Prescription of market-price restitution claim under Law 112/1995: start date of prescriptive period and applicability of New Civil Code rules on ex officio invocation

Constată următoarele:

1. Obiectul prezentei cauze:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 3 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună:

- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, să-i plătească preţul de piaţă actualizat, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare al imobilului situat în Bucureşti, strada x nr. 16, apartament 7, compus din 3 camere plus dependinţe, cu suprafaţa utilă de 76,96 mp, balcon de 4,73 mp, pivniţă de 7,80 mp şi cota de teren de sub construcţie de 20,50 mp, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, înscris în Cartea funciară nr. x-C1-U2 conform Extras de CF nr. x din 23 ianuarie 2014 (anexa 2), preţ ce urmează să fie actualizat cu indicele de inflaţie până la data efectivă a plăţii şi este evaluat estimativ la valoarea de 150.000 euro (ca. 675.000 RON).

- obligarea pârâtului la plata către acesta a despăgubirilor civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma ce urmează a fi acordată de instanţa pe baza expertizei de specialitate actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data de 31 octombrie 2018 şi până la data plăţii efective;

- în subsidiar, a solicitat acordarea preţul plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, actualizat conform legii, în cazul în care se constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Decizia ICCJ nr. 1 din 19 ianuarie 2015 pronunţată în recurs în interesul legii);

- obligarea pârâtului să-i plătească cheltuielile de judecată cauzate de acest litigiu.

În drept, reclamanta se prevalează de art. 50, art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009 (pct. 18), cât şi de art. 44, art. 48, art. 21, art. 16, art. 148 din Constituţia României, respectiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa constantă internă şi jurisprudenţa CEDO.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin Sentinţa civilă nr. 789 din 9 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către instanţa de judecată din oficiu şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin Decizia nr. 1059 A din data de 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A., împotriva Sentinţei civile nr. 789 din 9 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) şi (6) din C. civ. şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, noul regim juridic al prescripţiei extinctive este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deci după 1 octombrie 2011.

Spre deosebire de acestea, prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat.

În speţă, acţiunea formulată de către apelanta-reclamantă privind restituirea preţului de piaţă pentru imobilul ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 347 din 10 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie a fost admisă acţiunea reclamantului B. şi a dispus constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv şi a Contractului autorilor reclamantei nr. 1277 din 6 noiembrie 1996.

Nu poate fi reţinută susţinerea apelantei în sensul că nu există identitate între contractul a cărui nulitate absolută a fost constatată prin hotărârea judecătorească arătată şi cel în baza căruia se solicită, în prezenta cauză, restituirea preţului de piaţă, întrucât singurul titlu al autorului apelantei- reclamante asupra imobilului în litigiu l-a constituit contractul de vânzare cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, asupra căruia s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie prin Decizia civilă nr. 347 din 10 martie 2005.

Deşi, la nivel teoretic şi chiar concret, data la care apelanta a cunoscut sau trebuia să cunoască (ori putea să cunoască) paguba şi pe cel care răspunde de ea este data pronunţării acestei decizii civile, Curtea a reţinut că Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data acestei hotărâri judecătoreşti, nu prevedea o dispoziţie specială privind prescripţia dreptului la acţiune, dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a le fi restituit preţul de piaţă al imobilelor, cuantificat potrivit standardelor internaţionale de evaluare, fiind reglementat ulterior, prin art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009.

Cu toate acestea, nici Legea nr. 1/2009 şi, implicit, nici Legea nr. 10/2001, nu prevăd norme speciale de prescripţie a dreptului la acţiune al persoanelor cărora li s-au desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici prevederi cu privire la o eventuală repunere în termenul de prescripţie, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile generale prevăzute de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani, termenul începând să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acţiune.

