Illegality of annulment and remand of merits judgment absent statutory preconditions; failure to verify functional competence for fiscal tax claims

Apel. Anularea sentinţei apelate. Condiţii şi efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 480 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

- creanţă fiscală

- apel

- anulare

C. proc. civ., art. 480

Legea nr. 10/1995, art. 2, art. 40

Legea nr. 50/1991, art. 30 alin. (2)

Pentru a se pronunţa o anulare a hotărârii apelate, urmată de evocarea fondului, trebuie ca prima instanţă să fi soluţionat procesul fără să intre în judecata fondului ori judecata să se fi făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

În cazul în care niciuna dintre aceste ipoteze nu este îndeplinită în cauză este nelegală hotărârea instanţei de apel de anulare a sentinţei apelate întrucât această soluţie nu se încadrează între soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel potrivit art. 480 C. proc. civ.

Dacă instanţa de apel dorea să schimbe soluţia de la fond ar fi trebuit să admită apelul şi să schimbe, în tot sau în parte, hotărârea apelată, urmând să dea apelului incident soluţia corespunzătoare, deoarece soluţia prevăzută la alin. (2) al aceluiaşi articol, privind anularea sentinţei apelate, este dezvoltată în alineatele următoare ale art. 480 C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1289 din 12 iunie 2019

A. Obiectul cererii introductive:

1. Prin cererea înregistrată sub nr. x/115/2016 din 23 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, Secţia I civilă, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Reşiţa, Primăria Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, precum şi pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora la plata sumei totale de 1.139.687,52 lei, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere, aferente autorizaţiei de construire (AC) nr. 14/19.01.2009, emisă de primarul Municipiului Reşiţa pentru executarea lucrărilor de construire „Reabilitare staţie de tratare a apei potabile şi modernizarea staţiei de pompare a apei brute din municipiul Reşiţa, judeţul Caraş-Severin fără decantoare” şi autorizaţie de construire (AC) nr. 51 din 11 martie 2009, emisă de primarul Municipiului Reşiţa pentru „Reabilitare staţie de tratare a apei potabile şi modernizarea staţiei de pompare a apei brute din municipiul Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, zona decantoare”, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

2.Prin sentinţa civilă nr. 515 din 23 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, Secţia I civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Reşiţa, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliului Local Reşiţa, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâţilor Municipiul Reşiţa, Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi S.C. A. S.A.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest, precum şi pârâta S.C. A. S.A.

4. Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat apel incident şi pârâţii Municipiul Reşiţa, Primăria Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa.

D. Prima hotărâre a instanţei de apel.

5. Prin decizia civilă nr. 123 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest şi, în parte, apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., a fost anulată sentinţa apelată şi s-a fixat termen pentru judecata fondului.

A fost respins apelul incident formulat de pârâţii Municipiul Reşiţa, Primăria Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa.

6. În dispozitivul acestei decizii s-a menţionat faptul că aceasta ar fi definitivă.

7. Pentru a hotărî astfel, rezumând argumentele expuse, instanţa de apel a avut în vedere, în esenţă, faptul că pretenţiile deduse judecăţii au natura unei creanţe bugetare, supuse termenului de prescripţie de 5 ani (prevăzut de art. 91 C. proc. fisc.), iar nu celui de drept comun, de 3 ani (prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 reţinut de prima instanţă) şi că acestea, în mod justificat, au fost opuse atât S.C. A. S.A., cât şi Municipiului Reşiţa şi Consiliului local al municipiului Reşiţa care, toţi, îşi justifică, în cauză, calitatea de pârâţi.

E. A doua hotărâre a instanţei de apel.

8. Prin decizia civilă nr. 147 din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest împotriva pârâţilor Municipiul Reşiţa, Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi S.C. A. S.A, fiind obligaţi să plătească reclamantei suma de 334.874,92 lei, reprezentând cota de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991, cota de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995, precum şi penalităţile legale aferente.

Au fost respinse, în rest, celelalte pretenţii ale reclamantei.

9. Pentru a se pronunţa astfel în a doua hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

10.Prin sentinţa apelată, Tribunalul Caraş-Severin, Secţia I civilă a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantului faţă de pârâta S.C. A. SA (având în vedere că termenul de 5 ani aplicabil în materie fiscală se calculează de la momentul notificării către ISC a începerii lucrărilor) şi reţinând că Municipiul Reşiţa şi Consiliul local al Municipiului Reşiţa nu justifică în cauză calitatea de pârâţi.

11. Prin decizia civilă nr. 123/29.06.2017 a Curţii de Apel Timişoara a fost respins apelul incident declarat împotriva sentinţei de către Municipiul Reşiţa, Primăria Municipiului Reşiţa şi Consiliul local al Municipiului Reşiţa (care a vizat doar considerentele hotărârii, solicitate a fi schimbate prin reţinerea ca incident în cauză a termenului de prescripţie de drept comun, de 3 ani), însă au fost admise apelurile reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcţii I.S.C. şi pârâtei S.C. A. SA, a fost anulată sentinţa şi s-a fixat termen pentru judecarea fondului acţiunii.

