Revindication of state-recovered real property versus good-faith purchaser rights under Law 10/2001 and Article 1 Protocol No. 1 ECHR

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 22 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea pârâtei C. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - apartament nr. x, situat în Bucureşti, str. x, Corp B, compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie, wc şi culoar în suprafaţă utilă de 68,01 mp, reprezentând o cotă indiviză de 25,25 % din imobil şi părţile de folosinţă comună şi terenul în suprafaţă de 41,97 mp situat sub construcţie şi evacuarea de îndată a pârâtei din imobil;

- obligarea pârâtei D. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - apartament/garsoniera nr. 5 situat în Bucureşti, str. x, compus din 1 cameră, bucătărie, vestibul şi boxa pivniţă în suprafaţă utilă de 27,45 m.p. reprezentând cota indiviză de 30,11 % din imobil şi părţile de folosinţă comună şi terenul în suprafaţă de 27,45 mp situat sub construcţie şi evacuarea de îndată a pârâtei din imobil;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa civilă nr. 98 din 27 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei de interes; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. şi D., ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei C. suma de 9.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Apelul declarat în cauză:

Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a Sentinţei civile nr. 98 din 27 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată faţă de ambele intimate-pârâte C. şi D.

4. Hotărârea pronunţată, în apel, de curtea de apel:

Prin Decizia nr. 482A din 11 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 98 din data de 27 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în contradictoriu cu intimatele-pârâte E., (moştenitoarea defunctei C.) şi D., apelanţii fiind obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, către intimata E., în sumă de de 3.000 RON.

5. Cererea de recurs:

Împotriva Deciziei nr. 482 A din 11 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat recurs, în termen legal, reclamanţii A. şi B., fiind invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 482 din 11 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii formulate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au invocat, în esenţă, următoarele critici:

Decizia atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel s-a limitat doar la introducerea în cauză a intimatei E., fără însă a observa că aceasta nu este proprietar al apartamentului nr. x din Bucureşti, str. x şi al terenului de sub construcţie, de la aceeaşi adresa. Instanţa nu a analizat Certificatul de calitate de moştenitor nr. 80 din 27 noiembrie 2017 emis de B.I.N. F. depus, la dosarul cauzei, de către intimata E., la penultimul termen, sub aspectul examinării existenţei/inexistenţei dreptului de proprietate al acesteia în legătură cu imobilul revendicat şi, respectiv, a necesităţii constatării preferabilităţii titlului reclamanţilor, ca urmare a comparării titlurilor exhibate de părţile litigante, care provin de la autori diferiţi.

Apreciază că Certificatul de calitate de moştenitor nr. 80 din 27 noiembrie 2017 al intimatei nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul acestuia la pct. I. "masa succesorala", nu sunt declarate bunuri imobile. Or, criticile formulate, în apel, vizau nelegalitatea hotărârii cu referire la faptul că toate actele existente la dosarul cauzei nu pot conduce nici măcar la aparenţa dreptului în favoarea E. Apreciază, astfel, că în aceste condiţii, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată în contradictoriu cu intimata D., recurenţii susţin că, înaintea ultimului termen de judecată, au depus înscrisuri din care rezultă că şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra întregului imobil teren în suprafaţă de 400 mp, respectiv asupra celor 3 corpuri de clădire, inclusiv corpul C3 (garsoniera) deţinut, fără drept, de D., respectiv: încheierea de intabulare nr. x din 13 martie 2018 emisă de OCPI - BCPI Sector 1 Bucureşti, referitor la imobilul din Bucureşti, str. x, extras de carte funciară referitor încheierea de intabulare x din 13 martie 2018 la imobilul din Bucureşti, str. x, anexa 1 la Partea I a încheierii de Intabulare x din 13 martie 2018. Cu toate acestea, instanţa de apel, în cuprinsul deciziei atacate, nu a procedat la analizarea acestor înscrisuri care făceau dovada dreptului lor proprietate asupra imobilului revendicat, în contextul în care intimata D. nu a făcut dovada că are intabulat pretinsul drept de proprietate, împrejurare care, în accepţiunea recurenţilor, atrage nelegalitatea deciziei atacate.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a făcut o motivare superficială şi lapidară, fără a fi examinate probele aflate la dosarul cauzei. Or, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile, probele şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecaţii. În cazul în care nu sunt respectate aceste exigenţe, hotărârea este lipsită de suport probator şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Apreciază că decizia recurată nu respectă aceste dispoziţii procedurale, astfel încât neregularitatea semnalată atrage casare deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanţa de apel a considerat că unicul temei de drept al acţiunii este art. 480 C. civ., fără ca pricina să fie examinată şi din perspectiva aplicării prioritare a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 1 din Protocolul nr. 1 care consfinţeşte dreptul de proprietate.

