Suspend execution of tax assessment: merits arguments fail to establish visible illegality and imminent irreparable harm

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31.08.2018, emisă de pârâtă, în baza Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/31.08.2018.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 158 din 29 octombrie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a susţinut că prima instanţă în mod greşit a apreciat că actul administrativ fiscal atacat este motivat, în condiţiile în care acesta nu cuprinde o descriere completă şi concretă a stării de fapt şi nu conferă în mod concret temeiul de drept pentru stabilirea unor debite fiscale suplimentare în sarcina recurentei, lipsa motivării actului neputând fi suplinită de anumite descrieri lacunare din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală.

Totodată, prima instanţă în mod greşit a reţinut că nu prezintă relevanţă distincţia dintre cele două raporturi juridice de muncă pe care recurenta le are cu salariaţii săi, or, organul fiscal a confundat cele două raporturi de muncă care sunt diferite, apreciind astfel greşit că societatea a plătit diurne salariaţilor angajaţi cu contracte de muncă temporare.

Or, atribuţia organului fiscal trebuia să se limiteze doar la verificarea prevederilor art. 76 alin. (2) lit. k) pct. II din Legea nr. 227/2015, respectiv de a verifica plafonul diurnei şi să supună impozitării partea din îndemnizaţie care depăşeşte plafonul stabilit de actul normativ.

Totodată, a susţinut că prima instanţă nu a analizat nici modalitatea de stabilire a bazei impozabile şi de calcul a debitului fiscal, în cauză organul fiscal nu a arătat metoda utilizată pentru stabilirea bazei impozabile, afirmând astfel că aparenţa de nelegalitate a actului atacat rezidă şi din încălcarea art. 55 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care prevede că pentru determinarea stării de fapt fiscale organul fiscal administrează mijloace de probă.

Cu privire la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, recurenta a subliniat faptul că producerea unui prejudiciu material şi viitor este previzibilă şi iminentă, în raport cu data scadenţei debitului fiscal (05.10.2018), astfel cum rezultă din decizia de impunere.

Ca atare, indisponibilizarea conturilor bancare ale societăţii echivalează practic cu încetarea activităţii acesteia, având în vedere că totalitatea operaţiunilor de încasări şi plăţi au loc prin intermediul tranzacţiilor bancare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond admiterea cererii şi suspendarea executării actului administrativ atacat până la pronunţarea instanţei de fond.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31.08.2018, emisă de pârâtă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiţii, soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reţinute, în argumentarea cazului bine justificat, susţinerile reclamantei legate de aspecte ce vizează respectarea/interpretarea prevederilor art. 76 alin. (2) lit. k) pct. II din Legea nr. 227/2015.

Criticile privind corectitudinea aprecierii drept avantaje de natură salarială a diurnelor plătite, a modului de apreciere a probelor şi modalitatea de calcul a îndemnizaţiilor cu acest titlu vor fi analizate în cadrul cercetării legalităţii actului administrativ, constituind apărări de fond şi nu în cadrul prezentului demers, cum în mod corect a apreciat prima instanţă.

Referitor la susţinerile privind nemotivarea actului administrativ, este de subliniat că decizia atacată este emisă în temeiul raportului de inspecţie fiscală, care cuprinde o analiză detaliată a operaţiunilor întreprinse de organul fiscal, a modului de stabilire a bazei de impozitare, precum şi a debitelor fiscale (10 tipuri de contribuţii şi două tipuri de impozite).

Se mai observă că odată stabilită obligaţia fiscală principală, aceasta a produs efecte şi asupra contribuţiilor fiscale enumerate în raportul de inspecţie fiscală, toate preluate în decizia de impunere (art. 131 alin. (4) din C. proc. fisc. prevede că raportul de inspecţie fiscală stă la baza emiterii deciziei de impunere, pentru diferenţe în plus sau în minus de obligaţii fiscale principale aferente diferenţelor de baze de impozitare).

Aşa fiind, se apreciază că nici aceste critici nu pot fi primite, judecătorul fondului a reţinut în mod corect că, deşi motivarea actului administrativ fiscal presupune indicarea elementelor necesare pentru determinarea stării de fapt şi de drept (art. 46 alin. (2) lit. e) şi lit. f) din C. proc. fisc. ), nu se poate argumenta că prezentarea ei într-un act care însoţeşte actul administrativ (raportul de inspecţie fiscală) echivalează cu lipsa ei, în finalul deciziei de impunere menţionându-se, de altfel, că decizia are drept anexă acest raport.

Aşadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanţa de control judiciar reţine că aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.

Or, în speţă, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanţa învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că s-au invocat aspecte ce ţin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, deşi nu se mai impune a fi analizată, ambele condiţii trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reţine că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor textului de lege sus-menţionat.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar judecătorul fondului a explicat raţionamentul care a condus la concluzia că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, hotărârea atacată respectând astfel cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 158 din 29 octombrie 2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - NN