12. În cuprinsul primei hotărâri a instanţei de apel au fost dezlegate mai multe probleme juridice, respectiv natura fiscală a creanţei solicitate la plată de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, supunerea ei termenului special de 5 ani aplicabil în materie (care, conform art. 91 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003, se calculează de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, iar nu de la data reţinută de prima instanţă potrivit dreptului comun), precum şi existenţa calităţii de pârât atât a S.C. A. SA, cât şi a Municipiului Reşiţa şi a Consiliului local al Municipiului Reşiţa.

13. Chestiunile juridice tranşate prin această hotărâre au fost considerate că se impun cu autoritate de lucru judecat, neavând natura unor aspecte ce ţin de încheierile premergătoare - aşa cum greşit au susţinut instituţiile pârâte în concluziile lor - ceea ce ar putea permite instanţei, în anumite condiţii, revenirea asupra lor.

14. Din această cauză, instanţa de apel nu a procedat la examinarea susţinerilor niciuneia din părţi care se referă la aspectele menţionate, fiind discutate doar acele aspecte invocate, de pe poziţii diferite, referitoare la prescripţia sau actualitatea pretenţiilor, iar în cazul confirmării acestei din urmă ipoteze, a regimului juridic aplicabil pretenţiilor în raport de datele particulare ale cauzei.

15. Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii I.S.C. îşi au temeiul în două acte normative, primul fiind cel reprezentat de dispoziţiile art. 30 al Legii nr. 50/1991 (privind autorizarea lucrărilor de construcţii) iar, cel de-al doilea, de art. 40 al Legii nr. 10/1995 (privind calitatea în construcţii).

16. Contrar a ceea ce pârâţii susţin, natura fiscală a pretenţiilor reclamantului ISC este dedusă din dispoziţiile legale care reglementau cadrul materiei la data naşterii obligaţiei de plată.

17. În concret, la acel moment, Regulamentul de organizare şi funcţionare a ISC, aprobat prin Decizia nr. 164/2008 a Primului ministru, prevedea că acesta funcţiona în subordinea Guvernului României şi în coordonarea primului ministru, prin Cancelaria acestuia (art. 2), că se finanţează integral din venituri proprii (art. 14 alin. 1) care erau, în principal, cele constituite în temeiul Legii nr. 50/1991 şi al Legii nr. 10/1995 (alin. 2 al aceluiaşi articol).

18. Fiind vorba despre o structură specială din aparatul de lucru al Guvernului abilitată să perceapă taxe în numele său, conform art. 21 alin. 1 şi 2 (care defineşte creanţele fiscale) şi art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (act în vigoare la data naşterii obligaţiei de plată a taxelor), regimului taxelor îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală (iar nu cele ale Codului de procedură civilă), întrucât creanţa reclamantului ISC are o natură fiscală.

19. Lucrările de reabilitare a reţelei de alimentare cu apă nu sunt, prin natura lor, excluse de la obligaţia de plată a taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii, voinţa legiuitorului fiind aceea de a scuti de această sarcină financiară doar lucrările efectuate la clădiri monumente istorice sau la cele cu valoare patrimonială deosebită, precum şi la lăcaşele de cult (în ceea ce priveşte taxa de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991) şi, de asemenea, lucrările de consolidare şi reparaţii efectuate la locuinţele din proprietatea privată (în privinţa taxei de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995).

20. Situaţia pârâţilor nu se încadrează în niciuna din situaţiile de excepţie pentru care cele două legi speciale permit scutirea de plata taxelor solicitate de Inspectoratul de Stat în Construcţii, dar nici dispoziţiile de ordin general ale Codului fiscal nu permit o asemenea exceptare.

21. Din conţinutul art. 269 lit. c) C. fisc. (Legea nr. 571/2003) - act normativ în vigoare la momentul naşterii dreptului reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcţii de a percepe taxele solicitate - rezultă că pentru lucrările de interes public judeţean sau local (cum sunt şi cele în discuţie) nu se datorează taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor însă sumele cerute prin acţiune nu au o asemenea natură.

Acest lucru rezultă din art. 65 al Ordinului ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1430/2005 prin care s-au aprobat normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 (act normativ în vigoare la data naşterii obligaţiei de plată), care consacră taxa prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991 (alin. 1) şi taxa prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995 (alin. 2) ca fiind cote ulterioare autorizării.

22. Simplul fapt că finanţarea lucrărilor s-a făcut şi printr-un împrumut extern, în cadrul programelor structurale derulate în perioada preaderării României la U.E., nu constituie, prin el însuşi, un motiv de exonerare de plată, câtă vreme nu a existat o prevedere legală care să consacre o astfel de ipoteză.

23.Totodată, potrivit Memorandumului de finanţare încheiat între Guvernul României şi Comisia Europeană (publicat în Monitorul Oficial prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 304/2007), rezultă că pârâţii aveau cunoştinţă despre faptul că datorează taxele şi cotele stabilite de legislaţia internă pentru regimul executării lucrărilor - deci, inclusiv taxele datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii - ca fiind cheltuieli neeligibile (adică, suportate din fonduri proprii, nu din fondurile puse la dispoziţie prin contracte de împrumut), aspect menţionat şi în documentele subsidiare întocmite în derularea proiectului.

24. Potrivit regulii tempus regit actum, ridicată la rang de principiu constituţional (art. 15 alin. 2), regimul juridic aplicabil obligaţiilor de plată este supus legilor în vigoare la momentul naşterii lor.