Susţin recurenţii că sunt titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi solicită a se observa că acţiunea în revendicare imobiliară, promovată de adevăraţii proprietari (recurenţii - reclamanţi), nu este condiţionată de anularea actului de vânzare perfectat de către vânzătorul neproprietar, atât timp cât acţiunea în revendicare pe care au formulat-o derivă, direct, din existenţa dreptului lor de proprietate, fiind mijlocul de protecţie a acestui drept. Astfel, este fără relevanţă juridică împrejurarea că reclamanţii sau autorul G. acestora "nu au contestat titlurile de proprietate ale intimatelor", aspect eronat reţinut în cauză, dat fiind faptul că instanţa de apel era datoare să compare titlurile părţilor litigante, mai precis titlurile autorilor de la care provin, urmare a faptului cu titlurile opuse provin de la autori diferiţi.

Recurenţii susţin că pârâtele D. şi C. nu au fost de bună credinţă cu ocazia perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, iar autorul lor (G.) nu a stat în pasivitate, ci a întreprins demersurile necesare pentru redobândirea bunului confiscat de stat, prin promovarea încă din anul 1996 a unei acţiuni în revendicare, acţiune ce a fost admisă, prin Decizia civilă nr. 489 din 20 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâre pronunţată anterior Legii nr. 10/2001).

Raportându-se la Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, recurenţii opinează că instanţa de apel şi cea de fond erau ţinute să analizeze dacă reclamanţii se pot prevala de existenţa unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii europene. Or, cu privire la aceasta problema de drept, instanţele nu au efectuat o analiză efectivă a cauzei, în conformitate cu statuările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 şi jurisprudenţa CEDO.

Cum prin Decizia nr. 33/2008 se recunoaşte admisibilitatea acţiunii în revendicare şi necesitatea analizării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenţii pretind că autorul lor, G. a obţinut o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, respectiv Decizia civilă nr. 489 din 20 septembrie 2000 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, imobil care i-a fost restituit ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, inclusiv cele două apartamente deţinute de intimate. Solicită a se observa că, prin Decizia nr. 489 din 20 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit că întregul imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil şi nu doar o parte din acesta, adică fără apartamentul 6. În acest context consideră că este irelevant faptul că G. a renunţat la judecată faţă de C., nu şi la dreptul dedus judecaţii, sens în care apreciază că apărările formulate, iniţial, de C. trebuie cenzurate şi eliminate.

Consideră că, în calitate de succesori cu titlu particular al întregului imobil, au la îndemâna acţiunea în revendicare, nefiind vorba despre naşterea unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea cu efect retroactiv a celui anterior preluării abuzive de către stat, ceea ce înseamnă că, la data vânzării apartamentelor către intimatele-pârâte, imobilele litigioase se aflau în patrimoniul autorului lor, G.

