Recourse declared null for failure to develop grounds of illegality in copyright royalty dispute

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 27.02.2017, reclamantul C. a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 3745,04 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 01.02.2014 - 28.02.2017, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 2.053,76 RON care vor fi actualizate la zi.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin Sentinţa nr. 952 din 30.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a următoarelor sumei: 48.498,68 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor în perioada 03.04.2012 - 31.03.2015 şi 14.587,67 RON (TVA inclus) remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual în perioada 03.04.2012 -31.03.2015; 57.696,82 RON cu titlu de penalităţi aferente remuneraţiilor datorate.

Totodată, pârâta a fost obligată să pună la dispoziţia C. lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe pentru perioada 03.04.2012-31.03.205 şi să încheie autorizaţie/licenţă neexclusivă cu C. pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

3 . Hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1151A din 16.10.2018, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă A. SRL împotriva sentinţei tribunalului.

Prin aceeaşi decizie, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că pretenţiile reclamantei au fost întemeiate pe existenţa autorizaţiilor licenţă neexclusivă nr. x/2008 şi nr. y/2008, semnate de pârâtă, ce au faţă de părţile din proces valoarea unor convenţii, din care rezultă obligaţia asumată de plată a remuneraţiilor amintite.

S-a reţinut că potrivit art. VI pct. 2 şi 3 din aceste convenţii, utilizatorul (apelanta-pârâtă) poate cere rezilierea contractului dacă încetează activitatea de comunicare publică a prestaţiilor artistice ce fac obiectul autorizaţiei, caz în care este ţinut a notifica C. în acest sens, încetarea urmând a primi efecte în 15 zile de la data emiterii notificării de către utilizator.

Prin urmare, s-a reţinut că dacă pârâta a încetat activitatea hotelieră desfăşurată în imobilul din Oradea, judeţul Bihor şi, implicit, şi activitatea de comunicare publică a prestaţiilor pentru care era ţinută a achita remuneraţiile conform autorizaţiilor, era obligată a notifica C. cu privire la această împrejurare.

În acelaşi context, astfel cum contractul de comodat din 15.11.2009, ce a justificat dreptul apelantei de a desfăşura activitate hotelieră la adresa menţionată, a fost înregistrat la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în mod simetric şi încetarea activităţii trebuie să fie declarată, ceea ce nu s-a întâmplat, aspect care rezultă din certificatul constatator depus de reclamantă la dosar, act emis la data de 23.02.2017 (când, potrivit susţinerilor apelantei, fusese încheiat actul adiţional nr. x la acest contract).

Totodată, s-a reţinut că în faţa primei instanţe, pârâta nu a formulat întâmpinare, iar prin notele scrise depuse la data de 27.06.2017 nu a contestat desfăşurarea activităţii hoteliere în perioada de referinţă a cererii de chemare în judecată, formulând apărări legate de lipsa caracterului cert şi exigibil al creanţei.

Mai mult, s-a reţinut că în ultimul paragraf al notelor amintite se arată că "Simplul fapt al deţinerii unui hotel nu certifică faptul că subscrisa public în scop comercial prestaţiile artistice din domeniul audiovizual".

Per a contrario, o astfel de afirmaţie susţine prezumţia simplă în sensul că la acel moment era în desfăşurare activitatea hotelieră, prezumţie rezultată din existenţa punctului de lucru - hotel înregistrat la ONRC, a declaraţiei pârâtei din 07.05.2008 şi a autorizaţiilor încheiate în anul 2008, după cum apare ca pertinentă şi susţinerea intimatei în sensul întocmirii pro causa a actului adiţional la contractul de comodat.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, pârâta a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susţine că obligaţiile de plată sunt determinate de starea de fapt reală incidentă în cauză şi nu de cea scriptică. Arată că potrivit art. I din Autorizaţii, utilizatorul este obligat la plata remuneraţiei pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, iar potrivit pct. 1 din art. IV obligaţia de plată a remuneraţiilor revine deţinătorului cu orice titlu al spaţiului în care are loc comunicarea publică. Susţine că atâta vreme cât nu a mai deţinut cu niciun titlu spaţiul în care ar fi avut loc comunicarea şi nu a utilizat nici într-un fel fonogramele, obligaţia de plată nu a mai subzistat.

Chiar în contextul în care nu a procedat la notificarea încetării activităţii pentru perioada 01.02.2014 - 28.02.2017, în imobilul pentru care s-a stabilit obligaţia de plată, acest fapt nu este în măsură să conducă la executarea obligaţiei de plată, atâta timp cât nu a beneficiat de nicio comunicare. Mai susţine că este de un formalism exagerat interpretarea potrivit căreia nedenunţarea Autorizatei ar conduce în mod automat la generarea obligaţiei de plată pentru servicii de care nu a beneficiat.

