Reparative measures under Law 10/2001: Jurisdiction to substitute in-kind restitution with equivalent compensation when property held by third parties

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova, sub nr. x/2009, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Ploieşti, Municipiul Ploieşti - prin Primar, au solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 1522 mp. şi construcţii în suprafaţă de 294 mp., situate în Mun. Ploieşti, str. x, jud. Prahova şi să se dispună restituirea în natură, în deplină proprietate şi posesie, a imobilului.

În primul ciclu procesual, Tribunalul Prahova a pronunţat Sentinţa civilă nr. 837/15.06.2010, prin care a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul ar fi în posesia pârâtului sau că acesta deţine vreun titlu cu privire la imobil pentru a fi obligat să-l restituie reclamanţilor.

Prin Decizia civilă nr. 243/16.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a fost admis apelul declarat de reclamanţi, desfiinţată sentinţa atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, respectiv Tribunalului Prahova.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a soluţionat cererea de chemare în judecată numai în raport cu dispoziţiile art. 480 C. civ., calificând acţiunea formulată de reclamanţi ca fiind una în revendicare, pe care a respins-o ca neîntemeiată, constatând că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul ar fi în posesia pârâtului sau că acesta deţine vreun titlu cu privire la imobilul în litigiu.

Procedând în acest mod instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, întrucât nu a analizat acţiunea prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 invocate de apelanţii-reclamanţi în susţinerea acesteia.

Totodată, s-a constatat că au fost încălcate dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, întrucât prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi cererile prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.

Reluând judecata, Tribunalul Prahova a pronunţat Sentinţa civilă nr. 4169 din 28.09.2017, prin care a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii au solicitat, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în Ploieşti, str. x, susţinând că terenul este liber şi construcţia nedemolată, iar prin cererea de chemare în judecată, invocând faptul că nu s-a răspuns notificării, au solicitat restituirea unui alt imobil, respectiv cel situat în Ploieşti, str. x, pentru care nu au formulat însă notificare.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei soluţii a fost admis prin Decizia civilă nr. 895/4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, desfiinţată sentinţa şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut în motivare că, deşi în notificare s-a menţionat că imobilul solicitat este situat în Ploieşti, str. x, elementele de identificare ale acestuia (cuprinse în notificare) coroborate cu expertizele efectuate în cauză, au probat împrejurarea că în realitate, imobilul cerut în procedura Legii nr. 10/2001, este situat în Ploieşti, str. x, fiind unul şi acelaşi cu cel care face obiectul acţiunii de faţă.

După reluarea judecăţii, prin Sentinţa civilă nr. 2986/12.10.2018, Tribunalul Prahova a respins, din nou, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamantul A.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că potrivit deciziei instanţei de control judiciar, s-a stabilit că din modul de descriere a imobilului, în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, coroborat cu expertizele efectuate în cauză, reiese că acesta este situat în Ploieşti, str. x, fiind unul şi acelaşi cu cel care face obiectul acţiunii.

S-a mai stabilit că acest imobil a fost dobândit de C., prin actul de vânzare autentic transcris în Registrul de transcripţiuni la data de 28.03.1931, sub nr. 2739, fiind atribuit, după decesul dobânditorului din 26.01.1942, prin actul de partaj voluntar încheiat în 1945 şi transcris la 13.10.1945, sub nr. x/1945, în registrul de menţiuni proprietăţi al Tribunalului Prahova, descendentului D.

În urma acestuia din urmă, decedat la 05.04.1978, au rămas ca moştenitori legali reclamanţii B., soţie supravieţuitoare şi A., conform certificatului de moştenitor nr. x/1978 emis de Notariatul de Stat sector 4 Bucureşti. Prin urmare, reclamanţii au probat vocaţia la restituirea imobilului situat în Ploieşti, str. x.

S-a mai reţinut că valorificarea efectivă a acestui drept trebuie să respecte însă, condiţiile de formă şi de fond prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Dacă în ceea ce priveşte notificarea, regularitatea a fost verificată de instanţa de control, care a indicat primei instanţe să analizeze fondul cauzei, tribunalul a reţinut, în schimb, că nu sunt îndeplinite condiţiile legale restrictive pentru restituirea în natură a imobilului, întrucât, aşa cum a rezultat din rapoartele de expertiză efectuate, întreg terenul este în posesia unor terţi, în temeiul unor acte de proprietate necontestate şi ocupat, în mare parte, de construcţii noi.

