Abusive state seizure restitution via general property claim; inalienability of public domain and inopposibility of prior judgments

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la 9 august 2016, reclamantul Seminarul Teologic Ortodox "Sf. Apostol Andrei" Galaţi a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Judeţean Galaţi, obligarea pârâtului la a-i lăsa, în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilul situat în municipiul Galaţi, str. x, format din teren în suprafaţă de 1.254,75 RON şi o clădire cu suprafaţa de 367,20 mp, cu vecinătăţile şi dimensiunile specificate.

Prin Sentinţa nr. 939 din 27 septembrie 2017, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât; a respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect revendicare imobiliară.

Prin Decizia nr. 65/A din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de U.A.T. Judeţul Galaţi; a admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în parte, şi, în rejudecare, a obligat pe pârâta U.A.T. Judeţul Galaţi să lase Seminarului Teologic Ortodox "Sf. Apostol Andrei" Galaţi, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, imobilul situat în Galaţi, str. x, compus din teren în suprafaţă de 1.254,75 mp şi construcţii în suprafaţă de 367,20 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de ing. expert A. în Dosarul nr. x/2004 al Tribunalului Galaţi, secţia civilă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Prin Decizia nr. 337 din 20 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de U.A.T. Judeţul Galaţi împotriva Deciziei nr. 65/A din 12 aprilie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

În considerente, Înalta Curte a reţinut că în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii promovate de reclamant, recurentul a invocat aspecte legate de lipsa calităţii procesuale active a acestuia întrucât nu ar fi făcut dovada titlului de proprietate deţinut şi, în mod corespunzător, a îndeplinirii cerinţelor art. 563 C. civ., care să-i justifice demersul revendicării, recunoscut de dispoziţiile legale menţionate doar proprietarului bunului.

Înalta Curte a subliniat că această critică este lipsită de temei întrucât problema calităţii în promovarea acţiunii este distinctă de cea a inadmisibilităţii - care presupune exercitarea unui demers procedural neprevăzut de lege sau permis de aceasta în alte condiţii decât cele îndeplinite de parte.

În ce priveşte vechimea celor două titluri aflate în dispută, recurentul a ignorat faptul că Sentinţa nr. 1394 din 4 octombrie 2005 a Tribunalului Galaţi a fost pronunţată în soluţionarea unei contestaţii fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar recunoaşterea preluării abuzive a bunului cu consecinţa restituirii acestuia fostului proprietar are semnificaţia că bunul nu a ieşit valabil din patrimoniul acestuia.

Instanţa de recurs a arătat că, în mod corect, Curtea de apel a făcut trimitere la Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 aprilie 1912, ca reprezentând titlul de proprietate valorificat de către reclamant în procedura Legii nr. 10/2001; în baza acestui titlu şi a constatării preluării abuzive a imobilului de către stat s-a dispus anularea dispoziţiei emise de Primăria Galaţi de respingere a notificării şi obligarea la restituirea în natură a bunului către reclamant.

În acest sens, Înalta Curte a reţinut că aceste statuări jurisdicţionale, în legătură cu calitatea de proprietar a reclamantului (căruia în anul 1948 i-a fost cedată proprietatea imobilului de către Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, dobânditorul din contractul încheiat la 6 aprilie 1912) şi cu caracterul abuziv al preluării bunului de către stat au intrat în autoritatea de lucru judecat şi se opun judecăţilor ulterioare.

În continuare, instanţa de recurs a arătat că este neîntemeiată susţinerea recurentului conform căreia Sentinţa nr. 1394/2005 a Tribunalului Galaţi nu produce niciun fel de efect în raport cu acesta, fiindu-i inopozabilă, întrucât n-a fost parte în acel proces şi în plus, caracterul inopozabil a fost stabilit prin mai multe hotărâri judecătoreşti.

Astfel, orice act jurisdicţional, ca orice act juridic, în general, întrucât aduce elemente noi în circuitul civil şi în ordinea socială, produce nu doar efecte relative (în relaţia dintre părţi), ci şi efecte de opozabilitate faţă de terţi.

În speţă, invocând această lipsă de opozabilitate a hotărârii judecătoreşti şi pretinzând, în plus, că aceasta ar fi fost stabilită printr-o serie de hotărâri, recurentul a confundat de fapt, relativitatea şi obligativitatea efectelor unui act jurisdicţional, cu aceea a opozabilităţii care, stricto sensu, se manifestă în relaţia faţă de terţi.