Prin urmare, dreptul foştilor chiriaşi la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, iar data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 se situează, în plan temporal, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011), motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ., legea care guvernează regimul prescripţiei în cauza de faţă este Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 3 alin. (1) din acest act normativ, potrivit căruia "termenul general de prescripţie de 3 ani", acest text coroborându-se cu dispoziţiile art. 7 din acelaşi act normativ, potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, raportat la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 şi la data introducerii prezentei acţiuni (31 octombrie 2016), în mod corect prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte problema dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., instanţele de judecată, din oficiu, ori părţile interesate mai pot invoca, în orice fază procesuală, excepţia prescripţiei extinctive atunci când prescripţiile au început înainte de 1 octombrie 2011 constituie o chestiune de drept intertemporal a cărei dezlegare se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 201, situat în cap. VIII - Secţiunea 1 din Legea nr. 71/2011.

Întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie, iar "ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus", în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept - conţine sintagma "în întregime", se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin urmare, astfel cum s-a statuat şi prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 1/2014, noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă şi în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată, in limine litis, iar nu şi de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 1 octombrie 2011, ceea ce nu este cazul în speţă, prescripţia dreptului la acţiune al apelantei-reclamante nefiind supusă dispoziţiilor din Noul C. civ.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, a declarat recurs reclamanta-apelantă A., recursul fiind motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, a fost pronunţată cu nesocotirea puterii de lucru judecat şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. s-a arătat că instanţa de apel nu a motivat hotărârea cu privire la criticile din apel care priveau stabilirea momentului începerii curgerii termenului legal de prescripţie în corelaţie cu data pierderii dreptului de proprietate, dată reală a producerii pagubei, fără a arăta în fapt şi în drept de ce au fost înlăturate cererile privind momentul de la care curge în speţă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, respectiv data rămânerii definitive (30 octombrie 2013) şi irevocabile (14.10.2014) a hotărârii pronunţate în acţiunea în revendicare, în urma căreia a fost "desfiinţat" titlul autorului recurentei, în sensul Legii nr. 10/2001 şi incidenţa normelor art. 63 din Legea nr. 71/2011; data rectificării cărţii funciare, prin radierea autorului recurentei şi înscrierea noului proprietar (28 februarie 2014) şi incidenţa normelor art. 6 alin. (5) şi (6), art. 21 şi art. 565 din Noul C. civ., respectiv art. 56 din Legea nr. 71/2009.

Nu a fost analizată nici forţa obligatorie a interpretării normelor care reglementează conflictele de drept intertemporal a deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 1/2014, forţa obligatorie a jurisprudenţei CEDO - Hotărârea pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, jurisprudenţa ataşată dreptului la un proces echitabil şi protecţiei proprietăţii, în sensul că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este recunoscută din momentul în care, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut unei persoane calitatea de proprietar, iar prin dispozitiv s-a dispus în mod expres restituirea bunului (în speţă, hotărârea pronunţată în acţiunea în revendicare, mai sus amintită).

Instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea nici în raport de motivele de netemeinicie invocate pe calea apelului, cu privire la greşita sau corecta interpretare a celor 3 înscrisuri considerate relevante de instanţa de fond: Decizia nr. 347/2005, dispoziţia nr. x din 22 mai 2008 şi Protocolul de predare-primire 11600 din 2 iulie 2008, atât în raport cu valenţele şi efectele lor juridice, prevăzute în lege, cât şi prin coroborare cu celelalte înscrisuri aflate în dosarul cauzei, respectiv cu forţa obligatorie a jurisprudenţei Curţii Constituţionale - Deciziile nr. 739 din 26 octombrie 2006 şi nr. 542/2007 şi nici privitor la cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive, operante în speţă.

De asemenea, nu a fost motivată hotărârea nici cu privire la motivul de apel referitor la nelegala soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în faţa instanţei de fond şi nici sub aspectul încălcării puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze referitoare la acelaşi imobil, prin care, în esenţă, s-a recunoscut existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului recurentei, astfel încât "paguba" a putut fi cunoscută numai după momentul admiterii definitive şi irevocabile a acţiunii în revendicare, respectiv al intabulaţii dreptului pe numele altui proprietar, când autorul recurentei a pierdut dreptul de proprietate.