Cum potrivit art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, pot fi restituite în natură doar imobilele libere, aflate în posesia sau detenţia unităţilor prevăzute de art. 21, rezultă că pretenţia reclamanţilor este neîntemeiată.

În cazul de faţă, terenul şi unica clădire existentă, din cele ce au aparţinut autorului reclamantului se află în proprietatea sau posesia unor terţi, ca efect al unor acte translative de proprietate ce nu au fost desfiinţate, condiţii în care nu pot fi restituite în natură, astfel cum s-a solicitat prin prezenta acţiune.

Tribunalul a reţinut că în cazul imobilului ce face obiectul prezentei cereri sunt incidente dispoziţiile art. 26 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii având dreptul doar la măsuri compensatorii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A. (cealaltă reclamantă, B. fiind decedată pe parcursul procesului şi având ca unic moştenitor pe A.), apel admis potrivit Deciziei civile nr. 631/6 martie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care a fost schimbată soluţia de primă instanţă şi în consecinţă, admisă în parte acţiunea şi constatat dreptul reclamantului la măsuri compensatorii pentru imobilul situat în Ploieşti, str. x, jud. Prahova.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au probat vocaţia la restituirea imobilului situat în Ploieşti, str. x. În acelaşi timp, pe situaţia de fapt a rezultat că o parte din teren este deţinută de E., fiind emis certificat de atestare a dreptului de proprietate şi este ocupat de clădiri edificate de această societate, iar cealaltă parte a terenului ce a aparţinut autorului reclamantului şi pe care se mai află doar un corp de construcţie din cele dobândite de acesta, aparţine SC F. SRL.

Or, atât timp cât imobilele nu se mai află în posesia şi proprietatea persoanei îndreptăţite, apelantul are dreptul la reparaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prin "acordarea de măsuri reparatorii sub formă de puncte".

Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7) din actul normativ menţionat.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii, care au susţinut nelegalitatea pe temeiul art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ., arătând următoarele:

- În mod greşit apelul a fost considerat ca declarat în termen prin respingerea excepţiei de tardivitate.

În condiţiile în care dosarul era supus dispoziţiilor vechiul C. proc. civ. (acţiunea fiind înregistrată pe rolul instanţei în anul 2009), în dispozitivul sentinţei s-a menţionat din eroare termenul de exercitare a căii de atac de 30 zile şi tot în mod greşit reclamantul a declarat apel în termenul indicat de prima instanţă.

Ca atare, este incorectă aprecierea instanţei de apel, în sensul că apelul ar fi fost declarat în termen, motivat de existenţa unei adrese a avocatului reclamantului în care se indică un alt sediu pentru comunicarea actelor procedurale. Un argument în susţinerea faptului că hotărârea instanţei de fond a fost comunicată reclamantului constă în aceea că în motivele de apel nu s-au invocat aceste aspecte legate de o eventuală lipsă de procedură sau de necomunicarea hotărârii, situaţie în care partea ar fi putut să solicite repunerea în termenul de apel.

- Soluţia dată fondului cauzei, de admitere a acţiunii şi constatarea dreptului de a beneficia de măsuri reparatorii este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel acordând ceea ce nu s-a cerut.

Astfel, reclamantul a solicitat, conform cererii care a învestit iniţial instanţa, restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, str. x, întrucât prin notificarea transmisă conform Legii nr. 10/2001, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitase aceeaşi formă de reparaţie.

În aceste condiţii, soluţia instanţei de apel care a admis acţiunea şi a constatat dreptul la măsuri compensatorii este nelegală, având în vedere că o asemenea solicitare nu fusese formulată nici măcar în subsidiar.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Este neîntemeiată susţinerea recurenţilor (încadrabilă, faţă de împrejurarea că se invocă nesocotirea unor norme procedurale, iar nu de drept material, în motivul prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu în cel prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., eronat indicat) referitoare la greşita apreciere a apelului ca fiind declarat în termen, în contextul în care nu ar fi fost respectat termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 din vechiul C. proc. civ., raportat la data comunicării hotărârii (28.11.2018) şi data înregistrării căii de atac (13.12.2018).

În realitate, pentru a începe să curgă un termen procedural, cum este şi cel vizând exerciţiul căii de atac, este necesar să aibă loc comunicarea corectă a actului de procedură, astfel cum dispune art. 102 C. proc. civ.