25. S-a mai reţinut că pârâţii nu se pot prevala de pretinsa pasivitate a reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcţii în urmărirea punctuală a încasării taxelor ce-i sunt datorate - şi, deci, nu pot solicita respingerea acţiunii pentru acest motiv - întrucât dispoziţiile legale invocate ca argumente în acest sens sunt ulterioare naşterii obligaţiei lor de plată, iar ele sunt inserate în acte normative care nu consacră posibilitatea aplicării retroactive a noilor proceduri.

26. Taxa de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991 se percepe, ca regulă, o dată cu transmiterea înştiinţării de începere a lucrărilor şi se calculează la valoarea lucrărilor autorizate.

Prin excepţie, în cazul existenţei unor diferenţe de valoare la finalul execuţiei, o aceeaşi taxă se datorează şi asupra acestora, o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor.

27. S-a constatat că este vorba de o taxă pentru care momentul naşterii obligaţiei de plată este diferit în raport de situaţia de fapt a lucrărilor executate.

28. Făcând aplicarea acestui text de lege la datele particulare ale cauzei s-a reţinut că taxa de 0,1% la valoarea lucrărilor din autorizaţii (în total 60.500.000 lei) trebuia virată la momentul înştiinţării I.S.C. despre data începerii execuţiei lor, fapt care s-a produs ca urmare a emiterii înştiinţărilor nr. 88/21.01.2009 (pentru prima autorizaţie) şi nr. 714/23.03.2009 (pentru cea de-a doua autorizaţie).

29. Fiind vorba de o lucrare unitară, chiar şi luând în considerare ultima dintre notificări, a rezultat că, pentru plata sumei iniţiale, termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 91 C. proc. fisc., a început să curgă de la data de 1.01.2010 şi că el era de mult depăşit la data introducerii acţiunii (27.12.2016 data poştei).

30. Taxa de 0,1% datorată pentru diferenţa dintre valoarea iniţială a lucrărilor (60.500.000 lei) şi valoarea lor finală (71.230.476,34 lei), respectiv pentru suma de 10.730.476,34 - ceea ce reprezintă 10.730,47 lei - trebuia virată, conform textului art. 30 alin. 3 din Legea nr. 50/1991, o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor, fapt consemnat în procesul-verbal de recepţie nr. 11/29.11.2011, care a fost întocmit şi în prezenţa reprezentantului I.S.C.

31. În raport cu data recepţiei, cu acelaşi termen de prescripţie de 5 ani (care a început să curgă de la data de 1.01.2012), a rezultat că la momentul înregistrării acţiunii de faţă, această creanţă a I.S.C. era actuală, iar nu prescrisă, motiv pentru care pârâţii au fost obligaţi la suma de 10.730,47 lei cu acest titlu.

32. Conform art. 30 alin. 2 al Legii nr. 50/1991, neplata la timp a taxei legal datorate se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi, însă, suma datorată, constatându-se că pârâţii sunt datori să plătească şi penalităţi în sumă de 10.730,47 lei.

33. În ceea ce priveşte taxa pretinsă de I.S.C. în baza Legii nr. 10/1995, potrivit art. 40 alin. 1 al acestei legi investitorii sau proprietarii trebuie să plătească, lunar, I.S.C. o taxă de 0,7% din valoarea construcţiilor.

34. Instanţa de apel a constatat că, datorită caracterului succesiv al obligaţiei de plată, pentru fiecare prestaţie lunară se calculează un termen de prescripţie distinct.

35. În atare condiţii, s-a calculat că taxa datorată de pârâţi, în cotă de 0,70% din valoarea de execuţie a lucrărilor (71.230.476,34 x 0,70%) - ţinând cont şi de timpul de 35 de luni de execuţie a lor -, reprezintă o sumă de 14.246,09 lei lunar.

36. Observând, pe de o parte, efectele termenului de prescripţie de 5 ani asupra fiecăreia din obligaţiile succesive (lunare) iar, pe de altă parte, data înregistrării acţiunii (27.12.2016), instanţa de apel a constatat ca prescrise sumele periodice datorate de pârâţi pentru anii 2009 şi 2010, actuale fiind la acea dată doar sumele datorate pentru anul 2011.

37. Având în vedere suma lunară de 14.246,09 lei datorată conform art. 40 alin. 1 din Legea nr. 10/1995, precum şi faptul că recepţia lucrărilor s-a făcut la finele lunii noiembrie 2011 (mai precis, la data de 29.11.2011), s-a calculat că pentru cele 11 luni ale anului 2011, pârâţii datorează, cu acest titlu, o sumă totală de 156.706,99 lei.

38. Neplata la timp a taxelor lunare impune în sarcina pârâţilor, conform art. 40 alin. 2 al Legii nr. 10/1995 şi obligaţia de plată a unor penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, care nu pot depăşi însă suma datorată cu titlu principal, ceea ce înseamnă că ei mai datorează ca penalităţi încă 156.706,99 lei.

F. Calea de atac împotriva hotărârilor instanţei de apel.

39. În recursul său, reclamantul-recurent I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest a adus următoarele critici deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017.

