Civil delictual liability for VAT fraud: sufficiency of light negligence and burden of proof for exonerating psychological pressure

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 12 ianuarie 2015, reclamantul Statul Român prin ANAF- Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a solicitat obligarea pârâţilor pârâţi A., B., C., D., E. şi SC F. SRL prin lichidator judiciar G., la plata sumei de 800.120 RON, TVA, reprezentând prejudiciul adus bugetului general consolidat prin activitatea ilicită a pârâţilor.

În motivare, reclamantul a susţinut, în esenţă, că se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor care, în cursul anului 2004, au iniţiat şi încheiat operaţiuni comerciale şi financiare cu bunuri mobile şi imobile la preţuri supraevaluate, în scopul obţinerii unor rambursări ilegale de TVA, producând un prejudiciu bugetului general consolidat în cuantum total de 800.120 RON.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 98 din 11 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul Statul Român prin ANAF prin Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Craiova, în contradictoriu cu pârâţii B., A., D., C., E., SC F. SRL, prin lichidator I. şi s-a dispus obligarea pârâţilor C., B., A., D. şi SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 307.507 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită deductibilă prin Procesul-verbal de control 2406 din 24 mai 2004 la care se adaugă dobânda fiscală de la data de 24 mai 2004 până la data plăţii efective.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâţilor C., B., A., E. şi SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 492.613 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită deductibilă prin Procesul-verbal de control 4979 din 19 octombrie 2004 la care se adaugă dobânda fiscală de la data de 19 octombrie 2004 până la data plăţii efective.

3. Prin Decizia nr. 1747 din 14 iunie 2018 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi de pârâţii E., A., B., C. şi D. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC F. SRL prin lichidator judiciar G., având ca obiect "recuperare prejudiciu" şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâţii C., B., A., D. şi SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 305.007 RON reprezentând diferenţă de achitat din taxa pe valoarea adăugată stabilită deductibilă prin procesul-verbal de control nr. x din 24 mai 2004, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală - Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (dobânzi şi penalităţi de întârziere) de la data de 24 mai 2004 până la data plăţii efective. Totodată, s-a dispus obligarea pârâţilor C., B., A., E. şi SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 490.113 RON reprezentând diferenţă de achitat din taxa pe valoarea adăugată stabilită deductibilă prin Procesul-verbal de control nr. x din 19 octombrie 2004 la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală - Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (dobânzi şi penalităţi de întârziere) de la data de 19 octombrie 2004 până la data plăţii efective.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul-pârât E., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul pârât a susţinut, într-o primă critică că prin cererea de apel a solicitat efectuarea unei expertize contabile şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În opinia recurentului, instanţa de apel trebuia să judece pricina în limitele cererii de apel, astfel că deşi, în apel, exista posibilitatea de a se reface sau completa probatoriul administrat de prima instanţă, potrivit art. 473 alin. (1) şi art. 476 C. proc. civ., de vreme ce în speţă prin apelul pe care l-a declarat a formulat o atare solicitare, instanţa de apel, care a dispus admiterea apelului nu putea rejudeca ea însăşi cauza.

Într-o altă critică, recurentul a susţinut plecând de la scopul răspunderii civile că vinovăţia conduitei autorului faptei este o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia, deoarece nu se poate discuta de antrenarea răspunderii în lipsa culpei.

Ca atare, în opinia recurentului, pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu să fie angajată nu este suficient să fi existat o faptă ilicită în raport de cauzalitate cu prejudiciul, ci este necesar ca această faptă să poată fi imputată autorului ei, care a acţionat cu vinovăţie.

În acest sens, recurentul a susţinut că aprecierea vinovăţiei cu care un autor care săvârşeşte o faptă ilicită reprezintă un obstacol dificil, având în vedere procesul psihic destul de complex care compune structura vinovăţiei şi anume factorii volitivi şi intelectivi, apreciind că, instanţa are obligaţia de a stabili, conform criteriilor stabilite în jurisprudenţa sau în doctrină, atât existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, cât şi forma acesteia.

