Validity of mayoral reparatory decision under Law 10/2001 and applicable limitation period for prefect’s control of legality action.

Deliberând asupra cauzei civile prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2010, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de pârât, în baza Legii nr. 10/2001, prin care se dispunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea lui A.

În motivarea cererii, s-a arătat, în esenţă, că, deşi existau litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti, referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a beneficia de masa succesorală lăsată de foştii proprietari - B. şi C., inclusiv de contestare a celor două Dispoziţii emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti - nr. 10893 din 17 octombrie 2008 şi 10894 din 17 octombrie 2008 - totuşi, entitatea învestită cu soluţionarea notificării a insistat ca instituţia prefectului să finalizeze controlul de legalitate asupra actului administrativ prin care se propunea acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent - dovada fiind cea de-a doua retransmitere a dosarului din data de 19 martie 2010, precum şi încercarea de ocolire a controlului de legalitate exercitat de prefect, în mod obligatoriu, în baza O.U.G. nr. 81/2007, prin transmiterea dosarului, fără aviz de legalitate, la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, republicată, art. 5 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată şi modificată prin Legea nr. 48/2004, cu modificările şi completările ulterioare, punctul 2.2 din Capitolul III "Măsuri instituţionale" din Normele metodologice de aplicare unitară a prevederilor Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005, cu modificările şi completările ulterioare, art. 16 alin. (2)/1 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare şi punctul 16.93 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe prevederile art. 1 alin. (8) şi art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a înaintat cauza către conducerea Tribunalului Bucureşti, în vederea repartizării către o secţie civilă.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut că litigiile izvorând din restituirea în natură a imobilelor se soluţionează potrivit Legii nr. 10/2001, iar reclamantul avea posibilitatea de a se adresa instanţelor civile, contestând dispoziţia în baza acestui act administrativ, conform legislaţiei civile, şi nu instanţei de contencios administrativ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2010*, la data de 11 ianuarie 2011.

La data de 12 septembrie 2011, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii acţiunii formulate de reclamant.

La data de 14 septembrie 2011, D. a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând admiterea cererii; constatarea nulităţii absolute parţiale pentru fraudă la lege a Contractului de vânzare-cumpărare de drepturi autentificat sub nr. x din 6 iunie 2008 de către B.N.P. E., contract încheiat între F. şi G., în calitate de vânzători şi pârâtul A., în calitate de cumpărător, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional autentificat de acelaşi notar sub nr. x din 9 octombrie 2008, cu privire la vânzarea drepturilor intervenientei, de orice natură reale sau de creanţă, principale sau accesorii, legate de imobilul format din minim 6 ha teren, situat pe raza fostei comune Militari, solicitat prin Notificarea nr. x din 31 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi în ceea ce priveşte vânzarea drepturilor intervenientei ce decurg din moştenirea rămasă de pe urma defunctului B., decedat la data de 30 ianuarie 1951; anularea Dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti nr. 10893 din 17 octombrie 2008, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâtului A.; obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să emită dispoziţie motivată privind propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea intervenientei şi, în situaţia admiterii cererii principale, şi pentru imobilul teren şi construcţii, situat în Bucureşti, Bd. x, fost Bd. x, fost B-dul x I, pe raza fostei comune Militari, care a aparţinut defunctului B., decedat la 30 ianuarie 1951 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 octombrie 2011, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a depus la dosar o cerere, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, alături de Primarul General al Municipiului Bucureşti, şi a beneficiarului actului administrativ atacat, A.

La data de 4 aprilie 2012, H. a depus la dosar, în temeiul dispoziţiilor art. 49 C. proc. civ., cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că cererea se bazează pe contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la Biroul Notarului Public "I.", sub nr. x din 11 noiembrie 2011, având ca obiect vânzarea de către D. a cotei de 24/100 din măsurile reparatorii, privind restituirea prin echivalent a terenului în suprafaţa totală de 78.956,14 mp, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37 - 39.

La data de 10 aprilie 2012, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a depus la dosar o cerere, prin care a arătat că, având în vedere menţiunea cuprinsă în citaţia emisă la data de 19 martie 201, cererea de chemare în judecată a fost promovată de Prefectul Municipiului Bucureşti, ca urmare a exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale, atribuţie conferită prefectului de prevederile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, precum şi a dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată şi modificată prin Legea nr. 84/2004, punctul 2.2 din Capitolul III - "Măsuri instituţionale" din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, precum şi pe prevederile art. 1 alin. (8) şi art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum rezultă şi din acţiunea introductivă.

La data de 12 septembrie 2012, intervenienta D. a depus la dosar nota de precizare, dispusă de instanţă prin încheierea de şedinţa din data de 13 iunie 2012, referitoare la calificarea cererii de intervenţie, prin care a solicitat, în principal, să se constate dreptul său de proprietate, în calitate de moştenitoare a defunctei J., pentru cota de 50% din măsurile reparatorii prin echivalent, acordate prin dispoziţia Primarului General nr. 10893 din 17 octombrie 2008 pârâtului A., pentru terenul în suprafaţă de 78.956,14 mp, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37 - 39, ce face obiectul Notificării nr. x/2001 şi, în subsidiar, să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pârâtului A.; obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar general, la emiterea unei noi dispoziţii, prin care să fie acordate intervenientei măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru cota de 50% din terenul în suprafaţă de 78.956,14 mp, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37 - 39, ce face obiectul notificării nr. x/2001.

La data de 12 septembrie 2012, intervenientul în interes propriu H. a depus la dosar o precizare, dispusă de instanţă prin încheierea de şedinţa din data de 13 iunie 2012, referitoare la calificarea cererii de intervenţie ca fiind în interes propriu, prin care solicită, în principal, să se constate dreptul său de proprietate pentru cota de 24/100 din măsurile reparatorii ce-i revin din dispoziţia Primarului general nr. 10893 din 17 octombrie 2008, în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/11. XI.2011 de BNP I.; iar în subsidiar, respingerea cererii în anularea Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pârâtului A.

La data de 11 septembrie 2012, K. a depus la dosar o cerere, prin care a arătat că este cesionar al unei cote de 24% din drepturile ce revin prin Dispoziţia nr. x din 17 octombrie 2008 de la D., conform a două contracte de cesiune, autentificate sub nr. x din 2 noiembrie 2011 şi nr. y din 16 martie 2011. Astfel, petentul a formulat cerere de intervenţie în nume propriu, în locul intervenientei D., pentru cota pe care aceasta i-a vândut-o.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 noiembrie 2012, tribunalul a înaintat dosarul în vederea discutării excepţiei de conexitate a prezentului dosar la Dosarul nr. x/2008, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, raportat la obiectul şi cauza celor două dosare.

La data de 8 iunie 2016, L. a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând anularea dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10893 din 17 octombrie 2008, obligarea acestui pârât să emită dispoziţie motivată privind propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea intervenientului şi a persoanelor îndreptăţite, pentru imobilul situat în Bucureşti, Bd. x nr. 37 - 39 fost B-dul. x, fost Bd. x.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia conexităţii Dosarelor nr. x/2008 şi nr. y/2010*, ca neîntemeiată; a dispus restituirea Dosarului x/2010* către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru continuarea judecăţii.