În ipoteza în care partea optează pentru un domiciliu procesual, comunicarea actului procedural se realizează la domiciliul astfel ales, conform art. 93 C. proc. civ.

Or, în speţă, reclamantul a avut indicat un astfel de domiciliu procesual, la cabinetul avocatului, cabinet care şi-a schimbat sediul pe parcursul desfăşurării procesului, fiind indicată noua adresă a acestuia la data de 21.03.2018 şi cum rezultă expres din Decizia nr. 2043/7.11.2017 a Consiliului Baroului Bucureşti.

În aceste condiţii, comunicarea sentinţei tribunalului la vechea adresă a cabinetului avocatului nu respectă exigenţele art. 93 C. proc. civ. menţionate anterior, pentru a fi un act procedural valabil întocmit care să marcheze momentul de început al curgerii termenului de recurs.

Împrejurarea că prin motivele de apel nu s-a solicitat repunerea în termenul de exercitare a căii de atac nu reprezintă, cum susţin recurenţii, o recunoaştere a faptului că ar fi avut loc o comunicare corectă la vechea adresă.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat, termenul procedural nu începe să curgă, potrivit art. 102 C. proc. civ., mai înainte de comunicarea actului de procedură, astfel încât era inutilă solicitarea de repunere în termen (justificată, conform art. 103 C. proc. civ., doar în cazul împlinirii termenului fără ca actul procedural să fi fost întocmit în intervalul prescris de lege).

- Susţinerea unei greşite soluţionări a cauzei pe fondul ei, sub incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - pentru că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut - este de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, constatând că imobilul este imposibil de restituit în natură, dat fiind regimul său juridic actual (parte din teren fiind în prezent ocupată de E. - care deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate - iar cealaltă parte fiind deţinută de SC F. SRL, conform unui contract de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat în 2004) în mod corect instanţa a stabilit îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent (respectiv, la măsura reparatorie a compensării prin puncte, conform art. 16 din Legea nr. 165/2013).

Aceasta întrucât reclamantul a probat calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, ca moştenitor al fostului proprietar deposedat abuziv, statuarea sub acest aspect a primei instanţe intrând de altfel în autoritatea de lucru judecat (nefiind contestată de către pârâţi).

Faptul că prin notificarea transmisă în procedura Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat doar reparaţia în natură şi nu măsuri prin echivalent, nu reprezintă, cum susţin recurenţii, un impediment în acordarea măsurilor reparatorii ce se cuvin în condiţiile legii, raportat la situaţia juridică din prezent a bunului, aşa cum a fost relevată de probele dosarului şi nu reprezintă o depăşire a cadrului procesual (o depăşire a limitelor învestirii).

Întrucât notificarea nu a fost soluţionată în procedura prealabilă, în termenii în care era obligată entitatea notificată, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, rezultă că instanţei îi revine plenitudinea de jurisdicţie în legătură cu rezolvarea fondului aceste solicitări.

Este ceea ce de altfel, s-a stabilit prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu valoare obligatorie pentru instanţe, respectiv competenţa generală a instanţelor de a soluţiona pe fond cererile persoanelor îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţilor deţinătoare de a răspunde la notificare.

Or, o astfel de soluţionare pe fond presupune analiza şi determinarea felului măsurilor reparatorii ce pot fi acordate în funcţie de situaţia juridică din prezent a bunului, ceea ce a şi făcut instanţa de apel.

Altminteri, a nu recunoaşte dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, sub motiv că nu este posibilă restituirea în natură şi că aceasta a fost solicitarea principală a notificatorului, ar însemna implicit negarea calităţii acestuia de persoană îndreptăţită la reparaţiile reglementate de actul normativ special (deşi a demonstrat această calitate în cadrul procesului).

În concluzie, soluţionarea cauzei de către instanţa de apel s-a realizat cu respectarea principiului plenitudinii de jurisdicţie, fără depăşirea limitelor învestirii, aşa cum greşit pretind recurenţii (din poziţia acestora de entităţi învestite cu soluţionarea notificării, potrivit legii şi căreia nu i-au dat curs).

Pentru toate considerentele arătate, criticile, atât cele de ordin formal, cât şi cele de fond, au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Ploieşti, Municipiul Ploieşti, prin primar împotriva Deciziei nr. 631 din 6 martie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2019.

GGC - GV