reţinut că nu poate primi cererea în constatarea nulităţii absolute, întrucât acesta, pârâtul, nu se poate prevala de culpa autorului său în acest scop, anume, pentru a obţine constatarea nulităţii, în aplicarea regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 18/1991 prevăd următoarele: Terenul atribuit conform art. 18 alin. (1), art. 20 şi art. 39 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. (alin. (1) Constatarea nulităţii poate fi cerută în justiţie de către primărie, prefectură, procuror, precum şi de orice persoană interesată.)

Rezultă că acţiunea prin care se cere constatarea nulităţii absolute a contractului, întemeiată pe dispoziţiile legale menţionate, pune în discuţie lipsa caracterului licit al cauzei contractului de vânzare cumpărare şi nu a caracterului moral, motiv pentru regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu îşi justifica analiza şi aplicarea în prezenta cauză.

Aşa fiind, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte găseşte a fi întemeiată această critică de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel formulată de pârâtul B. prin recursul principal.

Cât priveşte recursul accesoriu, formulat de reclamantul A., Înalta Curte constată că este, de asemenea întemeiat, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Apelul incident declarat de reclamantul A. a fost formulat doar pentru ipoteza admiterii apelului principal şi, potrivit considerentelor deciziei recurate, soluţia de respingere a acestuia s-a impus în raport de soluţia dată asupra apelului principal.

Aşa fiind, având în vedere soluţia dată asupra recursului principal, anume de casare a deciziei recurate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, Înalta Curte va admite şi recursul incident, urmând ca instanţa de trimitere să-l analizeze în rejudecare, în raport de dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. şi de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Pentru considerentele arătate, care fac neavenită analiza celorlalte critici formulate de părţi, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile deduse judecăţii de reclamant şi pârât, va casa decizia instanţei de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza celelalte critici de nelegalitate formulate de părţi sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A., cu domiciliul în Bucureşti, str. x, sector 3 şi cu domiciliul ales la SCA D. SCA, cu sediul în Bucureşti, str. x, sector 1 şi de pârâtul B., cu domiciliul în sat Grindaşi, str. x, comuna Valea Măcrişului, judeţul Ilfov şi cu domiciliul ales la Cabinet Individual de Avocat E., în Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 11/A din 11 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - CL