La data de 14 septembrie 2016, intervenientul L. a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul Prefectului Municipiului Bucureşti, solicitând constatarea faptului că, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi, autentificat sub nr. x din 6 iunie 2008, de notar public E., încheiat între reclamanţii F. şi G., în calitate de vânzători şi pârâtul A., în calitate de cumpărător, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional autentificat de acelaşi notar sub nr. x din 9 octombrie 2008, în ceea ce priveşte vânzarea drepturilor intervenientului de orice natură, reale sau de creanţa, principale sau accesorii, legate de imobilul format din minim 6 ha teren pe raza fostei comune Militari, solicitat prin notificarea nr. x din 31 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi în ceea ce priveşte vânzare drepturilor sale ce decurg din moştenirea rămasă de pe urma defunctului B., decedat la data de 30 ianuarie 1951, nu a fost înstrăinat dreptul autoarei mamei sale J.; constatarea nulităţii absolute parţiale, în baza principiului anularii actelor subsecvent, ca urmare a anularii actului iniţial, în ceea ce priveşte Contractele de vânzare-cumpărare nr. x din 1 octombrie 2009, autentificat de Notar Public M. şi în ceea ce priveşte Contractul de cesiune nr. x din 2 noiembrie 2010 şi nr. y din 16 martie 2011, încheiate între D., vânzătoare şi K., sub aspectul cuantumului obiectului cesiunii şi lipsa obiectului, în cazul K.; constatarea nulităţii absolute a contractul de cesiune de drepturi, autentificat sub nr. x din data de 11 noiembrie 2011 de către Notar Public I., încheiat în calitate de cumpărător, pentru lipsa obiectului şi nevalabilitatea obiectului; anularea Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10893 din 17 octombrie 2008, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâtului A.; obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să emită dispoziţie motivată privind propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea sa şi a persoanelor îndreptăţite, pentru imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37 - 39.

La data de 21 octombrie 2016, N. a depus la dosar cerere de intervenţie principală, prin care a arătat că este cesionar, conform contractului de cesiune drepturi autentificat şi Declaraţiei de atestare avocaţială nr. 730 din 30 mai 2016 şi actului adiţional nr. x la contractul de cesiune drepturi, atestat sub nr. x din 20 octombrie 2016, solicitând a se avea în vedere calitatea sa de proprietar la pronunţarea sentinţei.

La data de 7 noiembrie 2016, intervenientul N. a depus la dosar, în baza art. 49 alin. (1) şi art. 54 C. proc. civ., cerere de intervenţie în interesul pârâţilor, solicitând admiterea cererii de intervenţie şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv menţinerea ca legală a Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti.

La data de 22 decembrie 2016, intervenienta N. a depus la dosar cerere completatoare la cererea de intervenţie în interesul pârâţilor, prin care a arătat că, prin actul adiţional la Contractul de cesiune atestat sub nr. x din 20 octombrie 2016 de av. O., K. îi cesionează încă 14% din drepturile pe care acesta le deţinea din Dispoziţia nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.

La data de 11 ianuarie 2017, P. a depus la dosar, în baza art. 49 alin. (1) şi art. 54 C. proc. civ., cerere de intervenţie în interesul pârâţilor, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv menţinerea ca legală a Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti.

La termenul din data de 10 mai 2017, apărătorul intervenientului L. a arătat că înţelege să renunţe la cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamatului, tribunalul luând act de acesta prin încheierea de la acel termen, L. continuând procesul în calitate de moştenitor al intervenientei în interes propriu D.

Prin Sentinţa civilă nr. 988 din 5 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii principale şi, în consecinţă, a respins, ca tardiv formulată, cererea principală formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi A. şi intervenienţii în nume propriu - L. şi H. şi intervenienţii în numele altei persoane - K., N. şi P.

A respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta D. şi continuată de moştenitorul acesteia L., şi cea formulată de intervenientul H.

A admis cererile de intervenţie în interes alăturat pârâţilor, formulate de intervenienţii K., N. şi P.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă, în baza Legii nr. 10/2001, de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a soluţionat notificarea nr. x/31 mai 2001, depusă de Q., R., S., T., U., J. şi V., acordându-i-se beneficiul Legii nr. 10/2001, numai cesionarului A., invocându-se încălcarea prevederilor art. 1, 2, 3, 4 şi 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (s-au acordat măsuri reparatorii pentru un imobil cu o suprafaţă mult mai mare decât cea pentru care se face dovada prin actele de proprietate depuse, coroborate cu situaţiile juridice eliberate de diferite autorităţi publice, unei persoane a cărei calitate este contestată de către ceilalţi notificatori/moştenitori ai notificatorilor decedaţi ulterior depunerii notificării).

S-a mai invocat de către reclamant şi încălcarea art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât, deşi existau litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti, referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a beneficia de masa succesorală lăsată de foştii proprietari B. şi C., inclusiv de contestare a celor două dispoziţii emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, pentru soluţionarea aceleiaşi notificări de către persoanele ce se consideră nedreptăţite de emiterea acestora, entitatea învestită cu soluţionarea notificării insistă ca instituţia prefectului să finalizeze controlul de legalitate asupra actului administrativ, prin care se propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Din cuprinsul dispoziţiei contestate, rezultă că aceasta a fost comunicată şi Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, comunicare ce a fost făcută în data de 17 octombrie 2008, astfel cum rezultă din cuprinsul Adreselor nr. x din 3 noiembrie 2010 şi nr. y din 19 octombrie 2010, emise de Primăria Municipiului Bucureşti. Totodată, din cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat de reclamant, rezultă că dispoziţia contestată i s-a comunicat la data de 20 octombrie 2008.

Tribunalul nu a putut reţine argumentele invocate de reclamant cu privire la cea de-a doua retransmitere a dosarului, ce cuprinde dispoziţia contestată din data de 19 martie 2010, şi luarea în considerare a acestei date ca moment de la care trebuie calculat termenul de 6 luni. S-a avut în vedere că termenul de 6 luni curge de la prima comunicare către reclamant a deciziei contestate, comunicare ce a avut loc, potrivit celor recunoscute chiar de reclamant, la data de 31 octombrie 2008.

Or, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001:

"Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."

Termenul de 30 de zile pentru contestarea dispoziţiei este un termen prevăzut în favoarea persoanei care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură.

Reclamantul, care exercită controlul de legalitate al dispoziţiei contestate, dispune de un termen de 6 luni pentru contestarea acestei dispoziţii, potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de D., precizată şi continuată de unicul moştenitor al acesteia, L., (potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 7 februarie 2014, emis de B.N.P. W.), tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, la fel ca şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul H., câtă vreme acesta a dobândit de la intervenienta D. un drept ce mai fusese înstrăinat anterior către intervenienul K.

În ceea ce priveşte cererile de intervenţie în interes alăturat pârâţilor, formulate de intervenienţii K., N. şi P., tribunalul a constatat că intervenienţii N. şi P. au dobândit în baza unor contracte de cesiune cote din drepturile dobândite de intervenientul K.

În consecinţă, faţă de soluţia dată cererii principale şi cererilor de intervenţie în interes propriu, în baza art. 54 C. proc. civ. tribunalul a admis cererile de intervenţie în interes alăturat pârâţilor, cereri formulate de K., N. şi P.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti şi intervenienţii în nume propriu L. şi H.

Prin Încheierea din data de 27 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2010, această instanţă a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză împotriva Sentinţei civile nr. 988 din 5 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 1607A din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelantul-reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti, apelantul-intervenient în nume propriu L. şi apelantul-intervenient în nume propriu H. împotriva Sentinţei civile nr. 988 din 5 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2010*, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Primarul General al Municipiului Bucureşti şi A. şi intimaţii intervenienţi în numele altei persoane K., N. şi P.; a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a considerat ca fiind întemeiat apelul formulat de către reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti.

