Effectiveness of debt assumption without explicit creditor consent and distinction between transactional payment extensions and novation

A. Contract de preluare a datoriei. Necesitatea acordului creditorului. Condiții și efecte

B. Novație. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de vânzare

preluare de datorie

novație

C. civ., art. 1599 alin. (1) lit. a), art. 1605, art. 1607, art. 1609, art. 1610

A. Dispozițiile art. 1605-1608 C. civ. impun acordul creditorului pentru ca preluarea de datorie convenită cu debitorul să producă efecte.

Simpla comunicare a acestei preluări către creditor nu generează acest efect cât timp prevederile art. 1607 C. civ. impun acordarea unui termen rezonabil pentru răspuns, iar lipsa exprimării acestuia în termenul stabilit este considerat refuz de preluare a datoriei.

Nu se poate considera că a operat o preluare de datorie, în sensul art. 1599 alin. (1) lit. a) C. civ., și eliberarea debitorului inițial de datorie în lipsa dovezii acordului creditorului, așa cum impune art. 1605 C. civ.

Încuviințarea creditorului nu poate fi considerată prezumată ca un acord tacit în baza consimțământului acestuia de a primi ca plată bilete la ordin emise de o altă persoană decât debitorul, pentru că un astfel de comportament nu este neechivoc, acesta neputând avea neapărat însemnătatea acceptării preluării datoriei, ci doar pe aceea a acceptării unei plăți parțiale făcute de un terț.

B. Instituirea unor noi termene de plată în contextul încheierii unor tranzacţii în scopul stingerii unui litigiu şi al prevenirii altui litigiu nu poate fi considerată novaţie cât timp părţile nu au urmărit în niciun moment novaţia prin schimbarea obligaţiei sau părţilor raporturilor juridice iniţiale.

Prin urmare, chiar dacă s-a acceptat modificarea unor elemente ale raporturilor juridice iniţiale, acest aspect nu echivalează cu o novaţie cât timp părţile au utilizat în mod expres alte instituţii juridice.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 896 din 18 aprilie 2019

Prin sentința civilă nr. 2637/26.06.2017 Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A. SA, a obligat pârâta B. SA la plata sumei de 393.070 euro (în lei la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de diferență avans nerestituit, precum şi la plata dobânzii penalizatoare calculată de la data de 05.05.2014 până la achitarea integrală, a obligat pârâta B. SA la plata sumei de 22.654,32 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, la data de 31.10.2017, a declarat apel pârâta Compania de Asigurări - Reasigurări B. SA, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 06.11.2017.

Prin decizia nr. 544/09.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta la plata dobânzii penalizatoare doar de la data de 21.06.2016 şi până la plata debitului principal.

Pentru a pronunța această soluție, instanţele de fond au reţinut că societatea reclamantă, în calitate de cumpărător, a încheiat cu societatea C. S.R.L., în calitate de vânzător, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 797/11.03.2013, prin care vânzătorul s-a obligat să vândă societății reclamante o cantitate de 21.428-5%+15% HL vin de masă alb, produs în România sau Spania, recolta anului 2011, 2012, 2013 inclusiv sau cantități echivalente cu cantitatea de 21.428 HL vin de masă alb de o anumită calitate, respectiv vin de masă obținut din struguri albi din soiurile Vitis Vinifera, originar din România sau Spania.

Potrivit art. 3 din contract, produsele ce fac obiectul contractului urmau a fi livrate de vânzător reclamantei până la data de 15.10.2013, inclusiv, termen modificat prin Actul adițional nr. 1/31.10.2013 la contract, prin care s-a stabilit că produsele ce fac obiectul contractului vor fi livrate de la data semnării prezentului contract până la data de 1 aprilie 2014 inclusiv.

Societatea reclamantă A. S.A. a achitat un avans în valoare totală de 499.720 Euro din care: suma de 458.800 Euro, echivalentul a 2.048.353,48 lei TVA inclus, a fost achitată cu O.P. nr. 1942/06.06.2012 şi suma de 40.920 Euro, reprezentând echivalentul a 182.646,42 lei, a fost achitată cu O.P. nr. 2219/25.06.2012.

