Negative conflict of jurisdiction in objection to enforcement: validity of alternative competence at property location under Art. 713(2) CPC despite debtor's domicile elsewhere

Asupra sesizării vizând conflictul negativ de competenţă:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sector 1 Bucureşti sub nr. x/2018 din 1 octombrie 2018, cu precizările ulterioare, contestatorul A. a formulat, în contradictoriu cu intimaţii BEJA B., C., D., E. şi F., contestaţie la executare împotriva publicaţiei de vânzare din data de 28 septembrie 2018, precum şi a actelor subsecvente emise, respectiv procesul-verbal de licitaţie din 10 septembrie 2018, actul de adjudecare din 18 septembrie 2018 şi procesul-verbal de distribuţie nr. x/2016 din data de 5 octombrie 2010 - 14 septembrie 2018, emise de BEJ B. în dosarul de executare ST 2519/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 574/2019 din 4 februarie 2019, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sector 5 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a reţinut, în esenţă, aplicabilitatea prevederilor art. 713 alin. (1) raportat la art. 650 alin. (1) din C. proc. civ. (forma în vigoare la data demarării procedurii execuţionale), în considerarea împrejurării de fapt că, la data înregistrării cererii de executare silită - 19 ianuarie 2015, debitoarea G. avea domiciliul în Bucureşti, strada x, nr. 20, concluzionând în sensul că Judecătoria Sector 5 Bucureşti este instanţa de executare competentă să soluţioneze prezenta contestaţie la executare.

În continuarea argumentaţiei, a fost înlăturată incidenţa cazului de competenţă teritorială alternativă, reglementat de art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât atât Judecătoria Sector 5 Bucureşti, ca instanţă de executare, cât şi Judecătoria Sector 1 Bucureşti, ca instanţă de la locul situării imobilului ce face obiectul executării silite, se află în circumscripţia aceleaşi curţi de apel, iar nu a unor curţi de apel diferite, astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele normei legale.

Prin Sentinţa civilă nr. 2441/2019 din 3 aprilie 2019, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a reţinut, în esenţă, faptul că la data începerii executării silite, după cum rezultă din verificările bazei de date DEPABD, debitoarea G. avea domiciliul legal pe raza Sectorului 5 Bucureşti, însă reşedinţa pe raza municipiului Constanţa (str. x), adresă la care locuia în mod efectiv şi care era declarată şi înregistrată la Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor. De altfel, în mai multe acte de executare - enumerate în considerentele sentinţei -, se menţionează aceeaşi reşedinţă a debitoarei din Constanţa.

Or, argumentează Judecătoria Sector 5 Bucureşti, noţiunea de domiciliu avută în vedere de art. 650 din C. proc. civ. trebuie interpretată într-un sens larg, urmând a fi avută în vedere adresa unde debitorul locuieşte efectiv, întrucât scopul dispoziţiei legale este acela de a da eficienţă principiului dreptului la apărare.

Prin Sentinţa civilă nr. 6863/2019 din 14 iunie 2019, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Constanţa a pornit de la raţionamentul juridic din hotărârea imediat anterioară, reţinând, în esenţă, argumentul că sunt incidente şi dispoziţiile art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 19 ianuarie 2015, care dau posibilitatea introducerii contestaţiei şi la judecătoria de la locul situării imobilului, dacă acesta se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, aşa cum este şi cazul executării silite de faţă, care se efectuează prin urmărirea silită a cotei-părţi de 50% din imobilul teren situat în Bucureşti, şoseaua Bucureşti - Ploieşti nr. 51A, lot 1.

Drept urmare, persoana îndreptăţită la formularea contestaţiei la executare are opţiunea de a se adresa uneia dintre cele două instanţe, atunci când imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare.

Or, în speţă, contestatorul A. a sesizat Judecătoria Sector 1 Bucureşti, instanţă care este competentă prin raportare la dispoziţiile art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că imobilul ce face obiectul urmăririi silite se află în raza sa de competenţă, iar instanţa de executare este Judecătoria Constanţa, potrivit hotărârii de declinare pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti.

În subsidiar, s-a argumentat că Judecătoria Constanţa nu poate fi instanţă de executare în accepţiunea prevederilor art. 650 alin. (1) din C. proc. civ., câtă vreme din verificările efectuate în baza de date DEBAPD rezultă că debitoarea G. a avut, la data începerii executării silite, domiciliul pe raza Sectorului 5 Bucureşti.

Textul de lege nu face referire şi la reşedinţa debitorului; or, atunci când legiuitorul a înţeles să instituie şi reşedinţa părţii drept criteriu legal în stabilirea competenţei teritoriale a prevăzut în mod expres, astfel cum este şi cazul dispoziţiilor art. 114 alin. (1) sau art. 117 alin. (2) din C. proc. civ.