40. Această decizie a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Astfel, prin decizia civilă nr. 123 din 29 iunie 2017, ce are, în opinia recurentei-reclamante, caracter definitiv, s-au stabilit, cu autoritate de lucru judecat, următoarele: natura juridică a creanţei, anume aceea de creanţă fiscală, fiind incidente prevederile art. 91 C. proc. fisc.; nu este întemeiată cererea de scutire de la plata celor două taxe solicitate de reclamantă, cerere formulată de pârâţi în temeiul art. 269 lit. c) C. fisc., deoarece această scutire vizează doar taxa pentru eliberarea autorizaţiilor de construire; Municipiul Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa au calitate procesuală pasivă; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei-recurente este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 93/2003, termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

41. În speţa de faţă termenul de prescripţie de 5 ani s-a împlinit la data de 31 decembrie 2016, iar cererea de chemare în judecată s-a depus la data de 29 decembrie 2016, astfel încât concluzia instanţei de apel din decizia recurată cum că, în ce priveşte cota de 0,7%, sumele periodice datorate de pârâţi pentru anii 2009 şi 2010 ar fi prescrise încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 123 din 29 iunie 2017.

42. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi a art. 40 din Legea nr. 10/1995.

43. Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991, investitorii trebuie să plătească organelor de control, în speţă reclamantei, cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cotă care se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorilor lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepţia la terminarea lucrărilor, virarea sumelor trebuind să se facă în contul inspectoratelor teritoriale odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, în caz contrar datorându-se penalităţi de 0,15%/zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată, iar, potrivit art. 40 din Legea nr. 10/1995, investitorii sau proprietarii trebuie să vireze lunar, către aceleaşi organe de stat, o sumă echivalentă cu o cotă de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor, întârzierea la plată fiind penalizată cu 0,15%/zi de întârziere, fără a se putea depăşi suma datorată.

44. Potrivit prevederilor art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţii, odată cu efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor, investitorul/beneficiarul are obligaţia de a regulariza taxele şi cotele legale, astfel că în termen de 15 zile de la finalizarea lucrărilor începe să curgă şi termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

45. În opinia reclamantei-recurente, obligaţia de plată a cotei de 0,1% se naşte odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, dar, în contextul în care ea nu a fost achitată, obligaţia de plată subzistă pe tot parcursul executării lucrărilor şi întreaga sumă devine scadentă la data recepţiei la terminarea lucrărilor, iar nu de la data de 1 ianuarie 2010, care este data transmiterii înştiinţării privind începerea lucrărilor, aşa după cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel în decizia recurată.

46. S-a mai susţinut de către recurenta-reclamantă că şi în ce priveşte cota de 0,7%, pentru care art. 40 din Legea nr. 10/1995 prevede că trebuie virată lunar, calculul sumelor datorate nu trebuie făcut lunar, acesta trebuind a fi făcut prin raportare la momentul efectuării de investitor a cheltuielilor cu executarea lucrărilor, respectiv plata acestora, or, în acest context, creanţa reclamantei devine certă, lichidă şi exigibilă doar la finalizarea lucrărilor şi încheierea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

47. În acest context, recurenta-reclamantă a înfăţişat instanţei propriile calcule privind cuantumul sumelor datorate de pârâţi.

48. S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

49. Recurenţii-pârâţi Municipiul Reşiţa - Primăria Municipiului Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/22.06.2017 şi a deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, aducându-i următoarele critici:

50. Hotărârile instanţei de apel au fost date cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, în primă instanţă cauza a fost înregistrată pe rolul Secţia I civile a Tribunalului Caraş-Severin ca o acţiune de drept comun.

Cu toate acestea, prin sentinţa civilă nr. 515 din 23 martie 2017, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că sumele pretinse de reclamantă au natura unor venituri ale bugetului de stat şi că termenul de prescripţie este de 5 ani, dar fără să pună în discuţie competenţa materială funcţională a instanţei.

51. De asemenea, prin decizia nr. 123/2015, instanţa de apel a reţinut că veniturile pretinse de reclamant au natura juridică a unei creanţe fiscale şi că se aplică, în ceea ce priveşte stabilirea, colectarea şi executarea silită a acestora, prevederile Codului de procedură fiscală, or, în această situaţie soluţionarea litigiilor izvorâte din aplicarea acestor prevederi legale sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, aşa cum s-a stipulat prin art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

52. Prin decizia nr. 13 din 29 iunie 2007, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, prin această decizie instanţa de apel a intenţionat să lămurească trei aspecte: natura juridică a creanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

53. Prin dispozitivul deciziei arătate mai sus, instanţa de apel a respins apelul incident şi a admis apelul reclamantei, dar şi apelul pârâtei S.C. A. S.A., în parte, a anulat sentinţa atacată şi a acordat termen pentru judecarea în fond, fără a soluţiona cele trei aspecte arătate mai sus.

54. În aceste condiţii, în opinia acestor recurenţi-pârâţi, decizia nr. 123/2017 nu poate reprezenta decât o încheiere premergătoare, cu caracter preparatoriu, care nu conţine soluţionări parţiale ale aspectelor de drept ale litigiului şi care nu leagă în niciun fel instanţa de judecată, încheiere ce poate fi atacată o dată cu fondul.

55. Hotărârile recurate nu cuprind motivele pe care se întemeiază.

Astfel, cât timp s-a considerat că sumele pretinse au natura juridică a unei creanţe fiscale, aceasta înseamnă că devin aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală şi, pe cale de consecinţă, şi cele privind competenţa instanţelor de judecată cu privire la soluţionarea unor astfel de litigii.

