Scope of re-judgment limits and res judicata barring new claims and moral damages in civil liability for prior judicial acts

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2011, reclamantul A. a cerut obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unei despăgubiri reprezentând cheltuieli de judecată şi la plata de daune morale în cuantum de 500.000 RON, ca urmarea a pronunţării Sentinţei civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea susţinând, pentru motivele expuse în cuprinsul cererii, că sunt întrunite condiţiile angajări răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Prin Încheierea de şedinţă nr. 234 din 20 decembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale, reţinând că prin Sentinţa civilă nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea (dosar nr. x/2009), rămasă irevocabilă, o cerere de despăgubire fundamentată pe aceeaşi cauză juridică a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 2 februarie 2012, reclamantul a solicitat completarea cererii de chemare în judecată în sensul constatării nulităţii Deciziei nr. 5 din 29 ianuarie 2008 emise de pârâtă.

Prin Sentinţa civilă nr. 277 din 9 februarie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins cererea dedusă iniţial judecăţii şi a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a întregi această cerere.

Prin Decizia civilă nr. 103 din 25 iunie 2013, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.

Prin Decizia civilă nr. 1334 din 2 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva deciziei mai sus-menţionate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub număr x/90/2014.

Prin notele scrise depuse la data de 10 noiembrie 2015, reclamantul a solicitat să se ia act că îşi modifică pretenţiile iniţiale, solicitând, în plus, acordarea cheltuielilor de judecată avansate în dosarele nr. x/2009, y/2009*, z/90/2009, w/90/2009 şi q/288/2015.

La termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2018, Tribunalul Vâlcea a invocat, din oficiu, şi a admis (prin practicaua sentinţei) excepţia decăderii reclamantului din dreptul de a-şi modifica cererea dedusă judecăţii

Prin Sentinţa civilă nr. 1277 din 9 noiembrie 2018, Tribunalul Vâlcea a respins cererea, ca neîntemeiată, şi a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecata în cuantum de 8.092,65 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Prin Decizia civilă nr. 1717 din 2 aprilie 2019, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul declarat de reclamant şi l-a obligat la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) şi pct. 6,7 şi 8 şi alin. (2) din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că instanţa de trimitere nu a respectat considerentele Deciziei civile nr. 133 din 2 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar x/2011), încălcând astfel autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor statuate prin respectiva hotărâre, cu precizarea că pretenţiile de despăgubire formulate prin cererea de chemare în judecată înregistrată în procesul pendinte, la data de 23 iunie 2011, nu au făcut obiectul vreunei alte cereri de chemare în judecată.

În susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul critică considerentele instanţei de apel relative la lipsa prejudiciului ce i-ar fi fost cauzat ca urmare a pronunţării Sentinţei civile nr. 869/2009 a Tribunalului Vâlcea, sub motiv că această hotărâre judecătorească îi este favorabilă, considerente pe care le apreciază ca fiind nedemne.

Aceasta, întrucât, pe procesului finalizat cu pronunţarea sentinţei menţionate a fost nevoit să avanseze diverse sume de bani în scopul obţinerii efective a drepturilor sale, pentru deplasările în instanţă ori la spital, pentru consultaţii, asigurări de sănătate, sume de bani care, susţine reclamantul, trebuiau să-i fie restituite cu titlu de daune morale, prin luarea în considerare şi a degradării stării sale de sănătate ca urmare stresului la care a fost supus în toată această perioadă de timp.

În dovedirea acestui aspect, reclamantul a solicitat anularea rapoartelor de expertiză medico-legală, cu menţiunea că va depune înscrisuri doveditoare în recurs.

Reclamantul a susţinut că soluţia de admitere a pretenţiilor sale de despăgubire se impunea cu atât mai mult cu cât Sentinţa civilă nr. 277 din 9 februarie 2012 a Tribunalului Vâlcea, prin care i-a fost respinsă iniţial cererea de despăgubire, a fost anulată, ulterior, prin Decizia civilă nr. 103 din 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, astfel încât, în cauză, nu se putea invoca excepţia autorităţii de lucru judecat.

Reclamantul a mai susţinut şi că era în drept să-şi modifice în rejudecare cererea de chemare în judecată, dat fiind că pârâtul nu a invocat excepţia tardivităţii până la primul termen de judecată acordat ulterior formulării cererii modificatoare.