În privinţa hotărârilor la care recurentul face referire ca sprijinindu-i punctul de vedere - Sentinţa nr. 326/2016 a Judecătoriei Galaţi definitivă prin Decizia nr. 518/2017 a Tribunalului Galaţi; Sentinţa nr. 4291/2015 a Judecătoriei Galaţi, definitivă prin Decizia nr. 357/2016 a Tribunalului Galaţi - se constată că acestea au fost pronunţate în cadrul unor contestaţii la executare propriu-zise, în care s-au anulat formele de executare întocmite în baza Sentinţei nr. 1394 din 4 octombrie 2005 în raport cu Consiliul Judeţean Galaţi, cu motivarea că acesta nu a fost parte în procesul finalizat prin hotărârea respectivă, astfel încât nu poate avea nici calitatea de parte în procedura execuţională.

În ce priveşte analiza titlurilor de care s-a prevalat pârâtul în justificarea dreptului său de proprietate, instanţa de apel a concluzionat corect că înscrisurile prezentate nu-i justifică un drept valid care să se opună dreptului reclamantului şi să paralizeze acţiunea în revendicare a acestuia.

Astfel, invocarea Deciziei nr. 227/1971 a Consiliului Popular al Judeţului Galaţi nu demonstrează decât transmiterea imobilului din administrarea B. în administrarea Muzeului de Istorie, cu acelaşi titlu de administrare fiind deţinut de către Judeţul Galaţi.

De asemenea, faptul că prin Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 109 din 27 iulie 2001, bunul a fost inventariat şi apoi atestat ca aparţinând domeniului public al Judeţului Galaţi, conform H.G. nr. 562/2002, nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, Înalta Curte arătând că nu este suficientă simpla menţiune a caracterului de bunuri aparţinând domeniului public, dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal (adică, respectându-se Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării de către stat).

Or, în speţă, sub aspectul regimului juridic al bunului s-a stabilit irevocabil, prin Sentinţa nr. 1394/2005, că îi este incidentă norma art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (referitoare la preluarea abuzivă a acestuia de către stat) şi de asemenea, a rezultat că la data includerii imobilului în domeniul public, în baza H.G. nr. 852/2002, exista o notificare pentru acesta, conform Legii nr. 10/2001, şi ca atare, opera indisponibilizarea (art. 21 alin. (5) tocmai pentru a nu împiedica restituirea în natură a bunului către fostul proprietar.

Ca atare, includerea imobilului, făcută cu încălcarea prescripţiilor legale, în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, nu este de natură să certifice ori să valideze un titlu viciat.

De aceea, Înalta Curte a reţinut că şi susţinerea inadmisibilităţii acţiunii decurgând din caracterul inalienabil şi insesizabil al imobilului este lipsită de orice temei, întrucât aceste caractere însoţesc regimul juridic al unui bun doar în măsura în care acesta aparţine domeniului public în mod valabil.

În continuare, Înalta Curte a arătat că este lipsită de orice fundament şi critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii pe motiv că bunul a fost revendicat în temeiul normelor de drept comun şi nu în temeiul legii speciale, nr. 10/2001, ca act normativ care se aplică în mod prioritar faţă de normele de drept comun (art. 563 C. civ.).

În realitate, reclamantul a urmat şi a epuizat procedura Legii nr. 10/2001, transmiţând notificare, formulând apoi contestaţie împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării şi obţinând, în urma dezbaterii judiciare, o recunoaştere definitivă a dreptului de proprietate, ca fost proprietar deposedat printr-o preluare abuzivă a bunului de către stat.

Calitatea de unitate deţinătoare a Primăriei Galaţi (cea care a soluţionat notificarea, pe care a respins-o, nu pentru că bunul nu s-ar afla în deţinerea sa, ci pentru că nu ar fi făcut obiectul legii reparatorii) nu a fost negată în cadrul contestaţiei la Legea nr. 10/2001, singurul cadru procesual adecvat în care putea fi făcută, aşa încât recurentul nu o poate face într-un litigiu ulterior, astfel cum încearcă prin criticile formulate în prezenta cauză.

Aşadar, după epuizarea procedurii reglementate de legea specială şi recunoaşterea dreptului la restituire în natură, Înalta Curte a arătat că singura cale pentru a obţine restituirea bunului de la cel care îl deţine abuziv este cea a acţiunii în revendicare.

Conchizând, Înalta Curte a reţinut că recurentul a procedat în mod corect, pentru protecţia dreptului său de proprietate recunoscut judiciar, ca urmare a definitivării procedurii Legii speciale nr. 10/2001, la promovarea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, iar această acţiune nu poate fi paralizată de pârât prin simpla invocare a inopozabilităţii hotărârii anterioare, câtă vreme n-a făcut dovada deţinerii unui drept de proprietate valid, mai bine caracterizat decât titlu reclamantului sau având un anumit regim juridic apt să-l scoată în afara circuitului civil (prin inalienabilitate ori insesizabilitate).

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare pârâtul Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Galaţi.

În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că Decizia nr. 337 din 20 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă este rezultatul mai multor erori materiale care au determinat instanţa de recurs să pronunţe o soluţie de respingere a recursului, fără a cerceta motivele de casare.