Deşi toate aceste aspecte au constituit critici în apel, instanţa de apel nu a oferit o motivare, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că singurul contract valabil, existent în circuitul civil, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, a fost anulat prin Decizia nr. 347/2005, întrucât în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 347/2005 este menţionat doar contractul anulat pe cale administrativă; că judecătorul fondului a invocat din oficiu prescripţia extinctivă, cu încălcarea art. 2512 din noul C. civ. cu motivarea că, şi după intrarea în vigoare a noului C. civ., prescripţia extinctivă poate fi invocată din oficiu, pentru prescripţiile începute sub imperiul vechiul C. civ., întrucât a fost greşit stabilit momentul începerii curgerii termenului de prescripţie - intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 şi nicidecum, astfel cum a susţinut în interpretarea corectă a legii, de la data pierderii dreptului de proprietate, în anul 2014.

În opinia recurentei, în materia prescripţiei extinctive sunt aplicabile prevederile noului C. civ. deoarece evicţiunea totală s-a produs prin admiterea irevocabilă a acţiunii în revendicare introdusă în 1998, prin Decizia nr. 1375 din 14 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deci după apariţia noii legi civile, având ca efect rămânerea fără eficacitate a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind singura hotărâre executorie şi opozabilă prin care recurenta este obligată să restituie bunul către fost proprietar. Potrivit art. 566 din noul C. civ., admiterea acţiunii în revendicare, care s-a produs în mod irevocabil la data de 14 mai 2014 prin Decizia nr. 1375 din 14 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, marchează momentul de început al cursului prescripţiei.

La data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 210 din 23 februarie 2001 prin Decizia Curţii de apel nr. 254A din 30 octombrie 2013, situaţia juridică a Contractului nr. x/19446 din 6 noiembrie 1996 era de necontestat, acesta fiind considerat titlu de proprietate valabil, intabulat în Cartea funciară în favoarea autorului recurentei încă din anul 2006, înscriere necontestată şi opozabilă oricărei terţe persoane, inclusiv statului, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară nr. x din 23 ianuarie 2014, administrat ca probă la dosar.

Radierea înscrierii autorului recurentei a fost făcută prin Încheierea nr. 12920 abia la data de 28 februarie 2014, fapt ce demonstrează că a rămas valabilă şi după intrarea în vigoare a noului C. civ. înscrierea în Cartea funciară, în temeiul titlului de proprietate reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996.

Încheierea de radiere nr. 12920 din 28 februarie 2014 a fost contestată în instanţă, soluţia pronunţată în acea cauză rămânând definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 4841A din 8 decembrie 2016, deci Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996 a fost considerat valabil şi ulterior datei introducerii acţiunii de faţă, respectiv 31 octombrie 2016.

În consecinţă, recurenta consideră că sunt aplicabile prevederile art. 2.663 din Capitolul IX cu privire la prescripţia extinctivă, potrivit cărora "prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi" deoarece sub incidenţa noii legi s-a născut dreptul de acţiune şi anume rămânerea definitivă şi irevocabilă a Sentinţei nr. 210 din 23 februarie 2001 prin Decizia nr. 254A din 30 octombrie 2013 şi respectiv a Deciziei nr. 1375 din 14 mai 2014, ale art. 2512 alin. (2) şi (3) din noul din C. civ., care prevede ca organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu chiar dacă ar fi în interesul statului sau al unităţilor administrative-teritoriale.

Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, s-a creat un nou raport juridic între părţi, astfel titlul statului fiind considerat nevalabil, fostului proprietar i s-a recunoscut retroactiv dreptul avut înainte de naţionalizare, iar terţul cumpărător a fost obligat să predea imobilul.

În acelaşi timp cu recunoaşterea dreptului fostului proprietar, care deţine de la acest moment "un bun actual" şi o valoare patrimonială, s-a creat efectiv în favoarea recurentei dreptul material de acţiune în despăgubiri deoarece şi cumpărătorul evins deţine "un bun actual" sub formă de creanţă, guvernat de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 1/2009, astfel cum această noţiune este definită în paragraful nr. 140 din hotărârea CEDO Atanasiu şi alţii împotriva României.

