Revision inadmissible against cassation remand: failure to evince merits despite contractual nature findings

Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. Condiţii de admisibilitate din perspectiva cerinţei evocării fondului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: revizuire

evocarea fondului

inadmisibilitate

C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 1

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., „revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul” se poate cere în cele unsprezece cazuri expres şi limitativ prevăzute de acest text.

Fac excepție acele situații în care recursul este admis şi instanța casează decizia atacată cu trimitere spre rejudecare, ipoteză în care hotărârile pronunțate de instanța de recurs nu oferă beneficiul cercetării pricinii pe fondul ei.

Prin urmare, decizia prin care recursul a fost admis, iar hotărârea atacată casată cu trimitere spre rejudecare nu evocă fondul cauzei, întrucât nu oferă o soluție pe fond, ci provoacă o nouă judecată, după ce a dezlegat una sau mai multe probleme de drept, aşa încât acest tip de hotărâre nu este susceptibilă de a fi atacată cu revizuire, neîncadrându-se în cerința premisă a art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1275 din 11 iunie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/104/2013, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia:

- la predarea cantităţii de 269,799 tone de floarea-soarelui, aflată în custodia sa, în conformitate cu prevederile contractului nr. 12 din 27 iunie 2011;

- la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei de predare a cantităţii de floarea soarelui, evaluate provizoriu la suma de 2.000 lei;

- la predarea integrală a recoltei de grâu şi floarea-soarelui obţinute de pe suprafaţa efectiv cultivată, din totalul de 5.000 ha, menţionate în Acordul de cultivare nr. 17 din 25 iulie 2011;

- la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei de predare a recoltei de grâu şi floarea-soarelui menţionate mai sus, evaluând provizoriu aceste daune-interese la suma de 2.500 lei;

- la plata de daune-interese cuantificate provizoriu la suma de 3.000 lei pentru prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligaţiei de cultivare a întregii suprafaţe de 5.000 ha convenite prin acordul anterior evocat;

- la restituirea sumei de 200.000 Euro, plătită din eroare și nedatorată, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 18 ianuarie 2012, dată la care s-a făcut plata nedatorată până la data restituirii efective a sumei;

- la plata sumei de 6.037.949,74 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise pentru seminţele, fertilizatorii, erbicidele şi pesticidele livrate, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data livrărilor până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

La 8 octombrie 2013, reclamanta și-a precizat acțiunea introductivă în ceea ce privește valoarea capetelor de cerere nr. 1 şi 3.

În acest sens, referitor la primul petit a precizat contravaloarea cantităţii de 269,799 tone de floarea-soarelui ca fiind în sumă de 426.600 lei, la un preţ de 1.580 lei/tonă.

De asemenea, în ceea ce privește cel de-al treilea petit, reclamanta a indicat suma de 5.934.108,44 lei, invocând încheierea nr. 7422 din 1 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/311/2012*, rămasă irevocabilă.

La 13 octombrie 2016, reclamanta a formulat o altă cerere precizatoare, vizând cuantumul pretențiilor aferente aceloraşi capete de cerere nr. 1 și 3.

Astfel, pentru capătul nr. 1 de cerere, a solicitat suma brută de 162.268,86 lei, iar pentru capătul 3 de cerere, suma de 1.036.279 lei.

La 10 iunie 2016, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 4.309.537 lei şi compensarea de drept sau judecătorească a datoriilor reciproce.

