Civil liability for illegal VAT refunds: binding effect of criminal cessation on fact and fault vs. independent proof of damage

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 septembrie 2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., D., şi E. solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.164.877 RON la bugetul general consolidat, sumă reprezentând taxă pe valoare adăugată rambursată ilegal către S.C. F. S.R.L. (actuala S.C. G. SA) şi obligaţiile fiscale accesorii acestor sume, calculate conform C. proc. fisc. , invocând incidenţa dispoziţiilor art. 1381-1386 din noul C. civ. şi art. 27 alin. (2) C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin Sentinţa civilă nr. 119 din 28 februarie 2017, Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată, şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată, către pârâta E..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin Decizia civilă nr. 1534 din 25 mai 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

4. Căile extraordinare de atac formulate în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale nu înlătură caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârâţi, întrucât nu poate fi asimilată unei soluţii de achitare, concluzia impunându-se şi faţă de împrejurarea că pârâţii au fost condamnaţi pentru respectivele fapte în procesul penal, atât la judecata în primă instanţă, cât şi în apel şi, totodată, obligaţi la repararea prejudiciului produs Statului Român.

Reclamanta apreciază că hotărârile pronunţate de instanţele penale de fond şi de apel au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptelor ilicite săvârşite de pârâţi, chiar dacă, ulterior, Înalta Curte, în recurs, prin hotărârea penală pronunţată, a încetat procesul penal şi a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Reclamanta susţine că prin apel a înţeles să critice doar aspecte relative la întinderea prejudiciului, întrucât a apreciat că prima instanţă a reţinut ca fiind îndeplinite cumulativ toate condiţiile răspunderii civile delictuale, fără a mai fi necesară reexaminarea unora dintre acestea de către instanţa de apel.

Cu privire la obligaţiile fiscale accesorii, reclamanta reiterează critica potrivit căreia pârâţii datorează pentru sumele rambursate de stat în mod nelegal, cu titlu de TVA, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere. Aceasta întrucât, fapta de a obţine rambursări ilegale de TVA a întrunit elementele infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi ale infracţiunii de spălare de bani, prin iniţierea şi constituirea unui grup criminal organizat.

Cum această faptă, ce avea la bază un raport juridic de drept fiscal, a fost calificată, ulterior, ca fiind infracţiunea de evaziune fiscală, reclamanta susţine că, pentru identitate de raţiune, în cauză erau aplicabile dispoziţiile din Decizia RIL nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâta D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât, prin criticile formulate, reclamanta reiterează motivele de apel şi urmăreşte rejudecarea cauzei.

Pârâta susţine, în ceea ce priveşte vinovăţia sa, că prin probatoriul administrat, aceasta nu a fost dovedită, că prejudiciul pretins de reclamantă nu mai există întrucât a fost acoperit în integralitate, iar în ceea ce priveşte accesoriile debitului principal, că reclamanta interpretează eronat dispoziţiile Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dezvoltă mai multe aspecte evidenţiate în expertiza contabilă.

6. Procedura de filtru

Raportul şi completarea la raport au fost întocmite în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi au fost analizate în completul filtru, fiind comunicate părţilor, constatându-se că, în principiu, criticile se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin Încheierea din 20 mai 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei nr. 1534 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 18 septembrie 2019, când pronunţarea s-a amânat la data de 25 septembrie 2019.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen.: Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.

Posibilitatea instanţei civile de a folosi probele administrate în cursul procesului penal nu se confundă cu autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, reglementată prin dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen.

Prin norma de drept menţionată, fără a face vreo distincţie cu privire la tipul de soluţie, legiuitorul a statuat că (1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Cât priveşte hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza finală C. proc. pen. statuează în sensul că: Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În consecinţă, potrivit normelor de drept penale menţionate, învestită cu soluţionarea acţiunii care a fost lăsată nesoluţionată de instanţa penală printr-o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, instanţa civilă este ţinută de constatările instanţei penale, conform art. 28 alin. (1) teza I, cu excepţia constatărilor relative la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei, conform art. 28 alin. (1) teza finală şi poate folosi probele administrate în cursul procesului penal, conform art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) şi art. 1385 alin. (1) C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale prejudiciul dă dreptul la reparaţie şi se repară integral.

Inexistenţa prejudiciului, ca şi condiţie de angajare a răspunderii civile delictuale (art. 1349 C. civ.), nu se confundă cu inexistenţa prejudiciului, ca urmare a reparării integrale. În primul caz, inexistenţa prejudiciului împiedică angajarea răspunderii civile delictuale, în timp ce, în al doilea caz, răspunderea civilă a fost angajată, însă prejudiciul nu mai există, în sensul că nu mai este actual, pentru că a fost acoperit, în integralitate, de debitor.

În speţă, se constată că prima instanţă, învestită cu judecata acţiunii civile care a rămas nesoluţionată prin decizia penală definitivă de încetare a procesului penal nr. 2630 din 19 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub aspect probatoriu, prin Încheierea de şedinţă din 11 martie 2016, printre alte măsuri, a încuviinţat proba cu înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată şi întâmpinărilor şi a dispus ataşarea dosarului penal nr. x/2006 al Tribunalului Dolj, continuând cercetarea judecătorească.