Cum un imobilul preluat fără titlu constituie un "bun" în sensul Convenţiei, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenţii apreciază că hotărârea prin care a fost constatată preluarea nelegală a bunului de către stat are ca efect recunoaşterea, în mod indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autorului lor şi, implicit, a dreptului lor de proprietate, în calitate de succesori cu titlu de particular asupra imobilului litigios. Împrejurarea că dreptul de proprietate al autorului lor, G., asupra apartamentelor în discuţie a fost recunoscut, în mod direct şi explicit prin Decizia nr. 489/2000 a C.A.B. secţia III civilă, definitivă şi irevocabilă, anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001, acest lucru conduce la concluzia că reclamanţii deţin un "bun" în patrimoniul lor, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, aspect care însă nu a fost analizat de instanţa de apel.

Evocând hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, prin care Curtea europeană a stabilit că reclamanţii se pot prevala de existenţa unui "bun actual" în patrimoniul lor doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă, recurenţii arată că deţin Decizia civilă nr. 489 din 20 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti prin care instanţele i-au recunoscut autorului lor, G., cu efect retroactiv, calitatea de proprietar şi au admis acţiune în revendicare, dar şi de Decizia civilă nr. 646/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat că între reclamanţi şi G. a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului litigios.

Pretinzând că în patrimoniul lor exista un "bun", în sensul Convenţiei europene, recurenţii apreciază că instanţa de apel trebuia sa efectueze compararea titlurilor de proprietare şi să constate că titlul lor derivă de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul intimatei D. provine de la un neproprietar, ceea ce denotă că titlul lor este preferabil, fiind mai caracterizat. Totodată opinează că şi omisiunea instanţei cu privire la analiza efectivă a înscrisurilor din dosarul cauzei care dovedesc precaritatea titlului asupra imobilului deţinut de E., faţă de dreptul lor de proprietate care a fost intabulat în cartea funciară asupra Corp C3 (garsonieră), a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Prin întâmpinare, intimata E. a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată. A arătat că instanţa de apel a statuat corect asupra faptului că legea specială are prioritate, reţinând că nu s-a formulat acţiune pentru constatare nulităţii contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în condiţiile şi termenul de prescripţie reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinare, intimata D. a solicitat respingerea recursului, arătând că nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. criticile formulate de recurenţi şi că aceştia nu au probat că au intabulat dreptul lor de proprietate asupra apartamentului care se află în proprietatea sa.

6. Procedura derulată în recurs.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Înalta Curte a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat şi a fixat termen de judecată în fond, la 30 mai 2019, în şedinţă publică.

7. Hotărârea instanţei de recurs.

Sintetizând criticile de nelegalitate din cererea de recurs, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi examinând hotărârea atacată, în raport de dispoziţiile legale de drept intern şi reglementările europene, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A. şi B. pentru considerentele care succed:

Reclamanţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care se referă la exigenţele motivării, ca element esenţial de validitate a hotărârilor judecătoreşti, precum şi articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară.

Critica recurenţilor, deşi este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care se referă la ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", nu este întemeiată şi nu atrage casare deciziei atacate.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanţa de apel conform art. 477 C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona, în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii pronunţate, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor apare ca esenţială din perspectiva dispoziţiilor articolului 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile din litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Cu toate acestea, obligaţia de motivare a hotărârii trebuie înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, însă nu poate avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor care demonstrează raţionamentul judiciar al instanţei şi, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să fundamenteze soluţia pronunţată. Astfel, obligaţia de motivare nu reclamă şi obligaţia de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a unuia şi aceluiaşi motiv de apel (Hotărârea Van de Hurc contra Olanda, Hotărârea Beian contra României).

Or, în cauză, se constată că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamanţi, apărările şi susţinerile părţilor în litigiu, instanţa de prim control judiciar arătând, în contextul soluţiei legale, de respingere pe fond a acţiunii în revendicare, care este legea aplicabilă şi modalitatea în care norma legală se aplică situaţiei juridice stabilită în privinţa imobilelor litigioase şi care sunt criteriile de soluţionare a acţiunii în revendicare.

