Solidary liability of the State and public entities for civil fruits and damages from unauthorized post-confiscation property administration

Asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 11 mai 1999, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti şi R.A Locato, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 35.506,778 dolari S.U.A, reprezentând echivalentul fructelor civile percepute sau care trebuiau să fie percepute din exploatarea imobilului proprietatea lor, situat în Bucureşti, str. x, în perioada 1950 - martie 1999 şi dobânda pieţei la respectiva sumă, de la data introducerii acţiunii şi până la executare.

La data de 8 noiembrie 2012, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând valoarea netă a fructelor civile încasate; valoarea fructelor civile, care nu s-au cules, fie deloc, fie s-au perceput doar parţial, din vina pârâţilor; despăgubiri civile constând în pierderea de valoare efectivă prin deprecierile monetare intervenite (actualizarea cu indicele de inflaţie), daune-interese dobânzii moratorii de la data încasării şi până la data plăţii, pe care au estimat-o la 35.506.778 USD precum şi la plata de cheltuieli de judecată.

La data de 9 mai 2014, reclamanţii au depus la dosar o nouă cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor în solidar la plata următoarelor sume: fructe civile la valoare netă încasate din exploatarea imobilului -1.655,88 RON pentru perioada 1970 - 1990 şi 1.258.029 USD, pentru perioada 1990 - 2003; despăgubiri aferente fructelor/chiriilor neîncasate sau a celor realizate la un nivel mai mic decât cel de piaţă - 306,42 RON pentru perioada 1950 - 1969 şi 7.218.542 USD; dobânda legală la aceste sume, care nu poate fi inferioară sumelor de 1.802 RON şi 754.817 USD, valoarea actualizării sumelor fructe şi despăgubiri cu indicele de inflaţie, după cum urmează: 1.587.834 RON, aferent valorii de 306,42 RON pentru perioada 1990 - 2014; 3.557 RON, aferent sumelor de 1.258.029 USD şi 7.218.542,90 USD, pentru perioada august 2003 - aprilie 2014, respectiv la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii au precizat că sunt de acord cu diminuarea valorii despăgubirilor cu valoarea acordată de CEDO şi încasată efectiv de aceştia, de 40.000 Euro, în perioada mai - iunie 2007.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 951 din 8 septembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/1999 a fost anulată acţiunea, ca netimbrată.

3. Prin Decizia civilă nr. 11 A din 12 ianuarie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/1999 a fost respins ca nefondat apelul formulat de către apelanţii-reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 951 din 8 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Prin Decizia civilă nr. 1411 din 21 aprilie 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. x/2000 a fost respins ca nefondat recursul formulat de recurenţii-reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 11A din 12 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

5. Prin Hotărârea pronunţată la data de 24 mai 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluţionat cererea reclamanţilor îndreptată împotriva României în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constatând că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.

Reclamanţii au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o cerere prin care au pretins o violare a dreptului lor de acces la instanţă respectiv, a dreptului lor de a se bucura de liniştita posesie asupra bunului imobil situat în Bucureşti, str. x, în urma respingerii acţiunii introduse de către aceştia pentru recuperarea sumelor pe care statul le-a obţinut din folosinţa unui imobil confiscat în anul 1949, care le-a fost înapoiat în anul 1999.

Prin această hotărâre, Statul Român a fost obligat să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni, începând cu ziua rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. (2) din Convenţie, 40.000 euro cu titlu de daune materiale, la care se adaugă suma care poate fi datorată cu titlu de impozit, Curtea Europeană dispunând, totodată, ca această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă egală cu dobânda facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicată în decursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale, începând de la expirarea termenului amintit şi până la data plăţii efective. Totodată, Curtea Europeană a statuat că stabilirea încălcării reprezintă prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamanţi şi a dispus respingerea cererii de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

6. La data de 28 noiembrie 2007, A., B., F., E., G., H. şi I. au învestit Tribunalul Bucureşti cu o cerere de revizuire a Sentinţei civile nr. 951 din 8 septembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, invocând motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

7. Prin Sentinţa civilă nr. 1201 din 23 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a revizuentei I., a respins cererea de revizuire formulată de aceasta ca fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosinţă şi a respins cererea de revizuire formulată de revizuenţii A., B., F., J., G., H. în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., ca inadmisibilă.

8. Prin Decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie în Dosarul nr. x/2007, a fost admis apelul formulat de apelanţii-revizuenţi A., B., F., J., G., H. împotriva Sentinţei civile nr. 1201 din 23 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 28 februarie 2012, sub nr. x/2007*.

9. Prin Sentinţa civilă nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenţii A., B., F., J., G., H., împotriva Sentinţei civile nr. 951 din 8 septembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/1999, în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la pretenţiile aferente perioadei 1950 - 11 mai 1996, şi în consecinţă, a fost respinsă cererea referitoare la plata sumei reprezentând contravaloarea fructelor civile şi dobânda aferentă pentru perioada 1950 - 11 mai 1996, ca prescrisă, a fost admisă, în parte, cererea reclamanţilor, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 391.003,33 Euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada 11 mai 1996 - 31 martie 1999, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 11 mai 1999 şi până la data plăţii efective, fiind respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

10. Prin Decizia civilă nr. 937A din 17 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus admiterea apelului declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost schimbată în parte această sentinţă, în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi împotriva acestui pârât, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA APPS, fiind admisă acţiunea şi obligată RA APPS la plata sumei de 391.0003,33 Euro, către reclamanţi.

Totodată, s-a dispus menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

11. Prin Decizia civilă nr. 742A din 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admisă cererea de completare a Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în sensul că s-a dispus completarea acestei hotărâri fiind admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a dispus în sensul că suma la a cărei plată a fost obligată pârâta RA APPS este de 391.003,33 Euro, în echivalent în RON la data plăţii şi reprezintă contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada 11 mai 1996 - 31 martie 1999, respectiv a fost obligată pârâta RA APPS la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate, începând cu data de 11 mai 1999 şi până la data plăţii efective precum şi la plata sumei de 5.000 RON, către apelantul reclamant G., reprezentând cheltuieli de judecată.

Totodată, s-a dispus admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în sensul că suma datorată reclamanţilor de pârâta RA APPS este de 391.003,33 Euro, iar nu de 391.0003,33 Euro.

12. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A., G., H., J. şi K. şi recurenta pârâtă RA APPS.