56. De asemenea, motivarea instanţei de apel este contradictorie, cât timp s-a apreciat că, deşi este vorba de o acţiune civilă, sumele pretinse au natura juridică a unei creanţe fiscale.

57. Ultima hotărâre a instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

58. Dacă se au în vedere prevederile O.G. nr. 63/2001, ale Legii nr. 329/2009 şi ale O.G. nr. 24/2014, sumele datorate reclamantei, aferente perioadei 12 noiembrie 2009 - 1 ianuarie 2015, pot fi considerate sume ce se fac venit la bugetul de stat.

59. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, virarea sumelor datorate inspectoratului teritorial în construcţii, trebuia să se facă odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel că, în speţă, în ceea ce priveşte naşterea dreptului la creanţă referitor la cota 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, aceasta s-a produs la data de 21 ianuarie 2009, respectiv la data de 23 martie 2009, date când s-au efectuat transmiteri de înştiinţări privind începerea lucrărilor, or, la aceste date finanţarea reclamantului se realiza integral din venituri extrabugetare, nefiind în vigoare Legea nr. 329/2009, astfel încât creanţa reprezentând cota de 0,1% nu poate fi considerată o creanţă fiscală, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripţie, acela de 3 ani.

60. În ceea ce priveşte penalităţile de 0,15%/zi de întârziere aferente cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate s-a susţinut că acestea au un caracter accesoriu dreptului de creanţă născut la data de 21 ianuarie 2009, respectiv 23 martie 2009, astfel încât au acelaşi regim juridic şi li se aplică acelaşi termen de prescripţie.

61. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că data de 29 noiembrie 2011 reprezintă momentul naşterii dreptului de creanţă al reclamantului, dat fiind faptul că la această dată s-a încheiat procesul verbal nr. 11 de recepţie la terminarea lucrărilor, în realitate acest moment fiind cel la care se realizează regularizarea taxei pentru autorizaţia de construire şi celelalte cote prevăzute de lege.

62. În ceea ce priveşte cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor s-a susţinut că, potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, calculul acesteia şi virarea sumelor se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor, or, reclamantul nu a făcut dovada momentului şi a cuantumului plăţii prestaţiilor periodice, la care să se aplice cota de 0,7% şi în funcţie de care să se calculeze şi pretenţiile privind penalităţile aferente.

93. S-a apreciat de către recurenţii-pârâţi că suma reprezentând cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor aferente perioadei 21 ianuarie 2009 - 12 noiembrie 2009 şi respectiv 23 martie 2009 - 12 decembrie 2009, data de 12 noiembrie 2009 fiind data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, nu pot fi considerate ca având natură fiscală, astfel că li se aplică termenul general de prescripţie, de 3 ani.

94. În opinia recurenţilor-reclamanţi, sumele aferente cotei de 0,7% pot fi considerate ca fiind venituri de natură fiscală doar începând cu data de 12 noiembrie 2009, data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, până la data de 29 noiembrie 2011, care este data recepţiei la terminarea lucrărilor, însă calculul pentru determinarea acestor sume nu a fost efectuat de reclamantă prin raportare la prestaţiile periodice.

95. S-a mai susţinut că, potrivit legislaţiei prezente, finanţarea reclamantului se realizează din venituri proprii, astfel încât acesta nici nu mai poate pretinde încasarea unor sume care la momentul respectiv se făceau venit la bugetul de stat, deoarece pentru astfel de sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală, or, o creanţă fiscală trebuie stabilită de un organ fiscal, însă reclamantul nu a avut şi nu are o astfel de calitate.

96. Potrivit art. 85 alin. (1) C. proc. fisc., taxele se stabilesc fie prin declaraţie fiscală, fie prin decizie emisă de organul fiscal, or, în speţa de faţă nu există nici declaraţie fiscală şi nici vreo decizie emisă de un organ fiscal.

Ca atare, cât timp reclamantul nu a stabilit şi nu a determinat vreo obligaţie fiscală potrivit prevederilor legale referitoare la creanţele bugetare/fiscale, prin emiterea unei decizii ori a unui act administrativ fiscal, cu respectarea cerinţelor art. 43 din O.G. nr. 92/2003, acesta nici nu deţine un titlu de creanţă fiscală sau titlu executoriu conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

97. În speţă nu au fost respectate nici prevederile art. 7 din O.G. nr. 92/2003 şi nici prevederile Codului civil, cu privire la punerea în întârziere a debitorilor, reclamantul dând dovadă de o totală pasivitate de la începutul anului 2009 până în luna decembrie 2016.

98. În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a învederat faptul că, dată fiind forma cererii de chemare în judecată, reclamantul a intenţionat chemarea în judecată doar a pârâtei S.C. A. S.A. şi a Municipiului Reşiţa reprezentat de Primar, iar nu toate cele trei entităţi legate de Municipiul Reşiţa.

Reclamantul nu şi-a motivat pretenţiile faţă de fiecare dintre cele trei entităţi legate de Municipiul Reşiţa, însă, potrivit Legii nr. 215/2001, doar Municipiul Reşiţa este o unitate administrativ-teritorială care se citează prin cei însărcinaţi să-l reprezinte în justiţie, Consiliul local fiind doar o autoritate administrativă, iar Primăria doar o structură funcţională.