Prin urmare, după cum s-a arătat, hotărârea instanţei de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză instanţa a fost legal învestită, fiind realizat un examen propriu al criticilor invocate prin cerea de apel, dar şi o examinare reală şi efectivă a elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că cererea reclamanţilor, soluţionată prin hotărârea atacată, respectă dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de articolul 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşa fiind, constatându-se că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, reiese că verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de apelanţii - reclamanţi, s-a efectuat cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind evidentă justeţea soluţiei adoptate, prin motivele arătate.

În realitate, nemulţumirea recurenţilor este legată de modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, în contextul în care aceştia pretind că intimata E. nu deţine niciun titlu asupra imobilului revendicat, iar în raport cu intimata D. susţin că au un "bun" în sensul Convenţiei europene şi că titlul lor este preferabil celui deţinut de intimată. Or, aceste aspecte, care aduc în discuţie verificarea şi compararea titlurilor de proprietate pe care părţile şi le opun reciproc, nu reprezintă critici care ar putea fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ci chestiuni care vor face obiectul următorului motiv de recurs, susceptibil de încadrare în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia va fi analizată această susţinere.

Astfel, reclamanţii au criticat decizia atacată sub aspectul modului în care, cu ocazia soluţionării acţiunii în revendicare, instanţele au realizat compararea titlurilor exhibate de părţile litigante. Recurenţii au pretins că deţin în patrimoniu lor un "bun" în sensul Convenţiei europene, astfel încât instanţele trebuiau să dea prevalenţă titlului lor de proprietate cu ocazia soluţionării acţiunii în revendicare.

Critica recurenţilor, deşi susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiată şi nu poate conduce la modificarea deciziei atacată.

Din perspectiva examinării acestui motiv de nelegalitate, contrar susţinerilor reclamanţilor, Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare, având ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, înscrise în art. 563 C. civ. şi urm. C. civ. şi art. 1 Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a fost corect examinată de instanţele de fond, pe baza regulilor clasice de comparare a titlurilor, după ce au fost analizate titlurilor pe care părţile şi le-au opus reciproc

În privinţa titlului reclamanţilor, instanţa de apel a avut în vedere Decizia civilă nr. 646/A/2009, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a constatat că între reclamanţii, în calitate de cumpărători şi numitul G., în calitate de vânzător, a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului compus din teren, în suprafaţă de 400 mp (488,3 mp din măsurători) şi 3 (trei) corpuri de clădire situat în Bucureşti, str. x (fost str. x), instanţa reţinând, în considerentele acestei decizii, că, prin Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19 mai 2008, G. s-a obligat să vândă imobilul menţionat în dispozitivul Deciziei civile nr. 489/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 489/A/2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, stabilind că imobilul teren şi construcţii din str. x (fosta str. x) a trecut în proprietatea statului, prin decretul nr. 92/1951, fără titlu valabil, a admis acţiunea în revendicare formulată de G. (autorul reclamanţilor), obligând pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H. SA să lase reclamantului G. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în str. x (fost str. x), compus din teren, în suprafaţă de 400 mp şi trei corpuri de clădire, cu excepţia apartamentului nr. x, situat la aceeaşi adresă corp B, proprietatea pârâtei C.

a. Relativ la titlul exhibat de pârâta C., decedată în cursul judecăţii şi a cărei moştenitoare este E., instanţele de fond au avut în vedere Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iulie 1997 prin care aceasta a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1996, apartamentul nr. x, situat în Bucureşti.

Prin urmare, chiar dacă relativ la imobilului teren şi construcţii din str. x (fosta str. x), prin hotărâre judecătorească s-a constatat că bunul a fost trecut în proprietatea statului, prin Decretul nr. 92/1951, fără titlu valabil, Înalta Curte reţine că acest lucru nu atrage, după sine şi în mod automat, un drept la restituire în natură a bunului respectiv. Cert este că, în speţă, autorului reclamanţilor nu i s-a recunoscut, de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, dreptul de a i se restitui, în natură, apartamentul nr. x, proprietatea pârâtei-defuncte C.