12.1 Recurenţii reclamanţi, care au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, şi, în principal, modificarea deciziei recurate cu reţinerea spre rejudecare iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă care a pronunţat-o (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), urmând ca instanţa să se pronunţe asupra apelului declarat şi motivat de către aceştia şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului formulat, recurenţii reclamanţi au susţinut următoarele critici:

12.1.1. Primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. vizează faptul că deşi reclamanţii recurenţi au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 937 din 17 septembrie 2018, instanţa de apel a omis să analizeze această cale de atac, nici în dispozitivul deciziei recurate neregăsindu-se vreo dispoziţie cu privire la acest apel.

Arată recurenţii reclamanţi că art. 298 C. proc. civ. prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în prima instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV, iar potrivit art. 261 alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ., judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care au înlăturat cererile părţilor.

Ca atare, considerentele reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătoreşti, motivarea de fapt şi de drept fiind indispensabilă acestui important act procedural. Motivarea trebuie să se refere la toate motivele de apel formulate şi la considerentele pentru care s-au respins sau admis unele cerere ori excepţii, inclusiv pentru cheltuielile de judecată. Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor care au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi.

Îndatorirea de a motiva hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, excepţiilor şi respectiv criticilor formulate de părţi, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În opinia recurenţilor, în prezenţa unei asemenea omisiuni, nu se poate exercita controlul judiciar, astfel că, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, ceea ce face incident motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

12.1.2 Al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., vizează faptul că, în opinia recurenţilor, în mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea faţă de acesta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Apreciază recurenţii că soluţia pronunţată pe acest aspect este lipsită de fundament juridic şi ignoră faptul că imobilul situat în Bucureşti, str. x - 21 a fost preluat fără titlu şi trecut abuziv în proprietatea Statului, în anul 1950, respectiv că, de la momentul preluării şi până în anul 1989, acest imobil s-a aflat în folosinţa gratuită a L., devenit M.

Precizează reclamanţii că prin Decretul-lege nr. 30/1990 s-a hotărât trecerea în proprietatea statului a întregului patrimoniu al fostului M., ca bunuri ale întregului popor, ulterior, imobilul menţionat fiind trecut în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti - Oficiul de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, conf. H.G. nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 (Anexa 3A, poziţiile 47,48).

Se mai arată că, în anul 1992, Oficiul de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi-a încetat activitatea, iar patrimoniul acestuia a fost preluat de către Regia Autonomă Locato, înfiinţată prin H.G. nr. 107/1992. RA Locato a funcţionat până în anul 2002, când patrimoniul său a fost preluat prin absorbţie de către RA APPS (prin O.U.G. nr. 32/2002).

În anul 1999, prin Sentinţa civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999 dată de secţia a III-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, s-a recunoscut faptul că imobilul de pe str. x a fost preluat fără titlu şi s-a dispus restituirea de către RA LOCATO.

În opinia recurenţilor reclamanţi, se impune a fi reţinută răspunderea delictuală a statului - întemeiată pe art. 998 -999 din C. civ. - pentru actul de preluare abuzivă şi de exploatare a bunurilor de către administratori, din voinţa şi la dispoziţia acestuia.

Totodată, arată recurenţii că răspunderea delictuală a statului coexistă cu aceea a administratorilor bunurilor, astfel încât din punct de vedere juridic, trebuie angajată răspunderea în solidar, în baza art. 1003 din C. civ., atât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi a RA APPS, întrucât această din urmă regie este succesoarea universală a antecesorilor administratori, anume RA LOCATO şi Oficiul de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti.

De asemenea, în privinţa cererii fundamentate pe dispoziţiile art. 483 şi art. 485 din C. civ., recurenţii reclamanţi susţin că R.A.A.P.P.S. este detentor precar, învestit de stat cu administrarea şi exploatarea imobilului în folosul statului, iar faţă de această împrejurare răspunderea trebuie să fie solidară a administratorului care administrează în numele Statului.

12.2 Recurenta pârâtă RA APPS, care a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 937 din 17 septembrie 2018 şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a statului roman şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată ori obligarea R.A.A.P.P.S. în solidar cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În motivarea recursului formulat, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele critici:

12.2.1. Primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 şi 7 din C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În acest sens, recurenta, invocând prevederile art. 105 alin. (2) şi art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. arată că instanţa de apel nu a motivat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Roman.

De asemenea, se susţine, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii apelului declarat în cauza de către apelanţii reclamanţi, invocată în cuprinsul întâmpinării instanţa de apel, în mod nelegal şi cu încălcarea prevederilor legale anterior enunţate, a dispus respingerea acestei excepţii, fără a o motiva, limitându-se la a aprecia că apelul a fost declarat în termen şi că a fost depus pe data de 26 martie 2018, fapt necontestat de către părţi.

Arată recurenta că în cuprinsul deciziei civile recurate nu există nicio motivare privind înlăturarea apărării regiei în ceea ce priveşte data la care reclamanţilor li s-a comunicat Sentinţa civilă nr. 131 din 5 februarie 2016 - respectiv data de 29 ianuarie 2018, sau cu privire la data la care instanţa de apel a considerat că s-a comunicat sentinţa civilă către reclamanţi.

Se mai arată că, deşi Ministerul Finanţelor Publice, prin apelul formulat a invocat: nulitatea sentinţei apelate prin raportare la rigoarea prevederilor art. 261 alin. (1) punctul 5 şi ale art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 414 din 14 aprilie 1999 precum şi a Sentinţei civile nr. 112 din 10 octombrie 2005, încălcarea şi aplicarea greşita a prevederilor art. 485 - 487 şi ale art. 998 C. civ., în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumente care să răspundă acestor critici.

În acelaşi timp, se susţine că deşi prin apelul declarat în cauza de apelanţii persoane fizice s-a criticat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a paratei R.A.A.P.P.S., apelanţii solicitând ca şi R.A.A.P.P.S. sa fie ţinut în solidar cu Statul Roman pentru achitarea despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecata, instanţa de apel a ignorat în totalitate acest motiv de apel.

Mai mult, deşi atât în partea introductivă a încheierii de amânare a pronunţării din data de 10 septembrie 2008, cât şi în partea introductiva a Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, sunt menţionaţi drept apelanţi-reclamanţi A., B., F., J., G. şi H., nici în considerentele hotărârii şi nici în dispozitivul acesteia nu se face nicio referire la apelul declarat în cauza de reclamanţi.

