Subrogation Claim Against Tortfeasor and Vehicle Owner Excludes Unpaid VAT as Unproven Future Liability

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia civilă, la data de 28 martie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 485.743,2 RON pe care reclamantul a achitat-o în calitate de asigurător de răspundere civilă auto (carte verde) pentru pârâtul care a provocat din vina sa un accident de circulaţie în Spania, în timp ce conducea autovehiculul înmatriculat sub nr. x

Suma solicitată de către reclamant cuprinde suma de 485.493,20 RON achitată către autorităţile din Spania cu comisionul bancar aferent, suma de 250 RON pentru traducerea de documente şi suma de 58.730,41 RON reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 485.493,20 RON calculată până la data de 07.03.2016 inclusiv.

Distinct, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective a debitului, şi la plata sumei de 10.858,41 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat la încasarea sumelor menţionate mai sus.

La data de 27.05.2016 reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a chemat în judecată ca pârâtă şi pe proprietarul autoturismului, respectiv numita C.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 2305 - 2306 alin. (2) C. civ. şi pe prevederile legislaţiei europene în materia răspunderii civile ce rezultă din folosirea autovehiculelor.

Prin Sentinţa nr. 490 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii, în solidar, să achite reclamantei suma de 485.743,20 RON despăgubiri, suma de 58.730,41 RON dobândă legală calculată pentru perioada 3.07.2014-7.03.2016 şi dobânda legală aferentă sumei de 485.743,20 RON, începând cu data introducerii acţiunii până la achitarea integral.

În esenţă, tribunalul a reţinut culpa pârâtului B. care a cauzat un accident rutier la 25.09.2011, în urma căruia s-au adus vătămări corporale unor persoane, fapta ilicită şi vinovăţia fiind dovedite de către reclamantă prin înscrisurile depuse, referitoare la cercetările efectuate de organele judiciare cu privire la acest accident. Fapta ilicită şi vinovăţia pârâtei C. au constat în neasigurarea autoturismului al cărui proprietar era, împreună cu permisiunea acordată pârâtului de a-l folosi.

Întrucât autovehiculul implicat în accident nu era asigurat, victimele au fost despăgubite de Biroul Naţional din Spania, căruia reclamantul, ulterior, i-a restituit sumele achitate, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse, şi anume 485.493,20 RON, ce include taxa de gestiune şi comision bancar; la această sumă, se adaugă şi suma de 250 RON, cheltuieli pe care reclamanta le-a efectuat cu traducerea documentelor.

Dobânda pretinsă pentru perioada 03.07.2014 - 07.03.2016 este datorată, având în vedere că data de la care se solicită este data la care au fost notificaţi pârâţii să achite despăgubirile, iar aceştia nu au dat curs solicitării, aşa încât, faţă de art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 58730,41 RON dobândă legală, precum şi în continuare, începând cu data introducerii până la achitarea integrală a despăgubirilor.

În ce priveşte solicitarea reclamantei de a obliga pârâţii şi la plata sumei de 10858,41 RON TVA, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada achitării acesteia.

Prin Sentinţa nr. 37 din 25 ianuarie 2018 Tribunalul Teleorman a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamantul A. şi a completat sentinţa în sensul că a admis, în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâţii, în solidar, să achite reclamantului suma de 9049,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru datorată proporţional cu pretenţiile admise.

Prin Decizia nr. 612/A din 24 mai 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei, care a vizat exclusiv pretenţiile din cererea de chemare în judecată ce nu au fost încuviinţate, respectiv plata sumei constând în TVA aferent sumelor acordate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în termen legal, reclamantul A., arătând următoarele:

- Taxa pe valoarea adăugată (TVA) reprezintă, pentru recurent, un prejudiciu viitor şi cert, aceasta fiind datorată bugetului de stat şi urmând a fi achitată la momentul facturării sumelor la care instanţa a obligat pe pârât în urma admiterii acţiunii. În susţinerea acestei afirmaţii, recurentul a invocat dispoziţiile art. 127 şi art. 137 alin. (3) lit. b) din Codul fiscal, arătând că, din punct de vedere al legislaţiei fiscale el este un prestator de servicii (art. 127 alin. (2) raportat la art. 129 alin. (2) din Codul fiscal), care intră în sfera de aplicare a TVA, potrivit art. 126 alin. (1) din acelaşi act normativ.

- Recurentul a intervenit în calitate de garant al obligaţiei pârâtului de a despăgubi persoanele cărora le-a cauzat prejudicii prin fapta ilicită şi a achitat aceste despăgubiri în locul pârâtului, operaţie ce constituie, în accepţiunea Codul fiscal, o prestare de servicii ce intră în sfera de aplicare a TVA [art. 126 alin. (1) art. 127 alin. (2), art. 129 alin. (2) din acest act normativ];

- Suma de 10.858,41 RON solicitată cu titlu de TVA şi calculată la taxa de gestiune servicii externe şi cheltuieli cu traduceri reprezintă o sumă ce va fi în mod cert achitată către bugetul de stat, astfel încât ea reprezintă un prejudiciu viitor şi cert, fiind aplicabile prevederile art. 1385 C. civ.

- Recurentul invocă practica judiciară a tribunalelor în materie şi solicită acordarea cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12.03.2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din 15 mai 2019, recursul a fost admis în principiu.

Analizând pe fond recursul declarat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia.