Prin sentinţa pronunţată, instanţa a respins cererea în despăgubire, reţinând că prejudiciul cauzat reclamantei a fost acoperit în integralitate, prin plată, fără a face o analiză şi a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina pârâţilor. Totodată, instanţa a reţinut că pârâţii nu datorează pentru debitul principal accesoriile prevăzute de Codul de procedură fiscală, în considerarea naturii faptelor ilicite săvârşite de pârâţi.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă (prin care se critica, ca netemeinică, constatarea primei instanţe privind acoperirea integrală a prejudiciului şi, ca nemotivată, constatarea potrivit căreia pârâţii nu datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru debitul principal), instanţa de apel a statuat că soluţia de respingere a cererii de despăgubire se impune a fi menţinută, însă pentru alte considerente, rezultat al rejudecării cauzei, în limitele stabilite de reclamantă prin apel, conform prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Anume, în rejudecare, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a analizat doar una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, anume cea referitoare la prejudiciu, singura dezvoltată de reclamantă, nu însă şi condiţia referitoare la existenţa faptei ilicite, care nefiind dezvoltată de reclamantă ca, de altminteri nici celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, a omis să o cerceteze, deşi pârâţii au formulat apărări sub acest aspect.

Instanţa de apel a mai reţinut, pe de o parte, că era în sarcina reclamantei să indice faptele ilicite imputate fiecăruia dintre pârâţi şi să le probeze, întrucât hotărârea penală invocată nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în raport de prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., obligaţie pe care însă nu şi-a îndeplinit-o la judecata în primă instanţă şi, pe de altă parte, că în lipsa formulării, prin apel, a unei critici cu privire la omisiunea primei instanţe de a analiza toate condiţiile răspunderii civile delictuale, aceste aspecte, în raport de limitele devoluţiunii, astfel cum sunt stabilite prin dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanţei de apel.

Verificând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel porneşte de la premisa greşită potrivit căreia prima instanţă a respins cererea în despăgubire sub motiv că nu este îndeplinită una dintre condiţiile care permite angajarea răspunderii civile delictuale, anume existenţa unui prejudiciu, omiţând să analizeze celelalte condiţii ale răspunderii, îndeosebi cea referitoare la existenţa faptei ilicite.

Cât priveşte prejudiciul, ca şi condiţie de angajare a răspunderii civile delictuale, considerentele sentinţei evidenţiază că instanţa a primit "apărările pârâţilor referitoare la inexistenţa prejudiciului" pretins de reclamantă în considerarea faptelor ilicite imputate pârâţilor, însă nu sub motiv că acesta nu s-ar fi produs, ci sub motiv că "a fost acoperit integral prin plăţile făcute în timpul procesului penal, dar şi în procedura falimentului S.C. G. SA", aspect care a fost probat prin concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză.

O atare analiză şi constatare, în sensul reparării integrale a prejudiciului cauzat reclamantei, este subsecventă analizei şi statuării asupra îndeplinirii condiţiilor legale de angajare a răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor: existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei, indiferent că această analiză se regăseşte sau nu în considerentele hotărârii.

Aceasta, întrucât, în absenţa statuării, în prealabil, cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale nu se pune problema reparării, nici integrale, nici parţiale, a prejudiciului. Cu alte cuvinte, existenţa unui prejudiciu presupune, în mod definitoriu, existenţa unei fapte ilicite cu care acesta se află în legătură de cauzalitate.

Concluzia menţionată este susţinută şi de considerentele expuse de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere a petitului privind obligarea pârâţilor la plata de dobânzi şi penalităţi de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală, instanţa reţinând că, în cazul "faptelor de înşelăciune, cum este şi cazul faptelor imputate pârâţilor din prezenta cauză", făptuitorii datorează "pentru debitul principal, doar dobânda legală ca beneficiu nerealizat iar nu dobânzile şi penalităţile prevăzute de Codul de procedură fiscal, astfel cum rezultă şi din Decizia RIL nr. 17/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii".

Aşa fiind, Înalta Curte urmează a primi critica formulată de reclamantă potrivit căreia instanţa de apel i-a imputat, în mod greşit, că ar fi probat la judecata în primă instanţă doar condiţia prejudiciului şi, respectiv, că nu ar fi criticat, prin apel, omisiunea primei instanţe de a statua cu privire la îndeplinirea şi a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, cât timp prima instanţă nu a statuat în acest sens, al neangajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru inexistenţa condiţiei relative la prejudiciu, şi cât timp soluţia pronunţată pune în discuţie doar întinderea şi proporţia în care prejudiciul a fost deja acoperit de către pârâţi.

În consecinţă, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru motivele de fapt şi drept arătate, care atrag casarea deciziei recurate, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, care urmează a fi examinate de instanţa de trimitere, ca apărări, cu luarea în considerare a dezlegărilor de drept date prin prezenta decizie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) şi art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei nr. 1534 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2019.

GGC - CL