În opinia recurentei, considerentele reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătoreşti, motivarea de fapt şi de drept fiind indispensabilă acestui important act procedural. Motivarea trebuie să se refere la toate motivele de apel formulate şi să arate a considerentele pentru care s-au respins sau admis unele cereri ori excepţii, inclusiv cele ce vizează cheltuielile de judecată.

De asemenea, recurenta susţine că deşi a depus la data de 13 septembrie 2018, cât şi la data de 14 septembrie 2018, concluzii scrise în care a răspuns pe larg şi argumentat la toate motivele apelurilor declarate în cauză, instanţa de apel a ignorat în totalitate apărările R.A.A.P.P.S. omiţând să analizeze aceste argumente.

Apreciază recurenta că în contextul dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., modificat, instanţa de apel era obligată să facă aprecieri cu privire la toate susţinerile părţilor, deci inclusiv cu privire la apărările formulate în cauză de către aceasta.

Susţine că, în aplicarea acestei norme, edictată atât în interesul unei bune administrări a justiţiei şi încrederii ce trebuie să inspire justiţiabililor cât şi pentru a se da instanţelor superioare posibilitatea de a controla judecata primelor instanţe, orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată, astfel încât toate motivele de apel, apărările şi excepţiile să fie analizate. Sub acest aspect prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii întrucât că, fără arătarea motivelor şi a dovezilor, soluţia pronunţată este nelegală, iar remediul este doar casarea.

În opinia recurentei, în cazul în care nu se analizează toate motivele de apel, apărările sau excepţiile, instanţa nu analizează fondul apelului ceea ce face incidentă ipoteza prevăzută de art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Apreciază recurenta pârâtă că, în cauză, toate "omisiunile" instanţei de apel au produs o gravă vătămare R.A.A.P.P.S. prin obligarea sa (nu şi a Statului roman prin Ministerul Finanţelor Publice) la plata sumei de 391.0003,3 euro, vătămare ce nu poate fi înlăturata decât prin anularea deciziei civile recurate.

12.2.2. Cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. vizează faptul că decizia civila 937/17 septembrie 2018 a fost data cu aplicarea greşita a prevederilor art. 483 - 485 din C. civ., art. 998, art. 1003 din C. civ., art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 261 C. proc. civ.

În acest sens, într-o primă critică se susţine că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 - 485 din C. civ. şi art. 998 şi 1003 din C. civ., obligaţia de restituire a fructelor civile percepute revine posesorului.

Or, în cauza de faţă, calitatea de posesor a imobilului situat în Bucureşti, str. x a aparţinut Statului Român, care a preluat imobilul de la autorii reclamanţilor şi l-a stăpânit în mod efectiv, comportându-se faţă de acesta ca şi când ar fi fost titularul dreptului de proprietate.

Precizează recurenta că are calitatea de simplu detentor precar, că a folosit imobilul în numele şi cu încuviinţarea statului, în temeiul H.G. nr. 107/1992, respectiv că în perioada 11 mai 1996 - 31 martie 1999 nu a avut în administrare acest imobil, el fiind în administrarea RA-LOCATO, astfel încât, în mod greşit, s-a apreciat, în cauză, că are calitate procesuală pasivă.

Se invocă faptul că data de 31 martie 1999 a fost cu mult înainte de data la care RA-APPS a fost comasata cu RA-LOCATO (2002), respectiv că, potrivit prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 32/2002, RA APPS dobândeşte toate drepturile şi este ţinută de toate obligaţiile RA LOCATO, stabilite prin acte normative, acorduri internaţionale, precum şi prin convenţii şi contracte încheiate în condiţiile legii, iar potrivit art. 3, activul şi pasivul RA LOCATO au fost preluate de RA APPS pe baza de protocol de predare-preluare încheiat în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, conform bilanţului contabil încheiat la data de 31 martie 2002.

În opinia recurentei, suma pretinsa de reclamanţi drept despăgubiri (c-val chirii încasate) reprezintă un pasiv, dar acest pasiv nu a fost preluat de către R.A.A.P.P.S. la momentul 2002 nefiind inclus în bilanţul contabil de care vorbeşte art. 3 din O.U.G. nr. 32/2002.

Recurenta precizează că a fost doar un administrator al unui bun proprietate privată a statului, proprietar fiind Statul Roman reprezentat în cauza de către Ministerul Finanţelor Publice. Astfel, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 60/2005, RAAPPS este persoană juridică ce funcţionează în subordinea Secretariatului General al Guvernului (SGG), care îndeplineşte fata de regie atribuţiile legale ale unui minister de resort, conform art. 1, pct. (2) din H.G.. 60/2005, aspect ce reiese şi din organizarea SGG .

În acelaşi sens, se arată că bugetul RA APPS este aprobat anual, prin hotărâre de guvern, regia fiind în subordinea SGG, iar veniturile obţinute din închirierea sau vânzarea bunurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în administrarea RA APPS, se virează lunar la buget.

Deoarece RA APPS. este o instituţie care gestionează fonduri ce reprezintă venituri publice consideră că este nelegală soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În măsura în care aceste apărări nu vor fi primite şi se va aprecia ca RA APPS are calitate procesual pasivă în cauză, recurenta solicită să se dispună obligarea sa la plata despăgubirilor, în solidar cu Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.

Într-o ultimă critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta apreciază că au fost aplicate greşit prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului fără a se avea în vedere, la stabilirea despăgubirilor acordate reclamanţilor aspectele statuate prin Decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010, jurisprudenţa în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cea a instanţei supreme.

În acest sens, recurenta arată că prin Decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-a apreciat raportat la pretenţiile revizuenţilor, că numai instanţa naţională poate stabili în concret dacă sunt justificate atât ca întindere, dar şi sub aspectul existentei unui drept material la acţiune pentru valorificarea tuturor sumelor solicitate.

De asemenea, s-a statuat că verificările se vor face numai prin prisma celor statuate prin hotărârea CEDO cu luarea în calcul a despăgubirilor deja acordate.

Având în vedere faptul ca recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 205A/2010 au fost respinse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciază recurenta că cele dispuse prin Decizia nr. 205A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au putere de lucru judecat.

Invocă recurenta pârâtă faptul că, în cauză, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a ţinut cont de două elemente, statuând că, pe de o parte, competenţa sa ratione temporis nu începe decât la data de 20 iunie 1994 - data ratificării Convenţiei de către România - iar, pe de alta parte, a avut în vedere faptul că jurisprudenţa internă exclude rambursarea produselor civile pentru perioada anterioară introducerii acţiunii în revendicare, avându-se astfel în vedere termenul general al prescripţiei de 3 ani.