Prin sentinţa nr. 882/2016 din 29 noiembrie 2016, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., astfel cum a fost precizată la 8 și 13 octombrie 2013 și a obligat-o pe pârâta-reclamantă B. S.R.L. să-i predea, conform contractului nr. 12 din 27 iunie 2011, cantitatea de 269,79 tone de floarea-soarelui şi, conform acordului de cultivare nr. 17 din 25 iulie 2011, cantitatea de 1.177.590 kg grâu. A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanta-pârâtă. Tot ca neîntemeiată a respins tribunalul și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L. și a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanta-pârâtă, obligând-o pe pârâta-reclamantă în favoarea acesteia la plata sumei de 33.644 lei cu acest titlu.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta-pârâtă A. S.R.L., cât și pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Prin decizia nr. 835/2017 din 2 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă şi a fost respins apelul declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 882 din 29 noiembrie 2016 a Tribunalului Olt, Secţia a II-a civilă, care a fost schimbată în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei şi:

- despăgubiri în sumă de 137.145,85 lei pentru nepredarea cantităţii de 269,799 tone floarea-soarelui,;

- despăgubiri în sumă de 1.036.279 lei pentru nepredarea cantităţii de 1177,590 tone grâu;

- despăgubiri reprezentând echivalentul în lei la data plăţii al sumei de 581.782,50 euro pentru necultivarea întregii suprafeţe de teren convenite.

Totodată, a fost admis şi capătul de cerere având ca obiect restituirea plăţii nedatorate şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantei echivalentul în lei la data plăţii al sumei de 200.000 euro.

Au fost menţinute soluţiile de obligare la predarea cantităţilor de 269,799 tone floarea-soarelui şi de 1.177,590 tone grâu, soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea B. S.R.L. la plata sumei de 6.037.949,74 lei, reprezentând contravaloarea seminţelor, fertilizatorilor, erbicidelor, pesticidelor, precum şi soluţia de respingere a cererii reconvenţionale.

A fost obligată pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 82.500 lei cheltuieli de judecată în primă instanță.

A fost obligată apelanta-pârâtă către apelanta-reclamată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 45.000 lei în apel.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, care a fost admis conform deciziei nr. 5197 din 6 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/104/2013, decizia instanței de apel fiind casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanțe.

Împotriva acestei din urmă decizii, pronunțată de instanța supremă, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În memoriul depus la dosar, revizuenta, după un preambul amplu în care a expus parcursul relațiilor contractuale și derularea litigiilor dintre părți, a enumerat o serie de argumente în susținerea admisibilității căii extraordinare de atac de retractare exercitate.

Din această perspectivă, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că are deschisă calea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. întrucât, în opinia sa, decizia a cărei revizuire o solicită evocă fondul, deși aparent nu se înscrie în categoria acestui tip de hotărâri.

În continuare, a arătat că art. 509 alin. (1) C. proc. civ. nu prevede obligația instanţei învestite cu soluționarea unei cereri de revizuire de a verifica dacă hotărârea atacată are aptitudinea generică de a evoca fondul, ci dacă hotărârea a cărei revizuire se cere evocă efectiv fondul cauzei.

În susținerea acestei opinii, revizuenta a evocat practica și literatura de specialitate în materie, notând că, potrivit acestora, evocarea fondului în căile de atac presupune schimbarea situaţiei de fapt în urma analizei probelor sau în urma aplicării altor dispoziţii legale la împrejurări de fapt deja stabilite.

Astfel, concretizând, a arătat că prin decizia atacată instanţa de recurs a schimbat situaţia de fapt și a aplicat alte dispoziţii legale la împrejurări de fapt ce fuseseră stabilite anterior.

Sub acest aspect, a susținut că, deși instanța de apel, interpretând clauzele Acordului nr. 17 prin raportare la probe, a conchis că prin acest act „părţile nu s-au obligat să contribuie la o activitate comună și nici să împartă profitul și pierderile, neconstituind o asociere în participațiune, ci au stabilit ca B. S.R.L. să execute, în schimbul unui preţ, o lucrare pentru A. S.R.L., astfel încât au dat naştere unor raporturi juridice specifice contractului de antrepriză”, instanța de recurs a reținut contrariul, respectiv că natura juridică a contractului se apropie mai degrabă de natura unui contract de asociere în participațiune.

În continuare, a arătat că instanţa de recurs a mers și mai departe, statuând că „în rejudecarea apelului, instanţa de apel va trebui să țină cont de faptul că, în ce priveşte natura contractului, din analiza conţinutului acestuia rezultă cu claritate faptul că acesta presupune executări succesive.”