Recurenta susţine că instanţa de apel a restrâns apărările pe care le-a formulat în apel şi nu a motivat înlăturarea probelor care demonstrau situaţia juridică reală, încălcând obligaţia de a avea rol activ, conform art. 22 din noul C. proc. civ., şi principiul contradictorialităţii, reglementat în art. 14 alin. (6) din acelaşi Cod. Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere situaţia juridică reală a Contractului nr. x/19446 din 6 noiembrie 1996, intrat în circuitul civil prin transcrierea în registru de transcripţiuni al Judecătoriei Sector 1 sub nr. x din 4 decembrie 1996 şi care a produs efecte juridice începând din 1996 şi ulterior pronunţării Deciziei civile nr. 347/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

5. Procedura derulată în recurs

Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 martie 2018.

Prin rezoluţia din 28 ianuarie 2019 s-a fixat termen la 13 martie 2019, privind analiza admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul a fost întocmit la data de 4 octombrie 2018 iar, prin încheierea de şedinţă din data de 13 martie 2019, s-a dispus asupra admisibilităţii în principiu a recursului, constatându-se că acesta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. şi că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu. S-a stabilit termen de judecată, pentru soluţionarea recursului, la data de 19 iunie 2019, în şedinţă publică, ora 09:00, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând recursul formulat, în limita motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Instanţa de apel a înlocuit motivarea primei instanţe de fond, în ceea ce priveşte identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, considerând că nu data predării imobilului către fostul proprietar, respectiv 2 iulie 2008, reprezintă acest moment, ci data la care a fost reglementat, prin Legea nr. 1/2009, dreptul la despăgubire al chiriaşului-cumpărător evins.

În motivarea apelului, apelanta-reclamantă a susţinut că altul este momentul de debut al termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, anume cel al rămânerii irevocabile a Deciziei civile nr. 1375 din 14 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva autorului său.

Astfel, apelanta A. a arătat că momentul de început al termenului de prescripţie nu putea fi data de 2 iulie 2008, când s-ar fi predat efectiv imobilul către fostul proprietar, întrucât Decizia civilă nr. 347 din 10 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a finalizat procesul care a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446 din 6 noiembrie 1996, nu avea caracter executoriu, nefiind dispusă repunerea părţilor în situaţia anterioară şi, prin încheierea Curţii de Apel Bucureşti din 15 iunie 2005 şi prin Decizia civilă nr. 9426 din 17 noiembrie 2005, s-ar fi stabilit cu putere de lucru judecat că nu există caracter executoriu al deciziei menţionate.

Au fost aduse critici şi în ceea ce priveşte lipsa caracterului executoriu al Dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti nr. 16000 din 22 mai 2008 emisă, în baza Deciziei civile nr. 347 din 10 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, în scopul restituirii în natură a imobilului, cu motivarea că aceasta nu ar fi fost intabulată întrucât, prin Încheierea OCPI nr. 61347 din 26 septembrie 2013, a fost respinsă cererea de intabulare, iar această încheiere nu a fost atacată.

Imposibilitatea predării imobilului la data de 2 iulie 2008 a fost motivată de apelantă şi prin suspendarea tuturor măsurilor administrative, aspect care ar reieşi din Adresa nr. x din 22 mai 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Deşi a sintetizat toate argumentele pe care apelanta le-a invocat pentru a-şi justifica opinia asupra începutului curgerii termenului de prescripţie de la momentul rămânerii irevocabile a Deciziei civile nr. 1375 din 14 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel nu a explicat de ce a înlăturat apărările pârâtei.