În aceste condiţii, apreciază recurenta pârâtă că este evident că revizuenţii reclamanţi au primit deja despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, atât potrivit hotărârii CEDO cât şi conform tranzacţiei încheiată de aceştia cu Statul German la predarea imobilului.

În acelaşi sens, se arată că în practica judiciară s-a statuat că nu se pot acorda despăgubiri pentru perioada în care bunul ce a făcut obiectul legilor de reparaţie a aparţinut statului, respectiv, între momentul preluării bunului şi momentul retrocedării acestuia.

În opinia recurentei pârâte, a hotărî şi dispune altfel, ar reprezenta o dubla reparaţie acordată revizuenţilor precum şi o dublă dezdăunare suportată de stat.

13. Apărările formulate în recurs.

13.1 Prin întâmpinarea formulată la data de 1 august 2019, intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză, ca nefondate.

În acest sens, în referire la recursul declarat de recurenta pârâta, intimatul a arătat că instanţa de apel a motivat soluţia de admitere a apelului pe care l-a formulat, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Se arată că, în această situaţie, care a justificat admiterea apelului formulat, cercetarea celorlalte motive de apel ar fi fost de prisos în economia speţei, ceea ce exclude aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la necercetarea motivelor de apel formulate de apelanţii reclamanţi, se arată că în raport de faptul că prin Decizia civilă nr. 742A/2019, decizia recurată a fost completată, fiind admis apelul reclamanţilor, această critică nu subzistă.

Referitor la critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a analizat, în mod prioritar, în limitele devoluţiunii, motivul de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Statului român şi a motivat această soluţie în mod just, raportat la prevederile H.G. nr. 115/1990, O.U.G. nr. 32/2002, art. 25 şi art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, art. 223 alin. (1) şi art. 224 din Legea nr. 287/2009. Intimatul a precizat, totodată, faptul că imobilul situat în Bucureşti, str. x, nu a fost în posesia sa, nu s-a aflat în patrimoniul Statului Român, ci în patrimoniul RA APPS, şi prin urmare, nu a adus atingere dreptului de folosinţă al recurenţilor reclamanţi.

În acelaşi sens, intimatul a invocat statuările instanţelor anterioare din cuprinsul Sentinţei civile nr. 1112/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, irevocabilă.

În ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurenţii reclamanţi, intimatul a susţinut că motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. a rămas fără obiect, ca urmare a pronunţării Deciziei civile nr. 742A/2009 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În referire la critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., intimatul a susţinut că în cauză, în privinţa sa, nu sunt îndeplinite niciuna dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel că acţiunea civilă formulată împotriva sa este neîntemeiată.

13.2. La data de 4 septembrie 2019, a fost anexată la dosar întâmpinare şi răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - acte procedurale formulate pentru intimata B. - decedată la data de 26.06.2019, prin care s-a solicitat admiterea recursului formulat de RA APPS, în privinţa criticii întemeiate pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., cu consecinţa admiterii cererii şi obligării acestei recurente, în solidar cu intimatul Statul Român, la plata despăgubirilor, iar în subsidiar, respingerea recursului formulat de RA APPS ca nefondat.

În esenţă, s-a arătat că este nefondată critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., dat fiind că prin decizia recurată s-a motivat corespunzător atât soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului RA APPS, cât şi cea privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.

În privinţa omisiunii de a se soluţiona apelul declarat de reclamanţi s-a susţinut că acest viciu a fost remediat prin admiterea cererii de completare a deciziei recurate, prin Decizia civilă nr. 42A/2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cu privire la critica vizând nemotivarea soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii apelului reclamanţilor s-a arătat că s-au avut în vedere prevederile art. 287 alin. (2) din C. proc. civ., motivele de apel fiind depuse în termen, respectiv că acest apel este în legătură indisociabilă cu apelul Statului Român a cărui soluţionare a condus la modificarea sentinţei primei instanţe.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. s-a apreciat că este fondat doar în ceea ce priveşte solicitarea recurentei privind obligarea sa în solidar cu Statul Român la plata despăgubirilor.

Se arată că posesia imobilului a aparţinut ambilor pârâţi întrucât nu a existat o separaţie reală de patrimonii între aceştia, iar faptul că veniturile obţinute din chirii au fost vărsate la bugetul de stat, are drept consecinţă faptul că ambii pârâţi au beneficiat de fructele imobilului, astfel că aceştia trebuie să răspundă solidar în cauză.

S-a invocat în acest sens şi jurisprudenţa CEDO - cauza Popa contra României.

Totodată, s-a arătat că recurenta pârâtă a preluat de la RA LOCATO toate drepturile şi obligaţiile stabilite prin acte normative sau acorduri internaţionale, iar faptul că această obligaţie nu a fost individualizată prin bilanţul contabil încheiat la data de 31 martie 2002, este nerelevant, de vreme ce, la acea dată, creanţa nu fusese solicitată de reclamanţi şi nici cuantificată.

De asemenea, cu privire la motivele invocate de recurenta pârâtă referitoare la întinderea creanţei se arată că această chestiune a fost deja statuată cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă apelată, respectiv că nu s-a formulat apel cu privire la acest aspect, astfel că o atare critică nu poate fi formulată, omisso medio în recurs.

13.3. La data de 17 septembrie 2019, recurenţii reclamanţi au anexat la dosar, răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În esenţă, recurenţii reclamaţi au arătat că apărările acestui intimat sunt lipsite de fundament juridic, reiterând argumentele din recurs vizând legitimarea procesuală pasivă a acestuia în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În referire la recursul declarat de recurenţii reclamanţi.

1.1. În ceea ce priveşte critica vizând omisiunea instanţei de apel de a proceda la soluţionarea apelului declarat de aceşti apelanţi.

În privinţa acestei critici - care se impune a fi analizată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.: "Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

În speţă, Înalta Curte reţine că într-adevăr, împotriva Sentinţei civile nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, au formulat apel atât reclamanţii A., B., F., J., G. şi H. (cererea aflată la dosar apel), cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (cererea aflată la dosar apel).

Se reţine, totodată, că deşi în partea introductivă a hotărârii recurate - Decizia civilă nr. 937/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă - se menţionează că au calitatea de apelanţi şi reclamanţii, în dispozitivul acestei decizii nu se regăseşte o soluţie care să vizeze apelul declarat de apelanţii reclamanţi anterior menţionaţi.