În continuare, recurenta-pârâtă arată că a avut un drept de folosinţă asupra imobilului, în baza contractului de comodat nr. 1 din 15.11.2009, însă efectele acestuia au încetat începând cu data de 31.12.2013, astfel cum rezultă din Actul adiţional nr. x din 15.11.2013, la contractul de comodat, care este un document justificativ cu forţă probantă absolută, nefiind întocmit pro cauza. Mai susţine că pentru perioada reclamată, nu a desfăşurat activitate la punctul de lucru vizat - hotel cu 15 camere, situat în municipiul Oradea, Str. x, Nr. 55A, Jud. Bihor -, întrucât imobilul nu a mai format obiectul folosinţei sale, ci a unui alt comodatar, B. SRL, care a primit folosinţa imobilului în baza contractului de comodat din 15.11.2013, începând cu data semnării, pe o durata nedeterminată. Creanţa invocată nu îndeplineşte condiţiile caracterului cert, lichid şi exigibil, având în vedere că intimata nu a procedat la emiterea facturilor fiscale aferente pretenţiilor formulate, întrucât este obligatorie emiterea unei facturi de către persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestaţie de servicii. Susţine că potrivit prevederilor art. 155 Codul fiscal, factura se emite de către persoana impozabilă care livrează bunul cel mai târziu până la a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naştere faptul generator al taxei.

Pe de altă parte, arată că art. 6 din Legea nr. 82/1991 stabileşte obligaţia ca în momentul efectuării unei operaţiuni economico-financiare, aceasta să se consemneze într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, care angajează răspunderea persoanelor ce l-au întocmit.

Recurenta susţine că factura proformă nu este document de plată, nu este reglementată în legislaţia fiscală sau contabilă deşi în practică este des utilizată. Aceasta nu conţine marcajele de expediere şi trebuie să menţioneze denumirea "proforma". Susţine că potrivit opiniei generale a experţilor contabili, factura proformă reprezintă "o copie a facturii fiscale, transmisă în avans" având în vedere că acest document conţine aproximativ aceleaşi informaţii ca şi factura fiscală, respectiv denumirea, datele de identificare şi de plată ale vânzătorului şi alte cumpărătorului, data, denumirea bunurilor şi serviciilor livrate/prestate, data scadentă, cantitatea, valoarea, cota de TVA. În plus, arată că faţă de informaţiile pe care o factură fiscală le conţine în mod obligatoriu, factura proformă mai poate conţine termenul de valabilitate al preţului în cazul unei ofertei speciale, prezentarea produselor sau serviciilor oferite însă, din punct de vedere contabil, acest document nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile şi serviciile şi care să se supună exigentelor art. 6 din Legea nr. 82/1991.

În continuare, recurenta susţine că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi stabilită decât prin emiterea facturii fiscale, al cărei conţinut astfel cum este prezentat în art. 155 alin. (19) lit. j) Codul fiscal trebuie să cuprindă în mod obligatoriu indicarea cotei de taxă aplicate şi a sumei taxei colectate, exprimate în RON, în funcţie de cotele taxei. Arată că, întrucât intimata solicită obligarea sa la plata sumei de 3.745,04 RON (cu T.V.A), plus penalităţi fără să se fi emis facturile aferente valorilor solicitate de creditoare, nu se poate considera că în speţă este vorba despre o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, exigibilitatea creanţei putând fi stabilită doar prin raportare la data emiterii facturii fiscale.

5. Procedura derulată în recurs

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se că recursul este admisibil în principiu însă, în măsura în care completul de filtru va aprecia că nu este posibilă încadrarea criticilor formulate în niciunul dintre cazurile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ar fi incidentă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant C. prin întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Intimatul reclamant C. a depus la dosar punct de vedere la raport, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac, la data de 11 iunie 2019, fără citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) litera. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din lecturarea cererii de recurs, se constată că aceasta a invocat doar formal dispoziţiile legale sus-menţionate, fără a dezvolta critici care să vizeze raţionamentul adoptat de instanţa de apel.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate întrucât pârâta nu a respectat art. VI pct. 2 şi 3 din autorizaţiile de licenţă neexclusivă nr. x/2008 şi nr. y/2008 în care se stipula că utilizatorul poate cere rezilierea contractului dacă încetează activitatea de comunicare publică a prestaţiilor artistice ce fac obiectul autorizaţiei, caz în care este ţinut a notifica C. în acest sens, încetarea urmând a primi efecte în 15 zile de la data emiterii notificării de către utilizator.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut că dacă pârâta a încetat activitatea hotelieră desfăşurată în imobilul din Oradea, judeţul Bihor şi, implicit, şi activitatea de comunicare publică a prestaţiilor pentru care era ţinută a achita remuneraţiile conform autorizaţiilor, era obligată a notifica C. cu privire la această împrejurare.

Prin cererea de recurs, recurenta pârâtă nu a invocat nicio critică de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de apel, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care instanţa a pronunţat o soluţie cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci a formulat critici cu privire la situaţia de fapt din dosar şi la probatoriul administrat.

De altfel, se constată că prin memorial de recurs, recurenta pârâtă a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat. Or, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti atacate, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţii cu privire la situaţia de fapt ori probatoriul administrat la judecata în instanţa a cărei hotărâre se atacată.

Nu se poate considera că simpla indicare a unor prevederi legale în cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.

Aşa fiind, cum aspectele invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta A. SRL împotriva Deciziei nr. 1151A din 16 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.

GGC - GV