Cum Decizia civilă nr. 489/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicarea formulată de G. este opozabilă recurenţilor, în calitate de succesori cu titlu particular) şi având în vedere efectele Deciziei civile nr. 646/A/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, evocată de recurenţi în justificarea dreptului lor de proprietate, rezultă că, în circumstanţele arătate, instanţele de fond şi de apel au reţinut corect că reclamanţii nu sunt beneficiarii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, relativ la apartamentul nr. x, proprietatea intimatei E., moştenitoare a defunctei pârâte C. În acest context reiese că acţiunea reclamanţilor privind revendicarea apartamentului nr. x a fost corect respinsă, ca neîntemeiată.

Din această perspectivă, se vădesc a fi nefondate şi alegaţiile recurenţilor potrivit cărora intimata E. nu ar fi făcut dovada calităţii sale de moştenitoare a defunctei C. şi a împrejurării că apartamentul nr. x de la adresa sus menţionată ar fi intrat în patrimoniul acesteia.

Cum în cauză, pe parcursul judecării litigiului desfăşurat în faza apelului, a intervenit decesul pârâtei C., curtea de apel a dispus, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2018, introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei în vederea continuării judecăţii. Astfel, în raport de Certificatul de calitate de moştenitor nr. 80 din 27 noiembrie 2017 care stabileşte calitatea şi întinderea drepturilor moştenitorilor legali şi testamentari, instanţa a dispus introducerea în cauză a intimatei E., în calitate de moştenitor testamentar şi legatar universal al defunctei C., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală de pe urma defunctei. Mai mult chiar, Certificatul de moştenitor suplimentar nr. 77 din 7 august 2018, eliberat în Dosarul succesoral nr. x/2017, înregistrat ca urmare a decesului defunctei C., certifică faptul că din masa succesorală face parte şi apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, Corp B, imobil intabulat în CF nr. x-C2-U1 A a localităţii Bucureşti. Cum intimata E. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x prin moştenire testamentară, reiese că susţinerile recurenţilor, relativ la transmiterea proprietăţii către această intimată, se vădesc a fi nefondate.

b. În privinţa acţiunii în revendicare formulată împotriva pârâtei D., intimata-pârâtă s-a opus prevalat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 aprilie 2000 prin care a achiziţionat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, corp A.

Întrucât ambele părţi litigante au opus câte un titlu de proprietate pentru acelaşi imobil, instanţele de fond şi de apel au avut în vedere judicios dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 în soluţionarea recursului în interesul legii, în cuprinsul căreia instanţa supremă a statuat, printre altele, şi în privinţa soluţionării neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în materia revendicării imobilelor preluate abuziv. Astfel, în cuprinsul Deciziei de îndrumare nr. x/2008, se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, dacă, admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice".

Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel a procedat judicios la examinarea, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, a modalităţii în care a fost soluţionată acţiunea în revendicare, sens în care a procedat la verificarea împrejurării dacă - în raport de titlul exhibat - reclamanţii, precum şi pârâta D. deţin un "bun" în patrimoniul lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.

Cum, în urma stabilirii situaţiei de fapt, instanţele au concluzionat - în contextul actual al jurisprudenţei europene - că ambele părţi litigante se bucură de existenţa în patrimoniul lor a unui "bun actual" în sensul Convenţiei europene, în mod corect s-a avut în vedere că, edificator în soluţionarea acţiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în Decizia nr. 33/2008 dată în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecţia pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru "bunurile sale", protecţie care se referă, în genere, la proprietar fără a face distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii.

În cauză, reclamanţii s-au prevalat, în susţinerea acţiunii în revendicare, de efectele Deciziei civile nr. 646/A/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi ale Deciziei civile nr. 489/A/2000 pronunţată de aceeaşi instanţă.