Potrivit art. 3 pct. 3.4 din contract, „în situația prevăzută la art. 3.3 (în care vânzătorul nu livrează marfa în termenul stipulat), vânzătorul va restitui cumpărătorului avansul/partea de avans aferentă mărfii nelivrate în termen de 3 zile calendaristice de la data recepției notificării cumpărătorului, prin care se solicită restituirea avansului sau a părții de avans aferentă mărfii nelivrate”. De asemenea, în situația în care vânzătorul nu va restitui avansul în termen, cumpărătorul va putea demara formalitățile de recuperare a avansului în calitatea sa de Beneficiar al Poliţei de asigurare a avansului.

Prin art. 4 pct. 4.6. din contract, vânzătorul s-a obligat la garantarea avansului plătit, sens în care s-a încheiat polița de garantare a avansului seria GA nr. 003521/11.03.2013 între Asigurătorul/Garant B., Asiguratul/Garantat C. SRL şi reclamanta, Beneficiarul A. SA.

Societatea C. S.R.L. nu și-a executat până la scadență obligațiile asumate prin contract, iar, prin notificarea nr. 13/18.04.2014 transmisă prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta a comunicat vânzătorului rezoluțiunea de plin drept a contractului nr. 797/11.03.2013, modificat prin Actul adițional nr. 1/31.10.2013, solicitând, totodată, restituirea avansului în termen de 3 zile de la primirea notificării, conform art. 3 pct. 3.4. din contract.

Reclamanta a formulat cerere de despăgubire, adresată pârâtei Compania de Asigurări-Reasigurări B. S.A., prin care a solicitat, în calitate de beneficiar al poliței de garantare a avansului, plata sumei de 499.720 Euro, reprezentând avans plătit către societatea C. S.R.L. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 797/11.03.2013 şi nerestituit de asiguratul/garantat.

Asigurătorul B. a comunicat reclamantei intenția exprimată de asiguratul C. de a onora livrarea mărfii şi solicitarea acesteia de prelungire a termenului de valabilitate a poliției de garantare a avansului cu o perioadă de 6 luni în vederea executării obligației.

La data de 01.08.2014, părțile au încheiat un contract de tranzacție, prin care societatea C. S.R.L. s-a obligat ca, în termen de 3 luni de la data încheierii tranzacției, să achite datoria în sumă de 499.720 Euro, reprezentând avansul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 797/11.03.2013 urmând ca, în eventualitatea în care această din urmă societate nu îşi onorează obligația de plată, reclamanta A. SA să transmită asigurătorului B. o cerere prin care va solicita plata sumelor datorate de Asiguratul C. SRL, termenul de plată pentru aceste sume fiind de 15 zile.

Asiguratul C. nu şi-a respectat obligațiile asumate prin contractul de tranzacție, astfel încât reclamanta a adresat asigurătorului B. o nouă cerere de restituire înregistrată sub nr. 68/08.09.2015. La data de 30.09.2015 s-a încheiat un nou contract de tranzacție, înregistrat la B. sub nr. 3926/30.09.2015, prin care societatea C. SRL s-a obligat încă o dată să stingă eșalonat datoria în valoare de 499.720 Euro, sens în care s-a convenit ca plata acestei sume să se facă în perioada 17.11.2015-30.08.2016 cu bilete la ordin emise de societatea D. S.R.L., în număr de 21, astfel cum rezultă din Anexa nr. 2 la contractul de tranzacție.

Actul adițional la contractul de tranzacție nr. 840/03.03.2016 a modificat scadența plăților convenite inițial prin contractul de tranzacție, prin restituirea de către A. S.A. a unui număr de 2 bilete la ordin şi predarea de către societatea C. S.R.L. a altor 4 bilete la ordin emise de societatea D. S.R.L.