Astfel, actul administrativ - dispoziţia nr. x/2008 - a fost comunicat Prefectului la data de 20 octombrie 2008, înscrierea fiind înregistrată cu nr. x.

Pe rolul instanţelor judecătoreşti, existau însă mai multe dosare care aveau ca obiect atât actul administrativ înaintat în vederea exercitării controlului de legalitate, cât şi Dispoziţia nr. x/2008, prin care s-au respins notificările numiţilor Q., R., S., X. şi T., stabilindu-se necesitatea completării dosarului administrativ cu alte înscrisuri.

Conform prevederilor legale, doar dispoziţiile necontestate pe cale judecătorească se transmit către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În ceea ce priveşte dispoziţia care este contestată, aceasta se poate transmite numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a respectivei hotărâri judecătoreşti.

La data verificării actului administrativ de către reclamant, acesta era contestat de către petenţi, fiind înregistrat Dosarul nr. x/2008, motiv pentru care procedura administrativă era suspendată, iar termenul de prescripţie în ceea ce îl priveşte pe reclamant era, de asemenea, suspendat.

Concluzionând, Curtea a constatat că termenul de prescripţie în care prefectul a putut sesiza instanţa cu o acţiune de anulare a unui act administrativ a fost întrerupt, prin introducerea cererii de chemare în judecată care are ca obiect un act administrativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru toate aceste considerente, curtea de apel a admis apelul declarat de către Prefectul Municipiului Bucureşti şi, luând în considerare solicitarea expresă a reclamantului-apelant, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare către aceeaşi instanţă de fond, Tribunalul Bucureşti.

Cu privire la apelurile declarate de către intervenienţi, curtea de apel a reţinut următoarele aspecte:

Prin însăşi cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat încălcarea prevederilor dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, atât cu privire la dovada proprietăţii imobilului în cauză, cât şi la suprafaţa acestuia, dar şi cu referire la calitatea de persoane îndreptăţite pentru beneficiul masei succesorale lăsate de foştii proprietari - B. şi C.

În aceste condiţii, curtea de apel a considerat necesar a nu se analiza şi soluţiona criticile din cererile de apel declarate de către cei doi intervenienţi, aceştia invocând motive referitoare la aspectele enunţate, puse în discuţie şi de reclamant prin cererea introductivă şi neanalizate pe fond până în prezent.

În condiţiile în care, urmare a admiterii apelului reclamantului şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la tribunal, această instanţă va trebui să analizeze fondul litigiului şi să ia în considerare şi să răspundă şi argumentelor invocate de către intervenienţi, curtea de apel a admis toate cele trei apeluri declarate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul A., intervenientul în nume propriu H. şi intervenienţii în numele altei persoane N. şi P.

1)Recurentul-pârât A. a solicitat instanţei admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor declarate de Prefectul Municipiului Bucureşti, intervenientul în nume propriu L. şi intervenientul în nume propriu H. şi menţinerea ca legală şi temeinică a Sentinţei civile nr. 988 din 5 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. x/2010*.

Recurentul a susţinut că apelul Prefectului Municipiului Bucureşti a fost admis prin greşita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, la fond, a fost invocată excepţia tardivităţii cererii reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti, admisă în primă instanţă; considerentul admiterii acestei excepţii fiind acela că dispoziţia a fost comunicată prefectului în data de 20 octombrie 2008, înscrierea fiind înregistrată pe rolul reclamantului sub nr. x.

S-a reţinut de către prima instanţă că acţiunea pendinte a fost pornită de către reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, în temeiul prerogativei sale de drept administrativ de a realiza controlul de tutelă asupra dispoziţiei, drept care este supus unui termen de prescripţie de 6 luni care curge de la data comunicării dispoziţiei către prefect, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, termenul de prescripţie se împlinise în data de 20 aprilie 2009, or, acţiunea pendinte a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 11 ianuarie 2011, cu mult după depăşirea termenului de prescripţie.

Instanţa de apel a considerat că, având în vedere că dispoziţia atacată pe calea prezentului litigiu făcea deja obiectul unui alt dosar aflat pe rolul instanţelor, respectiv Dosarul nr. x/2008, prescripţia dreptului la acţiune a reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti de a exercita controlul asupra dispoziţiei ar fi fost suspendat/întrerupt prin iniţierea litigiului ce formează obiectul Dosarului nr. x/2008, pentru simplul motiv că acel litigiu ar fi vizat aceeaşi dispoziţie, fără se analiza dacă obiectul şi cauza celor două litigii coincid.

Prin aceste considerente, instanţa de apel a opinat că un potenţial efect întreruptiv de prescripţie, constând în conduita terţilor iniţiatori ai litigiului ce formează obiectul Dosarului nr. x/2008 de a sesiza instanţa de judecată, a întrerupt şi termenul de prescripţie care curgea împotriva reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti din acest litigiu distinct.

În privinţa apelurilor declarate de intervenienţii în nume propriu L. şi acestea au fost admise pe fond, însă fără a se analiza de către instanţa de apel temeinicia acestora, ci pentru simplul considerent că criticile din cuprinsul acestor apeluri ar fi similare criticilor apelului reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti, apel care însă nu a fost analizat pe fond, ci a fost soluţionată în temeiul excepţiei tardivităţii.

Recurentul a considerat că este o reală problemă de drept problema prescripţiei dreptului material la acţiune şi cazurile de întrerupere sau suspendare a acesteia, susţinând că prescripţia, fiind o sancţiune personală a subiectului care neglijează exercitarea propriilor drepturi şi, corelativ, dreptul material la acţiune fiind un drept personal al persoanei care urmăreşte realizarea unui drept subiectiv propriu, nu se poate afirma că un caz de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei efectuat de un terţ profită şi influenţează termenul de prescripţie al celui dintâi. În contextul problemei de drept relevate, recurentul a menţionat că, între persoana împotriva căreia curge prescripţia şi terţ, nu există raporturi obligaţionale de solidaritate sau de reprezentare care să permită întreruperea prescripţiei titularului dreptului subiectiv prin actul sau faptul terţului.

Sediul materiei în domeniul prescripţiei extinctive era la acel moment, în baza principiului tempus regit actum, Decretul nr. 167/1958.

Conform art. 16 alin. (1) lit. b), prescripţia este întreruptă "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată (...), chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţa judecătorească, (...) necompetentă".

Instanţa de apel a considerat că litigiul ce formează obiectul Dosarului nr. x/2008 ar fi întrerupt termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti din acest litigiu.

Neanalizând părţile, obiectul şi cauza, ci doar obiectul derivat - dispoziţia ce forma obiectul litigiului nr. 43513/3/2008, prin decizia recurată, s-a ajuns la concluzia că prescripţia dreptului la acţiune al prefectului de a solicita anularea dispoziţiei a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată a iniţiatorilor litigiului nr. 43513/3/2008.

În temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, "dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege".

În doctrină şi în jurisprudenţă s-a arătat că instituţia prescripţiei extinctive reprezintă o sancţiune personală a titularului unui drept subiectiv care neglijează să reclame vătămarea acestuia. Atât dreptul subiectiv, cât şi dreptul material la acţiune sunt legate de persoana titularului dreptului încălcat.

Corelativ, cursul prescripţiei - inclusiv actele de suspendare şi actele întreruptive - sunt legate de persoana titularului dreptului subiectiv şi al dreptului material la acţiune:

"Dacă titularul dreptului subiectiv nu-şi valorifică dreptul nesocotit sau încălcat în termenul de prescripţie stabilit de lege, împlinirea prescripţiei îl lipseşte de dreptul material la acţiune, ceea ce reprezintă o sancţiune civilă".

Prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, cu sublinierea faptului că dreptul la acţiune aparţine titularului dreptului subiectiv vătămat:

"Dreptul material la acţiune este posibilitatea titularului de a obţine, prin constrângere, executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept ameninţat ori contestat sau, după caz, aplicarea unei alte sancţiuni civile".

Similar, în măsura în care prescripţia extinctivă reprezintă sancţiunea personală a titularului pasiv de drepturi subiective, cauzele de suspendare şi de întrerupere a termenului de prescripţie reprezintă acte şi fapte de care profită numai cel împotriva căruia curge prescripţia.

Raţionamentul este cu atât mai mult valabil în condiţiile în care, în speţa pendinte, nu există, nu au fost analizate şi nu au fost invocate raporturi obligaţionale de solidaritate sau de reprezentare care să fi justificat soluţia instanţei de apel.

În interpretarea art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, evocat în considerentele deciziei recurate, în doctrină şi în jurisprudenţă, s-a arătat că:

"Cererea de chemare în judecată trebuie să fie făcută de către titularul dreptului la acţiune. Pentru a opera întreruperea prescripţiei, acţiunea la care face referire art. 16 alin. (1) lit. b) din decret, trebuie să fie promovată de partea în defavoarea căreia curge termenul (...)."

Nu în ultimul rând, trebuie analizate şi efectele cazului de întrerupere a prescripţiei reglementat prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. În aceste sens, în doctrină, s-a arătat că:

"În ipoteza cererii de chemare în judecată, dimpotrivă, efectele întreruperii se produc definitiv, pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere în fond a cererii."

Aplicând toate aceste raţionamente la speţa concretă, rezultă că dreptul subiectiv din speţă este reprezentat de dreptul prefectului, în calitate de autoritate publică, de a exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiei.

Acest drept este unui personal şi propriu, intuitu personae (prin raportarea la calitatea de prefect - autoritate publică) şi izvorăşte din art. 19 alin. (1) lit. e) din cuprinsul Legii nr. 340/2004, conform căruia prefectul "verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului".

Tocmai de aceea art. 38 din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia autorităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor să transmită prefectului situaţia tuturor dosarelor administrative.

Astfel, dreptul prefectului de a solicita anularea dispoziţiei nu se confundă cu dreptul particularilor interesaţi de a ataca dispoziţia în faţa instanţei, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă, prin absurd, cererea de chemare în judecată a altei persoane din litigiul nr. 43513/3/2008 ar întrerupe prescripţia dreptului la acţiune al prefectului în litigiul pendinte, în litigiul nr. 43513/3/2008 acţiunea în anularea dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008 a fost definitiv respinsă pe fond, motiv pentru care un potenţial efect întreruptiv de prescripţie nu poate opera.

Un al doilea motiv de recurs s-a raportat la faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de admitere a apelurilor declarate de L. şi H.

Astfel, cu privire la apelurile declarate de către intervenienţi, instanţa de apel a reţinut următoarele aspecte:

"Prin însăşi cererea de chemare în judecată, reclamantul (Prefectul - n.n.) invocă încălcarea prevederilor dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, atât cu privire la dovada proprietăţii imobilului în cauză, cât şi la suprafaţa acestuia, dar şi cu referire la calitatea de persoane îndreptăţite pentru beneficiul masei succesorale lăsate de foştii proprietari (...).

În aceste condiţii, Curtea a considerat necesar a nu se analiza şi soluţiona criticile din cererile de apel declarate de către cei doi intervenienţi, aceştia invocând motive referitoare la aspectele enunţate, puse în discuţie şi de reclamant prin cererea introductivă şi neanalizate pe fond până în prezent".

În acest context, se poate observa că instanţa de apel nu a analizat fondul apelului declarat de către reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, ci a admis calea de atac, pe considerentul greşitei soluţionări a excepţiei tardivităţii cererii principale, trimiţând cauza spre rejudecare în fond.

Astfel, chiar dacă cei trei apelanţi ar avea critici identice, instanţa nu a analizat fondul acestor critici în cadrul apelului declarat de către prefect, motiv pentru care un raport de accesorialitate rămâne lipsit de importanţă practică.

Mai mult decât atât, soluţia asupra excepţiei tardivităţii nu are legătură cu apelurile celor doi intervenienţi, întrucât cererile acestora au fost respinse de către prima instanţă ca neîntemeiate.

Aşadar, cert este faptul că instanţa de apel a admis pe fond două apeluri, fără a indica absolut niciun considerent de fond, astfel cum recunoaşte în mod expres.

Soluţia asupra excepţiei tardivităţii cererii principale a reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti nu poate fi transpusă asupra fondului cererilor celor doi intervenienţi, întrucât însuşi apelul prefectului nu a primit o soluţionare pe fond.

În al doilea rând, în ipoteza în care instanţa de recurs ar admite această cale de atac şi ar schimba decizia recurată, în sensul admiterii excepţiei tardivităţii cererii principale, soluţia de admitere pe fond a apelurilor intervenienţilor rămâne golită de orice considerent care ar justifica soluţia instanţei de apel.

2) Recurentul intervenient în nume propriu H. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, (exceptând admiterea apelului său), şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului său, cu modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a respinge apelurile exercitate de Prefect şi L., menţinerea admiterii apelului său şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau admiterea în tot a cererii sale şi constatarea calităţii sale de proprietar asupra cotei de 24% din drepturile privind Dispoziţia nr. x/2008.

În motivarea cererii de recurs, s-a susţinut că decizia este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură, având contradicţii între considerente şi fiind pronunţată cu încălcarea sau greşita aplicare a legii, motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanţa de apel nu a stabilit legea aplicabilă cauzei.

Conform art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel este ţinută să verifice calea de atac, în limitele cererii de apel. Totodată, conform art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cererea de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, în timp ce art. 292 alin. (1) C. proc. civ. limitează drepturile apelantului la motivele şi mijloacele invocate în prima instanţa sau în cererea de apel.

Apelul reclamantului a vizat pretinsa nemotivare a hotărârii, susţinându-se că ar fi fost lipsită de temei legal. În realitate, în motivarea Sentinţei civile nr. 988 din 5 iulie 2017, se regăsesc temeiurile de drept avute în vedere de către instanţă, acestea fiind detaliate inclusiv la nivel de citare a acestora. Temeiurile de drept reţinute, analizate şi aplicate în cauză de prima instanţă sunt: art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 11 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dispoziţiile Legii nr. 340/2004.

Prin apelul formulat, apelantul a amestecat deliberat temeiurile de drept ale legii speciale cu cele ale dreptului comun şi chiar a făcut afirmaţii fără nicio acoperire în drept, care au fost preluate de instanţa de apel. Aceasta din urmă a dovedit o atitudine vădit favorabilă instituţiei statului, încălcând obligaţia de echilibru şi imparţialitate, deci şi dispoziţiile art. 6 din Convenţie. Această părtinire se observă din modul incorect în care s-a făcut înlăturarea soluţiei date de prima instanţă, fără nicio analiză concretă care să arate de ce au fost înlăturate considerentele acesteia, din faptul că instanţa de apel a făcut afirmaţii fără acoperire într-o normă de drept în vigoare şi din faptul că a amestecat, la rândul său, dispoziţiile de drept comun cu cele ale legii speciale, încălcând flagrant principiul specialia generalibus derogant.