În legătură cu aceste hotărâri judecătoreşti se impune a se sublinia faptul că, relativitatea efectelor obligatorii şi a lucrului judecat ale unei hotărâri judecătoreşti nu antrenează consecinţa inopozabilităţii actului jurisdicţional faţă de terţi, care, întocmai ca şi în cazul convenţiilor, nu pot nega situaţia juridică născută din existenţa unei hotărâri judecătoreşti, ca fapt juridic. Aceştia sunt ţinuţi să respecte rezultatul dezbaterilor judiciare, chiar dacă nu au participat la acestea, dar pot să demonstreze, în justiţie, contrariul.

Din perspectiva naturii probatorii a puterii lucrului judecat, dacă în relaţia dintre părţile procesului, prezumţia de lucru judecat are valoare absolută, irefragabilă, neputând fi primită nicio dovadă împotriva ei, în ceea ce-i priveşte pe terţi, opunerea hotărârii judecătoreşti, ca mijloc de probă şi sub aspectul efectelor substanţiale pe care le va produce, nu va însemna însă şi posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de ei, astfel încât să nu le poată combate în cadrul unui nou proces.

Pentru terţi, prezumţia de lucru judecat are valoare relativă, ei putând face dovada contrară celor stabilite printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu la care nu au participat.

În concluzie, faţă de toate aceste argumente, în materia drepturilor reale, care se dispută în cauza de faţă, hotărârile invocate de reclamanţi, prin care se constată existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul acestora, pot fi opuse pârâtei D., dar nu într-o manieră incontestabilă, aceasta din urmă având posibilitatea să combată cele tranşate în litigiile în care nu a fost parte.

La momentul obţinerii hotărârii judecătoreşti de către reclamanţi, dar şi de către autorul acestora, G., intimata avea perfectat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 aprilie 2000, astfel încât, hotărârile judecătoreşti exhibate de recurenţii-reclamanţi în prezenta cauză au un caracter relativ faţă de intimata-pârâtă, care nu a participat în respectivele litigii, aceasta având posibilitatea de a le combate din punct de vedere juridic cu ocazia soluţionării prezentei acţiuni în revendicare. În acest sens a şi procedat pârâta-intimată D., în raport cu care cele două hotărâri judecătoreşti nu reprezintă titlu de recunoaştere a dreptului de proprietate deţinut de către reclamanţi.

Ca atare, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea uneia sau alteia dintre părţile care îşi dispută acest drept nu se pot realiza decât în cadrul acţiunii în revendicare, care formează obiectul cauzei de faţă

Astfel, specific soluţionării acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 563 C. civ., este procedeul comparării titlurilor invocate de părţi, având câştig de cauză partea al cărei drept este preferabil.

Situaţia premisă de la care s-a pornit în soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii a fost tocmai valabilitatea titlurilor de proprietate pe care părţile şi le-au opus reciproc relativ la bunul revendicat, impunându-se, astfel, compararea titlurilor exhibate în cauză, cum corect a procedat instanţa de apel.

Astfel, operaţiunea de comparare a titlurilor trebuie însă realizată din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedeu judiciar necesar de vreme ce, după cum deja s-a arătat, reclamanţii au un "bun" în sensul Convenţiei ce se impune a fi comparat cu titlul pârâtei, scopul acestei operaţiuni fiind acela de a verifica dacă şi în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acţiunii în revendicare - s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acesteia din urmă sau securităţii circuitului civil.

Sub acest aspect trebuie subliniat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi al cumpărătorului de bună-credinţă. Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european, este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României).

Se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 Protocol 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi al cumpărătorului de bună credinţă. Ca urmare, niciunul dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

În cauză atât reclamanţii, cât şi pârâta D. se prevalează de titluri de proprietate valabile, aspect care reclamă analiza comparativă a situaţiei juridice a părţilor litigante.