Adresându-se instanţelor judecătoreşti cu o acţiune în regres întemeiată pe dispoziţiile art. 2.305 - 2.306 alin. (2) C. civ., reclamantul a solicitat ca pârâţii chemaţi în judecată să fie obligaţi să suporte atât sumele plătite în locul acestora Biroului Naţional de Carte Verde din Spania, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin accidentul auto produs în data de 25.09.2011 pe teritoriul Spaniei (485.743,20 RON), cât şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data notificării (3.07.2014) până la 7.03.2016 şi, în continuare, până la achitarea integrală a despăgubirilor.

Separat de aceasta, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâţilor şi la plata sumei de 10.858,41 RON reprezentând TVA, datorată bugetului de stat la momentul încasării sumelor din petitele anterioare ale cererii, pretenţie care nu i-a fost încuviinţată nici în primă instanţă şi nici în apel, în esenţă apreciindu-se de ambele instanţe de fond că taxa pe valoarea adăugată nu constituie un prejudiciu viitor şi cert.

Dezlegarea dată de instanţele de fond acestei pretenţii este corectă, neputându-se reţine critica recurentei privitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin hotărârea instanţei de apel.

În primul rând, plecând de la temeiul de drept al acţiunii - art. 2305 C. civ. ("Fidejusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului) - se reţine că premisa formulării acesteia o constituie actul juridic al plăţii făcute de fidejusor pentru debitor, condiţie pe care instanţele au reţinut-o că se verifică în privinţa tuturor celorlalte pretenţii din petitul acţiunii, cu excepţia celei referitoare la TVA, despre care au stabilit că nu s-a făcut dovada că ar fi fost plătită.

De altfel, reclamanta nici nu a pretins realizarea acestei plăţi, de vreme ce din modul de justificare a sumei de 10.858,41 RON, solicitată cu titlu de TVA datorată bugetului de stat, se înţelege că actul plăţii va surveni în viitor, respectiv la momentul încasării de către reclamantă a celorlalte sume din petitele anterioare ale cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, este corectă aserţiunea instanţei de apel în sensul că regresul permis de lege A. trebuie să vizeze toate sumele plătite în locul persoanei vinovate, dar şi cheltuielile aferente plăţii despăgubirilor.

Or, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada facturării şi plăţii TVA aferentă sumelor pe care le are de încasat, nici obligarea pârâţilor la suportarea sumei de 10.858,41 RON nu ar putea fi încuviinţată.

Singura critică a recursului, prin care reclamantul a susţinut că TVA aferent sumelor de încasat de la pârâţi reprezintă pentru el un prejudiciu viitor şi cert deoarece, din punct de vedere al legislaţiei fiscale, este tratat - pentru demersurile realizate în calitate de garant al obligaţiei pârâtului de a despăgubi persoanele cărora le-a cauzat prejudicii prin fapta sa ilicită - ca un prestator de servicii, activitatea sa intrând în sfera de aplicare a TVA, nu justifică adoptarea unei alte soluţii în cauză.

Aceasta întrucât soluţionarea prezentului litigiu - având ca obiect o acţiune în regres - nu poate avea ca scop determinarea în ce măsură operaţiunile efectuate de A.. sunt asimilate operaţiunilor de asigurare sau reasigurare şi sunt scutite de obligaţia plăţii TVA ori, dimpotrivă, posibilitatea calificării ca prestări de servicii ce intră în sfera plăţii de TVA a operaţiunilor pe care acesta le efectuează în calitate de garant al obligaţiilor conducătorilor auto de a despăgubi victimele accidentelor de circulaţie, după cum s-a pretins prin memoriul de recurs.

Se reţine că, pentru a stabili că suma pretinsă în proces cu titlu de TVA, reprezintă un prejudiciu viitor şi cert, recurentul a solicitat instanţelor civile, învestite cu judecarea acţiunii sale în regres, aplicarea unei legislaţii speciale şi realizarea unor calificări care exced sferei competenţelor lor.

În sfârşit, se apreciază că şi în prezenţa unei obligaţii legale certe de plată a TVA de către reclamant, nu se justifică recuperarea anticipată a unor atare sume pe calea acţiunii în regres, după cum nu în acelaşi fel s-a procedat în privinţa obligaţiei principale de plată. Cât timp plata cu acest titlu nu a fost făcută de reclamant, dubiul suportării TVA nu poate fi înlăturat, argument suficient pentru instanţe în respingerea pretenţiei, reţinut în mod corect de către acestea.

Cât priveşte jurisprudenţa invocată, Înalta Curte reţine că aceasta provine de la tribunale, aşadar de la instanţe în privinţa cărora se justifică să aibă o practică diversificată cât timp hotărârile lor nu au fost supuse, din raţiuni legale sau factuale, controlului judiciar ierarhic. Astfel fiind, o atare practică de la acelaşi nivel cu cel al instanţei ce a pronunţat prima hotărâre în cauză (tribunalul) este nerelevantă sub aspectul formării unei jurisprudenţe unitare şi coerente pentru o anume problemă de drept.

În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu sediul în Bucureşti, str. x bis, sector 2 împotriva Deciziei nr. 612/A/24.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. - domiciliat în Bucureşti, str. x, C. - domiciliată în Bucureşti, str. x, sc. 2.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 12 iunie 2019.

GGC - GV