În mod concret, instanţa de apel nu a arătat de ce prezentei cauzei i se aplică atât dreptul comun în materie de prescripţie, cât şi dispoziţiile legii speciale (aceasta din urma fiind cea aplicată corect de prima instanţă). Obligaţia primordială a instanţei de apel era aceea de a stabili legea aplicabilă cauzei, analizând raportul între legea specială şi cea generală. Dezinteresul faţă de normele de drept aplicabile în cauză este evidenţiat şi de pronunţarea hotărârii în temeiul normelor de drept ale noului C. proc. civ., apelul fiind admis în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., şi nu al art. 296 C. proc. civ. de la 1865, deşi aceasta este legea aplicabilă cauzei.

Consecinţa acestui mod de judecată este nulitatea hotărârii, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Neregularitatea procesuală s-a produs cu ocazia deliberării, astfel încât părţile nu au avut posibilitatea de a cere şi obţine îndreptarea acesteia, în cursul respectivei judecaţi. Efectul acestui mod de judecată este pronunţarea unei hotărâri nelegale.

În mod evident, cauzei i se aplică exclusiv normele legii speciale, Legea nr. 10/2001, aceasta guvernând litigiul civil, aşa cum s-a stabilit caracterul acestuia, ca urmare a regulatorului de competenţă, deci dreptul comun nu poate constitui temei pentru modificarea sentinţei pronunţată în prima instanţă.

În cauză s-a produs încălcarea dreptului la un proces echitabil, încălcarea obligaţiei de motivare a hotărârii (art. 261 pct. 5 C. proc. civ.), încălcarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor.

Motivarea hotărârii are un caracter extrem de general, care nu arată niciun temei de drept, cu excepţia art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 care este, în realitate, inaplicabil. Instanţa se mărgineşte a indica două situaţii de fapt, şi anume:

- ca Instituţia Prefectului a primit prima dată dispoziţia nr. x/2008 la data de 20 octombrie 2008, aceasta fiind înregistrată sub nr. x;

- că pe rolul instanţelor se aflau mai multe dosare care vizau atât dispoziţia nr. x/2008, cât şi dispoziţia nr. x/2008.

Se mai susţine de către instanţa de apel, prin preluarea afirmaţiei Instituţiei Prefectului:

"conform prevederilor legale, doar dispoziţiile necontestate pe cale judecătoreasca se transmit Secretariatului Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor", omiţând să arate care ar fi aceste dispoziţii legale, neidentificabile, nepuse în discuţia părţilor şi imposibil de verificat de către instanţa de recurs, în lipsa indicării lor concrete în motivarea hotărârii recurate.

Reclamantul a învederat că instanţa de apel nu a arătat în concret de ce a înlăturat fiecare temei de drept reţinut de instanţa anterioară, nici nu a analizat vreuna din apărările pe care părţile le-au făcut, ignorând complet existenţa lor ca părţi în dosar, singura preocupare fiind admiterea nemotivată a apelului instituţiei Prefectului.

Art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte în sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile de probe ale părţilor; Curtea Europeana a Drepturilor Omului concluzionând că instanţele, chiar dacă nu ar putea fi obligate să expună motivele respingerii fiecărui argument invocat de o parte, totuşi, ele nu sunt scutite de examinarea adecvată şi de obligaţia de a răspunde principalelor mijloace pe care partea le expune.

Or, în speţă, nu s-a răspuns niciunui mijloc de apărare esenţial. Instanţa de apel nu a arătat care anume din argumente au fost îndepărtate şi pentru ce raţiuni, nefiind analizate, în realitate, niciunul din argumentele invocate.

În acest sens, existenţa unor litigii care priveau o altă dispoziţie decât cea care face obiectul prezentului dosar nu poate reprezenta o motivare legală a soluţiei prezente, argumentul instanţei, (preluat de la instituţia prefectului fără o minimă analiza proprie), fiind străin de prezenta cauza.

De asemenea, neindicarea vreunui temei de drept care să poată face posibilă verificarea acestuia, de către instanţa de recurs, sau care ar fi conţinutul concret, modalitatea în care se poate aplica în cauză şi efectele pe care aplicarea sa le-ar avea asupra drepturilor părţilor face imposibilă analiza legalităţii deciziei recurate de către instanţa de recurs.

În considerentele deciziei, nu se arată cine ar putea fi titularul contestaţiei, în ce temei ar fi făcută contestaţia şi cum anume ar interacţiona o astfel de contestaţie cu obligaţiile Instituţiei Prefectului, dacă acesta nu este titularul respectivei căi de atac. În mod evident, suntem în prezenţa unei situaţii clasice de nemotivare în drept a hotărârii şi a unei inacţiuni a instanţei de apel (neverificarea situaţiei de fapt şi de drept în cauză, deşi calea de atac era una devolutivă).

Având în vedere nemotivarea soluţiei pronunţată de instanţa de apel, recurentul a apreciat că nu a fost corect stabilită nici situaţia de fapt şi nici fundamentată soluţia adoptată, ceea ce contravine art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform căruia judecătorul trebuie să prevină orice greşeală de judecată, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. Instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţie şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

În aceste condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 106 şi 108 C. proc. civ., recurentul a solicitat constatarea nulităţii deciziei ca nemotivată şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Instituţiei Prefectului, urmând ca hotărârea ce se va adopta, să fie dată cu respectarea exigenţelor art. 261 C. proc. civ.

Încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actul fiind îndeplinit cu neobservarea formelor legale, motiv de recurs ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Nulitatea nu a putut fi invocată în faţă primei instanţe, întrucât s-a produs cu ocazia deliberării, astfel încât recurentul nu a avut posibilitatea îndreptării acestei neregularităţi, vătămarea sa constând în pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale, a cărei îndepărtare nu se poate face decât prin admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Un alt aspect privind greşita interpretare şi aplicare a legii s-a raportat la faptul că: Instituţia Prefectului a recunoscut că actul supus controlului său a fost primit prima dată pe 20 octombrie 2008, fiind înregistrat sub nr. x Această recunoaştere este consemnată şi de către instanţa de apel.

În motivarea pretinsei suspendări a termenului în care reclamantul putea exercita prezenta acţiune, acesta invocă ca temei de drept art. 46 din Legea nr. 10/2001, temei neanalizat de instanţa de apel.

Suspendarea procedurii administrative, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, reglementează o cu totul altă ipoteză juridică, şi anume situaţia în care, la data adoptării Legii nr. 10/2001, ar fi existat, pe rolul instanţelor, acţiuni de drept comun sau în care sunt promovate acţiuni în temeiul art. 45 şi 47 din Legea nr. 10/2001 - privind anularea unor acte de înstrăinare, însă apelantul se referă la contestarea de către notificatori a dispoziţiei transmisă pentru controlul de legalitate (ce face obiect al prezentului proces), precum şi contestarea dispoziţiei nr. 10894/17 octombrie 2008, prin care s-au respins alte notificări. Niciuna din aceste contestaţii nu are aptitudinea de a suspenda termenul în care apelantul ar fi trebuit să îşi formuleze propria acţiune.

După cum se observă, art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi art. 46.1 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu reglementează procedura de control de legalitate, procedura administrativă, ulterioară emiterii actului supus controlului, ci situaţii şi proceduri prealabile emiterii dispoziţiei de către primar. Pe cale de consecinţă, temeiul de drept la care face trimitere reclamantul nu are legătură cu situaţia de drept dedusă judecaţii, motivul sau de apel fiind nefondat.