Contestatoarea a criticat modul în care instanţa de recurs a soluţionat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulate de reclamantul Seminarul Ortodox Sf. Apostol Andrei, datorită caracterului inalienabil şi insesizabil al imobilului aparţinând domeniului public judeţean. A arătat că acţiunea este inadmisibilă şi prin prisma faptului că imobilul aparţinând domeniului public judeţean a fost revendicat de la adevăratul proprietar al acestuia, UAT Judeţul Galaţi, în temeiul normelor de drept comun şi nu a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, act normativ care se aplică cu prioritate faţă de art. 563 C. civ.

În cuprinsul contestaţiei în anulare, contestatoarea a mai invocat inopozabilitatea titlului de proprietate constând în Sentinţa civilă nr. 1394/2005 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât nu a făcut dovada deţinerii unui act autentic de proprietate asupra imobilului revendicat.

Contestatoarea a considerat că, în mod greşit, s-a reţinut că Seminarul Teologic Sf. Apostol Andrei este proprietarul imobilului în cauză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.04.1912, act al cărui conţinut nu a fost cercetat de instanţa de apel şi nici de instanţa de recurs, dar care a fost valorificat de reclamant în procedura Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a arătat că, din eroare, instanţa de recurs nu a cercetat Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 261 din 20 august 1999 şi Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 109/2001, prin care s-a efectuat inventarul bunurilor mobile şi imobile care alcătuiesc domeniul public al judeţului Galaţi; şi că nu a cercetat excepţia puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1394/2005 invocată de UAT Judeţul Galaţi.

La 14 iunie 2019, intimatul Seminarul Teologic Ortodox Sf. Andrei Galaţi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, întrucât niciunul dintre motivele contestaţiei în anulare nu poate fi încadrat în dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

Examinând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestaţia în anulare, al cărei regim juridic este reglementat de dispoziţiile art. 503 - 508 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată pentru motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1 - 4 C. proc. civ.

Contestatoarea a invocat ca temei de drept al contestaţiei sale dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare/reapreciere a probelor administrate în cauză (cum se pretinde în prezenta contestaţie) sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii de drept substanţial sau procedural.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale, aşa cum solicită contestatoarea.

În cadrul contestaţiei în anulare, contestatoarea nu a indicat care sunt greşelile de fapt în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci s-a referit numai la eventuale greşeli de judecată, criticând modul în care instanţa de recurs a soluţionat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulate de reclamanta Seminarul Ortodox Sf. Apostol Andrei. Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât nu conturează o greşeală care să poată fi încadrată în rândul celor pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. deschide calea contestaţiei în anulare şi care au în vedere exclusiv erorile materiale ce ţin de judecata formală a recursului.

Greşelile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. sunt greşeli de fapt, nicidecum eventuale greşeli legate de modul de interpretare sau aplicare a legii, deoarece contestaţia în anulare tinde la reformarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută.

Referitor la motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., acesta are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. şi sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin, iar împrejurarea că instanţa de recurs a menţinut soluţia, prin respingerea recursului, nu poate duce la concluzia că instanţa nu a analizat toate motivele de recurs, astfel cum susţine contestatoarea.

Contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs, din eroare, nu a cercetat Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 261 din 20 august 1999 şi Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 109/2001, prin care s-a efectuat inventarul bunurilor mobile şi imobile care alcătuiesc domeniul public al judeţului Galaţi.

Or, analizând Decizia nr. 337 din 20 februarie 2019, pronunţată în recurs, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns acestor critici, arătând că faptul că bunul a fost inventariat şi atestat ca aparţinând domeniului public al judeţului Galaţi nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu. Astfel, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, nefiind suficientă simpla menţiune a caracterului de bunuri aparţinând domeniului public, dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal (adică, respectându-se Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării de către stat).

În ceea ce priveşte critica că instanţa de recurs a omis să cerceteze şi să se pronunţe asupra excepţiei puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1394/2005, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a analizat sentinţa antemenţionată, astfel cum s-a solicitat prin cererea de recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat privind inopozabilitatea titlului de proprietate - Sentinţa nr. 1394/2005- faţă de UAT judeţul Galaţi, întrucât parte în acel dosar a fost Primăria Galaţi şi nu judeţul Galaţi.

Instanţa de recurs a reţinut că recurentul, invocând această lipsă de opozabilitate a hotărârii judecătoreşti, confundă relativitatea şi opozabilitatea efectelor unui act jurisdicţional, cu cea a opozabilităţii care, stricto sensu, se manifestă în relaţia faţă de terţi.

Aşadar, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare a cauzei. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu, etc.)

Totodată, în Cauza Mitrea contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Galaţi împotriva Deciziei nr. 337 din 20 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2019.

GGC - LM