Din cele 21 de bilete la ordin emise în favoarea A., în perioada 17.11.2015-30.08.2016 s-au decontat 5 bilete la ordin, în valoare totală de 106.650 Euro, restul fiind refuzate la plată, rămânând de plată suma de 393.070 Euro.

La data de 21.06.2016, reclamanta a trimis atât către asigurătorul B., cât şi către asiguratul C. o declarație de rezoluțiune unilaterală a Contractului de tranzacție nr. 3926/30.09.2015, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 840/03.03.2016, însoțită de o cerere de plată adresată asigurătorului pentru restul avansului nerestituit în sumă de 393.070 Euro.

Se constată că, la data de 21.10.2015, s-a încheiat un contract de preluare a datoriei nr. 572 între C. SRL şi D. SRL, prin art. 2 menționându-se că noua debitoare D. SRL preia obligația de a achita către creditoarea A. SA suma de 647.395,07 Euro prin emiterea de bilete la ordin scadente în perioada 06.11.2015-31.08.2016, pe care C. o are față de creditoare conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 798 şi 797/11.03.2013, iar, prin art. 5, se menționează că debitoarea C. SRL este liberată de obligațiile asumate față de creditoarea A. SA până la concurența sumei de 647.395,07 Euro cu condiția ca noua debitoare să fie solvabilă la data încheierii contractului.

S-a reținut că, în cauză, s-a încheiat un contract de preluare a datoriei în condițiile art. 1599 alin. (1) lit. a) C. civ. 2009, care își produce efectele doar în condițiile art. 1605 C. civ. 2009, respectiv dacă creditorul își dă acordul. Potrivit art. 1608 alin. (2) C. civ. 2009, creditorul nu dobândește un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepția cazului în care părțile au voit altfel. Potrivit art.1608 alin. (1), cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligația, diferența de avans nefiind restituită în cauză de către terțul D. SRL.

Contractul nr. 572/21.10.2015 este intitulat contract de preluare a datoriei şi se referă la datoria discutată în cauza de faţă, dar nu este un contract tripartit, ci doar bipartit, încheiat între C. şi D. Prin urmare, reclamanta nu este parte în acest contract, deci în baza acestui contract nu se poate considera că a operat vreo preluare de datorie în sensul art.1599 alin. (1) lit. a) C. civ. 2009, în lipsa dovezii acordului creditorului, aşa cum impune art. 1605. Acordul creditorului nu poate fi considerat prezumat ca un acord tacit în baza acordului reclamantei de a primi ca plată BO emise de D., pentru că un astfel de comportament (acceptarea la plată a unor BO emise de o altă persoană decât debitorul) nu este neechivoc (deoarece nu poate avea neapărat însemnătatea acceptării preluării datoriei, putând însemna doar acceptarea unei plăți parţiale făcute de un terţ). Or acordul tacit la preluarea datoriei trebuie să fie neechivoc.

S-a apreciat astfel că, potrivit art. 2221, 2208 şi 1552 C. civ. 2009, suma reprezentând avans fiind recuperată doar parțial prin executarea unor bilete la ordin, se activează art. 3 pct.3.4 şi art. 4 pct.4.6 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 797/11.03.2013 şi Polița de garantare a avansului GA nr. 003521/11.03.2013, referitor la obligația asiguratorului de a restitui beneficiarului suma achitată cu titlu de avans.

Suplimentar, instanţa de apel a reţinut că pretenţia apelantei ca pârâta C. să fie obligată în principal la plata sumei pretinse de reclamantă de la pârâta B. reprezintă în realitate o veritabilă cerere introductivă formulată de apelantă. Instanţa a ajuns la această concluzie pentru că scopul urmărit de apelantă prin această cerere este diferit de cel urmărit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză. De altfel, numai înţeles astfel cadrul procesual, se justifică judecarea acţiunii faţă de prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi de deschiderea procedurii insolvenţei pârâtei C. Cererea în discuţie este o cerere nouă pentru că, în faţa primei instanţe, apelanta-pârâtă B. nu a avut o astfel de pretenţie. Or, în apel nu se pot formula cereri noi, motiv pentru care această cerere nu poate fi admisă.

