Tax authority’s joint-liability decision annulled for failure to prove administrator’s bad faith

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.11.2015, emisă de această din urmă pârâtă, cu privire la angajarea răspunderii solidare în raport cu obligaţiile fiscale înregistrate de către debitoarea S.C. B. S.R.L. aferente perioadei 2009 - 2015, şi Decizia nr. x/01.02.2016, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, prin care a fost respinsă contestaţia promovată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare,

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 528 din 5 decembrie 2016, a admis acţiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.11.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi Deciziei nr. x/01.02.2016 emise de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situaţia de fapt şi a arătat că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, în mod greşit prima a reţinut că în cuprinsul deciziei contestate nu a fost descrisă reaua-credinţă în contradicţie cu probatoriul administrat şi ignorat de prima instanţă care a reţinut că organul fiscal pleacă de la premisa că reaua credinţă se prezumă, fără să ţină cont de motivarea deciziei atacate.

Totodată, a apreciat că nu se poate reţine nemotivarea actului contestat, în condiţiile în care acesta cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care a fost angajată răspunderea administratorului societăţii în cauză, fiind emisă în baza art. 27 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc. , ţinându-se cont de Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 27 şi 28 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Din analiza tuturor documentelor contabile, a rezultat în mod indubitabil faptul că pe parcursul anilor 2009 - 2015, la data scadenţei obligaţiilor fiscale, existau disponibilităţi băneşti pentru achitarea parţială/în totalitate a acestora, însă aceste disponibilităţi au fost utilizate de cele mai multe ori fără o justificare întemeiată din partea reprezentantului legal al debitoarei.

Potrivit recurentei, în situaţia în care reclamantul avea cunoştinţă de obligaţiile societăţii pe care o administra, printre atribuţiile acestuia se regăsea şi aprobarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, or, chiar şi atunci când la data scadenţei obligaţiilor fiscale se efectuau alte plăţi nimic nu îl împiedica să achite din încasările următoare obligaţiile restante, prin urmare condiţia relei credinţe este îndeplinită pe deplin.

În aceste condiţii, organul fiscal a indicat în mod clar şi concret care sunt acţiunile sau inacţiunile administratorului pe care se fundamentează decizia de atragere a răspunderii, iar prima instanţă nu a argumentat înlăturarea apărărilor pârâtei, or, motivarea trebuia să fie clară şi exactă.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

4. Apărarea intimatului-reclamant

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că susţinerile recurentei nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, se reţine că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor formulate de intimat şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios cu o cerere vizând anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.11.2015 şi Deciziei nr. x/01.02.2016 privind soluţionarea contestaţiei administrative, emise de pârâte.

Curtea de Apel a admis acţiunea formulată de reclamant şi a anulat deciziile contestate.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Decizia nr. x/27.11.2015, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului cu societatea B. S.R.L. debitoare declarată insolvabilă, pentru obligaţii aferente perioadei 2009 - 2015, în sumă totală de 4.092.090 RON.

Prin Decizia nr. x/01.02.2016, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a respins contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare.

Potrivit art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, pentru obligaţiile de plată ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului Codul de procedură fiscală răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Din conţinutul acestui text de lege rezultă că reaua-credinţă reprezintă o condiţie sine-qua-non pentru atragerea răspunderii solidare.

Într-adevăr, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, noţiunea de "rea-credinţă", nu este definită în legislaţie, dar acest concept moral şi juridic este definit, de regulă, în dicţionarele de specialitate, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă şi rău intenţionată în raport cu principiile binelui, cinstei, corectitudinii.

Pornind de la condiţia obligatorie care trebuie să existe pentru atragerea răspunderii solidare, aceea de rea-credinţă, se constată, contrar susţinerilor recurentei, că în conţinutul deciziei de angajare a răspunderii solidare este descrisă situaţia obligaţiilor restante fiscale a societăţii B. S.R.L. către bugetul Statului, pentru anii 2009 - 2015, şi este inserată menţiunea că pentru neachitarea acestora responsabil este reclamantul, în calitate de administrator, fără vreo referire la îndeplinirea condiţiei relei-credinţe.

Astfel, în conţinutul actului contestat nu se indică în ce au constat elementele materiale ale nedeclarării sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale cu rea-credinţă, respectiv vinovăţia caracterizată a reclamantului, organul fiscal plecând de la premisa că reaua-credinţă se prezumă, deşi precizează că reclamantul nu a prezentat în apărare niciun înscris în dovedirea nevinovăţiei.

Or, reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie probată în concret de către organul fiscal, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că nemotivarea actului administrativ atacat este sancţionată cu anularea acestuia, conform art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2013.

Motivarea actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate a acestuia, această obligaţie fiind necesară pentru a da posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării limitelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu.

Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale.

Totodată, motivarea nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie sa conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de alta parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Această obligaţie a fost statuată şi în jurisprudenţa comunitară (cauza C367/1995).

Potrivit Curţii Europene de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969).

O detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi în acelaşi timp permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicţional (cauza C.509/1993).

Motivarea actului reprezintă o obligaţie generală a autorităţii publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar judecătorul fondului a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată respectând astfel cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva Sentinţei nr. 528 din 5 decembrie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - NN