Pârâta S.C. B. S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu menţiunea că judecata apelului s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile vechiul C. proc. civ., caz în care criticile formulate de reclamant se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din acest cod.

Pârâta a susţinut că reclamantul nu a prezentat argumentele pe care a înţeles să-şi fundamenteze critica privind greşita soluţionare de către instanţele de fond a excepţiei autorităţii de lucru judecat, critică ce, de altminteri, nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel a explicat care au fost limitele rejudecării procesului în raport de considerentele Deciziei de trimitere nr. 103 din 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1334/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv din perspectiva acestei excepţii, a autorităţii de lucru judecat, reţinută de prima instanţă cu privire la petitul privind obligarea pârâtei la plata de daune morale ca efect al deciziei de concediere.

Pârâta a mai susţinut că nu poate fi primită nici critica referitoare la nemotivarea deciziei recurate, întrucât aceasta cuprinde raţionamentul judiciar care a stat la baza soluţiei, expus într-o manieră clară şi structurată cu privire la toate pretenţiile de despăgubire deduse judecăţii de către reclamant.

Pârâta apreciază ca fiind legală şi motivată decizia recurată şi în ceea ce priveşte soluţia privind cererea completatoare formulată de reclamant şi care a fost depusă cu ocazia rejudecării litigiului, cu depăşirea limitelor învestirii instanţei de rejudecare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că judecata cauzei pendinte, în raport de norma prevăzută de art. 3 (1) din Legea nr. 76/2010, cade sub incidenţa dispoziţiilor vechiul C. proc. civ., întrucât, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 iunie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., 15 februarie 2013.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de reclamant din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

În drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă partea a doua a unei hotărâri judecătoreşti şi, anume, pe considerentele acesteia, în care sunt prezentate faptele reţinute, rezultat al evaluării probatoriilor administrate şi, respectiv, dispoziţiile legale aplicate şi care fundamentează soluţia.

Nemotivarea, care presupune lipsa din cuprinsul hotărârii a motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia, nu se confundă cu simpla nemulţumire a părţii cu privire la conţinutul motivelor de fapt şi de drept reţinute de instanţele de fond în fundamentarea soluţiilor pronunţate.

Cât priveşte motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare expresă şi reală a legii, anume, când soluţia este în contradicţie cu legea aplicată raportului juridic dedus judecăţii şi înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.

În speţă, se constată că instanţa de apel a arătat care au fost motivele de fapt şi de drept pentru care, în rejudecare, urmare a anulării sentinţei iniţiale (nr. 277 din 9 februarie 2012 a Tribunalului Vâlcea) de către instanţa de apel, pretenţiile reclamantului au fost analizate doar din perspectiva capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale (care nu se confundă cu despăgubirile materiale) pentru prejudiciul pretins a-i fi fost cauzat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea.

Anume, s-a arătat că soluţia s-a impus în raport de dezlegările date prin Decizia civilă nr. 103 din 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, menţinută prin Decizia civilă nr. 1334 din 2 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, hotărâri prin care au fost stabilite limitele rejudecării procesului.

Astfel, prin hotărârile date de instanţele de control judiciar în primul ciclu procesual mai sus menţionate s-a statuat, pe de o parte, că soluţia de anulare a sentinţei se impune întrucât prima instanţă a omis să soluţioneze şi pretenţia reclamantului privind plata de daune morale cu privire la efectele Sentinţei civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea iar, pe de altă parte, că soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin emiterea de către pârâtă a deciziei de desfacere a contractului de muncă (Decizia nr. 209 din 24 iunie 2008), în raport de dispoziţiile Sentinţei civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea, se impune a fi menţinută.

Or, dezlegarea dată problemelor de drept de instanţele de control judiciar, în primul ciclu procesual al cauzei, era obligatorie pentru judecătorii fondului, în raport de prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. de la 1895.

Aşa fiind, critica reclamantului privind încălcarea de către judecătorii fondului, în rejudecare, a dezlegărilor date de instanţele de control judiciar prin hotărârile pronunţate, mai sus arătate, nu poate fi primită nici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi nici a motivului prevăzut pct. 9 al aceluiaşi articol din vechiul C. proc. civ.