Cu toate acestea, trebuie observat că, prin Decizia civilă nr. 742A din 13 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admisă cererea de completare a Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, pronunţată de aceeaşi instanţă, în sensul că s-a dispus completarea acestei hotărâri. În consecinţă, a fost admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a dispus că suma la a cărei plată a fost obligată pârâta RA APPS este de 391.003,33 Euro, în echivalent în RON la data plăţii şi reprezintă contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada 11 mai 1996 - 31 martie 1999, respectiv a fost obligată pârâta RA APPS la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate, începând cu data de 11 mai 1999 şi până la data plăţii efective precum şi la plata sumei de 5.000 RON, către apelantul reclamant G., reprezentând cheltuieli de judecată.

Cum sancţiunea nulităţii, prevăzută de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., operează ca ultim remediu procesual, adică numai în cazul inexistenţei unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale, iar în speţă, această cerinţă nu este întrunită, de vreme ce apelul declarat de recurenţii reclamanţi a primit o soluţionare prin Decizia civilă nr. 742A/2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, această critică apare ca nefondată, aceasta fiind, de altfel, şi poziţia procesuală a apărătorului reclamanţilor la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile asupra recursului.

1.2 În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia instanţei de apel vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, critici care se impun a fi analizate prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 din C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine că funcţia dreptului procesual constă, în principal, în a asigura sancţiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziţia de pârât în cadrul litigiului aparţine celui care este obligat în raportul juridic dedus judecăţii (subiectul pasiv al dreptului).

Înalta Curte constată raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză - cererea de chemare în judecată fiind întemeiată de reclamanţi atât pe dispoziţiile art. 483 C. civ. (cât priveşte pretenţiile referitoare la fructele civile percepute), cât şi pe dispoziţiile art. 998 şi art. 1003 C. civ. (cât priveşte pretenţiile referitoare la fructele civile care trebuiau percepute şi dobânda pieţii) - că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondată.

Sub acest aspect, se reţine că potrivit situaţiei de fapt stabilite în speţă, imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. x şi 21, proprietatea autorilor reclamanţilor din prezenta cauză, a fost preluat, fără titlu, în proprietatea Statului Român, în anul 1950, iar în perioada 1950 - 1989, s-a aflat în folosinţa gratuită a L. (ulterior M.), în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 776/1950.

În conformitate cu H.G. nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 (Anexa 3A, poziţiile 47, 48), imobilul menţionat a trecut în administrarea Primăriei municipiului Bucureşti - Oficiul de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic.

Ulterior, conform H.G nr. 107/1992, patrimoniul Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti a fost preluat de Regia Autonomă Locato, iar începând cu anul 2002, imobilul a fost trecut în administrarea RA APPS.

Prin Sentinţa civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/1998, rectificată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 23 aprilie 1999, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul de Finanţe, a fost admisă acţiunea formulată de A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu R.A Locato, s-a constatat că imobilul din str. x, compus din 650 mp teren şi construcţia edificată conform Autorizaţiei nr. x/1946 este deţinut fără titlu de pârâtă, s-a constatat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului, în cotele ce rezultă din certificatele de moştenitor nr. 81, 83 şi 84 din 29 septembrie 1948 şi a fost obligată pârâta să lase reclamanţilor menţionaţi în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul menţionat.

Această sentinţă civilă a rămas definitivă prin respingerea apelurilor, prin Decizia civilă nr. 180 din 9 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin respingerea recursurilor, prin Decizia civilă nr. 990 din 22 martie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.

În baza Procesului-verbal nr. x din 12 octombrie 1999 încheiat de executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei Sectorului 1, A., B., C., D., E. şi F. au fost puşi în posesie cu privire la imobilul din str. x, compus din teren în suprafaţă de 650 mp şi construcţie edificată conform Autorizaţiei nr. x/1946 (lotul 108).

Prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 2 iulie 2003, imobilul situat în str. x, care fusese utilizat de către Ambasada Germană în scopuri diplomatice a fost predat către reprezentantul convenţional al reclamanţilor, ca urmare a rezilierii Contractului de închiriere nr. x din 7 mai 1996.

Prin Sentinţa civilă nr. 112 din 10 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2005, a fost contestaţia formulată de A. şi B., a fost anulată Decizia nr. 172 din 10 mai 2005 emisă de pârâta R.A A.P.P.S, care a fost obligată să restituie reclamanţilor terenul lot x, de circa 643 mp din Parcelarea Roeselberge a Parcului Filipescu, aflat în Bucureşti.

Această sentinţă civilă a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei civile nr. 206A din 13 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală şi a devenit irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. 5394 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.

În baza procesului-verbal încheiat la data de 1 noiembrie 2007 de BEJ N. în Dosarul de executare nr. x/2007 a fost predat către creditorii A. şi B. terenul lot x de circa 643 mp, situat în Bucureşti.

Este real că, potrivit Sentinţei civile nr. 414 din 14 aprilie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă în Dosarul nr. x/1998, obligaţia de restituire a imobilului menţionat a fost stabilită în sarcina autoarei pârâtei RA APPS - RA LOCATO - persoană juridică care exercita la acel moment stăpânirea materială asupra imobilului.

Cu toate acestea, trebuie observat că analiza realizată prin Sentinţa civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/1998, nu poate fundamenta temeinic lipsa unei răspunderi a Statului Român în cauză, în condiţiile în care, reclamanţii din cauza de faţă, şi-au întemeiat pretenţiile din prezenta pricină pe prevederile art. 998 - 999 din C. civ., respectiv art. 483 - 485 din C. civ., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a acestui pârât pentru privarea lor de folosinţa imobilului menţionat, pentru perioada 1950 - 2003, respectiv dezdăunarea lor cu contravaloarea chiriei încasate respectiv pentru devalorizarea sumelor de care ar fi putut beneficia în perioada în care au fost privaţi de imobil, fiind puşi în imposibilitate de a-l exploata.

Aşadar, prin iniţierea cererii din această cauză, recurenţii reclamanţi tind la repararea integrală a prejudiciului pretins a fi fost înregistrat de aceştia ca urmare a privării lor de proprietatea imobilului anterior menţionat, solicitând despăgubiri (beneficiul nerealizat - lucrum cessans) ce constau în lipsa de folosinţă pentru perioada deposedării de proprietate 1950 - 2003, restituirea în natură (damnum emergens) fiind deja obţinută.

Art. 998 şi 999 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală a celor care prin fapta lor, prin neglijenţă sau prin imprudenţă, cauzează altuia un prejudiciu.