Recurentul critică decizia civilă recurată apreciind că instanţa de apel, deşi a admis apelul recurentului, s-a mărginit la a expune motivele de apel şi de a aprecia că instanţa de fond a stabilit în mod corect modul în care participanţii au fost angrenaţi la săvârşirea faptei, reţinând, totodată, faptul că nu ar fi făcut dovada că a acţionat sub o puternică presiune psihică.

De asemenea, susţine că sarcina probei revine victimei prejudiciului.

Raportându-se la motivarea deciziei atacate, recurentul a susţinut că deşi în privinţa intenţiei, ca formă a vinovăţiei, stabilirea vinovăţiei nu ridică mari probleme în dreptul civil, întrucât autorul faptei prevede consecinţele conduitei sale şi urmăreşte sau acceptă producerea acestora, există situaţii în care angajarea răspunderii autorului este condiţionată de prezenţa intenţiei caracterizate printr-un scop sau mobil special, ceea ce impune în sarcina judecătorului sarcina de a stabili o legătură între un element de ordin subiectiv şi unul de ordin obiectiv.

Prin ultima critică, în ceea ce priveşte culpa, recurentul a opinat că procesul psihic prezintă anumite deficienţe din cauza specificităţii sale cu privire la factorul intelectiv sau volitiv, astfel că, în cazul imprudenţei, autorul prevede urmarea păgubitoare a activităţii sale dar crede şi speră că ea nu va interveni, iar în cazul neglijenţei, autorul nu prevede consecinţa, deşi putea şi trebuia să o prevadă.

Recurentul a făcut în acest context referire la orientările din doctrină subliniind importanţa stabilirii liniei de demarcaţie între o faptă săvârşită din culpă şi una ce a fost săvârşită fără vinovăţie, respectiv la gradul de severitate pe care societatea îl manifestă faţă de comportamentul membrilor săi.

Cu privire la condiţia vinovăţiei în cadrul răspunderii civile delictuale, recurentul a precizat că aceasta are un caracter dependent, în raport de condiţiile faptei ilicite şi a raportului de cauzalitate între aceasta şi prejudiciu.

Atunci când suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie sunt prezente două elemente ale vinovăţiei: unul obiectiv, ce constă în încălcarea unei obligaţii juridice şi unul subiectiv, numit imputabilitate şi culpabilitate, reprezentând atitudinea autorului de a înţelege şi de a-şi asuma consecinţele faptelor ce au fost săvârşite.

Analizând dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi ale art. 16 C. civ., recurentul a apreciat că răspunderea civilă pentru fapta proprie are patru elemente de sine stătătoare, independente, putând lua naştere numai prin concursul tuturor acestora.

Recurentul opinează că fără vinovăţie acţionează autorul care nu a avut reprezentarea unui caracter antisocial al faptei, nu a prevăzut şi nici nu ar fi trebuit să prevadă urmările păgubitoare ale faptei, din componenţa vinovăţiei lipsind factorul intelectiv.

De asemenea, nu se face vinovat de producerea faptei cel care, deşi are semnificaţia antisocială a acesteia şi a urmărilor sale, nu o săvârşeşte din propria-i voinţă, fiind constrâns la aceasta, caz în care lipseşte factorul volitiv întrucât culpa trebuie dovedită de cel păgubit, fiind o atitudine psihică, în opinia recurentului revine judecătorului de a deduce atitudinea psihică a autorului, acesta având sarcina de a reconstitui desfăşurarea întregului proces psihic şi de a deduce vinovăţia autorului faptei ilicite, în acest raţionament ocupând un loc aparte criteriul obiectiv de apreciere a vinovăţiei.

Recurentul susţine că în lipsa unei aptitudini de a înţelege semnificaţia faptei nu se poate vorbi de vinovăţie, iar în lipsa acestei condiţii autorul faptei nu răspunde civil, caz în care deşi dovada directă a vinovăţiei este practic imposibilă, ea urmează a fi dedusă din elemente exterioare de comportament, în baza unui criteriu obiectiv de apreciere.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. astfel cum a fost completat a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul E. şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 18 septembrie 2019.

6. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de Direcţia generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, intimatul reclamant a susţinut că recursul este inadmisibil, nedovedit şi neîntemeiat.

