Exclusive territorial jurisdiction of consumer's domicile court in debt collection suits following assignment of consumer contract claims

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 12 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 1380,37 RON reprezentând debit, suma de 1.281,07 RON reprezentând penalităţi contractuale (daune moratorii) şi suma de 200 RON costuri de încetare prematura a contractului şi la plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Iaşi, prin Sentinţa civilă nr. 8685 din data de 22 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Iaşi, în esenţă, a reţinut că în raporturile dintre consumatori şi profesionişti nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 113 vizând competenţa alternativă, ci reglementările speciale în materie, respectiv art. 121 C. proc. civ., conform cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la domiciliul consumatorului.

Totodată, a constatat că, deşi cesionarul reclamant nu s-a obligat el însuşi la prestarea de servicii către consumatorul pârât, totuşi a preluat prin cesiune creanţe izvorâte dintr-un raport cu reglementări legale specifice, derogatorii, fiind ţinut la rându-i, de rigorile procesuale specifice, inclusiv cele vizând competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului, având în vedere faptul că scopul edictării acestor dispoziţii a fost cel de asigurare a dreptului la apărare al consumatorului, astfel că acest beneficiu al consumatorului nu ar putea fi anulat prin simpla voinţă a profesionistului de a ceda creanţa unui alt profesionist care să nu fie ţinut de aceleaşi rigori procedurale legale.

Cauza a fost înregistrată la data de 5 iulie 2017, sub acelaşi număr de dosar, pe rolul Judecătoriei Sânnicolaul Mare.

Prin Sentinţa civilă nr. 19 din data de 5 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sânnicolaul Mare a admis excepţia de necompetenţă a acestei instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa soluţia de declinare a judecării cauzei, Judecătoria Sânnicolaul Mare a reţinut dispoziţiile art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi a apreciat că, în cauză, competenţa teritorială este alternativă între instanţe deopotrivă competente.

A constatat că Judecătoria Iaşi este competentă teritorial să soluţioneze pricina, întrucât plata serviciilor de telecomunicaţii se putea efectua către cesionara reclamantă SC A. S.R.L la sediul acesteia din municipiul Iaşi sau în contul bancar al acesteia, conform notificării de cesiune de creanţă şi contractului de cesiune de creanţă.

Totodată, a avut în vedere şi că între reclamantă şi pârât există un raport juridic derivat din cesiune de creanţă şi a apreciat că pârâtul nu are în raport cu reclamantă calitatea de consumator, ci doar calitatea de debitor cedat, deoarece reclamanta nu are ca obiect de activitate furnizarea de servicii de telecomunicaţii către consumatori.

Astfel, a reţinut că, întrucât Judecătoria Iaşi este prima instanţă sesizată, iar părţile nu au invocat excepţia de necompetenţă teritorială a acestei judecătorii, Judecătoria Iaşi este competentă să soluţioneze pricina.

Asupra prezentului conflict negativ de competenţă, cu a cărui soluţionare este legal învestită conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În speţă, Judecătoria Iaşi şi Judecătoria Sânnicolaul Mare şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a pricinii, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de reţinerile diferite ale celor două instanţe cu privire la dispoziţiile legale în temeiul cărora de stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiul.

Astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 121 C. proc. civ., iar Judecătoria Sânnicolaul Mare a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 107 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului este una alternativă, iar alegerea între două instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantei.

Prin cererea de valoare redusă cu care a învestit instanţa de judecată, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 2861,44 RON reprezentând contravaloare servicii, penalităţi contractuale şi despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, precum şi dobânda contractuală aferentă.

În speţă, cedentul C., în calitate de furnizor de servicii de telefonie, şi pârâtul B., în calitate de consumator, au încheiat un contract de abonament, având ca obiect furnizarea de servicii de comunicaţii electronice în schimbul tarifelor stabilite prin anexa la contract.

Ulterior, creanţele operatorului economic decurgând din contract au fost cedate către reclamanta SC A. SRL, societate specializată în recuperarea de datorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1028 alin. (2) C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cererilor de valoare redusă se stabileşte potrivit dreptului comun.

Prezentul litigiu a fost iniţiat de către un profesionist împotriva unui consumator, astfel cum aceste categorii sunt definite în cadrul anexei la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată.

Astfel, la punctul 1 din anexa anterior menţionată, operatorul economic este definit ca fiind "persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii", iar, la punctul 13 din aceeaşi anexă, se arată că este consumator "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

Prin urmare, în ceea ce priveşte raportul juridic dedus judecăţii, Înalta Curte reţine atât calitatea de profesionist a reclamantei, care în urma cesionării contractului încheiat cu SC C. acţionează în cadrul activităţii sale comerciale de recuperare creanţe, cât şi calitatea de consumator a pârâtului, care a încheiat un contract de servicii de telecomunicaţii ca persoană fizică, fără a se menţiona în contract vreun scop din sfera activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Calitatea părţilor şi natura raportului juridic determină incidenţa normei de competenţă exclusivă, prevăzute de dispoziţiile art. 121 C. proc. civ. potrivit cărora "Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile".

Conform dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., în litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.

În prezenta cauză, instanţa constată că părţile nu au încheiat o convenţie de alegere a instanţei competente după naşterea dreptului la despăgubire.

Totodată, schimbarea creditorului (prin cesiunea creanţei) nu este de natură a schimba calitatea părţilor, în sensul prevederilor legale anterior arătate.

Raportat la dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., derogatorii de la dreptul comun, precum şi la prevederile art. 129 alin. (2) pct. (3) din acelaşi cod, norma de competenţă teritorială incidentă în prezenta cauză este una exclusivă, pe care părţile nu o pot înlătura.

Astfel, în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competenţă după naşterea dreptului la despăgubire, competenţa teritorială este absolută şi aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.

Totodată, C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică, cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

În cauză, fiind vorba de o regulă de competenţă teritorială absolută, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., excepţia de ordine publică a necompetenţei teritoriale absolute trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În speţă, Judecătoria Iaşi a invocat această excepţie în condiţiile prevăzute de lege, respectiv la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe.

Prin urmare, cum din copia cărţii de identitate a pârâtului, aflată la dosarul Judecătoriei Iaşi, rezultă că, la data formulării acţiunii, domiciliul acestuia este în sat D., nr. x, Judeţul Timiş, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 121 din acelaşi cod, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei Sânnicolaul Mare, în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului (consumatorului).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sânnicolaul Mare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.

GGC - GV