Or, trebuie observat că, instanţele anterioare învestite cu analiza acţiunii în revendicare au statuat că imobilul în raport de care reclamanţii pretind a fi dezdăunaţi a fost preluat de stat fără titlu valabil. Ca urmare, analiza săvârşirii faptei ilicite pretinse a fi fost săvârşite în cauză, nu poate face abstracţie de acţiunea de deposedare a autorilor reclamanţilor de proprietatea lor, aspect statuat cu putere de lucru judecat prin hotărârea pronunţată în revendicarea acestei proprietăţi.

Pe de altă parte, din cele anterior reliefate, rezultă că, în condiţiile în care imobilul menţionat a fost preluat de stat, deşi reclamanţii au reintrat în posesia acestuia în urma recunoaşterii pe cale judiciară a privării lor nelegale de proprietate - conform hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate - aceştia susţin că nu au fost în măsură să exercite prerogativele dreptului astfel recunoscut în favoarea lor o lungă perioadă de timp.

Se reţine, totodată, că noţiunea de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate, se defineşte ca posibilitatea recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele, având drept premisă condiţia deţinerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat.

Dispoziţiile art. 483 - 486 din C. civ. din 1864, care reglementează o ipoteză particulară de reparaţie care îşi găseşte cauza în faptul exercitării unei stăpâniri asupra bunului altuia, îndreptăţeşte proprietarul bunului să solicite obligarea posesorului de rea-credinţă (implicit şi a detentorului precar căruia i se aplică acelaşi regim juridic) la restituirea fructelor culese.

Or, din chiar analiza actelor cu caracter normativ emise de stat, anterior prezentate din care rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în domeniul privat al statului, fiind dat în administrare entităţilor anterior menţionate rezultă fără dubiu că şi ulterior acţiunii de deposedare a autorilor reclamanţilor, statul a continuat, în tot acest interval de timp, să se comporte ca un veritabil titular al dreptului de proprietate şi să dispună în privinţa folosinţei acestui imobil, ceea ce confirmă calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.

Aşa fiind, era în sarcina instanţei de apel să constate că există un conflict între reclamanţi şi Statul Român, părţi aflate pe poziţii de contrarietate juridică, astfel încât statului i se pot opune, în calitate de pârât, pretenţiile deduse judecăţii.

Tot astfel, pronunţarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului are semnificaţia lipsei unui titlu legal în temeiul căruia statul a exercitat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce înseamnă că, atât statul cât şi administratorul bunului - detentor precar au o răspundere solidară în condiţiile legii, în raport cu pretenţiile afirmate prin acţiune.

Cum, în speţă, potrivit considerentelor anterior prezentate se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită în cauză a normelor legale incidente anterior evocate şi a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului în raport cu una dintre părţile chemate să răspundă pentru prejudiciul cauzat, Înalta Curte constatând caracterul nefondat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, va admite recursul reclamanţilor şi, în temeiul dispoziţiilor art. 314 cu referire la art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

2. În referire la recursul declarat de recurenta pârâtă RA - APPPS.

2.1 În ceea de priveşte primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 şi 7 din C. proc. civ.

În referire la susţinerea în sensul că instanţa de apel nu a motivat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Roman.

Procedând din această perspectivă la verificarea considerentelor deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în privinţa acestei excepţii pe de o parte, faptul că posesia imobilului a fost exercitată de către RA APPS - chestiuni litigioase apreciate de către această instanţă ca fiind tranşate prin Sentinţa civilă nr. 414/1999, şi respectiv nr. 112/2005 ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti - iar pe de altă parte, că, este lipsit de relevanţă juridică cadrul procesual în care a fost analizată cererea formulată de reclamanţii din cauză în faţa instanţei de contencios european.

Or, raportat la aceste considerente care au menirea de a justifica de o manieră succintă, dar lămuritoare raţionamentul instanţei de apel în privinţa legitimării procesuale pasive a Statului Român în speţă, critica recurentei pârâte cu acest obiect nu poate fi validată. Sub acest aspect, prezenta instanţă de recurs precizează că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. astfel cum a fost configurat de recurentă în memoriul de recurs şi în care se încadrează aceste susţineri, nu vizează şi situaţiile în care argumentele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul hotărârii supuse controlului judiciar sunt nelegale - această din urmă ipoteză putând face obiect al cenzurii instanţei de control judiciar din perspectiva unui alt motiv de nelegalitate, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

A mai susţinut recurenta pârâtă că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare corespunzătoare a excepţiei tardivităţii apelului declarat de apelanţii reclamanţi.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin încheierea de şedinţă din data de 10 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamanţii A., B., F., J., G. şi H., reţinând că această cale de atac a fost declarată şi motivată în termen.

Deşi este real că, în cuprinsul acestei analize succinte, instanţa de apel nu face nicio referire la data comunicării hotărârii apelate către reclamanţi - element de referinţă care se impunea a fi cercetat de către instanţa învestită cu analiza acestei excepţii procesuale, în raport de prevederile art. 284 din C. proc. civ. (normă care reglementează termenul în care poate fi exercitat apelul) trebuie observat că, în speţă, recurenta pârâtă nu mai justifică, la acest moment procesual o vătămare reală care să fie grefată pe această omisiune, în condiţiile în care, chestiunea litigioasă vizând legala comunicare a Sentinţei civile nr. 131 din 5 februarie 2016 - a fost tranşată deja prin Decizia civilă nr. 610R din 26 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În acest sens, se constată că prin această decizie civilă irevocabilă, s-a statuat că procesele-verbale de comunicare către apelanţii reclamanţi anterior menţionaţi a Sentinţei civile nr. x/2016 aflate la dosar, atestă faptul că această ultimă hotărâre, care a făcut obiect al apelului, nu a fost comunicată legal părţilor reclamante menţionate, în speţă agentul procedural restituind actele procedurale supuse comunicării la dosar, fără a respecta prevederile art. 94 din C. proc. civ. Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că nu sunt incidente cauzei prevederile art. 98 din C. proc. civ., iar motivul pentru care nu au putut fi comunicate actele de procedură analizate a fost reprezentat de decesul mandatarului reclamanţilor care a formulat calea de atac a apelului pentru reclamanţi, considerent pentru care s-a apreciat că aceştia au deschisă calea de atac a apelului împotriva sentinţei anterior menţionate şi s-a dispus recomunicarea acestei hotărâri la domiciliul procesual al noului mandatar desemnat de apelanţii reclamanţi în cauză.