Referitor la inadmisibilitate, s-a arătat că procesul fiind început în ianuarie 2015, înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, sunt incidente dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile instanţelor de apel în cererile evaluabile în bani în de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Intimata - reclamantă a arătat, în subsidiar, că în motivarea recursului, recurentul a realizat o analiză teoretică a condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără însă a fi aduse dovezi suplimentare faţă de probele administrate în faţa primelor instanţe cu privire la faptul că ar fi săvârşit faptele sub imperiul unei puternice presiuni psihice la care a fost supus de sora sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii atacate pe această cale, în acest sens fiind dispoziţiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)". Având în vedere această caracteristică esenţială a căii de atac a recursului, nu pot fi evaluate în acest context procedural aspecte de netemeinicie a deciziei instanţei de apel cum ar fi modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra situaţiei de fapt şi a apreciat în urma analizei probatoriului administrat, în privinţa vinovăţiei recurentului.

1. Critica referitoare la soluţia ce trebuia pronunţată de instanţa de apel, în cauză, raportat la solicitarea recurentului apelant pârât de completare a probatoriului, în apel, va fi examinată de prezenta instanţă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât formulând aceste susţineri, recurentul vizează încălcarea unor forme de procedură reglementate sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

Motivul de recurs este neîntemeiat.

Astfel cum s-a arătat deja în expunerea situaţiei existente în cauză, prin sentinţa civilă nr. 98/11.02.2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul Statul Român prin ANAF prin Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Craiova, în contradictoriu cu pârâţii B., A., D., C., E., SC F. SRL, prin lichidator I. şi s-a dispus obligarea pârâţilor C., B., A., D. şi SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 307.507 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită prin Procesul-verbal de control 2406 din 24 mai 2004 la care se adaugă dobânda fiscală de la data de 24 mai 2004 până la data plăţii efective. Totodată, s-a dispus obligarea pârâţilor C., B., A., E. şi SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 492.613 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită a fi deductibilă prin Procesul-verbal de control 4979 din 19 octombrie 2004, la care se adaugă dobânda fiscală de la data de 19 octombrie 2004 până la data plăţii efective.

Rezultă din cele ce preced, că Tribunalul a soluţionat cauza în fond.

De asemenea, se constată că nici pârâtul recurent nu a invocat în apel şi nici Curtea de Apel Craiova nu a reţinut existenţa unui motiv de nulitate a hotărârii primei instanţe. De altfel, nici în recurs nu se susţine o atare ipoteză, ci se invocă faptul că recurentul a solicitat prin cererea de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru completarea probatoriului.

Or, raportat la prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe poate fi dispusă de instanţa de apel numai cu respectarea cumulativă a următoarelor condiţii: a) cel puţin una dintre părţi să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; b) prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Aşa fiind, câtă vreme prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. reprezintă o normă specială în raport cu art. 480 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., de strictă interpretare şi aplicare, rezultă că solicitarea recurentului din cererea de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe ar fi prezentat relevanţă doar în măsura în care în cauză erau incidente una dintre cele două ipoteze prevăzute de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.

Dat fiind că, în speţă, prima instanţă a soluţionat fondul raportului juridic litigios solicitarea pârâtului din apel de a se completa probatoriul cu un mijloc de dovadă considerat necesar de către acesta (în cazul de faţă, proba cu expertiză contabilă) nu putea avea drept consecinţă anularea hotărârii primei instanţe şi nici trimiterea cauzei spre rejudecare, probele suplimentare impunându-se a fi administrate de către însăşi instanţa de apel, în condiţiile stabilite de art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv în măsura în care această instanţă devolutivă le-ar fi apreciat ca fiind utile soluţionării cauzei.

Împrejurarea că apelul declarat de recurentul pârât a fost admis în speţă nu denotă o soluţie nelegală adoptată de instanţa de apel în cauză, de vreme ce în cuprinsul acestei căi de atac pârâtul recurent a formulat mai multe critici, iar instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei recurate de o manieră exhaustivă care sunt argumentele pentru care apelul său a fost apreciat ca fiind fondat.