S-a apreciat, totodată, că nu are relevanţă deducerea (sau lipsa deducerii) TVA de către reclamantă sau de către C. Aceasta deoarece cauza de faţă nu reprezintă o pretenţie în care instanţa trebuie să determine realitatea unui prejudiciu, ci reprezintă o pretenţie care are ca fundament restituirea unei sume plătite cu titlu de avans dintr-un preţ al unor bunuri (cantităţi de vin) în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare. Pretenţia reclamantei vizează exact suma plătită cu titlu de avans (fapt de altfel necontestat de vreuna din părți, la fel de necontestat ca faptul că pârâta B. a asigurat neplata de către C. inclusiv a sumelor rezultate din obligația de restituire avans), motiv pentru care consecințele fiscale ale operațiunilor de plată avans, restituire avans depășesc granițele litigiului de față.

Starea de insolvenţă a C. faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei în baza Legii nr. 85/2006 demontează aserţiunile apelantei relative la posibilitatea de plată de către C. a datoriei, posibilitate afirmată de apelantă în baza „unor discuţii” cu reprezentanţi (neindicaţi) ai C. (la o dată neindicată şi fără nicio dovadă în acest sens).

Contrar celor reţinute de prima instanţă, potrivit căreia rezoluțiunea își produce efecte retroactiv, astfel încât dobânda este datorată de la data de 05.05.2014, 15 zile de la data avizării prin notificarea nr. 13/18.04.2014, instanţa de apel a considerat că scadenţa de plată a sumei de 393.070 Euro nu este 05.05.2014 deoarece nu se pot aplica nici termenele de plată din Poliţa de asigurare, nici scadența inițială a datoriei. Tranzacția din 01.08.2014 (contract nerezolvit!) a fost calificată drept o novație (o schimbare) a raportului obligațional inițial aşa cum reieșea din polița de asigurare raportată la contractul de vânzare-cumpărare (sursa neplății asigurate). Novația a afectat chiar termenul de plată pentru că acest lucru părțile au înțeles să îl modifice (devenit astfel 3 luni de la acea tranzacție, adică de la 01.08.2014, data tranzacției nefiind contestată și fiind menționată în cuprinsul acesteia).

Aceeași relevanță a fost acordată şi tranzacției a doua, din 30.09.2015 adăugându-se, însă, ca elemente novatorii, modul de stingere a datoriei, prin BO, eșalonat. Ultima scadență (a ultimei tranșe, BO), conform acestei novații din tranzacția din 2015, era, în ipoteza desfășurării plăților conform tranzacției, 30.08.2016. Această tranzacție a fost rezoluționată de către reclamantă în baza clauzei de rezoluțiune de la art. 5 şi conform notificării din 21.06.2016 (necesare potrivit aceleiaşi clauze contractuale, pact comisoriu de grad 3) adresate debitoarei şi asigurătorului, însă după niște plăți parțiale (5 plăți de aproximativ 100.000 euro). Rezoluțiunea a fost totuși una parțială pentru că altfel efectul retroactiv ar fi impus să se restituie şi plățile parțiale, or nu acesta era sensul art. 5 din tranzacție şi nici scopul urmărit de reclamantă prin declarația de rezoluţiune. Scopul urmărit de reclamantă era decăderea din termenul de plată asigurat de acea tranzacție (care era 30.08.2016), fiind evident în discuţie termenul de plată pentru partea din sumă neplătită. Numai astfel se poate explica şi situația respectării scadențelor şi pentru sumele plătite în baza tranzacției din 2015, respectare/nerespectare faţă de care s-a aplicat declarația de rezoluțiune de către reclamantă.