A mai arătat autoarea căii de atac că, în opinia sa, procedând în această manieră, instanța de recurs, printr-o hotărâre intermediară și fără să fi fost învestită în acest sens prin cererea de recurs, a statuat cu privire la natura prestaţiilor ce au format obiectul Acordului nr. 17 din 25 iulie 2011, aplicând alte dispoziţii legale și riscând să golească de conţinut analiza pe care instanţa de apel urma să o facă cu ocazia rejudecării.

Astfel, revizuenta a conchis că, în concret, instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre prin care a modificat în parte decizia civilă, trimiţând cauza spre o rejudecare formală.

În final, revizuenta a prezentat argumentele în considerarea cărora a conchis că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Detaliind, a susținut că, prin decizia a cărei revizuire o solicită, așa cum a arătat în precedent, instanţa de recurs nu s-a rezumat să caseze hotărârea pentru motivele de recurs indicate de intimată, ci a schimbat și situaţia de fapt, interpretând probatoriul și calificând prestaţiile ce au format obiectul Acordului nr. 17 din 25 iulie 2011 ca având caracter succesiv.

Din această perspectivă, revizuenta a apreciat că instanţa de recurs a încălcat principiul disponibilităţii, pronunțându-se asupra unor lucruri care nu s-au cerut și care, în opinia sa, urmau să fie tranșate de instanța de apel în rejudecare pe baza probelor administrate.

Pentru aceste argumente, a solicitat schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul înlăturării evocatelor aprecieri și calificări ale instanței de recurs, de natură să golească de sens raţiunea rejudecării și să transforme misiunea instanţei într-o simplă formalitate.

La 5 iunie 2019 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

Analizând cererea de revizuire prin prisma motivelor invocate şi normelor legale incidente, Înalta Curte a respins-o ca inadmisibilă, în considerarea celor ce succed:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

Articolul 457 C. proc. civ. consacră același principiu, statuând că „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.”

În cauza dedusă judecăţii, revizuenta A. S.R.L. a solicitat revizuirea unei hotărâri definitive pronunţate în calea extraordinară de atac a recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., „revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul” se poate cere în cele unsprezece cazuri expres şi limitativ prevăzute de acest text.

Prin urmare, potrivit normei legale menţionate, antamarea fondului cauzei prin hotărârea a cărei revizuire se cere este o condiţie de admisibilitate a căii de atac de retractare, cu excepţia cazurilor prevăzute de alin. (2) al art. 509 C. proc. civ., respectiv a celor prevăzute la alin. (1) pct. 3, doar în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10, cazuri în care sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.

În speţă, revizuenta şi-a fondat cererea de revizuire pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cazul de revizuire prevăzut de norma legală evocată vizează hotărârile prin care instanța „s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.”

Prioritar analizei condițiilor de revizuire instituite prin textul legal precitat, se impune verificarea admisibilității căii extraordinare de atac prin raportare la cerința ca hotărârea a cărei anulare se cere să evoce fondul.

Astfel, în lumina acestor dispoziții, revizuirea unei hotărâri se poate cere şi poate fi făcută doar în situaţia în care această hotărâre evocă fondul.

Semnificația sintagmei evocarea fondului, ca și condiție ce trebuie îndeplinită de hotărârea de recurs pentru a fi susceptibilă de a fi cenzurată în calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, vizează reținerea unei alte situații de fapt în soluționarea pricinii în calea de atac a recursului.

Legiuitorul a impus condiţia ca instanţa de recurs să fi evocat fondul, ceea ce presupune fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt anterior stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând a da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

Fac excepție acele situații în care recursul se respinge sau în care, fiind admis, instanța casează decizia atacată cu trimitere spre rejudecare, ipoteze în care hotărârile pronunțate de instanța de recurs nu oferă beneficiul cercetării pricinii pe fondul ei.