Înalta Curte apreciază că prin formularea acestei critici recurentul ignoră nepermis aceste considerente care, în speţă, au vizat exclusiv aspectul legat de achitarea sumei de 5.000 RON de către pârâta A. din prejudiciul invocat de către reclamantă, dar şi prevederile art. 480 alin. (1) din Codul de procedură, din care rezultă neechivoc că apelul are un caracter unitar şi se impune a fi soluţionat prin adoptarea unei soluţii unice.

În concluzie, criticile recurentului pârât referitoare la pretinsele nereguli procedurale săvârşite de instanţa de apel sunt neîntemeiate.

2. În referire la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Se reţine totodată, că potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant faptul că "a Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile.

Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze.

Or, în cazul acţiunilor în răspundere civilă delictuală, cum este cazul cererii de faţă, instanţele de judecată au obligaţia de a motiva îndeplinirea sau neîndeplinirea celor patru condiţii necesare pentru angajarea răspunderii, respectiva faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate şi vinovăţia. Aceste condiţii sunt elemente fundamentale susceptibile să influenţeze soluţia pronunţată de instanţă şi care trebuie, deci, să se regăsească în considerentele hotărârii.

Recurentul pretinde că, în speţă, instanţa de apel ar fi omis să analizeze condiţia impusă de prevederile art. 998- 999 din C. civ. vizând vinovăţia sa.

Verificând din această perspectivă considerentele deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi apreciată ca fiind fondată această critică întrucât după fixarea limitelor analizei, care au fost raportate la cererea de apel formulată de acest pârât în cauză, instanţa de apel a procedat în mod concret la verificarea respectării acestei condiţii în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere impuse de normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, dezvoltate de jurisprudenţa naţională şi a arătat considerentele în raport de care a apreciat că apărările formulate de pârât în apel cu acest obiect nu pot fi validate.

Astfel, instanţa de apel a analizat apărarea potrivit căreia acest pârât ar fi acţionat sub o puternică presiune psihică exercitată de sora sa, A., reţinând că o astfel de presiune a fost calificată în mod corect de către prima instanţă ca fiind o simplă temere reverenţiară care nu era de natură de a înlătura vinovăţia sa.

S-a apreciat în acest sens că recurentul pârât nu a dovedit în ce măsură presiunea exercitată de sora sa ar fi fost de natură a depăşi limitele unei simple temeri nejustificate, reţinându-se că faptul că ar depinde material de aceasta nu poate constitui o scuză în acest sens.

De asemenea, s-a apreciat că apărările pârâtului recurent în sensul că nu ar fi cunoscut intenţiile pârâtelor B. şi A., în legătură cu terenul cumpărat şi cu cererea ulterioară de rambursare de TVA ce a urmat tranzacţiei nu sunt credibile, fiind contrazise de declaraţiile sale anterioare, în care a indicat modul în care cele două pârâte au recurs la promisiuni materiale pentru a-l determina să participe la activitatea ilicită.

În acest sens, Curtea de apel a constatat că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii, astfel că apărările privind asigurările primite de apelant din partea terţelor persoane care au participat la comiterea faptelor considerate a fi ilicite au fost înlăturate ca nefondate.

În acelaşi timp, s-a apreciat că prima instanţă a stabilit în mod corect modul în care pârâţii au fost angrenaţi în săvârşirea de fapte ce au condus la producerea a două prejudicii distincte, considerent în raport de care s-a constatat că aceştia răspund în solidar pentru fiecare din cele două pagube, în concordanţă cu participarea lor la acţiunile care au generat fiecare prejudiciu.

Totodată s-a statuat că, potrivit jurisprudenţei dezvoltate în interpretarea instituţiei răspunderii delictuale în reglementarea C. civ. de la 1864, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, formă de vinovăţie care diferă de cea reţinută în procesul penal, iar gravitatea faptelor reţinute în sarcina altor persoane sau faptul că instigarea la comiterea faptei a aparţinut altei persoane nu pot fi de natură a înlătura caracterul ilicit al propriilor fapte.