Valabilitatea titlului de proprietate a pârâtei - chiriaş cumpărător a imobilului litigios în baza Legii nr. 112/1998 - nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 aprilie 2000, al cărui beneficiar este pârâta D. (precum şi Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iulie 1997, al cărui beneficiar este E., moştenitoarea defunctei C.) nu a fost contestat şi anulat înlăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În atare condiţii, valabilitatea titlului, opus recurenţilor, a fost consolidat, prin expirarea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii acestora, motiv pentru care acestea se pot prevala de un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Cum dreptul de proprietate al pârâta D. s-a consolidat, pârâta-intimată deţinând, în accepţiunea Convenţiei, un "bun" în patrimoniul său care o îndreptăţeşte să păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat în baza Legii nr. 112/1998, drept garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice. În atare situaţie, cât priveşte compararea titlurilor de proprietate, în mod corect instanţele de fond au stabilit prevalenţa titlului subdobânditorului de bună credinţă, respingând acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi.

Sub acest aspect, este de subliniat că instanţa supremă a reţinut în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice. În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular".

Pretinzând ignorarea dreptului lor de proprietate, recurenţii au invocat, subsumat criticilor de nelegalitate, lipsa bunei credinţe a intimatelor în perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare şi stabilirea greşită a prevalenţei titlului acestora în soluţionarea acţiunii în revendicare, atât timp cât dreptul de proprietate al pârâtelor este fondat pe un titlu viciat.

În contextul cadrului procesual cu care instanţa este învestită în dosarul pendinte, este lipsit de relevanţă juridică argumentul recurenţilor prin care încearcă a contura reaua-credinţă a intimatelor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi nu este de natură a anihila forţa juridică a titlului intimatelor, atât timp cât buna sau reaua-credinţă prezintă relevanţă numai în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor respective, în raport de prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Edificator în soluţionarea acţiunii în revendicare, ce formează obiectul prezentului dosar, sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare, care au fost deja examinate.

Nici critica recurenţilor, potrivit căreia titlul lor de proprietate ar fi preferabil, întrucât au îndeplinit cerinţele de publicitate imobiliară, nu poate fi primită. Astfel cum susţin şi recurenţii, titlurile de proprietate opuse de părţi nu provin de la acelaşi autor, astfel încât este lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia recurenţii ar fi îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, de vreme ce criteriul de preferabilitate al părţii care a îndeplinit prima formalităţile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său faţă de terţi, se ridică doar în ipoteza în care titlurile provin de la acelaşi autor, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din apel, invocată de recurenţi în legătură cu modalitatea în care au gestionat desfăşurarea dezbaterilor, aceasta nu poate fi dedusă din simpla relatare a părţii pretins vătămate, ci trebuie să rezulte din acte sau fapte concrete ale judecătorilor, săvârşite în timpul instrumentării procesului, privit în ansamblul său, care să creeze o suspiciune rezonabilă asupra nepărtinirii acestora în judecarea cauzei. În cauză, însă, la termenul de judecată din 20 aprilie 2018, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor solicitarea intimatei E. privind încuviinţarea probei cu înscrisuri. După încuviinţarea probei, dezbaterile au fost închise, în condiţiile art. 394 C. proc. civ., instanţa acordând cuvântul în susţinerea şi combaterea apelului. Or, dacă atitudinea judecătorilor, în ceea ce priveşte tratamentul procesual acordat părţilor, ar fi fost de natură să creeze o îndoială legitimă în legătură cu imparţialitatea acestora, recurenţii ar fi avut posibilitatea formulării unei cereri de recuzare în condiţiile art. 42 C. proc. civ., sens în care aceştia nu au procedat. În consecinţă, nici această critică nu va fost primită de prezenta instanţă.

În concluzie, faţă de considerentele arătate, constatând netemeinicia criticilor formulate şi corecta soluţionare a acţiunii în revendicare în raportat de dispoziţiile art. 563 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A. şi B., conform dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

Reţinând culpa procedurală a recurenţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. aceştia vor fi obligaţi să plătească intimatei-pârâte E. suma de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 482 A din 11 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata - pârâtă E.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2019.

GGC - LM