99. Obligarea Municipiului Reşiţa la plata sumei de bani s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2009, în care se stipulează că orice alte cheltuieli neeligibile efectuate în legătură cu împrumutul de la Banca Europeană de Investiţii vor fi suportate din bugetele beneficiarilor finali ai împrumutului, or, din prevederile Anexei 1 la Memorandumul de Finanţare aprobat prin ordinul MFP nr. 304/2007 rezultă că beneficiarul final al lucrărilor este S.C. A. S.A., aceasta fiind şi autoritatea contractantă, aşa după cum rezultă din contractul de lucrări nr. 2 din 14 decembrie 2008.

100. Tot astfel rezultă şi din prevederile art. 2 din Regulamentul de recepţie al lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 2736/1994, în sensul că investitorul este persoana fizică sau juridică care încheie contractul de executare de lucrări de construcţii, urmăreşte îndeplinirea lui şi preia lucrarea, în speţă, această persoană fiind S.C. A. S.A., neavând nicio relevanţă faptul că unitatea administrativ teritorială Reşiţa este unul dintre acţionarii S.C. A. S.A.

101. S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

102. Recurenta-pârâta S.C. A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziilor civile nr. 123 din 29 iunie 2017 şi nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/115/2016, aducându-i următoarele critici:

103. Atât sentinţa pronunţată de prima instanţă, cât şi deciziile pronunţate de instanţa de apel au fost date cu încălcarea competenţei de ordine publică, în opinia recurentei-pârâte această competenţă nerevenindu-i Secţiei I civile de la fiecare dintre aceste instanţe, ci Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum chiar Curtea de Apel Timişoara a decis în speţe similare.

De altfel, în şedinţa publică din 23 martie 2017, prima instanţă a cerut să se pună concluzii doar cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a se pune în discuţie competenţa generală, materială şi teritorială a instanţei.

104. Deşi reţinerea cauzei spre rejudecare de către Secţia I civilă a fost motivată de calificarea cererii de chemare în judecată, ca cerere în pretenţii formulată pe calea dreptului comun, instanţa de apel a apreciat că este competentă să soluţioneze cauza, deşi a considerat că, în speţă, sunt aplicabile prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, situaţie în care trebuia declinată competenţa de soluţionare în favoarea Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal.

105. Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prin aceea că a stabilit cu putere de lucru judecat calitatea procesuală a părţilor, prin decizia civilă nr. 123 din 29 iunie 2017, decizie care este dată fără cale de atac, deşi decizia nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunţată în acelaşi dosar, este dată cu drept de recurs.

106. Cu toate că, ulterior pronunţării deciziei nr. 123 din 29 iunie 2017, părţile au formulat note de şedinţă şi concluzii scrise cu privire la calitatea procesuală pasivă, la solicitarea instanţei de apel, în considerentele deciziei nr. 147 din 26 septembrie 2017 s-a reţinut că problema calităţii procesuale pasive ar fi fost dezlegată prin decizia civilă nr. 123 din 29 iunie 2017, care ar avea autoritate de lucru judecat cu privire la acest aspect.

107. Decizia nr. 147/2017 cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deşi s-a dovedit că bunurile realizate în urma investiţiei aferente Măsurii ISPA au fost predate prin procesul-verbal de predare-primire nr. 3807 din 19 noiembrie 2011 proprietarului de drept, adică Municipiului Reşiţa, cu toate acestea instanţa de apel a reţinut că această societate are calitatea de beneficiar al bunurilor rezultate din investiţie.

108. De asemenea, s-a reţinut în mod greşit că recurenta-pârâtă ar avea calitatea de semnatară a contractului de asociere din 15 mai 2005, or, obligaţia suportării cheltuielilor neeligibile revenea fiecărui consiliu local asociat, în funcţie de cheltuielile proprii.

109. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea unor prevederi de drept material.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte aceasta nu poate avea calitate procesuală în prezenta cauză nefiind nici investitor, nici proprietar şi nici beneficiar al investiţiei Măsura ISPA 2005/RO/P/PE/003/05, această calitate aparţinând Municipiului Reşiţa.

110. În acest sens recurenta-pârâtă a învederat faptul că înştiinţarea de începere a lucrărilor s-a făcut chiar de proprietarul de drept al domeniului public afectat de investiţie, adică de Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, susţinându-se că s-a dovedit că atât construcţiile rezultate în urma executării lucrărilor pentru care s-au solicitat şi obţinut autorizaţiile de construire, cât şi terenul aferent al acestora au fost şi sunt în proprietatea UAT Reşiţa.

111. În sprijinul celor afirmate recurenta-pârâtă a invocat plata taxelor necesare obţinerii avizelor şi autorizaţiilor de Municipiul Reşiţa, această pârâtă fiind doar operator al serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare, s-a invocat şi procesul-verbal de predare-primire din 19 noiembrie 2011, de asemenea s-a invocat Formularul de Acord contractual nr. 5434 din 21 octombrie 2008 din care ar rezulta că S.C. A. S.A. are doar calitatea de angajator, precum şi adresa nr. 355/PIU din 3 august 2019.