Or, în speță, ne regăsim chiar în situația mai sus expusă, având în vedere că obiectul prezentei cereri de revizuire îl constituie decizia nr. 5197 din 6 decembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 835/2017 din 2 noiembrie 2017 a Curții de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Astfel, față de prevederile legale arătate, hotărârea prin care recursul a fost admis, iar hotărârea atacată casată cu trimitere spre rejudecare nu evocă fondul cauzei, întrucât nu oferă o soluție pe fond, ci provoacă o nouă judecată, după ce a dezlegat una sau mai multe probleme de drept, aşa încât acest tip de hotărâre nu este susceptibilă de a fi atacată cu revizuire, neîncadrându-se în cerința premisă a art. 509 alin. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, în speţă, decizia dată în recurs nu întruneşte condiţia cerută de art. 509 alin. (1) C. proc. civ., iar promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva unei astfel de hotărâri este inadmisibilă.

Înalta Curte va înlătura susținerile revizuentei referitoare la faptul că, în realitate, decizia atacată evocă fondul prin aceea că instanța de recurs ar fi schimbat situația de fapt în cauză prin calificarea actului dedus judecății ca fiind mai aproape de un contract de asociere în participațiune, iar nu contract de antrepriză, așa cum reținuse anterior curtea de apel.

Instanța supremă reține că paragraful 110 din hotărârea atacată, reprodus secvențial de revizuentă, nu relevă faptul că instanța de recurs ar fi tranșat chestiunea naturii actului juridic dedus judecății, ci că aceasta doar a consemnat lipsa cenzurii curții de apel asupra susținerilor dezvoltate de părți sub acest aspect, precum și lipsa argumentelor în sprijinul concluziei că în speță ar fi vorba de un contract de antrepriză.

Prin urmare, nu se poate reține că este vorba despre concluziile instanței de recurs, ci despre faptul că instanța de recurs a constatat precaritatea motivării instanței de apel din perspectiva evocată.

În ceea ce privește paragraful 111 din decizia atacată, evocat de parte, Înalta Curte constată că acesta cuprinde indicația instanței de recurs pentru instanța de apel, dată în baza normei antemenționate, ca în rejudecarea apelului să ţină cont, în analiza naturii contractului, de faptul că din conţinutul acestuia rezultă că presupune executări succesive.

Această dezlegare dată de instanța de recurs nu echivalează cu cercetarea fondului, ci este în realitate o problemă de drept lămurită, ceea ce este atributul instanței de control judiciar și se impune instanței de apel în rejudecare, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. 1 C. proc. civ.

A admite în sensul propus de către revizuentă înseamnă a goli de conținut chiar esența controlului judiciar în căile de atac, a contraveni dispozițiilor art. 501 alin. 1 C. proc. civ. și aceasta în condițiile în care soluția de casare cu trimitere, atunci când este decisă pentru prima dată într-o pricină - ca în cauza de față -, constituie regula pentru Înalta Curte de Casație și Justiție.

De altfel, chiar concluziile puse de A. S.R.L. în cererea de revizuire, anume de a fi schimbată decizia atacată în sensul eliminării din considerentele acesteia a paragrafelor ce vizează aprecierile instanței de recurs asupra naturii Acordului nr. 17 din 25 iulie 2011, relevă nemulțumirea acestei părți cu privire la soluția pronunțată în faza procesuală anterioară și autorizează a conchide asupra intenției revizuentei de a obține, sub pretextul și pe calea revizuirii, o rejudecare a recursului finalizat prin hotărârea atacată, respectiv un recurs la recurs, ceea ce contravine scopului pentru care au fost edictate dispozițiile referitoare la revizuire și încalcă principiul legalității căilor de atac.

Aşa fiind, Înalta Curte, constatând că hotărârea a cărei revizuire se solicită nu se înscrie în cerinţele de admisibilitate reglementate de art. 509 alin. (1) C. proc. civ., a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.