De asemenea, instanţa de apel a înlăturat motivat susţinerea din apel vizând necesitatea complinirii probatoriului cu o expertiză contabilă şi a cenzurat în limitele criticilor cu care a fost învestită, întinderea prejudiciului pretins de reclamantă.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte, apreciază că deşi argumentele pur teoretice (care redau pe larg opinii exprimate în doctrina de specialitate) expuse de recurent relative la condiţia vinovăţiei ca element al răspunderii civile delictuale, respectiv la sarcina probei, elementele în raport de care se determină vinovăţia, distincţiile între intenţie şi culpă sunt corecte, acestea nu conduc la constatarea nelegalităţii deciziei recurate, din perspectiva acestui motiv de casare, câtă vreme instanţa de apel, pentru a justifica înlăturarea apărărilor recurentului privind vinovăţia acestuia s-a raportat la comportamentul său, dar şi la circumstanţele în care au fost săvârşite faptele ilicite, apreciind, totodată, că este corectă analiza realizată de prima instanţă din această perspectivă.

Faptul că instanţa de apel şi-a însuşit, argumentat şi analiza realizată de prima instanţă care, în adoptarea soluţiei la care s-a oprit a avut în vedere succesiunea faptelor şi modul în care au fost implicaţi pârâţii în activităţile în raport de care reclamanta a pretins că au avut caracter ilicit (aşadar la acele împrejurări/circumstanţe apte să releve starea psihică a făptuitorilor) nu poate constitui, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, o omisiune a acestei instanţe de a cerceta fundamentul de ordin intelectiv şi volitiv al acestor acţiuni, respectiv o lipsă a propriului raţionament juridic.

În realitate, contrar argumentelor expuse în recurs, instanţa de apel a exercitat controlul de legalitate cu care a fost învestită prin cererea de apel formulată în cauză de acest pârât şi a răspuns argumentat tuturor criticilor formulate de pârâtul recurent prin motivele de apel, arătând de o manieră coerentă şi judicioasă care sunt considerentele pentru care a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală din perspectiva vinovăţiei reţinute în sarcina acestui pârât.

Prin urmare, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în speţă a fost probată vinovăţia pârâtului, respectiv că nu s-au administrat dovezi din care să rezulte incidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În referire la criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

În primul rând trebuie observat că recurentul face trimitere, în argumentarea acestui motiv de nelegalitate la prevederile art. 16, art. 1357 alin. (1), art. 1358 şi art. 1547 din noul C. civ.

Or, aşa cum corect s-a apreciat în cauză, prevederile art. 103 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stabilesc că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei ilicite.

Ca atare, întrucât faptele deduse judecăţii s-au săvârşit în cursul anului 2004, în mod corect s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864.

Într-adevăr, art. 998 - 999 din C. civ. reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar art. 249 din noul C. proc. civ. instituie regula în materie de probaţiune în sensul că stabileşte în sarcina celui care face o susţinere obligaţia de a o proba. Cu toate acestea trebuie observat că în ipoteza în care se invocă existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere, cum este cazul şi în speţă, recurentul invocând lipsa factorului intelectiv al vinovăţiei respectiv constrângerea sa, sarcina dovedirii incidenţei acestora îi revine celui care le invocă.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte vinovăţia cerută în cazul răspunderii pentru faptă proprie, art. 999 din C. civ. de la 1864 precizează că "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".

Cum această normă are în vedere nu numai greşeala intenţionată, dolul, adică delictul civil, dar şi greşeala neintenţionată, culpa, este aşadar suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane existenţa celei mai uşoare culpe.

Ca urmare, contrar aprecierii recurentului, raportat la obiectul cauzei de faţă, formele pe care le îmbracă culpa, uşoară sau gravă, nu au nicio relevanţă pentru răspunderea autorului faptei ilicite prejudiciabile, reparaţia, ca regulă generală, trebuind să fie integrală.

În egală măsură, în cazul mai multor coautori ai prejudiciului, cum este şi cazul în speţă, aceştia răspund împreună solidar, între ei, faţă de victimă, gravitatea vinovăţiei fiecăruia având relevanţă, potrivit art. 1052 şi 1053 din C. civ., doar în privinţa suportării între aceştia a prejudiciului, aspect care nu face însă obiect al prezentei pricini.