Cât priveşte soluţia de respingere a cererii de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea, ce a făcut obiectul rejudecării, Înalta Curte constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au arătat considerentele de fapt care pentru care au reţinut că reclamantul nu a probat existenţa unui prejudiciu moral (care nu se confundă cu prejudiciul materiale reprezentat de cheltuielile de deplasare la instanţă ori la instituţii medicale pentru consultaţii etc), prejudiciu care să-i fi fost cauzat prin pronunţarea respectivei sentinţe şi nici legătura de cauzalitate între factorii stresogeni, specifici procesului civil finalizat prin pronunţarea sentinţei (cu luarea în considerare şi a duratei acestuia) şi afecţiunile medicale de care suferă reclamantul.

De altminteri, fiind vorba de chestiuni de fapt ale procesului, stabilite prin analiza şi aprecierea probatoriilor administrate, Înalta Curte constată că acestea nu pot face, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., obiectul controlului exercitat de către instanţa de recurs.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu poate primi criticile de netemeinicie aduse de reclamant deciziei recurate şi care pun în discuţie situaţia de fapt a cauzei şi nici solicitările de anulare ale rapoartelor de expertiză medico-legale administrate ca probe la judecata în fond a procesului.

Cât priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat privind capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 RON cu titlu daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin emiterea Deciziei nr. 209 din 24 iunie 2008 emisă de pârâta S.C. B. S.A., este de observat, astfel cum s-a arătat, că a fost reţinută de prima instanţă în primul ciclu procesual al cauzei şi că a fost tranşată prin hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de control judiciar, obligatorii pentru instanţa de trimitere, care nu mai putea relua judecata cu privire la acest aspect.

Împrejurarea că reclamantul se prevalează în mod greşit de încălcarea prevederilor art. 1201 C. civ. de către instanţele de fond în soluţionarea excepţiei arătate mai sus a fost reţinută în primul ciclu procesual şi prin Decizia nr. 1334 din 2 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei civile nr. 103/2013 a Curţii de Apel Piteşti.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu poate primi critica reclamantului cu privire la greşita aplicare a normelor de drept relative la excepţia autorităţii de lucru judecat, critică care, de altminteri, nici nu este dezvoltată, reclamantul rezumându-se să afirme că pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 iunie 2011 nu a făcut obiectul unui alt proces.

Cât priveşte critica reclamantului privind greşita aplicare a sancţiunii decăderii din dreptul de a-şi modifica/completa cererea dedusă judecăţii în faţa instanţei de trimitere (în sensul acordării, în plus, de daune morale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată avansate în dosarele nr. x/2009, nr. y/2009*, nr. z/90/2009, nr. w/90/2009 şi nr. q/288/2015, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Aceasta, întrucât, în rejudecare, instanţa de trimitere are a soluţiona acelaşi litigiu în acord cu dispoziţiile instanţei de trimitere, şi nu un alt litigiu, care ar putea rezulta din modificarea ori completarea cererii iniţiale de chemare în judecată cu pretenţii distincte de cele iniţial deduse judecăţii, fapt ce ar putea lipsi de efecte decizia de trimitere.

Referitor la această critică, astfel cum a statuat şi instanţa de apel, reclamantul pune în discuţie, în mod eronat, incidenţa dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., în realitate, interpretarea potrivit căreia rejudecarea litigiului se face în raport de pretenţiile deduse iniţial judecăţii şi nu a unora noi, fără legătură cu cele care au făcut obiectul cererii iniţiale de chemare în judecată, impunându-se în raport de prevederile art. 297 C. proc. civ.

Aşa fiind, criticile formulate de reclamant privind greşeala instanţelor de fond de a nu se fi pronunţat şi asupra pretenţiilor noi, formulate prin cererea completatoare înregistrată la data de 10 noiembrie 2015, ca urmare a interpretării eronate a normelor de drept procesual civil (respectiv în lipsa invocării de către pârât a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare la primul termen de judecată acordat) se dovedeşte a fi, de asemenea, nefondată.

Pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii de către reclamant.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., reclamantul urmează a fi obligat să plătească pârâtei suma 2.000 RON, reduse conform alin. (3) al aceluiaşi articol, cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, apreciind că suma de 4.216.62 RON este disproporţionată faţă de complexitatea activităţilor presupuse de susţinerea apărărilor intimatei în raport de criticile formulate de reclamant şi faţă de împrejurarea că judecata recursului s-a efectuat la primul şi singurul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1717 din 2 aprilie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant să plătească intimatei-pârâte, suma de 2.000 RON, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. cheltuieli de judecată din recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - CL