Astfel cum se susţine şi în prezentul recurs, acestor apărări nu le-a fost dată o motivare în fapt şi în drept, ceea ce creează recurentei un prejudiciu întrucât, în opinia sa, dreptul său la despăgubire nu s-a născut cât timp dreptul de proprietate al autorului său, consfinţit prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, a continuat să existe până în momentul radierii acestuia din cartea funciară, la data de 28 februarie 2014, şi chiar ulterior acestui moment, întrucât cererea de radiere a fost atacată în instanţă, soluţia de respingere fiind menţinută definitiv prin Decizia civilă nr. 4841 din 8 decembrie 2016.

Recurenta susţine că dreptul său de proprietate ar fi subzistat până în momentul când, prin admiterea acţiunii în revendicare, fostul proprietar ar fi redobândit şi intabulat bunul litigios, ca bun actual, (în accepţiunea dată acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) şi numai din acest moment cumpărătorului evins i s-ar fi născut, în concret, dreptul la despăgubiri recunoscut, în abstract, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Recurenta menţionează că poate dovedi şi prin Extrasul de carte funciară nr. x din 23 ianuarie 2014 continuitatea existenţei dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, ulterior constatării nulităţii sale pe cale judecătorească, prin Decizia civilă nr. 347/2005 a Curţii de Apel Bucureşti.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel ar fi trebuit să arate de ce a înlăturat aceste apărări, căci numai în acest mod soluţia instanţei de apel devine convingătoare, cunoscut fiind că analiza pe care judecătorul trebuie să o facă, în legătură cu motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluţii, trebuie să fie nu doar clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, dar şi să aibă putere de convingere, însă la fel de exactă trebuie să fie şi motivarea în ceea ce priveşte cererile pe care instanţa le-a respins.

Pentru a da fermitate şi putere de convingere hotărârii judecătoreşti, instanţa trebuia să explice de ce a înlăturat apărările apelantei.

Lăsând neanalizate criticile din apel şi identificând un alt moment al curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, altul decât cel stabilit de către prima instanţă, dar şi de cel menţionat de apelantă, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Determinarea momentului de debut al termenului de prescripţie extinctivă, prin antamarea susţinerilor apelantei referitoare la această chestiune, era necesară şi pentru a putea stabili legea aplicabilă, deci pentru a soluţiona conflictul de legi în timp din perspectiva normelor procedurale aplicabile prescripţiei extinctive, cunoscut fiind că între cele două acte normative care reglementează succesiv această materie, în raport de data introducerii prezentei acţiuni, respectiv Decretul-lege nr. 167/1958 şi noul C. civ., există o reglementare diferită în privinţa posibilităţii de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei.

De altfel, sub aspectul posibilităţii invocării din oficiu a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în raport de prevederile vechi, Decretul-lege nr. 167/1958, şi cele noi, noul C. civ., în materia prescripţiei extinctive, sunt formulate critici în prezentul recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cărora nu li se poate da un răspuns direct în recurs pentru că s-ar antama aspecte care nu au fost analizate în apel, deşi au constituit motive de apel.

Totodată, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., referitor la stabilirea cu putere de lucru judecat, prin încheierea Curţii de Apel Bucureşti din 15 iunie 2005 şi prin Decizia civilă nr. 9426 din 17 noiembrie 2005, a lipsei caracterului executoriu al Deciziei civile nr. 347 din 10 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, nu poate fi analizat întrucât autoritatea de lucru judecat se referă la lipsa caracterului executoriu al unei hotărâri judecătoreşti pentru a justifica imposibilitatea ieşirii unui bun din patrimoniu, aspect care ţine de fondul cauzei or, în prezenta cauză, nu s-a intrat în cercetarea fondului, instanţa limitându-se a se pronunţa asupra unei excepţii peremptorii, respectiv excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care s-a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a art. 2512 alin. (2) şi (3) noul C. civ., privind invocarea prescripţiei de partea interesată, nu poate fi analizat la acest moment, de vreme ce aplicarea normelor privind prescripţia extinctivă necesită identificarea în prealabil a datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie, iar acest aspect nu a fost argumentat convingător, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul căruia Înalta Curte va casa decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în aplicarea art. 497 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1059 A din data de 21 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - LM