În privinţa vinovăţiei reţinute de instanţa de apel în sarcina recurentului pârât, Înalta Curte constată că într-adevăr, vinovăţia implică o atitudine de conştiinţă faţă de faptă şi urmările acesteia şi un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată fapta.

Raportat la atitudinea psihică a pârâtului faţă de faptă şi urmările sale, în speţă, potrivit situaţiei de fapt stabilită în cauză, acesta, în calitate de administrator şi reprezentant al SC J. SRL a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16 august 2004 la BNP K., în cuprinsul căruia s-a stabilit preţul de 20.000.000.000 ROL având ca obiect terenul situat în extravilanul com. Pieleşti, aflat iniţial în proprietatea pârâtei A. şi înstrăinat de aceasta numitului L. (prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 iulie 2004 la BNP M.- contra unui preţ de 300.000.000 ROL). Ulterior, pârâtul, în calitate de administrator al SC J. SRL s-a prezentat în faţa notarului public K. şi a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 31 august 2004 prin care această societate a înstrăinat către SC F. SRL Almăj, reprezentată de pârâta C., dreptul de proprietate asupra terenului menţionat, preţul stabilit în contract fiind de 26.000.000.000 ROL. Deşi preţul menţionat în acest ultim contract nu a fost achitat, pârâţii E. şi A. au întocmit facturi şi chitanţe eliberatoare prin care au atestat nereal realizarea acestei plăţi. De asemenea, s-a reţinut că scopul încheierii acestor tranzacţii a constat în obţinerea unei rambursări nelegale de TVA, acest aspect nefiind contestat în căile de atac.

Or, acţiunile recurentului-pârât - persoană majoră, cu capacitate deplină de exerciţiu - care şi-a asumat calitatea de administrator al unei societăţi comerciale, a participat la încheierea unor acte juridice autentice în calitate de reprezentant al unei societăţi comerciale şi la preconstituirea unor probe (în această calitate) care atestau o situaţie nereală în privinţa încasării preţului de către SC J. SRL, situaţie cunoscută pârâtului la data respectivă -întrucât în calitate de administrator acestuia îi revenea obligaţia de a gestiona bunurile societăţii comerciale - denotă faptul că acesta, prin însuşirile sale psihice, intelective şi volitive a putut să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptelor săvârşite şi a acceptat să participe la încheierea unor acte juridice al căror scop ilicit îi era cunoscut.

Astfel, nu se poate ignora faptul că la momentul săvârşirii faptelor ilicite, pârâtul desfăşura o activitate specifică unui profesionist, calitate care nu-i îngăduia o asemenea conduită, în exercitarea activităţii profesionale. Din această perspectivă este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că recurentul nu poate invoca necunoaşterea legii pentru a se apăra şi nici faptul că ar fi primit asigurări din partea unor terţe persoane în sensul că actele încheiate sunt valabile.

În egală măsură, simplul fapt că cele două convenţii de vânzare-cumpărare au fost încheiate la iniţiativa pârâtelor B. şi A., respectiv că au fost autentificate de către un notar public, nu este de natură a înlătura vinovăţia pârâtului. Astfel, chiar dacă aparent contractele de vânzare încheiate de recurent îndeplineau condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege pentru valabilitatea vânzării, deşi scopul urmărit de părţi la data încheierii acestora era unul ilicit, nu se poate ignora faptul că acesta pretinde că la momentul încheierii acestor acte juridice fusese supus unor presiuni pentru a le încheia. Or, chiar o atare susţinere contrazice teza susţinută de acesta în sensul că nu ar fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptelor sale, întrucât în lipsa oricăror îndoieli ale recurentului referitoare la scopul ilicit al încheierii acestor acte juridice şi obiectivării acestora în cadrul relaţiilor sale cu ceilalţi făptuitori nu s-ar fi impus exercitarea unor astfel de acte de către ruda sa apropiată.