Instanța de apel a considerat că pierderea termenului de plată s-a petrecut în 21.06.2016, la data declarației notificate de rezoluțiune a tranzacției, dată de la care datoria (restul rămas de plată) a devenit exigibilă şi de la această dată curg dobânzile (prin apel nu se contestă cuantumul dobânzilor, natura acestora).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâta Compania de Asigurări-Reasigurări B. S.A.

Recurenta - reclamantă A. S.A. a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul restrângerii perioadei de calcul a dobânzii legale penalizatoare.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat dispozițiile art. 488 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat faptul că, prin reţinerea caracterului de novaţie al tranzacţiilor din 01.08.2014 şi 30.09.2015, instanța de apel ar fi recalificat actele deduse judecății fără să pună acest aspect în discuţia părţilor, încălcând astfel reguli de procedură sancţionate cu nulitatea.

Pornind de la acelaşi aspect, recurenta-reclamantă a susţinut şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., apreciind că recalificarea juridică a tranzacţiilor apare ca străină de natura cauzei, nefiind solicitată de niciuna dintre părţi, neobservându-se, totodată, că prin încheierea contractului de tranzacţie din 30.09.2015 s-a desfiinţat tranzacţia din 01.08.2014, chiar dacă nu a intervenit rezoluţiunea.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susţinut greşita aplicare a normelor de drept material privitoare la novaţie şi la contractul de tranzacţie, precum şi a celor referitoare la rezoluţiune şi la efectul restituirii prestaţiilor.

Recurenta a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 1609 C. civ., modificarea termenului (suspensiv în cazul de faţă) nu poate avea drept efect stingerea obligaţiei vechi şi înlocuirea cu una nouă, în condiţiile în care părţile, obiectul şi cauza obligaţiei rămân neschimbate conform voinţei părţilor. De altfel, novaţia ar fi trebuit să fie expresă, neputând fi prezumată, din analiza prevederilor contractuale rezultând însă neîndoielnic faptul că termenul de plată a fost acordat ca o concesie în scopul evitării litigiului, părţile neavând intenţia de a modifica raportul juridic obligaţional iniţial.

S-a susţinut că reţinerea rezoluţiunii parţiale a contractului de tranzacţie contravine dispoziţiilor art. 2267 C. civ., şi că acest aspect nu produce nicio diferenţiere în ceea ce priveşte desfiinţarea retroactivă a convenţiei, în urma desfiinţării contractului de tranzacţie, asigurătorului revenindu-i, în consecinţă, obligaţia rezultată din poliţa modificată prin suplimentul de asigurare.

În acelaşi sens, recurenta-reclamantă a invocat şi aplicarea greşită a normelor referitoare la restituirea prestaţiilor contractului desfiinţat prin rezoluţiune cât timp efectul rezoluţiunii tranzacţiei realizate în speţă nu putea privi decât pierderea beneficiului termenului, singurul scop al încheierii acesteia.

Recurenta-pârâtă Compania de Asigurări-Reasigurări B. S.A. a criticat soluţiile instanţelor de fond referitoare la stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de plată a debitului în baza poliţei de garantare a avansului.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat nereţinerea de către prima instanţă a preluării datoriei de către D. SRL, care a liberat debitoarea iniţială, în ciuda acordului neechivoc rezultat din existenţa contractului de preluare a datoriei menţionat în tranzacţie şi comunicat reclamantei, care a şi încasat o parte din sume din BO înmânate de noua debitoare.

În condiţiile în care erau îndeplinite cerinţele art. 1600 şi 1601 C. civ. pentru liberarea de datorie a debitorului iniţial, nu mai exista nici obligaţia sa de plată a despăgubirilor în calitate de asigurător, cât timp obligaţia de plată a asiguratului său a încetat.