Reglementarea situaţiei prin normele cuprinse în art. 16.1, 16.5 - 16.6 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 priveşte dispoziţiile ce fac obiect al unor litigii aflate pe rolul instanţelor, însă face trimitere tot la predarea documentaţiei, şi nu la exercitarea controlului de legalitate şi, cu atât mai puţin, la o suspendare a termenului în care trebuie exercitat acest control.

Nici formularea plângerii prealabile nu suspendă şi nu întrerupe, nici în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi nici în temeiul art. 14 sau art. 16 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie privind dreptul la acţiune, aşa încât propria conduită a reclamantului a condus la formularea tardivă a cererii de chemare în judecată. Norma cuprinsă în art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează suspendarea procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, şi nu a procedurii de control de legalitate, cele două proceduri privind instituţii de drept diferite şi vizând situaţii de drept diferite.

Pe de altă parte, acţiunea este una pur civilă, aşa încât i se aplică normele de drept civil, nu cele ale contenciosului administrativ, iar din perspectiva termenului în care putea fi exercitată acţiunea, acesta este depăşit din culpa exclusivă a reclamantului.

Suspendarea termenelor de prescripţie prevăzută de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică în cauză, aceasta fiind guvernată exclusiv de legea specială, iar suspendarea cursului prescripţiei era prevăzută expres şi limitativ de dispoziţiile art. 14 din decret, situaţiile respective neregăsindu-se în cauză.

În sfârşit, în privinţa întreruperii unui termen de prescripţie, la data analizată (anul 2008), conform Decretului nr. 167/1958 (chiar şi dacă s-ar aplica în cauză), aceasta era expres şi limitativ reglementată de dispoziţiile art. 16 din decret, situaţiile respective neregăsindu-se în cauză.

Instanţa face o gravă confuzie între părţile între care curge prescripţia şi acţiunile acestora care pot guverna întreruperea prescripţiei. Pentru a opera întreruperea prescripţiei este necesară o acţiune realizată de partea împotriva căreia curge termenul, şi nu de către un terţ. Aceasta este însăşi raţiunea mecanismului întreruperii unui termen de prescripţie. Ca urmare, atacarea unei dispoziţii de către terţe persoane nu are aptitudinea juridică de a întrerupe termenul de prescripţie care curge împotriva Instituţiei Prefectului. Faţă de acesta, rămas în pasivitate, prescripţia îşi continuă cursul, neexistând nicio manifestare de voinţă a acestuia, aptă să conducă la întreruperea cursului prescripţiei. Apelantul nu a fost parte în litigiul respectiv, şi, cu atât mai puţin, nu 1-a iniţiat.

Rezultă că niciunul din temeiurile invocate de apelant pentru a justifica pretinsa suspendare sau întrerupere a termenului în care putea exercita propria acţiune nu reglementează o atare situaţie, astfel încât critica sa era nefondată.

Invocarea susţinută a mai multor temeiuri de drept, cu scopul de a găsi o motivare a suspendării sau întreruperii termenului de prescripţie, dovedeşte faptul că apelantul a avut şi are reprezentarea clară a depăşirii termenului legal.

Pe de altă parte, chiar şi în situaţia în care prescripţia ar fi fost întreruptă sau suspendată până la analizarea legalităţii dispoziţiei de către instanţa învestită de notificatori, apare ca o gravă greşeală din partea instanţei de apel să nu invoce şi să nu facă aplicarea excepţiei puterii lucrului judecat (de ordine publică, în conformitate cu art. 166 C. proc. civ.) a hotărârii pronunţate în Dosarul nr. x/2008, pe care îl reţine în considerente şi a cărui decizie irevocabilă este ataşată la dosar. Or, în condiţiile în care instanţele de judecată au verificat anterior prezentei acţiuni legalitatea Dispoziţiei nr. 10983/2008, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se opune unei noi analize în prezenta cauză, instanţa neputând ajunge la o altă concluzie decât cea anterioară, intrată în ordinea juridică şi învestită cu puterea lucrului judecat, chestiune care ţine de securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice în statul de drept. Părţile dosarului au invocat această putere de lucru judecat, fără ca instanţa să o aibă în vedere.

Consecinţa modului de judecată al instanţei de apel este aceea a admiterii apelului Prefectului, în baza unui temei de drept care nu permite această soluţie, deci Decizia civilă nr. 1607A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, este nelegală.

Cu privire la admiterea apelului formulat de L., recurentul a arătat următoarele:

Apelantul-intervenient L. nu a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare, ci modificarea sentinţei, în sensul de a se respinge excepţia tardivităţii, a se admite cererea sa de intervenţie şi cererea de chemare în judecată a Prefectului. În motivarea admiterii acestui apel, instanţa de apel a reţinut că motivare doar admiterea apelului Prefectului.

Plecând de la nelegala soluţie dată apelului Instituţiei Prefectului, rezultă şi nelegala soluţie dată apelului formulat de L., caz în care se impune respingerea acestuia.

Deşi a invocat în faţă instanţei de apel şi faptul că, în ceea ce priveşte respingerea cererii reclamantului, apelantul L. nu îşi justifică interesul procesual, soluţia respectivă privind o altă persoană decât a apelantului, faţă de care acesta are, oricum, altă poziţie procesuală şi a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea acestui motiv de apel şi respingerea pe acest considerent, instanţa de apel nu s-a mai pronunţat pe acest considerent.

Pe de altă parte, a arătat că dezvoltarea motivului de recurs invocat de L. nu a arătat în mod concret în ce a constat greşeala primei instanţe, apelantul reluând o serie de dispoziţii legale şi făcând o descriere cronologică a unor demersuri ale Instituţiei Prefectului, fără a arăta în mod distinct care normă de drept a fost încălcată, care ar fi fost semnificaţia reală a acesteia, cum ar fi trebuit a fi aplicată şi care ar fi fost consecinţele juridice ale aplicării normei de drept la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Apelantul a identificat în mod greşit obiectul prezentei cauze, apreciind eronat că ar fi contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008.

Intervenienta principală D. nu a formulat vreo cerere sau vreo critică referitoare la drepturile pe care i le-a transmis prin contractul indicat anterior, astfel încât nici moştenitorul său, L., continuator al intervenţiei principale, nu poate emite mai multe pretenţii şi invoca mai multe drepturi decât autoarea sa.

3) Recurenţii intervenienţii în numele altei persoane N. şi P. au solicitat, prin cererea de recurs, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. 1865, s-a raportat la faptul că instanţa care a judecat cauza în apel nu a fost constituită potrivit dispoziţiilor legale, nefiind formată din numărul de judecători prevăzut de lege pentru soluţionarea pricinii în mod legal, ceea ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate în cauză.

În prezenta cauză, calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond este recursul, având în vedere modificările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010, în care se arată, la alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001:

"Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."

Curtea de Apel Bucureşti a calificat în mod nelegal calea de atac ca fiind apel şi a soluţionat cauza în complet nelegal alcătuit, întrucât calea de atac, fiind recursul, completul trebuia format din trei judecători.

Un alt motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., care ar atrage nulitatea hotărârii pronunţate în cauză, s-a raportat la faptul că un membru al completului de judecată era incompatibil, întrucât îşi spusese anterior părerea cu privire la pricină, fiind incidente dispoziţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenţii au susţinut că se referă la doamna judecător Y., care a soluţionat prezenta pricină cu privire la apelul declarat de către L., dar a făcut parte şi din completul care a soluţionat Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, prin care a respins recursul declarat de către L.

În ambele dosare, apelantul L. a invocat faptul că dispoziţia nr. x/17 octombrie 2008 îl prejudiciază, întrucât trebuia să figureze printre persoanele îndreptăţite la primirea de despăgubiri, în baza notificării trimisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

În Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, din completul căreia a făcut parte d-na judecător Y., a considerat că L. nu figurează în cuprinsul Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008, astfel că nu o poate contesta pe calea Legii nr. 10/2001, ci doar pe calea dreptului comun.