Ca urmare, în speţă, recurenta nu poate ignora faptul că odată tranşată chestiunea litigioasă vizând nelegalitatea comunicării hotărârii apelate, aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie prin intermediul prezentei căi de atac, cu depăşirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă, astfel încât această critică nu poate fi validată.

În ceea ce priveşte criticile vizând nemotivarea deciziei recurate ca urmare a omisiunii instanţei de apel de a analiza criticile formulate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice vizând nulitatea sentinţei apelate prin raportare la prevederile art. 261 alin. (1) punctul 5 şi ale art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 414 din 14 aprilie 1999, precum şi a Sentinţei civile nr. 112 din 10 octombrie 2005, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, încălcarea şi aplicarea greşita a prevederilor art. 485 - 487 şi ale art. 998 C. civ., respectiv de a soluţiona apelul declarat de apelanţii reclamanţi.

Dincolo de faptul că în ceea ce priveşte apelul declarat de Statul Român, critica nu se dovedeşte a fi fondată, în condiţiile în care instanţa de apel a soluţionat această cale de atac în temeiul unei excepţii peremptorii care, în aplicarea art. 137 din C. proc. civ. coroborat cu art. 298 din C. proc. civ., se impunea a fi analizată prioritar, făcând, totodată, inutilă analiza celorlalte argumente deduse analize în acest apel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., nulitatea intervine numai dacă actul de procedură întocmit cu nerespectarea formelor legale a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

În acelaşi timp, vătămarea la care face trimitere această normă legală, nu se confundă cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură.

În speţă, se constată că apelanta-pârâtă nu susţine prin criticile ce fac obiect al prezentei analize, o omisiune a instanţei de apel de a analiza o cale de atac pe care aceasta ar fi exercitat-o în cauză, ci invocă neanalizarea unor critici/căi de atac exercitate de părţi cu interese procesuale divergente.

Aşa fiind, prezenta instanţă concluzionează că, în speţă, nu s-a făcut dovada producerii, prin aceste omisiuni, a unei vătămări a recurentei, astfel încât nu se poate reţine incidenţa unui motiv de nulitate a deciziei recurate din această perspectivă, în cauză nefiind incident motivul de nelegalitate invocat.

În referire la critica din recurs vizând omisiunea instanţei de apel de a cenzura întinderea prejudiciului pretins de reclamanţi în cauză, se apreciază că este fondată, în considerarea următoarelor argumente:

În acest sens, Înalta Curte constată că susţinerea concretă a recurentei vizează faptul că deşi a depus la data de 13 septembrie 2018, cât şi la data de 14 septembrie 2018, concluzii scrise în care a răspuns cererilor formulate în cauză, instanţa de apel a ignorat în totalitate aceste apărări, omiţând să le analizeze.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, potrivit art. 295 din C. proc. civ., devoluţiunea care poate fi realizată în cadrul căii de atac a apelului este guvernată de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Cu toate acestea, trebuie observat că art. 295 din C. proc. civ. este aplicabil atunci când nu există un motiv de anulare a hotărârii primei instanţe, care să impună procedura de urmat. Astfel, în situaţia în care în cauză este incident un caz de anulare a sentinţei primei instanţe, sunt incidente dispoziţiile art. 297 din C. proc. civ., care prevăd obligaţia instanţei de rejudecare de a proceda la evocarea fondului.

În speţă, se observă faptul că prin Sentinţa civilă nr. 131 din 5 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA APPS, soluţionând cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu această pârâtă, în temeiul acestei excepţii procesuale peremptorii.

Aşa fiind, câtă vreme prin decizia recurată, această soluţie a primei instanţe a fost reformată, instanţa de apel reţinând caracterul nefondat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA APPS, nu avea a se limita în analiza realizată, la criticile deduse analizei prin cererile de apel, ci avea obligaţia de a proceda la anularea în parte a sentinţei civile apelate şi la rejudecarea cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu această pârâta, evocând fondul acestui petit.

Cum prin întâmpinarea formulată în prima fază procesuală, recurenta pârâtă a dedus analizei instanţei de fond, inclusiv argumente care vizau fondul raportului juridic litigios, respectiv îndreptăţirea reclamanţilor la plata despăgubirilor solicitate în cauză, inclusiv întinderea acestora, rejudecarea cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta RA APPPS nu putea fi circumscrisă de instanţa de rejudecare exclusiv cadrului procesual stabilit prin cererea de apel, neputându-se ignora, faptul că în privinţa acestui petit, nu mai există o hotărâre supusă controlului judiciar ca urmare a anulării parţiale a sentinţei primei instanţe ce se impunea a fi dispusă în apel.

În consecinţă, chiar în condiţiile în care, în apel, doar prin concluziile scrise formulate pârâta a înţeles să reitereze aceste argumente, era în sarcina instanţei de apel să le analizeze şi să dispună motivat respingerea sau admiterea acestora.

Aceasta întrucât un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, ceea ce implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce înseamnă că nu pot fi ignorate argumentele aduse de părţi susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Or, aplicând aceste principii cauzei deduse judecăţii şi analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile procesuale privind motivarea actului jurisdicţional final reprezentat de Decizia civilă nr. 937A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, omiţând să expună în considerentele acestei hotărâri raţionamentul judiciar care a fundamentat soluţia de obligare a acestei pârâte la plata de despăgubiri dispusă în calea de atac a apelului.

2.2 În referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

2.2.1 În ceea ce priveşte critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a recurentei pârâte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia, constatând că, în raport de chestiunile litigioase intrate în puterea lucrului judecat statuate de instanţele de judecată învestite cu analiza pricinilor soluţionate prin Sentinţele civile nr. 414 din 14 aprilie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/1998, respectiv nr. 112 din 10 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2005, legitimarea procesuală a acestei pârâte nu mai poate fi repusă în discuţie.

Astfel, prin aceste hotărâri judecătoreşti irevocabile, s-a statuat deja că recurenta pârâtă a exercitat acte de folosinţă asupra imobilului de care au fost deposedaţi abuziv autorii reclamanţilor, reţinându-se că a deţinut fără drept acest imobil, acesta fiind şi considerentul în raport de care această pârâtă a fost obligată să restituie acest bun în natură către reclamanţi.

În practica judiciară s-a afirmat în mod constant că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis ulterior. Astfel, potrivit prezumţiei lucrului judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1865, o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei consacrat de art. 1202 alin. (2) din acelaşi C. civ.