Totodată, recurenta-pârâtă a criticat modalitatea de tranşare a motivului de apel referitor la deducerea TVA, care era de natură să diminueze prejudiciul efectiv înregistrat de reclamantă pe care ar fi fost ţinută să îl acopere în baza poliţei de asigurare.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă Compania de Asigurări-Reasigurări B. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor de drept substanțial referitoare la preluarea datoriei prevăzute la art. 1599 şi urm. C. civ., Înalta Curte constată că ambele instanţe de fond au stabilit că, deşi debitoarea C. SRL a încheiat cu D. SRL contractul de preluare de datorie nr. 572/21.10.2015, nu se poate considera că a operat vreo preluare de datorie, în sensul art.1599 alin. (1) lit. a) C. civ., şi eliberarea debitorului inițial de datorie în lipsa dovezii acordului creditorului, aşa cum impune art. 1605. S-a apreciat că acordul creditorului nu poate fi considerat prezumat ca un acord tacit în baza acordului reclamantei de a primi ca plată BO emise de D., pentru că un astfel de comportament (acceptarea la plată a unor BO emise de o altă persoană decât debitorul) nu este neechivoc (deoarece nu poate avea neapărat însemnătatea acceptării preluării datoriei, putând însemna doar acceptarea unei plăți parţiale făcute de un terţ).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 1605-1608 C. civ. impun acordul creditorului pentru ca preluarea de datorie convenită cu debitorul să producă efecte. Simpla comunicare a acestei preluări către creditor, astfel cum se invocă de către recurenta-pârâtă, nu generează acest efect, cât timp prevederile art. 1607 C. civ. impun acordarea unui termen rezonabil pentru răspuns, iar lipsa exprimării acestuia în termenul stabilit este considerat refuz de preluare a datoriei.

Chiar dacă s-ar fi considerat că acordul ar putea fi şi tacit, manifestarea de voinţă din partea creditorului A. SA în urma încheierii contractului de preluare nu este neechivocă în condiţiile în care, deşi a acceptat posibilitatea şi plata efectivă realizată prin încasarea unor bilete la ordin emise de D. SRL, prin convenţia tripartită semnată cu recurenta - asigurător şi debitoarea iniţială C. SRL la data de 30.09.2009 (nu şi cu pretinsul nou debitor D. SRL) şi-a stipulat dreptul de a declara unilateral rezoluţiunea tranzacţiei, urmând ca restituirea sumei plătite cu titlu de avans să fie acoperită tot cu ajutorul poliţei de garantare a avansului semnată de debitorul iniţial.

Prin urmare, prin tranzacţiile încheiate, creditorul nu a urmărit să îşi exprime acordul cu privire la preluarea datoriei de către D. SRL şi să libereze debitorul iniţial, ci doar a fost de acord cu amânarea şi eşalonarea în vederea realizării plăţii de către debitor sau în contul acestuia şi să nu solicite plata despăgubirilor de către asigurătorul pârât în această perioadă.

Raportat la critica recurentei-pârâte referitoare la relevanţa posibilităţii deducerii TVA de către creditoarea - reclamantă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod corect motivul de apel corespunzător, reţinând că suma pretinsă reprezintă partea nerestituită din avans, acoperită prin poliţa de garantare a avansului. De altfel, pârâta nu a contestat întinderea acestei sume cu prilejul semnării convenţiilor succesive de tranzacţie.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar, în temeiul art. 496 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate de recurenta A. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Recursul recurentei-reclamante critică sub aspectul nelegalităţii decizia instanţei de apel exclusiv cu privire la schimbarea sentinţei iniţiale prin reducerea perioadei de calcul a dobânzii penalizatoare, în rest fiind menţinută soluţia primei instanţe ce îi era favorabilă.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 4 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurenta-reclamantă nu corespund premiselor legale. Faptul că instanţa, în procesul de deliberare şi argumentare a soluţiei pronunţate, a conferit o anumită valoare juridică actelor semnate de părţi, de natură a genera anumite efecte, fără a pune acest aspect în discuţie şi în absenţa unor susţineri în acest sens din partea părţilor, nu constituie o încălcare a principiului disponibilităţii şi nu echivalează cu valorificarea unor motive străine cauzei, cât timp actele juridice şi efectele acestora au constituit obiectul dezbaterilor părţilor. Ţine de chiar specificul procesului de deliberare valorificarea juridică a actelor semnate de părţi şi pronunţarea unei soluţii care să corespundă propriei convingeri, după analizarea şi filtrarea tuturor argumentelor părţilor.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte consideră întemeiată critica recurentei-reclamante privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1609-1610 C. civ. din materia novaţiei.