În egală măsură, rezultă din înscrisurile dosarului faptul că Judecătoria Sector 5 Bucureşti a soluţionat mai multe cauze în legătură cu executarea silită efectuată în dosarul nr. x/2016, ca instanţă de executare.

Examinând, în prezentul regulator de competenţă, potrivit dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., conflictul negativ de competenţă astfel ivit, Înalta Curte constată că în cauză competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:

Preliminar, Înalta Curte reţine că este sesizată cu un conflict negativ de competenţă teritorială, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., anume a declinărilor succesive în care ultima instanţă învestită, Judecătoria Constanţa, şi-a declinat, la rându-i, competenţa în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti care se declarase anterior necompetentă.

Judecătoriile aflate în conflict negativ de competenţă au fost învestite cu soluţionarea unei contestaţii la executare propriu-zisă, formulată de terţul A., împotriva actelor de executare întocmite în dosarul de executare silită nr. x/2016 al BEJA B., executare pornită împotriva debitoarei G..

Actele care formează obiectul contestaţiei la executare vizează o executare silită în modalitatea urmăririi silite imobiliare asupra terenului situat în Bucureşti, Şoseaua Bucureşti - Ploieşti, nr. 51A, lot. 1.

Competenţa materială şi teritorială în soluţionarea contestaţiei la executare pendinte este reglementată, astfel cum reţin şi instanţele care s-au declarat necompetente, prin norma de ordine publică cuprinsă în art. 713 alin. (1) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data înregistrării cererii de executare silită - 19 ianuarie 2015, potrivit cu care "Contestaţia se introduce la instanţa de executare".

Similar, dispoziţiile art. 650 alin. (2) din C. proc. civ. stabilesc competenţa instanţei de executare în soluţionarea contestaţiei la executare, ca incident apărut în cursul unei executări silite.

"Instanţa de executare" este definită în cuprinsul art. 650 din C. proc. civ. în sensul în care, potrivit alin. (1) teza I, în regulă generală, "Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Drept urmare, făcând în speţă aplicabilitatea criteriului legal şi a reperului temporal sus-arătate, în stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de executare, Înalta Curte are în vedere adresa din municipiul Constanţa, str. x, la care debitoarea G. locuia în mod efectiv la data începerii executării silite, de o durată semnificativă de timp, astfel cum rezultă fără echivoc atât din cuprinsul înscrisurilor ce consemnează rezultatul verificării bazei de date privind evidenţa persoanelor DEPABD, cât şi din conţinutul mai multor acte de executare întocmite în dosarul de executare silită nr. x/2016 (cu titlu de exemplu, filele x din vol. 1 şi filele x din vol. 2 al dosarului de executare), ceea ce conferă valenţele unui domiciliu în sens procesual.

În consecinţă, instanţa de executare este Judecătoria Constanţa, fiind de subliniat că interpretarea extensivă a noţiunii de domiciliu a debitorului, în accepţiunea textului sus-redat, este impusă de necesitatea garantării, şi pentru această fază a procesului civil, a efectivităţii principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

De altfel, este de amintit, în context, şi faptul că art. 650 alin. (1) (în forma anterioară cererii de executare silită în discuţie) a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/2014. Instanţa de contencios constituţional a repudiat criteriul subiectiv (în funcţie de biroul executorului judecătoresc) în stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de executare, iar ulterior, legiuitorul a optat pentru o soluţie clară şi previzibilă, în funcţie de domiciliul/sediul debitorului.

Or, din perspectiva scopului normei referitoare la competenţa exclusivă a instanţei de executare, raţionamentul instanţei de contencios constituţional este aplicabil mutatis mutandis circumstanţelor particulare ale contestaţiei la executare pendinte.

Pe de altă parte, este de observat faptul că, în speţă, contestaţia la executare vizează o urmărire silită imobiliară, iar pentru o atare formă de executare silită legiuitorul a instituit o competenţă teritorială alternativă în cuprinsul art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care "În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului".

În alte cuvinte, în cazul urmăririi silite imobiliare de faţă, este competentă, alături de instanţa de executare (Judecătoria Constanţa), şi judecătoria de la locul situării imobilului (Judecătoria Sector 1 Bucureşti), fiind întrunită cerinţa legală obligatorie a situării celor două judecătorii, deopotrivă competente, în circumscripţia unor curţi de apel diferite.

Prin urmare, în rezolvarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte este ţinută de alegerea făcută de contestatorul A., în favoarea instanţei de la locul situării imobilului urmărit silit, în acord cu regula generală înscrisă în art. 116 din C. proc. civ. şi cu prevederile normei de trimitere cuprinse în art. 716 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează procedura de judecată a contestaţiei la executare.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Sector 1 Bucureşti este competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2019.

GGC - CL