112. Totodată, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor legale cu privire la prescripţia dreptului la acţiune.

Astfel, deşi anunţul privind începerea lucrărilor a fost înregistrat la sediul reclamantei la data de 23 martie 2009, această dată fiind data de la care se naşte dreptul material la acţiune, cu toate acestea, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel ca fiind actuală cota de 0,1% aferentă diferenţei dintre valoarea iniţială şi valoarea finală a investiţiei, făcându-se în acest fel o greşită aplicare a prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/1991, recurenta-pârâtă considerând că întreaga sumă ce reprezintă contravaloarea cotei de 0,1% prevăzută de lege, era prescrisă la data introducerii cererii de chemare în judecată.

113. De asemenea, în ce priveşte taxa de 0,7% prevăzută de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, s-a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit ca fiind actuale sumele aferente anului 2011.

Din analiza acestui text de lege rezultă că nu se impun la plata lunară sume rezultate din împărţirea investiţiei la numărul de luni de execuţie a lucrărilor, ci aceste plăţi lunare se raportează la cheltuielile pentru executarea construcţiilor aferente fiecărei luni, or, acest aspect nu a fost dovedit în faţa instanţei, iar reclamanta a susţinut în faţa instanţei de apel că nu înţelege să se folosească de proba cu expertiză pentru a se face un calcul corect al sumelor datorate, instanţa de apel făcând un calcul incorect.

114. În opinia recurentei-pârâte trebuia să se constate ca fiind prescrisă întreaga sumă pretinsă de reclamantă, având în vedere starea de pasivitate a acesteia de circa 8 ani de zile.

115. S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

G. Apărările formulate de intimaţi.

116. La data de 12 februarie 2018, recurentul-reclamant I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâţii Municipiul Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa împotriva deciziei nr. 147/2017 a Curţii de Apel Timişoara invocând, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, iar pe fond respingerea recursului.

117. La data de 20 februarie 2018, recurenţii-pârâţi Municipiul Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, în contradictoriu cu reclamantul I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest, au formulat o întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

118. La data de 1 martie 2018, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul depus de reclamantul-recurent I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest împotriva deciziei nr. 123/2017 şi respectiv nr. 147/2017 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, solicitând respingerea acestuia.

H. Considerentele instanţei de recurs.

119. Analizând deciziile recurate, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

120. Vor fi analizate mai întâi recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Municipiul Reşiţa - Primăria Municipiului Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A.

Toţi aceşti recurenţi au invocat ca motiv de recurs lipsa calităţii procesuale pasive a fiecăruia, dar ca un motiv de aplicare greşită a normelor de drept material.

Astfel, Municipiul Reşiţa a susţinut că obligarea sa la plata sumei de bani s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2009, în care se stipulează că orice cheltuieli neeligibile neefectuate în legătură cu împrumutul de la Banca Europeană de Investiţii vor fi suportate din bugetele beneficiarilor finali ai împrumutului, or, din prevederile Anexei 1 la Memorandumul de Finanţare aprobat prin ordinul MFP nr. 304/2007, rezultă că beneficiarul final al lucrărilor este S.C. A. S.A., aceasta fiind şi autoritatea contractantă, aşa după cum rezultă din contractul de lucrări nr. 2 din 14 decembrie 2008.

121. Tot astfel, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A a susţinut că nu poate avea calitate procesuală pasivă cât timp proprietar de drept al investiţiei este Municipiul Reşiţa, având în vedere faptul că atât construcţiile rezultate în urma executării lucrărilor pentru care s-au solicitat şi obţinut autorizaţiile de construire, cât şi terenul aferent acestora au fost şi sunt în proprietatea UAT Reşiţa.

122. Înalta Curte constată că din dispozitivul deciziei nr. 147 din 26 septembrie 2017, una dintre deciziile recurate de pârâţi, rezultă că acţiunea a fost admisă împotriva pârâţilor S.C. A. S.A, Municipiul Reşiţa prin Primăria Municipiului Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, pârâţii fiind obligaţi, în solidar, la plata sumei de 334.874,92 lei reprezentând cota de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991, cota de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995, precum şi penalităţile legale aferente, fiind respinse în rest celelalte pretenţii ale reclamantei.

123. Sub aspectul obligării în solidar a pârâţilor, hotărârea instanţei de apel nu este motivată, astfel că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de apel să stabilească, pe baza probelor administrate, care dintre pârâţi este, în realitate, proprietarul/investitorul/beneficiarul investiţiilor/construcţiilor pentru care trebuie plătite cotele de 0,1% prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi, respectiv de 0,7% prevăzută de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 sau să justifice de ce pârâţii trebuie obligaţi în solidar la plata acestor cote.

124. Atât recurenţii-pârâţi Municipiul Reşiţa prin Primăria Municipiului Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, cât şi recurenta-pârâtă S.C. A. S.A au criticat faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut că sumele pretinse de reclamant au natura juridică a unei creanţe fiscale şi că se aplică prevederile Codului de procedură fiscală în ce priveşte stabilirea, colectarea şi executarea acestora, nu au pus în discuţie competenţa funcţională a instanţei, mai ales că în primă instanţă litigiul debutase ca unul de drept comun, şi nu ca unul de natura unui contencios administrativ.