În acest cadru, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat valoare de novaţie celor două convenţii de tranzacţie semnate în mod succesiv de părţi, deşi nu există premisele unei intenţii manifeste de novare.

Situaţia de fapt necontestată de instanţa de apel arăta faptul că, în urma nerespectării obligaţiei de restituire a avansului în termenul prevăzut de contractul de vânzare-cumpărare nr. 797/11.03.2013, reclamanta - creditoare era îndreptățită să solicite despăgubiri de la asigurătorul - pârât în temeiul poliţei de garantare a avansului seria GA nr. 003521, sens în care aceasta şi fusese notificată. Scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirilor determinată potrivit poliţei, în raport de care prima instanţă a determinat şi momentul de la care curge dobânda penalizatoare, nu a fost contestată în cauză, susţinându-se doar decalarea celui din urmă moment prin încheierea tranzacţiilor dintre părţi.

Astfel, ulterior acestui moment, pentru a se evita plata despăgubirilor de către asigurător şi regresul acestuia împotriva debitorului, cele trei părţi au convenit asupra acordării unor termene suplimentare în care debitorul să facă plata în mod direct sau plata să se realizeze prin încasarea unor bilete la ordin emise de o altă persoană juridică.

Instituirea unor noi termene de plată în contextul încheierii unor tranzacţii în scopul stingerii unui litigiu şi al prevenirii altui litigiu nu poate fi considerată novaţie cât timp părţile nu au urmărit în niciun moment novaţia prin schimbarea obligaţiei sau părţilor raporturilor juridice iniţiale.

În acest sens, facem trimitere şi la prevederile art. 4 din contractul de tranzacţie din 01.08.2014, potrivit căruia, dacă debitoarea C. SRL nu îşi onorează integral obligaţiile în interiorul termenului de 3 luni acordat de tranzacţie, creditoarea va transmite o nouă solicitare de plată asigurătorului.

Totodată, observăm faptul că a doua tranzacţie a fost semnată la data de 30.09.2015, după expirarea termenului prevăzut de contractul anterior, iar, în legătură cu aceasta, instanţa de apel a reţinut că reclamanta - creditoare a acţionat în baza clauzei prevăzute de art. 5 în sensul declarării rezoluţiunii.

S-a omis a se observa însă prevederile art. 6 din acest contract de tranzacţie, potrivit cărora: „în caz de rezoluţiune, părţile decad din beneficiul tuturor termenelor de plată acordate prin prezentul contract de tranzacţie, obligaţia de restituire a sumei de 499.720 Euro fiind scadentă potrivit Contractului de vânzare-cumpărare nr. 797/11.03.2013, aşa cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. 1/31.10.2013 şi potrivit Poliţei de garantare a avansului seria GA nr. 003521/11.03.2013 şi modificată prin Suplimentul de asigurare nr. 1/31.10.2013, cu toate consecinţele juridice ce decurg din acest fapt (dreptul creditorului de a pretinde daune-interese) şi plătibilă fără nicio formalitate prealabilă”. Clauza a fost acceptată în mod expres de debitoare şi asigurător şi prin intermediul art. 9 din contractul de tranzacţie.

Prin urmare, chiar dacă s-a acceptat modificarea unor elemente ale raporturilor juridice iniţiale, acest aspect nu echivalează cu o novaţie cât timp părţile au utilizat în mod expres alte instituţii juridice.

Având în vedere că aplicarea greşită a regulilor referitoare la novaţie a fost cea care a constituit temeiul schimbării soluţiei primei instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în baza art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va reanaliza criticile apelantei-pârâte referitoare la perioada de calcul a penalităţilor ţinând cont de problemele de drept dezlegate prin decizia de casare.