Pe de altă parte, participarea recurentului, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, la preconstituirea unor probe în vederea creării unei aparenţe de legalitate a unor fapte nereale, cum este înmânarea/încasarea preţului vânzării demonstrează fără tăgadă că acesta a acceptat riscul de a suporta consecinţele faptelor sale.

Din acest punct de vedere, critica recurentului în sensul s-ar fi ignorat faptul că nu a obţinut foloase materiale în urma acţiunilor sale nu este de natură a conduce la o altă concluzie în privinţa justeţei raţionamentului instanţei de apel în privinţa îndeplinirii în cauză a cerinţei vinovăţiei sub forma culpei acestui pârât, întrucât în acest caz nu este necesar ca făptuitorul să urmărească producerea unui anumit rezultat, fie el şi material, ci doar să poată să prevadă sau, raportat la conduita unei persoane diligente, să fi trebuit să prevadă acest rezultat.

Or, aşa cum s-a arătat, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, pârâtul avea obligaţia legală de a gestiona bunurile acestei persoane juridice, ceea ce presupune cu necesitate că acesta trebuia să se preocupe şi să urmărească încasarea preţului bunului vândut şi nicidecum să emită înscrisuri care să ateste o plată nereală.

Aşa fiind, simpla invocare de către recurent a unor presiuni exercitate asupra acestuia chiar de către o rudă apropiată, fără a fi probate elemente/circumstanţe obiective din care să rezulte că acesta a avut convingerea că opoziţia sa de a participa activ la această activitate ilicită concepută şi iniţiată de sora sa şi ceilalţi pârâţi îl expune unui pericol grav şi iminent, aşa cum s-a reţinut în cadrul situaţiei de fapt în apel, nu poate fi asimilată cazului fortuit şi nici forţei majore.

În realitate, simpla temere a acestuia că în lipsa acceptării săvârşirii unor fapte al căror caracter ilicit era pe deplin conştientizat de recurent, acesta nu va putea beneficia de sprijinul financiar al autorului actelor de presiune, nejustificată nici de motive medicale şi nici de alte împrejurări concrete, obiective care să fie de natură a pune sub semnul incertitudinii însăşi existenţa/integritatea sa fizică sau psihică sa şi cu atât mai puţin temerea că nu va mai beneficia de acelaşi nivel de trai, nu reprezintă ipoteze ale unor situaţii insurmontabile, ci obiectivează asumarea de către acesta a riscului de a suporta consecinţele desfăşurării unei activităţi ilicite neavând, pe cale de consecinţă, aptitudinea de a justifica conduita ilicită a recurentului.

Ca atare, în mod judicios a fost înlăturată în cauză apărarea recurentului în sensul că a acţionat fără a avea reprezentarea consecinţelor faptei, aflându-se în imposibilitate de a o refuza pe sora sa A., în condiţiile în care, în speţă, potrivit situaţiei de fapt, recurentul nu a probat că acţiunile acestei rude au avut valenţa unor acţiuni imprevizibile, irezistibile şi nici inevitabile. În acest context, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că simpla sa temere chiar argumentată prin trimiterea la o relaţie de dependenţă financiară faţă de aceasta din urmă nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere.

Cum în speţă pârâtul a avut aptitudinea de a înţelege semnificaţia faptei şi a urmărilor acesteia şi de a discerne în privinţa caracterul său ilicit, iar pe de altă parte, acesta trebuia şi putea să cunoască semnificaţia socială a faptei şi efectele acţiunilor sale - ceea ce are semnificaţia culpei la care face trimitere art. 999 din C. civ. de la 1864 - este judicioasă aprecierea instanţei de apel în sensul că, în cauză, pârâtul a acţionat cu vinovăţie.

În consecinţă, dat fiind că în recurs nu au fost invocate argumente de nelegalitate în privinţa statuărilor instanţelor anterioare relative la îndeplinirea celorlalte condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, se constată că instanţele fondului au aplicat în mod corect normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală, criticile recurentului, în ansamblul lor, fiind nefondate.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva Deciziei nr. 1747 din 14 iunie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva Deciziei nr. 1747 din 14 iunie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2019.

GGC - LM