Aşa fiind, în raport de situaţia juridică a imobilului în litigiu, recunoscută cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti sus-menţionate, opozabile recurentei pârâte RA APPS, aceasta nu se poate prevala în cauză de calitatea posesor de bună-credinţă, astfel încât, raportat la natura dreptului dedus judecăţii şi la temeiul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, orice apărări formulate de aceasta din perspectiva calităţii sale de detentor precar nu sunt de natură a conduce la concluzia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauză.

De asemenea, în condiţiile în care, reclamanţii invocă drept temei al acţiunii de faţă, atât prevederile art. 483 şi art. 485 din C. civ., cât şi pe cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar recurenta pârâtă şi autoarea acesteia, RA LOCATO, au procedat, în limitele prerogativelor conferite lor prin voinţa statului, la închirierea/exercitarea unor acte de folosinţă asupra acestui imobil este judicioasă aprecierea instanţei de apel în sensul că pretenţiile deduse judecăţii astfel cum au fost acestea configurate în cauză pot fi opuse acestei pârâte.

Astfel, raportat la prevederile art. 483 şi art. 485 din C. civ., distincţia invocată de recurentă privind calitatea sa de detentor precar nu determină o modificare a regimului juridic aplicabil acesteia de vreme ce detentorul precar este asimilat posesorului de rea-credinţă în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil.

Prin urmare, indiferent de valoarea juridică acordată acestei stări de fapt, fie posesie de rea-credinţă, fie detenţie precară, efectele în plan juridic sunt aceleaşi.

Totodată, sunt lipsite de relevanţă juridică, în speţă, argumentele recurentei pârâte întemeiate pe împrejurarea că bugetul său este aprobat de SGG, iar veniturile din chiria acestui bun ar fi fost virate către bugetul statului, în condiţiile în care, instanţele devolutive au reţinut deja că recurenta a exercitat acte de folosinţă asupra imobilului, împrejurare care, de altfel, nu este contestată în recurs, câtă vreme nici prevederile art. 998 - 999 din C. civ. şi nici art. 483, respectiv art. 485 din C. civ. nu impun drept condiţie pentru angajarea răspunderii civile obţinerea unui avantaj patrimonial de către cel care exercită fără drept acte de folosinţă asupra unui bun.

Tot astfel, împrejurarea că dreptul de creanţă pretins de reclamanţi în cauză nu era născut la data de 31.03.2002, nu poate conduce la o altă concluzie. În acest sens, se constată că, potrivit H.G. nr. 107/1992, RA LOCATO a avut, în administrare, acest imobil, iar potrivit prevederilor O.U.G. nr. 32/2002, recurenta pârâtă răspunde pentru obligaţiile Regiei Autonome "Locato", această normă nefăcând nicio distincţie în ceea ce priveşte momentul naşterii acestor obligaţii.

În privinţa susţinerii recurentei privind caracterul solidar al răspunderii pârâţilor Statul Român şi RA APPS se constată că recurenta s-a limitat la a formula o simplă afirmaţie în acest sens fără a o argumenta în vreun fel deşi era în sarcina sa să fundamenteze corespunzător rigorilor impuse de art. 3021 şi următoarele din C. proc. civ. o atare critică.

2.2.2. În ceea ce priveşte celelalte critici subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se reţine că potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Această dispoziţie consacră în mod expres rolul instanţei supreme de a aplica legea numai în situaţia în care situaţia de fapt este deplin elucidată şi stabilită, atributul stabilirii situaţiei de fapt revenind exclusiv instanţelor de fond. Per a contrario, atunci când situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită, soluţia care se impune este aceea a casării cu trimiterii.

Or, în cauza de faţă, în cuprinsul deciziei civile recurate (ca, de altfel nici în cuprinsul deciziei care a completat această hotărâre judecătorească) nu se regăseşte expus un raţionament propriu al instanţei de apel care să fundamenteze, în fapt şi în drept, soluţia dispusă de această instanţă, în rejudecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâta RA APPPS, de obligare a acestei pârâte la plata sumei de 391.003,33 Euro către reclamanţi făcând astfel imposibil controlul judiciar specific căii de atac extraordinare a recursului.

Pentru toate argumentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 314 C. proc. civ., constatând incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursurile declarate de recurenţii reclamanţi şi recurenta pârâtă RA APPPS împotriva Deciziei nr. 937A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel, etapă în care vor fi analizate motivele de apel enunţate de părţi, dar şi apărările formulate în cauză de celelalte părţi litigante, cu luarea în considerare a dezlegărilor în drept date prin prezenta decizie.

Dat fiind că în cauză s-a dispus soluţia casării cu trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs nu se poate pronunţa, în această fază procesuală, asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenţii reclamanţi, aceasta urmând a fi avută în vedere de instanţa de apel, în raport de deznodământul judiciar ce se va dispune şi asupra căruia instanţa de recurs nu poate specula.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va proceda la analiza temeiniciei dreptului dedus judecăţii urmând să dezlege pe fond raportul juridic conflictual, având a se conforma, atât indicaţiilor din prezenta decizie de casare, cât şi chestiunilor litigioase intrate în puterea lucrului judecat, statuate prin Decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2007, obligatorie în raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ.

În acest context, instanţa de apel va avea în vedere faptul că cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamanţi întemeiată pe art. 483 din C. civ. este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speţă - anterior acestui moment), iar această dată va trebui raportată la constatarea jurisdicţională anterioară privind nevalabilitatea titlului statului, situaţie în care, se impune a se proceda la cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamanţi, din care va fi dedusă reparaţia acordată deja de stat în baza hotărârii CEDO şi la cenzurarea concluziilor raportului de expertiză contabilă administrat în prima fază procesuală, inclusiv din această perspectivă, urmând să se aprecieze şi asupra necesităţii complinirii probatoriului pentru a se verifica susţinerile din recurs vizând dezdăunarea anterioară a reclamanţilor în temeiul unei tranzacţii încheiată de aceştia cu Statul German la predarea imobilului.

De asemenea, raportat la soluţia adoptată în recurs, instanţa de apel care va proceda la rejudecarea cauzei, va avea în vedere împrejurarea că Decizia civilă nr. 742A/13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - deşi nu a fost atacată cu recurs în cauză - nu mai are aptitudinea de a produce efecte juridice, dat fiind că rolul său a fost acela de a complini şi remedia erorile judecăţii înfăptuite prin decizia casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de revizuenţii A., G., H., J. şi K. împotriva Deciziei nr. 937 din 17 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, îndreptată prin încheierea de şedinţă din 4 februarie 2019.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2019.

GGC - LM