În dosarul de faţă, L. a formulat aceeaşi contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, însă apelul acestuia este admis, din complet, făcând parte d-na judecător Y.

Astfel, recurenţii consideră ca doamna judecător trebuia să se abţină, iar, în caz contrar, să îşi menţină punctul de vedere exprimat în Dosarul nr. x/2016, iar soluţia cu privire la apelul declarat de către L. trebuia să fie de respingere.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a raportat la faptul că hotărârea recurată în privinţa apelurilor declarate de către H. şi L. nu este motivată, ceea ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate în cauză.

În privinţa lui H., acesta a solicitat respingerea apelului Prefectului Municipiului Bucureşti şi să se constate că este deţinătorul unei cote din drepturile menţionate în cuprinsul Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008. H. nu are acelaşi interes cu Prefectul Municipiului Bucureşti şi nici cu L., pentru ca instanţa să considere, lacunar, că se invocă acelaşi aspecte, şi să nu mai analizeze criticile acestuia din apel.

Apelul lui H. trebuia analizat prin prisma criticilor aduse hotărârii atacate şi să se constate dacă, cu privire la acestea, hotărârea instanţei de fond este sau nu legală, astfel încât instanţa de apel nu a examinat, în mod real, problema esenţială învederată de acest apelant.

Inexistenţa motivării soluţiei de admitere a apelului lui H. şi L. este o cauză de nulitate a hotărârii, întrucât judecătorii erau obligaţi să motiveze soluţia dată acestor două apeluri, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi în raport de prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un ultim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a raportat la faptul că soluţia dată de către instanţa de apel cu privire la apelul Prefectului Municipiului Bucureşti este nelegală, întrucât acţiunea depusă de către acesta este tardivă, ceea ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate în cauză.

Instanţa de apel a considerat că termenul de prescripţie a fost întrerupt de depunerea unei acţiuni similare de către alte persoane împotriva aceluiaşi act administrativ.

Soluţia este nelegală, întrucât instanţa de apel trebuia să se raportez la prevederile art. 16 alineat ultim care prevede - prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea - şi la soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/2008 care a fost de respingere a acţiunii împotriva Dispoziţiei nr. 10893 din 17 octombrie 2008, astfel că prescripţia nu s-a întrerupt, cum, în mod nelegal, a considerat instanţa de apel.

Acţiunea Prefectului Municipiului Bucureşti nu a fost promovată în termenul legal, de vreme ce nu este incident art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, ci era incident art. 16 aliniat ultim din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel, în sensul că ar fi fost suspendată procedura administrativă, de asemenea, soluţia este nelegală. În primul rând, nu se arată care este textul de lege care să prevadă suspendarea procedurii administrative, iar faptul că dispoziţia primarului se putea trimite numai dacă nu era contestată, nu înseamnă că, dacă a fost trimisă prefectului şi, în acelaşi timp, există o contestaţie pe rol, se suspendă procedura administrativă.

Intimatul reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, obligatorie, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor formulate în cauză, considerând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012.

Intimatul H. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de N., P. şi A., pentru motivele expuse în conţinutul acesteia .

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Deliberând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiei procesuale de procedură, absolute, peremptorii a inadmisibilităţii recursurilor declarate în litigiul dedus judecăţii, invocată de către intimatul reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti, Înalta Curte o va respinge, în virtutea următoarelor considerente:

Prin încheierea din data de 27 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2010, această instanţă a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză împotriva Sentinţei civile nr. 988 din 5 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de recurs consideră însă, contrar aprecierii neargumentate a instanţei de apel, că nu sunt aplicabile, în cauză, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât prefectul nu este persoană îndreptăţită, în înţelesul art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar instanţele nu au fost învestite cu o contestaţie a persoanei îndreptăţite împotriva dispoziţiei emise de primarul general în sfera Legii nr. 10/2001. În consecinţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. XII din Legea nr. 202/2010, în sensul suprimării căii de atac a apelului, în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare, ipoteză în care hotărârile de primă instanţă ar fi rămas supuse doar recursului.

Subsecvent, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conţine norme tranzitorii, în sensul că dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Tot astfel, instanţa de recurs reţine că cererea dedusă judecăţii nu este supusă nici dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 şi nici dispoziţiilor Legii nr. 76/2012, intrate în vigoare ulterior emiterii dispoziţiei atacate şi declanşării prezentului litigiu, invocate în susţinerea acestei excepţii.

Cum la data sesizării primei instanţe - 4 mai 2010, nu exista nicio dispoziţie specială care să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cererile de tipul celei deduse judecăţii, instanţa de recurs apreciază că se aplică normele de drept comun ale art. 299 alin. (1) C. proc. civ. - hotărârile date în apel (...) sunt supuse recursului, astfel încât recursurile declarate în cauză sunt admisibile şi vor fi examinate pe fond.

Analizând recursurile exercitate în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că sunt fondate, pentru argumentele ce vor succede:

Examinând cu prioritate motivele de recurs ce aduc în dezbatere legala compunere a completului de judecată, fie din perspectiva căii de atac exercitate în cauză, fie din cea a incompatibilităţii unuia dintre membrii completului de judecată ce a adoptat hotărârea recurată în prezenta cauză, motive invocate de către recurenţii intervenienţi accesorii N. şi P., instanţa va face următoarele consideraţii:

Înalta Curte subliniază că, sub aspectul căilor de atac susceptibile a fi exercitate în cauză, argumentele au fost deja enunţate supra, atunci când s-a analizat admisibilitatea recursurilor formulate împotriva deciziei recurate, astfel încât, constatând că aceasta este supusă atât apelului, cât şi recursului, completul care a pronunţat această decizie, în apel, a fost legal constituit, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte compunerea completului de judecată din perspectiva incompatibilităţii doamnei judecător Y., instanţa de recurs apreciază că această pretinsă neregularitate procesuală nu putea fi invocată decât de partea care ar fi suferit o vătămare, în speţă, intervenientul L. şi prin mijloacele procesuale specifice, astfel încât invocarea acestui motiv de recurs de către intervenienţii accesorii apare ca fiind lipsită de interes.

Motivul de recurs constând în nemotivarea de către instanţa de apel a hotărârii ce formează obiect al recursului este unul comun celor trei recursuri exercitate în cauză, chiar dacă pentru argumente diferite, astfel încât acesta va primi o unică dezlegare în recurs. În opinia instanţei de recurs, analiza acestui motiv implică atât enunţarea standardului legal, cât şi o analiză in concreto a hotărârii recurate.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează cazul de casare sau modificare a unei hotărâri, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, atunci când o parte interesată invocă nemotivarea unei hotărâri, în oricare dintre tezele conţinute de aceste dispoziţii legale, instanţa de recurs urmează a analiza această critică din perspectiva pct. 7 al art. 304, ce are autonomie distinctă, iar nu din perspectiva pct. 5 şi 9 ale acestui articol.

Este adevărat însă că, atunci când instanţa de recurs constată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, într-o manieră determinantă, ce face imposibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, soluţia nu poate fi alta decât cea a casării cu trimitere spre rejudecare, pentru a se asigura părţilor garanţiile procesului echitabil şi dublul grad de jurisdicţie, în materiile în care acesta este reglementat, însă acest aspect nu poate determina o altă încadrare a acestui motiv de recurs.