125. Mai mult, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A a invocat practica anterioară a Curţii de Apel Timişoara, invocând faptul că litigii de acelaşi fel au fost soluţionate de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe.

126. Din analiza considerentelor deciziilor recurate, nu rezultă că instanţa de apel ar fi pus în discuţie această problemă, nearătând de ce s-a considerat a fi competentă să soluţioneze această cauză, mai ales că potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., instanţa era obligată să-şi verifice competenţa, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol chestiunea competenţei trebuia pusă în discuţia părţilor, cu atât mai mult cu cât se discutase despre natura juridică a sumelor solicitate de reclamant.

127. În orice caz, în rejudecare, instanţa de apel trebuie să pună în discuţia părţilor şi această chestiune, iar în soluţionarea ei va trebui să ţină cont de decizia nr. 8 din 19 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/1/2017, în care s-a reţinut că obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,7% prevăzută la art. 2 din Legea nr. 10/1995 este o obligaţie fiscală, iar obligaţia fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.

128. În legătură cu criticile formulate de recurenţii-pârâţi Municipiul Reşiţa - Primăria Municipiului Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa privind natura de creanţă de drept comun, şi nu de creanţă fiscală a celor două cote prevăzute de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, vor fi avute în vedere atât dispozitivul cât şi considerentele deciziei nr. 8 din 19 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/1/2017, publicată în M. Of., Partea I, nr. 441 din 25 mai 2018.

129. Este întemeiată şi critica privind autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 123 din 29 iunie 2017 a instanţei de apel, formulată de toţi recurenţii-pârâţi.

În primul rând, instanţa de apel, în considerentele deciziei nr. 147 din 26 septembrie 2017, reţine pur şi simplu autoritatea de lucru judecat cu privire la natura fiscală a creanţei solicitate, cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, precum şi cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, fără a motiva de ce aceste aspecte ar fi căpătat autoritate de lucru judecat şi fără să motiveze de ce decizia civilă nr. 123/2017 este definitivă.

130. Mai mult, această decizie este nelegală deoarece soluţia de anulare a sentinţei apelate nu se încadrează între soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel potrivit art. 480 C. proc. civ.

Soluţia pronunţată pare a se fi vrut a fi încadrată în prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., însă ipoteza nu a fost respectată, în sensul că pentru a se pronunţa o anulare a hotărârii apelate, urmată de evocarea fondului, trebuia ca prima instanţă să fi soluţionat procesul fără să intre în judecata fondului, ori judecata să se fi făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, ipoteze care nu există în speţa de faţă.

131. Dacă instanţa de apel dorea să schimbe soluţia în favoarea reclamantei, aceasta ar fi trebuit să admită apelul acesteia şi să schimbe, în tot sau în parte, hotărârea apelată, urmând să dea apelului incident soluţia corespunzătoare, deoarece soluţia prevăzută la alin. (2) al aceluiaşi articol, privind anularea sentinţei apelate, este dezvoltată în alineatele următoare.

132. Este întemeiată şi critica recurenţilor-reclamanţi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi Municipiul Reşiţa - prin Primăria Municipiului Reşiţa privind calitatea procesuală pasivă doar a uneia dintre aceste entităţi, instanţa de apel urmând să aibă în vedere prevederile Legii nr. 215/2001, potrivit cărora Municipiul Reşiţa este o unitate administrativ-teritorială, care stă în justiţie prin cei însărcinaţi să-l reprezinte, în speţă prin Primar, Consiliul Local fiind doar o autoritate administrativă deliberativă, iar Primăria doar o structură funcţională.

133. Criticile formulate de recurenţii-pârâţi, cu privire la prescripţie, vor fi avute în vedere de instanţa de apel în rejudecarea apelului, dar ţinând cont de natura creanţei solicitate de reclamantă, aşa după cum reiese din decizia nr. 8/2018 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

134. În ce priveşte recursul formulat de recurentul-reclamant I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest, Înalta Curte a constatat următoarele:

135. Afirmaţia potrivit căreia decizia civilă nr. 123 din 29 iunie 2017 a instanţei de apel ar avea caracter definitiv şi autoritate de lucru judecat în ce priveşte natura juridică a creanţei (cele două taxe solicitate), scutirea pârâţilor de la plata celor două taxe solicitate, calitatea procesuală pasivă a pârâţilor şi, respectiv, prescripţia dreptului material la acţiune, nu poate fi reţinută, având în vedere cele arătate mai sus, când s-au analizat motivele de recurs formulate de pârâţii-recurenţi cu privire la aceste aspecte, cele arătate acolo urmând să fie avute în vedere la rejudecarea apelului.

136. Cu toate acestea, pentru soluţionarea unitară a cauzei se impune a fi admis şi recursul formulat de recurentul-reclamant, urmând ca toate motivele de recurs, inclusiv cele ce vizează prescripţia dreptului la acţiune şi modul de calcul al sumelor datorate de unul dintre pârâţi, dacă instanţa de apel va ajunge la această concluzie, să fie analizate, în mod unitar, în cadrul analizei apelului principal şi a apelului incident, ţinând seama de cele reţinute de Înalta Curte.

137. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest împotriva deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi Municipiul Reşiţa - prin Primăria Municipiului Reşiţa şi de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123 din 29 iunie 2017 şi a deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, a casat deciziile recurate şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.