În virtutea standardului legal intern, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului include, printre alte garanţii procesuale, dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate de către instanţa sesizată şi de a primi o hotărâre motivată. Aceasta implică, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Raţiunea şi obligativitatea motivării oricărei hotărâri judecătoreşti o dau următoarele consideraţii: a) constituie o garanţie pentru justiţiabili care, din expunerea sistematică şi logică a consideraţiunilor de fapt şi de drept, pot cunoaşte temeiurile ce au condus la deznodământul judiciar al unei cauzei şi pot ataca hotărârea, combătând temeiurile pe care le găsesc nefondate; b) înlăturarea arbitrariului judecătoresc şi posibilitatea controlului de legalitate din partea instanţelor superioare.

În acest sens, motivarea în fapt a unei hotărâri conţine analiza şi evaluarea probelor pe baza cărora s-a stabilit existenţa sau inexistenţa faptelor şi împrejurărilor care au generat litigiul dintre părţi, iar motivarea în drept cuprinde justificarea aplicării în cauză a anumitor norme de drept şi argumentele în virtutea cărora acestora li s-a dat o anume interpretare.

Aplicând aceste principii cauzei deduse judecăţii şi analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile procesuale privind motivarea actului jurisdicţional final reprezentat de Decizia civilă nr. 1607 A din 13 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, atacată prin prezentul recurs.

În acelaşi sens, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Această dispoziţie consacră în mod expres rolul instanţei supreme de a aplica legea numai în situaţia în care situaţia de fapt este deplin elucidată şi stabilită, atributul stabilirii situaţiei de fapt revenind exclusiv instanţelor de fond. Per a contrario, atunci când situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită, soluţia care se impune este aceea a casării cu trimiterii.

În acest context, instanţa de recurs apreciază că este fondat şi motivul de recurs privind nestabilirea legii aplicabile prezentului litigiu, invocat de recurentul intervenient H., care poate fi circumscris motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.).

Astfel, potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În plus, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia să clarifice temeiul juridic al acţiunii, să stabilească fără echivoc cadrul procesual, atât din punct de vedere al temeiului juridic, al cauzei juridice, cât şi din punct de vedere al pretenţie concrete formulate.

În ipoteza dedusă judecăţii, se poate observa că cererea reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti a fost întemeiată pe mai multe temeiuri juridice care atrăgeau calificări diferite ale acesteia şi, implicit, regimuri juridice distincte.

În acelaşi sens, în ceea ce priveşte controlul de legalitate al prefectului asupra dispoziţiilor emise în procedura Legii nr. 10/2001 au fost emise mai multe acte normative, instanţa de apel nestabilind care este legea aplicabilă cererii deduse judecăţii din perspectivă temporală.

Astfel, analizând hotărârea pronunţată în cauză, din perspectiva acestor cerinţe legale, se poate observa că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin care sunt normele legale aplicabile litigiului cu care a fost învestită, care era procedura aplicabilă cererii introduse de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti şi regimul juridic al acesteia, făcând astfel imposibil controlul judiciar specific căii de atac extraordinare a recursului.

În consecinţă, instanţa de apel va trebui să stabilească dacă dispoziţia de restituire al cărei emitent este primarul întruneşte sau nu caracteristicile unui act administrativ de autoritate, emis în regim de putere publică, (în soluţionarea unor raporturi bazate pe inegalitate juridică, adică pe subordonarea părţilor, specifică raporturilor administrative) sau, dimpotrivă, dacă aceasta reprezintă un act de drept privat, respectiv, un act juridic civil, mai exact, un act de dispoziţie făcut asupra bunurilor din patrimoniul unităţii deţinătoare şi care, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, are valoarea unui titlu de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, ("Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".), luând în considerare şi Decizia nr. 11 din 11 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Este neîndoielnic că, raportat la aceste decizii/dispoziţii emise în procedura administrativă, legiuitorul a reglementat modalitatea de contestare la îndemâna persoanei îndreptăţite nemulţumite, prin dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar şi posibilitatea controlului de legalitate asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale emise în temeiul Legii nr. 10/2001 care are semnificaţia verificării conformităţii actelor acestor autorităţi cu dreptul obiectiv, însă în anumite limite.

În acest context procesual, instanţa de apel va trebui să analizeze astfel ce fel de control poate exercita prefectul şi ce regim juridic are acţiunea declanşată de acesta pentru constatarea nevalabilităţii condiţiilor de emitere a unei dispoziţii de restituire emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, cu referire şi la faptul că instanţa iniţial sesizată a fost cea de contencios-administrativ, care s-a dezînvestit, apreciind că este vorba de un litigiu de natură civilă şi că nu-i aparţine competenţa funcţională în soluţionarea cauzei, soluţie ce nu a fost atacată.

În consecinţă, se impune cu prioritate clarificarea temeiului juridic al cererii formulate de reclamant, a normelor procedurale şi substanţiale care o guvernează, şi, ulterior, a termenului în care aceasta putea fi introdusă, a naturii juridice a termenului care i se aplică - de prescripţie sau de decădere, cu toate consecinţele juridice ce decurg din această calificare, cu diferenţele lor specifice şi cu luarea în considerare a apărărilor esenţiale ale părţilor privind imposibilitatea suspendării termenului de prescripţie a propriei acţiuni prin fapta unui terţ.

De asemenea, sub aspectul cererilor de intervenţie formulate în cauză, care nu au fost examinate pe fondul lor şi a căror respingere a fost dispusă doar formal de către instanţa de apel, aceasta va trebui să cerceteze dacă ele nu au o autonomie proprie în raport cu cererea formulată de reclamant şi să ia în considerare ansamblul raporturilor juridice dintre părţi, inclusiv din perspectiva celor tranşate jurisdicţional în mod definitiv, şi în considerarea faptului că prima instanţă a dispus respingerea lor, ca neîntemeiate, după o analiză, chiar şi sumară, a fondului pretenţiilor ce formează obiectul acestora.

Cum obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti, consacrată atât prin dispoziţiile interne menţionate, cât şi prin dispoziţiile convenţionale ale articolului 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ce garantează dreptul la un proces echitabil, este sancţionată, în ipoteza neîndeplinirii sale, cu intervenirea motivului de recurs reglementat de dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce atrage casarea hotărârii atacate cu recurs pentru acest motiv, iar nestabilirea cadrului procesual, sub aspectul obiectului său şi al normelor legale ce îl guvernează, atrage o vătămare procesuală ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii recurate, instanţa de recurs apreciază că se impune, pentru o judecată unitară, admiterea tuturor recursurilor cu care a fost învestită şi casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, etapă în care vor fi analizate toate motivele de apel enunţate de părţi, dar şi apărările formulate în cauză de celelalte părţi litigante.

Pentru toate argumentele expuse care fac de prisos, în acest moment procesual, analiza celorlalte critici formulate în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 314 C. proc. civ., constatând incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtul A., de intervenientul în nume propriu H. şi de intervenienţii în numele altei persoane N. şi P. împotriva Deciziei nr. 1607 A din 13 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

Reţinând că în cauză s-a dispus soluţia casării cu trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs nu se poate pronunţa, în această fază procesuală, asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul H., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de apel, în raport de deznodământul judiciar ce se va dispune şi asupra căruia instanţa de recurs nu poate specula.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursurilor, invocată de intimatul-reclamant Prefectul municipiului Bucureşti.

Admite recursurile declarate de pârâtul A., de intervenientul în nume propriu H. şi de intervenienţii în numele altei persoane N. şi P. împotriva Deciziei nr. 1607 A din 13 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - LM